Jump to content
Vesperala Forum
danco

Întâmplări din viaţă

Recommended Posts

Cum m-am trezit în mijlocul cimitirului soldaţilor sovietici din Câmpulung Moldovenesc

 

 

Prin ianuarie 1982, un prieten foarte bun de-al meu pleca cu clasa(scoala) la Câmpulung Moldovenesc în excursie. Cum nu se adunase numărul total de elevi, au fost acceptaţi şi alţi copii, prieteni cu cei care plecau...aşa am ajuns să merg cu ei. Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, îmi tot îndesa un fel de palton în valiză, pe care eu îl scoteam apoi pe sest şi până la urmă l-am ascuns cu complicitatea bunicului care mi-a aruncat în treacăt : " - Dacă îngheţi să nu plângi..." Să îngheţ ? La vârsta aia ? Doamne, ei nu stiau că eu mă credeam nemuritor... :rolleyes:

În fine... Am plecat cu trenul. Cu noi nu era decât un profesor, dirigintele clasei prietenului meu. Acesta a început programul său de încălzire specific (normal, cum voi afla mai târziu), al corpului prin..vodca. După câteva ore bune de mers, timp în care am stat cand pe hol, cand în compartiment, unde trebuie să recunosc, cred că eram vreo 10...dirigintele spune aşa deodată :

- Băi, să fiţi cu ochi pe ăla nou ce a venit cu noi că nu ştiu cine e şi dacă îl pierd eu răspund.

Ăla nou fiind eu şi...stăteam chiar lângă el în compartiment, chiar bine înghesuiţi... În compartiment râsete, chicote... Tipul nu a priceput ce se întâmplă şi mai zice :

- Nu vă prostiţi măi...mergeţi de-l chemaţi înăuntru să nu se piardă pe undeva...

Binenţeles, credea că sunt undeva afară pe hol şi că mi-ar fi ruşine să stau cu ei... După un alt cor de râsete, se prinde şi dirigintele cine şi unde sunt şi mă blagosloveşte cu un : " Aici eşti drace ? "

Spre surpriza noastră, la Câmpulung era mai cald decît la Arad. Era zăpadă pe jos, dar cam un strat de vreo două degete, nu mai mult. Ne-am cazat la un fel de cabană cu două etaje, în apropiere de ceva hotel sau motel..aşa ceva.

A fost super. Distracţie fără program. Nu aveam decăt ora de fixă de masă, în rest ...freedom!!! prin asta înţelegeam discoteca de la hotel( sau ce-o fi fost), flirt cu fetele dintr-o cabană vecină :flirt: şi bătăi feroce cu perne prin cabană, de zburau fulgii din perne şi pe uşa de la intrare şi pe geamurile din camere. :ha: ...

Ne făcusem prieteni. Într-o vineri seara, un grup pleca ..parcă la Bucureşti, nu mai ştiu sigur, dar ştiu că ne hotărâsem să-i conducem la gară..adică eu. prietenul meu şi încă un amic. Cei care plecau avuseră tren în jurul orei 23... Când veni oră să îi conducem, o criză conjugală :allwrong: între prietenul meu şi noua lui iubită, puse capăt speranţei acestuia de a ne însoţii la gară. Am rămas eu şi cu celălalt prieten să îi conducem... de unde.. cand a venit momentul am rămas singur. Ok, nicio problemă. Cunoşteam drumul, mai ales ca se tot vorbea de o scurtătură pe drumul de întoarcere. Aveam să o descopăr :franky-1:

Trenul avuse întârziere aproape jumătate de oră. Până la urmă s-au îmbarcat..strângeri de mână, promisiuni de scrisori (eeee..unde erau mobilele de acum, messenger-ul... ).

Şi pornesc înapoi. Mă duc pe drumul cunoscut cănd, aşa cum mă hotărâsem, o iau pe acolo pe unde se spunea că ar fi scurtătura.

Era o noapte destul de senină. Bătea vântul şi zdrenţe de nori goneau acoperind pentru scurt timp lumina albăstruie a lunii. Copacii golaşi, foşneau din crengi cănd treceam pe lângă ei de parcă prinseră viaţă şi doreau cu ardoare să mă înhaţe. Mărisem pasul. Nuuu..nu de frică...mi se făcuse frig :pinocchio: La un moment dat m-am trezit într-un loc liber, ca un teren de fotbal. Mi-am tăiat drum prin mijloc, departe de copacii ce mărgineau locul. Şi prinserăm curaj... Hop..am sărit peste un pietroi din cale..apoi, dupa câţiva metri, hop, peste al pietroi... şi hop peste altul.... şi mă opresc. Ce naiba, zic puţin confuz. Cine naiba a pus pietroaiele astea din câmp aşa la distanţe cam egale unele de altele... ce aiureală... Şi dau ochii roată. La naiba. Câmpul era plin de asemenea pietroaie dispuse simetric, după cum imi dădusem seama. Şi ma aplec deasupra unei pietre. Scria pe ruseşte şi dacă nu mă înşel era şi secera şi ciocanul sculptat în piatră, dar nu mai sunt sigur... Atunci am realizat că sunt într-un cimitir al soldaţilor sovietici. :rip:

Dintr-o dată mi-am dat seama că, copacii râdeau de mine, iar vântul mătura mai abitir praful zăpezii ridicându-l în vârtejuri în jurul meu. Nori păreau mai mulţi şi întunericul mai de nepătruns. O singură certitudine aveam..că o mână scheletică mă va apuca de gleznă dintr-o clipă în alta. :crazy: Pur şi simplu îi vedeam pe..eroi că vor să iasă...Am făcut un pas mai departe cu o sforţare enormă..apoi încă unul şi încă unul... şi dintr-o dată copacii mi s-au părut mult mai prietenoşi zburghind-o la fugă către ei... şi nu m-am mai oprit până la cabană. Afară erau cred -5 grade, dar eu eram leorcă de transpiraţie. Ce disco, ce flirt..direct în cameră...doar că acolo nu era nimeni. amici mei nu se întorseseră. Am ieşit din nou afară căutând cu disperare un amic :imao:

Binenţeles că n-am spus la nimeni, dar aşa, în treacăt m-am interest ce e cu scurtătura de care se vorbea atat... Scurtătura era, doar că eu gresisem drumul şi în loc să tin cărarea....am luat ţintirimul....

Cam aşa păţii în excursia asta, cu toate că, una peste alta, a fost o aventură frumoasă.

Cu respect al vostru, Danco :mousquetaire:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Accidentul de maşină din vara lui '80

 

Dragii mei, am să vă schiţez acum un moment mai puţin plăcut din viaţa mea şi a familiei mele, din fericire sfărşit cu bine, dacă se poate spune asta.

Prin vara anului 1980, tatăl meu obţinuse permisul auto ( îl obţinuse pe bune, în ciuda a ceea ce a urmat). În acea vară, matuşa mea, Nela, verisorul meu Iulian şi sora mea Mala, plecau la Geogaiu Băi în vacanţă. Ca să nu parcurgă drumul cu trenul, familia mea luase hotărârea de a îi duce cu maşina, doar acum aveam sofer în familie. Eu, vă spun sincer, sunt un mare pasionat de călătorii cu auto, nu pot conduce din alte motive, dar îmi place să mă plimb cu maşina şi mi-a plăcut din-todeauna. Când am auzit de acest drum...nu am vrut să merg. Nu mai stiu exact motive, dar nici în ruptul capului nu am vrut să merg. Toată lumea era mirată pe mine. Cum să nu vreau eu să plec cu maşina, mai ales că era vorba de un drum mai lung şi ..era o excursie totuşi. Ei bine nu am vrut. M-a certat maică-mea că nu vreau să ies, mătuşa care mi-a spus : "- Vino măi, nu şti ce pierzi"..şi câtă dreptate avea să aibă :huh: Eram de neînduplecat... Nu merg şi gata ! era cuvântul meu de ordine. Atunci a intervenit " artileria grea", bunicul meu, care, Dumnezeu să-l ierte, era( şi este) cel pe care îl iubeam total şi nespus.

- Du-te şi tu..mai vezi una alta, are să-ţi placă, mi-a spus simplu.

Pentru mine asta a fost lege atunci. Ok. Mergeam şi eu. Binenţeles locul din faţă de lângă sofer era al meu, necondiţionat...de obicei..de data asta maică-mea mi-a făcut vânt în spate.

- Stai acolo că-i drum lung, îmi zice fără drept de replică.

Oh, să vă spun, aveam un Fort Taunus 1,8 din acela cu două uşi, coupe parcă îi spune..

Ok am intrat în spate. De la stânga la dreapta stăteam : soră-mea, eu, Iulian şi mătuşa(care era plinuţă bine).

Drum bun... bla ,bla ,bla... şi am plecat.

Trebuie să recunosc că drumul m-a prins. Eram din nou plin de voie bună.

Acum vă rog să-mi da-ţi voie să vă povestesc exact ceea ce s-a întâmplat în maşină, ceea ce ţin minte şi acum foarte clar.

Maşina începu să valseze pe drum... Mergea aşa...ca şi cum se joacă un sofer în glumă. Cum aveam radio în maşină l-am întrebat pe taică-meu :

- Dansezi cu maşina ? O spusesem în spirit de glumă convins că asta şi făcea căci drumul era puţin circulat.

Aici a intervenit maică-mea care se uita la taică-meu cu o mină pe care o cunoşteam doar din cazurile cu probleme.

- Ce ai Nelu, ţi-e rău ? îl întreabă ea cu o voce prea sinceră pentru atmosfera din maşină şi pe care eu, uşor aplecat inainte am auzit-o.(Spuse asta caci taică-meu era alb ca varul la faţă, dupa cum observase la el şi la cee ce se întâmpla)

De aici m-i s-a rupt filmul... Stiu că au urmat clipe haotice de scuturături groznice, scrăşnet de tablă lovituri din toate părţile, ceva complet necontrolabil. Imaginea pe care o ţin minte din acele clipe a fost exact ca şi cum m-aş uita la un televizor unde nu este program şi doar puricii aceia... atât.

Când eu m-am trezit, eram scos afară de un domn, care vorbea ceva ce nu înţelegeam. Ulterior am aflat că, prima maşină oprita langă noi a fost a unei familii de olandezi care ne-au dat primul ajutor.

După ce m-a scos, ştiu că m-am întins pe iarbă căci mă simţeam foarte obosit. Doar pe mătuşă o vedeam langă mine, apoi pe sor-mea şi pe verişoru Iulian.

Fără să realizez mai nimic, locul se umpluse de lume, maşini, miliţie, salvări... ( au fost patru maşini de miliţie şi trei ambulanţe). Maică-mea a apărut de undeva. Avea genunchiul deschis..adică..deschis... Încerca să meargă spre sor-mea care plângea şi spunea că o doare mâna ( avea fractură de umăr), dar nişte doctori , cu foarte mare amabilitate au oprit-o şi au urcat-o pe targă, ducând-o spre o salvare care a plecat imediat.

Eu, parcă eram un spectator ... Nu mă durea nimic...Aveam doar un obraz plin de sânge, dar nu mă durea. La spital plecaseră maică-mea, taică-meu şi soră-mea. Eu, cu matuşa şi verişorul rămasem acolo ne fiind grav.

Începuse bâlciul apoi. Miliţia nu ştia exact cine a condus..au crezut că mătuşa.. Ţin minte că un tip a întrebat pe un miliţian : " câţi au murit ?".. ce încurajator moment a fost... Maşina s-a rupt în două, adică era deschisă ca o conservă, căci pe acolo m-a scos omul acela... era..nu mai era nimic în faţa mea în locul unde era scunul de langă sofer.

Urmările au fost : tatăl meu lovit tare la cap plecase pe şosea fără ţintă, nu stia nimic, nu stia cine e , ce s-a întâmplat..l-au adus niste oameni la salvare căci o luase de nebun pe drum săngerand de la cap. Maică-mea avea genunchi deschis, comoţie cerebrală, mandibulă ruptă şi încă câteva fracturi la braţe, căci, deşi blocată, în urma impactului uşa se deschise şi maică-mea a fost proiectă afara, dar undeva pe campul din jur, medici i-au scos pământ şi din nas, gură, urechi... Soră-mea doar fractură de umăr şi luxaţie la piciorul stâng... Eu doar vânătăi şi o tăietură lunga pe obraz, verisorul doar contuzii minore, iar mătuşa contuzi mai urăte pe toată parte dreaptă... am aflat mai apoi, că, în clipa premergătoare accidentului, dandu-şi seama ce va urma, s-a aruncat peste noi, peste vărul meu şi peste mine şi fiind mai plinuţă ne-a ocrotit destul de bine încasând ea socul.

Am scăpat toţi cu viaţă până la urmă. Maică-mea a fost cel mai grav, a stat cel mai mult în spital fiind transportată apoi cu avionul la Timişoara.

Aciidentul, dupa toate cercetările făcute s-a produs în urma unei defecţiuni la direcţie..taică-meu, deşi tinea volanul drept, masina valsa dupa voie..iar partea dramatică, a fost că, începător fiind, s-a speriat şi ( după spusele comisiei) apăsase acceleraţia în locul frînei. Maşina s-a rotit brusc, a smuls niste stâlpi din aceia de pe marginea drumului, şi a zburat in şanţ aterizand pe un prun mic. În urma impactului cu stâlpii, maşina s-a desfăcut ca o conservă, dar tabla groasă şi faptul că era coupe ne-a protejat aşa de am scăpat ( tot comisia a spus asta).

Accidentul s-a produs exact după un mic podeţ la intrarea în satul Veţel, înainte de Deva.

 

În speranţa că nu v-am plictisit, al vostru Danco. :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites
tragica intamplare . maestre Danco, ai un real talent de povestitor. parca am trait pe viu intamplarea, am vazut imaginile derulate ca intr-un film. :hi:

Mulţumesc frumos, Mithras. Cu mare placere scriu pentru voi, prietenii mei de suflet. :mousquetaire:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Eu nu am să zbor niciodată ! sau " De ce ţi-e scris nu scapi "

 

 

Întodeauna m-au fascinat avioanele. Mi-ar fi plăcut să fiu, prin serviciu, mai aproape de aceste aparate. Era visul meu să mă fac controlor de trafic aerian... Mă simţeam responsabil de a avea grijă ca acei oameni care călătoresc să ajungă cu bine la destinatie, cel puţin prin prisma serviciului meu.

Bun. Acum să trec la fapte.

Întruna din zilele lunii martie 2005, mă sună soră-mea. Prin natura serviciului cumnatului meu, locuiau de câţiva ani în Taipei - Taiwan. Nimic deosebit în a vorbi la telefon, doar că de data asta mă astepta o surpriză.

- Vii aici în septembrie? mă întreabă ea brusc. Hai, îţi iau bilet de avion dus întors...dar la economy că altfel e prea scump. Ce zici ?

- Vin, normal că vin, răspund mecanic gândind că până în septembrie mai am timp destul să mă răzgandesc.

- Ok ! Vezi că-ţi iau bilet şi ţi-l trimit prin firma... ok ?

- ok...

Şi a trecut martie, şi a trecut aprilie... şi pe la jumătatea lui august mă trezesc cu biletele la uşă. Sincer, m-a luat cu transpiraţie. Abia acum am înţeles că se aproprie momentul, iar eu nu mă gândisem la nicio scuză ca să nu merg, căci... eu în tubul ăla zburător eu nu mă urc nici mort... apropo, de când am vorbit cu sora, nu am pierdut nicio emisiune " Air crash investigation" :crazy:

(Uite, recunosc, aici de faţă cu voi, că nu am vrut să-mi duc junioara cu mine de teama zborului prea lung).

Prima piedică ivită în calea plecării era viza pentru Taiwan. Fiind o ţară în care noi (România) nu avem nicio ambasadă sau consulat, nici ei nu aveau nimic la noi, iar fără viză, de aici nu puteai ajunge acolo. Dar aveau ungurii. Un consulat la Budapesta. Mi-am zis..asta e.. până îmi dau ăia viza îmi expiră biletele de avion. Vise... într-o săptămână aveam viza mare cât China pe foaia paşaportului. :woodpecker:

Şi veni ziua plecării. Bagă-ţi şi asta...scoate asta că nu-ţi trebuie...stai, i-a asta...nu uita asta... :stars: Până la urmă am plecat. Traseul părea simplu. Arad - Bucureşti cu trenul, apoi cu avionul pănă la Amsterdam, de acolo la Bangkok, apoi la Taipei... floare la ureche, başca trei zile pe drum. Oricum, tot nu realizam că plec.

Mi-am luat bilet la clasa I la tren :handsome: ...astfel am văzut cum stă un geam deschis doar ţinut de un os dintr-o fripură străveche, cum iese praful din "fotolii" mai ceva ca din cărţile mele vechi din bibliotecă şi cum e să călătoreşti singur cuc în compartiment tot drumul.

Ce conta..eram pe drum şi totuşi, nu mă gândeam la nimic...totul se va hotărâ pe loc în aeroport şi binenţeles că n-am reuşit să dorm deloc...

Iată-mă in Bucureşti. Cu un taxi ajung la aeroport. Era în jurul orei 11 când am ajuns. Am trecut de verificare şi m-am pus pe aşteptare. La 15 şi ceva era verificarea biletelor şi preluarea bagajelor. Totul a fost ok până am ajuns la poarta de imbarcare nr-2. Aici era zborul meu...şi am vazut avionul...

Gata ! Până aici a fost ! Nu pot să mă urc în aşa ceva ! Asta e...

Călătorii ce urmau să se îmbarce se adunau destul de tăcuţi. Ca să nu bată la ochi neliniştea mea, am încercat să citesc dintr-un ziar, dar m-am trezit că citesc acelaşi şi acelaşi pasaj fără să înţeleg nimic. M-a ridicat şi am început să colind pe la duty-free-uri. Oare dacă casc gura pe aici intenţionat şi pierd avionul ?... :think: M-am mai uitat odată la avionul tras la poartă... :nea: nuu...nu mă pot urca în aşa ceva...

Din ochi, începusem să recunosc nişte persoane care urmau să zboare cu acest avion. Îi văzusem şi jos la bagaje... M-am depărtat de ei. căci sigur mă cunoşteau că sunt pentru această cursă.

Cu câteva minute înainte de îmbarcare am sunat acasă.

- Nu pot să mă urc în avion, am spus drept şi sincer.

- Cee..? Ce ai ? Cum să nu urci ?

- Nu pot.. e clastrofobic...e mic..e.. e că nu pot...

- Ba să poţi. Cum să nu te urci..bla bla bla...

Cu coada ochiului, urmăream cum începuse îmbarcarea..cum sala se golea...iar eu. mă făceam că pierd avionul. Asta e. Îmbarcarea s-a încheiat. Poarta s-a închis, iar eu rămasem afară... Şi ochii îmi alunecă pe ecranul de îmbarcare... Frankfurt ??? Cum Frankfurt şi nu Amsterdam ?!

Aiurit si surescitat cum eram, nu am văzut când îmbarcare pentru Amsterdam era întârziată un sfert de oră şi se mutase la poarta 2 la 4 ( erau una lângă alta).

În aceste secunde, uitasem că vorbesc la telefon...nevastă-mea îmi tot dădea cu : alo, alo ...!

- Stai puţin, îi spun nedumerit.

Mă apropii de sală şi ce văd... Călătorii pe care îi recunoşteam erau aici..toţi grămadă... iar îmbarcare pentru zborul nostru abia acum se pregătea să înceapă.

- Hai că începe.., îi spun consoartei. Te voi suna de pe drum... şi am închis.

Într-o clipă m-am liniştit. Asta mi-e soarta, mi-am spus, să trebuiască să zbor acum. Fie ce-o fi.

Vreau să spun că zborul a fost mi.nu.nat. Senzaţiile, pe care acum le puteam înţelege, erau super. ( spun pe care le puteam înţelege acum, pentru că am mai zburat odată când am fost de 10 ani, dar nu mai ştiu mare lucru din acel zbor). Am ajuns la Amsterdam... de acolo la Bangkok ( tot nu dormisem nimic, eram obosit şi din Bangkok am sunat acasă şi am spus că-s în... India :doh: Era Thailanda).

Până la urmă am ajuns cu bine. Plecasem sâmbătă la ora 22 din Arad şi am ajuns în Taipei Luni la ora 19. În acest timp nu dormisem deloc..iar de mancat, am gustat puţină mâncare de broască( picioruşele alea cu ceva bambus si porumb şi..) ce am servit în avion... :blush: no way...

 

De atunci ador să zbor.

Cu stimă, al vostru Danco.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Eu, serviciul militar socialist şi discromatismul

 

Ei bine, dragi prieteni, nu credeam că această " boală", discromatismul mă va ajuta la ceva în viaţă, căci numai m-a încurcat. Dar uite, că deşi nu mă aşteptam, m-a ajutat puţin. Dar să vă povestesc.

Ca tot bărbatul(sic!) veni vremea să plec în armată. A fost o adevărată aventură şi cu acest plecat, dar asta vă voi povesti altă dată.

Şi iată-mă în armata, încorporat tocmai la Unitatea din localitatea Mihai Kogâlniceanu, jud - Constanţa. O singură nedumerire aveam eu şi ceilalţi 6 băieţi..ce naiba căutăm noi la o unitate de aviaţie, căci numai de această unitate aflasem că ar fi acolo... Aveam să mă însel rapid.

Am fost încorporat în ianuarie 1989( am prins revoluţia din decembrie şi voi afla, mult mai târziu, de pierderea a doi dintre cei colegii mei... în Bucureşti). Unitatea la care am fost repartizat era de fapt o mare Unitate Mecanizată.( Să mă iertaţi de nu dau nume , dar nu am acceptul nimănui să le pot folosi numele). Şi iată-mă la "pifan" la infanterie...adică, fiind cel mai înalt din pluton şi din grupă, mă pricopsi drept AG-ist, adică un fel de soldat, care, pe lângă armă şi tot calabalâcul ăla, mai căram şi o armă anti-tanc portabilă, numită AG7... un fel de "burlan"..cei care au făcut armata stiu sigur la ce mă refer. Cred că ofiţerul care a luat această decizie, era mai chior ca mine, căci ...la naiba, aveam 1.90 şi doar 65 de kg ( când, la instrucţie am fost încărcat cu tot echipamentul, a fost nevoie de un coleg să-mi dea un brânci să pot porni şi de altul să mă oprească... :imao: ).

După două luni de instruţie de bază, după depunerea jurământului..începea adevărata armată pentru mine şi camarazii mei. Ţin să vă anunţ, că în compania noastră eram, 90%, din acei cu situaţie "nesigură" în vederile sistemului comunist. Eram acele elemente sociale care aveam rude grad unu şi doi "afară".

Într-o minunată zi, când la masa de dimineaţa avusem şansa de a lua două bucăţi de pâine la cana cu ceai, nu una, după apel, un suboţifer ne ceru să rămînem pe loc.

- De azi intraţi în pâine ! ne zice pe un ton amical.

Am aflat că vom fi la dispoziţia detaşamentului de munci al unităţii ( în cadrul stagiului meu militar am lucrat începând de la munca câmpului, până în şantierul naval, apoi la terasamente căi ferate, am fost zugrav, vopsitor, " femeie de serviciu", ajutor de bucătar,pompier, magazioner ...:yahoo: ).

Nu-mi trecea prin minte că voi avea ceva probleme, eram slab, dar mă simţeam în putere şi nu mi-era frică de muncă.

Într-o zi, ca de obicei au venit camioanele după noi să mergem la muncă. Ne-am trezit la o fermă CAP parcă unde erau răsaduri de roşii în seră.

- Uitaţi ce trebuie să faceţi, ne spune un sef de la acea fermă. Să culegeţi roşiile. Pe cele coapte le puneţi în lădiţe, cele care sunt încă verzi rămân pe loc.

- Hai, daţ-i drumu' la treabă, spune subofiţerul ce era cu noi. Fiecare are de făcut...nu mai stiu exact câte lădiţe era norma pe om..dar ştiu că era o femeie care ne nota numărul de lădiţele.

Sincer...eram singurul ca zâmbeam cu gura până la urechi... am înţeles imediat ce va urma.

Ne-au pus aşa pe rânduri...si la treabă.

După vre-o jumătate de oră, duceam şi eu prima lădiţă. Doamna care nota câte lădiţe aduce fiecare se uită la mine şi-mi spune cu voce înceată şi complice :

- Măi, măi, măi, pe lângă că te mişti încet nici nu eşti atent... V-a spus doar că doar cele coapte trebuiesc culese.

Ce era să-i spun ei..m-am întors si am apelat la ajutorul prietenilor de lângă mine..

- Hei... soptesc eu, asta-i coaptă sau nu ? arat eu o roşie ce-o culesem drept bună.

- Uite măi, aşa să fie... şi-mi arată el una din mâna lui.

- Pai la mine toate-s aşa îi spun zambind.

- I-a roşia la tine să o ai drept model, îmi spune întinzându-mi-o..

- Mda, merci..

După vre-o oră bună, eram cu mult în urmă la numărul de lădiţe, dar şi doamna, care tot trecuse cu vederea calitatea roşiilor ce le aduceam, începea să-şi piardă răbdarea.

- Măi băiete, eu nu mai pot să le iau aşa ! Pai tu le strici numai. De vede....şi spune numele sefului de fermă, îţi dă cu ele în cap.

-Şi eu ce să fac doamă ? Habar n-am care-s coapte şi care nu, i-am răspuns apărându-mă.

Se uită doamna la mine... nu era sigura, fac mişto sau ce.

-Dacă nu-ţi faci norma tu răspunzi, mă ameninţă ea.

M-am întors la rând, dar în scurt timp, se apropie sefu' ăla de fermă.

- Ce faci tu aici ? mă i-a aşa dintr-o bucată.

- Încerc să culeg, i-am răspuns.

- Îţi baţi joc de muncă ? Ce culegi aici ...? V-am spus clar ce şi cum trebuie culese. Ce faci aici ?

- Nu stiu care sunt coapte şi care nu, i-am spus simplu.

- Cum ?

- Sunt discromatic... Nu deosebesc unele culori.

- Eşti daltonist ?

- Nu, discromatic..unele culori le mai deslusesc...

- Atunci ce cauţi aici ?

Am ridicat din umeri zâmbind...era absurd..ce să-i răspund.

- Hai cu mine, îmi zice el.

Am pornit după el spre locul unde era subofiţerul ce venise cu noi.. Acesta fuma liniştit pe-o bancă, dar când ne vede că ne apropiem şi-a dat seama că e ceva. Sefu' de fermă, nu zice nimic, doar arată cu mâna spre mine .

- Ce s-a întâmplat ? mă întreaba subofiţerul.

- Să trăţi...( nu mai ştiu exact cum am spus, doar am respectat uzuanţa militară) şi am explicat situaţia mea.

-Tu eşti nebun ? mă ia acesta cu un soi de neîncredere în glas. Ce naiba să fac cu tine aşa ?

Am ridicat umeri...

- Asta nu rămâne aşa, mai spune el. La unitate direct la medic şi ferească sfântu' să mă fi minţit.

- Eu le-am spus celor care m-au recrutat, mă apar..dar nu le spusesem :pardon:

Binenţeles, la unitate, subofiţerul m-a luat cu el la comandantul de companie , de acolo am ajuns la doctor care nu avea carte din aceea specială cum este, de exemplu, la examenul de permis auto, dar m-a pus să recunosc nişte culori pe acolo şi tot ce a urmat a fost că au ras de mine..neintenţionat desigur...prin natura situaţiei. În fine, până la urmă m-au crezut, dar tot n-am scăpat de munca câmpului, căci odată ce camarazii mei mergeau, trebuia să merg şi eu, doar că eu nu am mai cules roşii ci...preluasem funcţia doamnei şi eram cu notatul lădiţelor :spin:

Binenţeles, prietenii mei mai buni avuseră partea lor de noroc din acest fapt...cu câteva lădiţe :ha:

Doar atât m-a ajutat "boala" mea...apoi nu a mai fost cazul.

 

Cu plăcere, pentru voi, Danco. :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Si a fost decembrie '89

 

 

Dragi prieteni, de la bun început trebuie să vă spun, că eu şi implicit camarazii din jurul meu, limitîndu-mă la lumea în care trăiam atunci, nu am ştiut nimic de revoluţie, nici un zvon, nimic, până nu a răbufnit.

Din toamna anului 1989, compania noastră era cazată în Constanta într-un cămin de nefamilişti transformat într-un fel de unitate militară. Erau de fapt două clădiri lipite. Una din clădiri fiind a companiei noastre.

În camere stăteam cîte patru. Ce mai, eram ca nişte muncitori detaşaţi la muncă.

Într-o seară, pe la ora 21-22..aşa ceva, eram pe hol cu un coleg şi fumam. A apărut un plutonier şi a început să strige :

- Alarmăăă...!

Vă spun sincer că eram în pijama cănd omul începu să strige. Subofiţerul trecea pe la fiecare cameră lovind uşile cu pumnul. Acum... ce să spun, noi nu mai avusem alarmă de prin iulie, parcă, deci eram oarecum depăşiţi de eveniment. Ca să înţelegeţi mai bine situaţia, redau exact cuvintele unui coleg care, fiind deja în pat întreba la rândului lui :

-Şi trebuie să ieşim afară?!...

-Nu vă prostiţi şi ieşiţi afară imediat, raspunde subofiţerul la modul general şi foarte serios.

A durat cred vre-un sfert de oră până am fost toţi adunaţi în careu în curtea clădirii. Binenţeles că bombăneam.

- Vrem să dormim că mâine mergem la lucru, vociferam noi minţind pe faţă.

Pur şi simplu habar nu aveam de ce naiba ne scoseseră afara. Clipa în care ne-am dat seama că totuşi ceva se întâmplă ceva a fost când comandantul unităţii a apărut cu un pistol prins la brâu. Aşa ceva nu se mai pomenise acolo..( am omis să vă spus, unitatea noastră era formată acum şi din cei reveniţi din Batalionul Disciplinar şi nici chiar ofiţerii nu purtau arme la ei, relaţiile între ei şi fostii BD-işti fiind destul de încordate. Mai pe scurt, le era teamă să nu fie atăcaţi de cei nemulţumiţi şi să li se fure arma cu toate cele ce se putea întâmpla de aici ).

Bun, deci, îl văzusem pe comandant cu armă. Apoi, alţi ofiţeri se foiau pe acolo discutând între ei foarte încruntaţi şi fără să ne bage în seamă.

Într-un târziu, primirăm permisiunea de a ne urca înapoi în camere. Tot nu ştiam nimic.

A doua zi, o serie de colegi, de prin Harghita, primiseră nişte foi pe care era tipărit un text pe care apoi, la o sedinţă militara l-au citit. Era ca un fel de angajament cum că în orice situaţie îşi vor face datoria faţă de patrie.bla bla bla...mult mai târziu am aflat ce a fost cu această prostie.

La locul de muncă unde eram, în port pe o navă în construcţie, Teleajen parcă se numea, un petrolier, unde aveam rol de a face curăţenie aşa aiurea, am observat că ceva se schimbase. Muncitorii erau mult mai tăcuţi şi parcă căutau să stea cat mai în grupuri. Nouă nu mai acordau atenţie aproape de loc.

Vă povestesc acum de acolo de unde memoria mi-e mai limpede.

În şantier şi în port, la ore fixe, navele sunau din sirene..era aşa ceva, obişnuit... Eram cu o mătură după mine, cu un făraş şi cu o găleată de gunoi şi măturam puntea superioară când sirenele prinse a suna. Eram nedumerit...cum sună la ora asta ? mă gândeam eu...era ceva de genul ... ora cutare şi 15 sau şi 20, deci nici vorbă de oră fixă şi în plus, sunau şi navele sub pavilion străin. Chiar nu am înţeles nimic. Un prieten vine langă mine,

- Ce naiba e asta ? mă întreabă

Ce să-i răspund odată ce habar n-aveam... Apoi ceva ne-a cam dat peste cap. Grupuri, grupuri, coloane de muncitori, se revărsau spre imensul loc din mijlocul santierului. Păreau nişte râuri în miscare, aşa cum le vedeam noi de sus de pe navă. Fără să mai zăbovim, am hotărât să coborâm şi noi şi să mergem la locul de întâlnire pe care îl aveam stabilit când ne adunam pentru masă sau cand urma să facem apelul şi să ne întoarcem în unitate.

Nu am mai apucat să străbatem marea de oameni care se adunaseră în acea piaţă mare şi am rămas, grupul nostru la marginea danei nr...nu mai ştiu ce nr..în orice caz între apă şi mulţimea aceea.

Şi atunci megafoanele din port s-au pornit şi am aflat şi noi de revoluţie.

Ceea ce auzeam la megafoane, preluari de la radio şi tv, ne depăsea aşteptările. Auzeam ce a fost la Timişoara, cum se trage în Sibiu, ce se întâmplă la Bucureşti...

Un moment extrem de delicat pentru noi ca soldaţi, a fost în momentul când la radio s-a anunţat că armata trage în populaţie la Sibiu. Imensul grup de muncitori şi muncitoare din care foarte mulţi plângeau, s-au întors privirile către noi cu o căutătură fioroasă. În acel moment, deja îmi plănuiam fuga prin înot, căci dacă veneau cumva spre noi dintr-o pornire mânată de ură şi impuls, nu aveam pe unde să scăpăm decât aruncându-ne în apă. Apoi ceva s-a întâmplat. Voci necunoscute au făcut apel la raţiune explicându-şi unii altora că noi, amărâţii de soldaţi, nu eram decât nişte oropsiţi ai sorţii şi că nu avem legătură cu ce se întâmplă la Sibiu.

Nu mai ţin minte cât am stat pe platou, doar că într-un târziu, o mână de ofiţeri au apărut din acea masă de muncitori şi ne-au luat de acolo.

Atunci s-a anunţat de fuga lui Ceauşescu. Ce să mai spun, explozie de fericire. Acum armata era de partea revoluţiei. oamenii ne îmbrăţisau, am fost sărutat şi pupat şi de femei :inlove: şi de bărbaţi :crazy: , cu nu mai fusesem şi nici n-am mai fost vreodată. Dintr-o dată devenisem eroi fără voie.

Încet încet aflaserăm şi noi cum a fost de fapt. Cănd a început, cum a început..ce s-a auzit despre Timişoara... Atunci am aflat că acei camarazi de origine maghiară, au fost puşi să citească acea mizerie de angajament tocmai pentru că, chipurile, intraseară ungurii în ţară să dărâme societate de drept din România... :woodpecker:

Din acea zi nu am mai iesit la munci. A urmat nebunia paranoica cu teroriştii. S-a tras şi în Constanţa destul. Din păcate şi aici au murit oameni. Când am fost detaşat de la Kogâlniceanu, toţi colegii de acolo au plecat la Bucureşti, eu singur la Agigea, de unde apoi am ajuns în Constanţa. Dintre cei plecaţi, doi camarazi au căzut în lupta din Bucureşti. Dumnezeu să-i odihnească în pace te toţi cei care au căzut atunci..

Un moment ciudat prin desfăsurarea lui a fost, când, împreună cu un coleg, am fost puşi să patrulăm pe stradă să preîntâmpinăm lipirea de afişe din acelea care ameninţau revoluţia şi pe cei care au susţinut-o. Aveam amândoi câte o carabină, fără muniţie... :yessir: Am patrulat ziua în amiaza mare într-un anumit cvartal, dar parcă să-şi bată joc cineva de noi, cineva mereu lipea afişe din alea şi binenţeles, oricum am făcut n-am prins pe cel/cei care o făceau. Plictisiţi şi frustraţi, căci oamenii de pe stradă se opreau de citeau cele scrise, l-am luat pe un tip, cam de vârstă mijlocie, care a început să ne aducă injurii şi l-am dus la ofiţerul de serviciu...bineţele i s-a dat drumul imediat...

Într-o altă zi ne-au dus să păzim ...nu prea stiu ce..doar că ne-au pus, câte trei, din zece în zece metri în spatele unui gard din prefabricate , să nu lăsăm pe nimeni să treacă. Dincolo de gard se trăgea puternic. Noi nu aveam arme..nici unul din noi nu aveam arme...de aceea ne şi puseră câte trei şi atat de aproape unii de alţii. Cum au dispărut ofiţerii cum ne-am ascuns după niste conducte din acelea mari prin care trecea abur. Am stat 6 ore acolo de-a lungul gardului fără să se întample nimic la noi. :confused:

Un alt moment destul de emoţionant a fost cand am primit ordin, de "sus" să plecăm spre Brăila în sus să oprim ceva trupe rusesti care, cică ar fi venit să intervină..aşa ceva... Atunci, mi-a fost frică..ne-a fost frică. Au venit camioane miliatre pline cu efecte de război toate " ştoc" adică noi. Raniţe, armament..tot..am primit până şă medalioanele de identificare sa le punem la gât.

- Văru'... , îi spun prietenului meu ( nu eram veri, doar că el era din Vinga, o localitate de lângă Arad). Uite...ţine asta...şi vă spun cu toată seriozitatea că i-am dat adresa mea de acasă.

Fără eroisme de genul : " lasă, tine-o că totul va fi bine..." tacut , vărul şi-a scris adresa lui şi mi-a dat-o mie. Şi nu am fost singurii care am făcut asta... Si un subofiţer care era cu noi ne-a spus încet în acele clipe:

- Să ştiţi unii de alţii... e mai bine aşa...

Au fost cele mai grele ore din viaţa mea de până atunci. Aşteptam în fiecare clipă să pornim spre a-i opri pe ruşii care intraseră în ţară.

- Ăsta-i război ! întăreşte înjurând nervos un muncitor de acolo care primise o armă de undeva din port, cred că ceva legat de gărzile de apărare...

Subofiţerul nostru doar dădu din cap fără să-i spună altceva, cu toate că noi eram numai ochi şi urechi la fiecare vorbă.

După câteva ore, aşa brusc cum au venit, camioanele au dispărut. Nu am înţeles decât mai tarziu ce şi cum a fost şi cu povestea asta cu intrarea ruşilor, cine i-ar fi chemat şi cum şi de ce ne-am fi opus noi ca popor şi armată...opus...vorba vine...cu pregătirea ce o aveam noi ca soldaţi muncitori...

Veni prinderea şi judecarea cuplului fost conducător. Trecu şi revelionul...câte speranţe de viitor... :brindis: Apoi totul prinse sa fie de partea mea.

Primisem o permisie specială, pentru că sora mea tocmai avea nunta. Eram acasă la Arad când am primit telefon de la unitate să mă întorc căci tocmai m-am am terminat armata. Am fost primul leat care a beneficiat de reducerea armatei la un an... Încorporasem în ianuarie 1989 şi m-am eliberat la 14 februarie 1990.

 

Cam asta a fost aşa, pe scurt, cum am trăit revoluţia în armată.

Cu drag, Danco. :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Filmele horror şi călătoria nocturnă

 

 

Dragii mei, după cum probabil ştiţi deja, mie îmi plac filmele horror. Cam acelea de genul : " Vineri 13", "Halloween", "Werewolf"... :spiteful:

La începutul lui noiembrie 1987, eram cu prietena mea şi cu încă nişte prieteni la mine făcându-ne planuri pentru revelion. Între două planuri ne uitam la casete cu filme horror. Specialitatea casei era filmul :" Werewolf -monstrul din parcul Hills".

Cum timpul parcă zbura, iar eu încă nu cunoscusem pe cei care îi credeam a-mi fii viitorii socrii, am decis să mergem să le facem o vizită, ca apoi să ne concentrăm pe luna sărbătorilor care bătea la uşă. Stabilisem să mergem pe la sfârşitul lunii noiembrie. Zis şi făcut. Prietena mea era din zona Munţilor Apuseni, mai precis dintr-un minunat sat de munte. Am plecat cu trenul până în oraşul B, apoi cu un autobus, încă vreo oră până în satul ei.

De aici a început totul.

Am coborât din maşina care a plecat mai departe lăsându-ne învăluiţi într-un nor de fum albăstrui înecăcios. Era ora 21 şi ceva, ţin bine mine...şi întuneric beznă. Un singur bec ardea deasupra uşii magazinului universal sătesc.

- Şi-acum... ? o întreb.

- Pe aici...îmi răspunde ea luându-mă de mână.

Cu toate că prietena mea locuia de ani buni în oraş, cunoştea locul, dar avea aşa, parcă o nedumerire în fire.

Vă spun că nu vedeam nimic. Şoseaua tăia muntele iar în stânga şi în dreapta erau numai pomi uriaşi. Nici lună nu era. Înaintam ţînându-ne de mână şi bâjbâiam prin întuneric. Am trecut un fel de vad, ceva pârâu mic peste care era un podeţ de lemn, dar, ca să nu cădem, pipăiam cu piciorul aşa înainte, parcă eram nişte orbi.

- Uite, imediat ajungem la mătuşa X ..mă încurajează ea.

Întradevăr, am ajuns iar aceasta doamnă ne-a primit în casă foarte binevoitoare şi cu mult drag că îşi vede nepoata după atîta timp.

- Uite, rămâneţi aici peste noapte, ne pune ea o cameră la dispoziţie. Dimineaţă pe lumină puteţi urca pe cărare, întăreşte ea cele spuse gesticulând cu mâna spre înălţime.

Mi se luase o piatră de pe inimă. Era exact ce aveam nevoie. :yes:

- Mulţumesc mătuşă, dar mergem, că nu stăm mult, decât până mâine seară când ne întoarcem, spune prietena mea ca picată din lună.

- Unde să mergeţi aşa în noapte... ?! Da de unde, staţi numai aici, mâncaţi ceva şi urcaţi dimineaţă. Doar aveţi timp.

Femeia se uită la mine de parcă eu nu aş fi vrut să rămân...sau pentru că aveam părul mai lung şi nişte cizme de cowboy în picioare ( care mi s-au rupt lângă gleznă pe drumul de munte). :unsure:

-Lasă mătuşă că urcam...într-o oră suntem acasă.

Câââtt ??? mă trezesc vorbindu-mi singur în gând. O oră ?!... Da ce facem, trecem munţii ?! :doh:

- Eu vă ţin măi copii..staţi aici dacă vreţi, mai încearcă blânda femeie să ne convingă...

- Lasă mătusă, urcăm s-o văd pe mama...se bucura încă de pe acum prietena mea zâmbind şi privind cu fericire la proxima revedere.

- Lăsaţi că mergem... mă bag şi eu să nu tac, dar şi când am văzut ce nerăbdătoare e prietena mea.

- Mâncaţi măcar ceva şi mergeţi apoi, ne îmbie mătuşa.

- Mulţumim, dar mergem că şi aşa e tărziu, vine răspunsul promt al prietenei mele.

- Nu puteţi merge fără lumină...dar nu mai am baterii la lanterna asta, bată-l norocu pă unchiut-o ăsta că i-am spus sa cumpere bateri de la B... uite acum ce bine v-ar fi prins, se înverşunează mătusa asupra unei lanterne ce părea moartă de mult. Apoi dispare undeva şi se întoarce cu un felinar din acela clasic cu petrol. Luaţi ăsta...

Eu l-am luat :handsome:

- Aveţi grijă şi ţineţi cărarea, ne spune conducandu-ne la poartă.

- Avem mătuşă avem...( a-ti recunoscut vocea prietenei mele, desigur) :imao:

Muah muah..pupăturile protocolare şi la drum.

Vă spun că acel felinar dădea o lumină circulară cu rază de juma' de metru, deci vedeam doar pasul pe care urma să-l facem , în rest aceiaşi negreală a nopţii de noiembrie. Nici nu mai simţeam frigul... Începusem să urcăm de-a dreptul prin pădure.

- Unde-i cărarea ? întreb eu.

- Asta-i cărarea...dar nu-i din aia bătătorită..e drumul pe care îl stim noi..aşa îi spunem cărare..

- Oh..am înţeles... (Cine naiba mă puse să vin....)

Din cauza terenului accidentat, eu fiind încălţat cu acele cizme cu un pic de toc, gleznele îmi fugeau în stânga şi-n dreapta dureros de la un timp. Ne ţineam de mână..mai mult de nevoie decât de drag... :imao: Privirea îmi era mereu la metrul de lumină din faţă şi mă trezesc faţă în faţă cu ditamai copacul.

- Ai grijă... mă trage ea de mână să nu mă lovesc.

M-am speriat că nici nu mai aveam puls. A fost clipa când mi-am adus aminte de filmul horror ce-l văzusem de curând...unde acţiunea se întâmpla tot într-o pădure. Dacă cineva ar fi trebuit să-mi asculte inima, trebuia s-o caute prin cizme pe undeva. :blush:

Nu avea nici un rost să-i spun prietenei mele de temerea mea, doar că o stare de nervi prinse a mă stăpânii. Acum auzeam şi vedeam şi ce nu era de fapt. Am încercat să vorbesc despre altceva, dar draga mea prietenă acum se găsi să-mi spună că în pădure sunt urşi, dar să nu-mi fac griji că niciodată nu au atăcat prin acele locuri... Mă-ncuraja nu glumă :uf: Eu, după cum îmi aduc aminte, am întrebat-o ceva de revelion, ea îmi răspunde :

- Dacă nu vedem lumină întra-colo şi arata vag cu mâna uşor în stânga sus, înseamnă că a mers greşit.

- Ce... ?! mă răstesc eu. Acum nici unde stai nu mai şti ?!

- Ce vrei, noaptea nu am mai urcat de când eram copil...

- Şi de ce n-am stat la mătuşă-ta atunci ?!

- Daa şi apoi să stau cu mama două ore şi să plec... ?

- Şi aşa e mai bine ? Să colindăm noapte aiurea pe munte ? E mai întuneric ca intr-un c* de negru ( iertaţi-mă, dar aşa am spus atunci ).

- De ce eşti nervos acum ? mă i-a ea .

- Păi nu vezi că bâjbâim şi nici tu nu şti unde mergem ?

Un timp am tăcut amândoi. Eu aşteptam din clipă în clipă să îmi apară un werewolf în faţă... :crazy: Urcam şi urcam mecanic. Plecasem de mai bine de două ore de jos si eram undeva în mijlocul sălbăticiei.

- Uite ! striga ea. Acolo.. e lumină..acolo e! sare ea de bucurie.

Cănd m-am uitat, era o lumină mică pe care am măsurat-o cam la un kilometru distanţă. Cum eram cu capsa pusă i-am reproşat asta.

- La naiba ! Acolo ajungem dimineaţă !

- Taci măă...

M-am făcut de râs... Am mai urcat puţin şi m-am trezit lângă casă. Becul pe care îl credeam la un kilometru, era chiar acolo, doar că era un simplu bec mic prins la întrarea în casă...fiind aşa mic, eu l-am luat drept la mare distanţă.

Nu v-am spus..de când a văzut lumina, prietena mea a tot strigat :

- Mamiiii !!! Tatiii!... şi tot aşa câteva minute.

Când am ajuns am răsuflat uşurat. :heat: Ziceam că am scăpat de nervi...când apare în cadrul uşii tatăl prietenei mele. Ce să vă spun, un om cât un munte. Avea vreo doi metri şi vreo 140 de kg. E genul de om pe care daca ziua se pune în faţa soarelui, se face noapte.

- Voi sunteţi proşti, ne urează el drept "bun venit". Cine vă pune să strigaţi aşa ? Câinii sunt liberi noaptea să gonească porcii mistreţi şi alte lighioane şi voi strigaţi aşa.. ?! Haide-ţi în casă...

Cunoştinţa cu "socru" a fost făcută..cu "soacra a fost mai ok apoi :smile: După ce-am mâncat, după ce am mai povestit...venise ora de culcare, doar că eu trebuia să mai merg la toaletă.

- Cum ieşi, după colţ, înainte..acolo e, mă ghideaza prietena.

Măi frate, când ies în...prispă parcă îi spune, doi câinoci cât (biroul meu...ce termen bun de comparare) viţeii. Cu aceşti dulăi m-am obişnuit eu..dar...toaleta era undeva departe, cufundată într-un întuneric..iar werewolf-ul parcă mă aştepta cu ochii scânteind, cu gura căscată şi cu balele curgându-i pe bărbia blănoasă... No Way !!! În veci nu merg să caut toaleta...doar...suntem în natură... Am luat un câine de zgardă, chipurile, de drag ce-mi era, aiurea, îl luasem de teamă...am făcut câţiva paşi apoi.... şi m-am întors şi am adormit liniştit.

Asta am păţit dragi prieteni, dar filmele horror tot îmi plac la fel de mult, iar în excursie voi pleca iar, indiferent noaptea sau ziua. :hatoff:

 

Cu drag, al vostru Danco.

Share this post


Link to post
Share on other sites

danco, ai un real talent de scriitor, eu iti citesc cu nesat povestirile, nu ratez nimic. Nu incerci sa le strangi pe toate ( inclusiv poeziile) intr-un volum si sa le publici? Te-ai gandit la asta? Sau ai si publicat deja? Mai vreeeaaaau! :scream:

Share this post


Link to post
Share on other sites
danco, ai un real talent de scriitor, eu iti citesc cu nesat povestirile, nu ratez nimic. Nu incerci sa le strangi pe toate ( inclusiv poeziile) intr-un volum si sa le publici? Te-ai gandit la asta? Sau ai si publicat deja? Mai vreeeaaaau! :scream:

 

 

Draga Narcisa. Am această idee, în special legat de poezii. Am să mai scriu, doar timpul să-mi permită, căci scriu cu drag şi plăcere. Poate, voi deschide un topic în care să postez doar povestiri scurte cu tentă horror... Am două cărţi scrise, dar nepublicate, cu toate că au primit o critică bună, oficială şi o mulţime de eseuri. :blush:

Share this post


Link to post
Share on other sites

O excursie (a)normală

 

 

Cu smucituri bruşte, trenul opri în staţie. Am sărit jos din minunatul vagon de clasa a II-a al trenului personal. Era în jur de 6 dimineaţa. Satul C se vedea vag prin ceaţa dimineţii înourate, doar că noi venisem la pescuit, iar balta era aici aproape de gară. Spun noi, adică eu şi prietenii mei Leo si Feri.

Dimineaţa era cenuşie şi stătea să plouă, dar cui îi pasă de aşa ceva când ai 16 ani ?

Printr-un suier care ne tună în urechi, trenul se puse în miscare scârţâind, pocnind şi trosnind. Ne-am ţinut deoparte până se depărtă, apoi am traversat liniile. Treceam liniile pentru a merge să căutam râme în spatele gării unde era un morman de gunoi şi pământ.

- Hai, bagă mâna... îmi spune cu ciudă Leo văzându-mi tergiversarea.

- Sti că nu pun mâna pe serpii ăstia. (serpii fiind râmele alea lungi, groase. Nici astăzi nu pot pune mâna pe acele râme... noroc cu prietenii mei care rezolvă ei problema :pardon: )

- Atunci măcar sapă după ele, că le scoatem noi.

- Asta e ok..zic liniştit :sherlok:

În jumătate de oră am reuşit să facem rost de cateva râme sănătoase, apoi...pe baltă. Din apa lacului iesea un abur ce învăluia tot locul. Cu greu am găsit un loc unde să ne asezăm. Era noroi peste tot. Am tăiat nişte stuf făcându-ne un soi de covor pe care să păşim în siguranţă. În câteva clipe, undiţele erau la apă.

Începu să plouă iar. Totul merse bine când, dumnezeu ştie ce-a vrut să facă Feri şi numai că auzim un ...pleossccc !!

- Oooohhhh... !!! Nuu se poatee..ahhh...urmă un potop de blesteme.

Am rămas cu gura deschisă incapabili să facem ceva preţ de câteva secunde, apoi ne-am precipitat spre Feri . Căzuse in apa rece şi murdară. Ieşise el târându-se pe brânci, dar era..vai..un bulgăre de noroi şi binenţeles, ud complet.

Primul impuls a fost să râdem, dar situaţia era prea nasoală şi în plus era prietenul nostru la care ţineam prea mult pentru a râde de el.

Cam un minut am stat si ne-am uitat aşa, unii la alţii...ca într-un film mut. Curgea apa de pe el... A vrut să facă o lansare, din avânt a alunecat şi a cazut cu faţa înainte în noroi alunecând cu capul înainte în apă. Acum un singur gând ne măcina. Ce să facem ?

De plecat acasă nu se putea, tren aveam abia dupămasă. (acest episod se întâmpla în toamna lui 1984).

- Repede, să facem un foc...ne vine ideea aproape la unison.

- Feri, dă-ţi ios haina şi i-a de la mine din sacoşă puloverul ( pe care mi-l strecurase bunica ), îi spun în timp ce căutam ceva vreascuri.

Leo îşi "sacrifică" sapca, căci Feri, deşi se sterse bine avea părul ud leoarcă.

Până la urmă am aprins focul. Tricou, cămasă ciorapi, pantofi...toate era la uscat...după câteva minute de chibzuială am hotărât să-şi puna şi pantalonii la uscat..acum...ruşine ne ruşine, dar asta era... Bietul Feri, făcea mişcări de gimnastică să se mai încălzească şi în acest timp ploaia nu contenea. Ce să mai ne gandim la pescuit...

- Mamă ce frig e...tremură el.

- Ce ar fi să mergi în gară să stai acolo, măcar nu te plouă, îi zice Leo.

- Cum să merg în chiloţi ?!

- Nu aşa mă,după ce se uscă astea..arată el spre hainele care, nici nu stiam dacă se uscau suă se udau mai rău sub ploaie.

- Nu mă duc nicăieri, termină...

Doamne, sosetele din material plastic sau din ce erau dar s-au topit când beţele pe care erau se lăsaseră prea mult spre foc... :ha:

Cum nu ne mai trăgea să pescuim şi cum se stârnise şi vântul, am hotărât totuşi să strângem şi să mergem să stăm în gară. Eram mai important ca prietenul nostru să se încălzească,

Zis şi făcut. Am străns repede undiţele şi bagajele şi înapoi spre gară.

Acum trebuie să vă spun că, bunicul meu, mare şi devotat pescar,cel care m-a învăţat tainele pescuitului şi care mi-a "inoculat " microbul, avea o undiţă nouă, primită de la mătuşa mea din Germania. Ţinea ca la ochii din cap la acea bâtă, dar la insistenţele mele, mi-o dăduse pentru această partidă de pescuit. Tocmai de această undiţă aveam mare grijă. Era telescopică, avea culoarea gri cu mâner negru... :franky-1:

Am ajuns în gară. Sala de asteptare, era mică sală cu câteva bănci de lemn, cu o scrumieră din aceea de metal cu picior într-un colţ, ferestrele duble erau mari, dar murdare şi cu paianjeni... Ne-am aruncat bagaiele pe bancă.

- Şi acum ...? întreb.

- Măcar nu ne plouă, răspunde Leo.

- Hai să ne distrăm cu trenurile, imi vine mie " geniala " idee. (Cand eram mai mici obişnuiam să punem broaste pe sina de tren şi să treacă trenul peste ele :blush: ).

Mă întâmpinară privirile prietenilor :spiteful: Parcă şi Feri mai uită de şituaţia lui.

- Ce să punem(pe sină) ? întreabă Leo rotindu-şi ochii prin sala goală.

- Am un măr... imi aduc eu aminte.

- Hai..haha..hai sa-l punem...

Am aruncat o privire dupa posibili martori nedoriţi, dar cum totul era pustiu ne-am apucat să facem prostii. Am aşezat mărul pe linie fără să avem habar când va trece următorul tren. Eeee, dar ce, numai un măr... apăru sanwich-ul lui Feri şi sticla de apă a lui Leo(avea o sticlă de plastic în care fusese suc din Ungaria pe vremuri). Tot nu ajungea... aşa că..hai la căutat.

- Ohhh..ce scârbos :uf: ...mă trezesc vorbind când îl văd pe Leo cum duce de coadă un soarece mort deja.

- Las' că-i bun...

-Dă-l naibii de sobolan, se scârbeşte şi Feri care se scutură, de frig sau de scârbă.Fără să mai insiste, Leo îi face vant micului hoit zvârlindu-l cât colo.

Până la urmă a trecut trenul făcând praf, bineţeles, tot ceea ce am pus pe sină. Ne-am mai distrat, dar prin gară prinse a veni câte un călător doi...între timp, Feri s-a mai uscat :imao: şi timpul a trecut şi a venit vremea să ne întoarcem acasă.

Ne luăm bilete pentru întorcere şi se anunţă trenul. Bagajele noastre erau făcute, dar nici pe departe bine împachetate. Trenul ajunge, noi iesim în grabă..lăsăm civilizaţi nişte oameni mai în vârstă să urce primii şi când veni rândul nostru trenul suieră a plecare. Am sărit de-a dreptul pe scara trenului tocmai când hârdăoaia se pune în miscare printr-o smuncitură. Eu m-am ţinut bine cu mâna de bara, dar chiar atunci se întâmplă nenorocirea... :doh: Am scăpat undiţa bunicului...unde altundeva decât sub roţile trenului. S-a auzit un trosc scurt şi o bucata din undiţă se ridică ca şi cum ar fi vrut să-mi facă în ciudă.

Aoleu... ce are să mă aştepte acum acasă : :box: sau :mad: , :allwrong: ...

- Ce spui acum ? mă întreabă Feri

- Spune-i că ţi-a furat-o în timp ce ne eram la gară, îşi dă Leo cu părerea.

- Nuuu..nu pot..oricum îşi dă seama dacă mint... îi spun şi gata... Stiu ! Îi spun că dacă nu-i dădeam drumu' la bâtă, cădeam eu sub tren :yahoo: (cel puţin era o semi minciună).

Am ajuns acasă. Bunicul nu era când ajunsesem eu dar a venit mai târziu. Eram atent la toate mişcările lui să prind momentul când află de la bunica căreia îi spusesem nenorocirea. N-am prins momentul, dar a venit mai târziu la mine şi mi-a spus :

- Las' că îi spunem lui Greti (mătuşa mea din Germania) să ne aducă alta :console:

Uh, scăpasem :heat: ..dar tot m-am simţit vinovat, mult timp apoi.

 

Cu drag al vostru, danco. :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Şi făcui armata

 

 

Dragii mei, voi trece peste partea cu muncile agricole şi am sa vă povestesc ce s-a întâmplat după aceea.

Prin vara lui '89, veni vremea să fim repartizaţi la alte unităţi (bineţeles unde era nevoie de forţă de muncă aproape gratuită).

Eram adunaţi pe platoul de apel. Un căpitan s-a pus să ne strige nominal pe fiecare, plus noua destinaţie. Striga pe unul, apoi îi spunea :

- Treci aici,..îi indică un loc cu mâna. Mergi la Bucureşti la unitatea xxx ! Apoi catre noi restul ... Următorii care îşi aud numele să se alinieze în spatele lui !

Strigă trei sferturi din companie. Acestia mergeau la aceiaşi unitate. Apoi strigă din nou.

- Tu treci acolo mai deoparte..tot la Bucureşti dar la altă unitate...

Mă gândesc...asta e, deci aici voi ajunge şi eu... Striga căpitanul pe toţi şi rămân doar eu.

- Tu "danco"( :imao: , iertaţi-mi gluma).. tu treci lângă, separat. Tu mergi la Agigea !

Ce ? Cum?..era de-a dreptul nervos. Ce draq să caut eu acolo şi colegi mei în altă parte? Binenţeles că n-am avut parte de nici cea mai mică explicaţie. Astfel am ajuns la Unitatea xxxx. Unitate de muncă, unde erau patru companii. Două compuse din noi, ăstia pifanii şi două de foşti BD-isti. Binenţeles că, în afara de apeluri, de uniforma(salopeta verde) şi de sistemul de salut şi comportament tipic militar, nu aveam nimic în comun cu armata.

Şi am început munca. Mai întâi am fost duşi la finisarea unei linii de tren ce deservea în port. Trebuia să terminăm şi să dăm în exploatare o banală cale ferată ce mergea pe langă un doc. Pe acolo urma să treacă vagoanele ce mergeau la încărcat. Lucram cu normă, binenţeles. Fiecare avea de săpat în pietroacele alea de calcar distanţa de doisprezece traverse. trebuia să înălţăm linia. Aici lucram alături de nişte muncitori civili. Ce să spun..de la 8 dimineaţa până la 17 lucram acolo. Masa o luam în port la cantina muncitorilor, doar că noi mâncam ultimii. Era nasol, dădeam la târnăcoape şi cu lopata ... În fine, eram tineri şi fără prea multe gânduri. Nu mai spun de calitatea uneltelor... :ha: ..de câte ori nu rămăsesem cu coada de la târnăcop în mână..lopeţi rupte şi reparate ad-hoc de mai ţineau apoi 10 minute..şi pe care , după ce le rupeam, aveam grijă să le inlocuim cu ale muncitorilor civili..sau odata, la repararea unui târnăcop, ne-am adunat nu mai puţin de 6 soldaţi..fiecare cu o idee mai bună... binenţeles spre nervii civililor care ne tot ameninţau cu turnarea la superiori că nu muncim, iar noi le răspundeam prin :" o să vă aratăm noi la ce se folosesc cozile astea rupte" :waiting: .

Sar acum de la una la alta... Într-o noapte am fost treziţi de sirena unei ambulanţe. Era mare tărăboi afară.. Cred că era cam 1 noaptea. Cei din companiile de BD se luaseră la bătaie cu muncitorii civili care locuiau cam la o sută de metri într-un bloc, tot aşa la marginea localităţii. Un soldat, fusese înjunghiat de civili şi de aceea venise ambulanţa... Iesisem toti afara...nu are rost să spun ca într-o clipă eram în afara unităţii şi se prefigura o bătaie generală între noi şi vreo 50 de muncitori civili... Doar cand s-a auzit că vine Poliţia Militara şi Miliţia din Constanţa, atunci ne-am retras fiecare pe domeniul sau. Soldatul am auzit şi că a murit şi că urma să se facă bine...sincer sper să fi scăpat, dar exact nu ştiu căci am pierdut urma întâmplării.

Revin acum la muncă. După ce am lucrat cam o lună şi s-a terminat calea ferată, lungă de 800 de metri parcă, veniseră cei de la recepţie. Tare mândrii mai eram noi, deşi nu era cazul :ha:

Bomba a căzut când ingineri sau cine o fi fost ăia, şi-au dat seama că e prea departe de doc, cu câţiva metri şi trebuia refăcută alinierea... Mai ţin minte doar indiferenţa ofiţerilor nostri care ridicau din umeri ceva de genul : " noi am facut ce ni s-a spus, mai mult..."

Atât am lucrat la terasament, apoi am fost la o fermă agricolă. Acolo am avut de vopsit, de măturat de curăţat găinaţ..tot felul de munci aiurea, dar, partea bună era că mancam acolo şi chiar dacă nu se speteau femeile alea să ne facă mâncare conform poftei noastre, cel puţin era mâncare bună.

Am trecut apoi la ferma partidului din satul C. aici, chipurile că sunt mai înalt, am ajuns la echipa care clădea baloţii de paie pe câmp in acele imense căpiţe...nici nu mai ştiu cum le spune... Era ok aici, dimineaţa, până veneau civilii, noi, cei din aceasta grupă de lucru, trăgeam un pui de somn în vârful căpiţei, apoi luam desertul de dimineaţa, o conserva de carne la patru... :yahoo: şi cu puteri înnoite :imao: începeam munca.

Şi a venit toamna. Am fost repartizaţi la muncă pe navele ce erau în construcţie. Lucram pe un petolier. Eram în echipa cu mai mulţi muncitori civili, bărbaţi si femei. La început am fost pus sa mătur...şi am măturat zile în sir. Apoi am fost trecut la îndepărtat rugina ce domnea prin interiorul navei. Şi dă-i şi ciocăneşte ore şi ore în sir. Partea frumoasa abia acum vine. Am fost trecut într-o echipă de vopsitori. Am vopsit interiorul cabinelor echipajului, în special unde urma să fie toaleta. Cu pistolul de vopsit, cu o şapcă în cap şi cu un fel de batistă din tifon peste gură şi nas pune-te şi vopseşte pe dinăuntru. Când terminam şi ieseam..atata vopsea aveam pe faţă. în special pe pleope încât, când închideam ochii pleoapele rămâneau lipite. Şi urma spălatul, cu acetonă,diluant sau ce-o fi fost, de ne ustura faţa şi mîinile... De la vopsit am fost trecut iar la curăţenie. Ne băgau prin cele mai mizerabile locuri. De exemplu, sub "castelul " navei. Era acolo un chepeneg prin care intram tărăndu-ne pe burtă. Înălţimea sub acel " castel" era de circa juma de metru, deci tot pe burta stăteam, iar pe jos era o amestecătură de apă, rugină şi praf, mizerie pe care noi , cu ajutorul unei măturiţe şi a unui făraş trebuia să o scoatem afară unde aveam găleata.Vă daţi seama cum arătam când ieseam afara... Am făcut curat în conducta prin care urma să treacă uleiul sub presiune al navei şi în tank-ul de păcură ( unde m-am accidentat)..iar apoi în santină (în fundul dublu al navei) unde încăperile mici sunt asemenea unui labirint uriaş, un coleg rămânea afară la intrare .iar cel ce făcea curat era legat cu o sfoară sau cablu subţire, tocmai ca să poata să mai şi iasă după ce intra in labirintul acela de fier.

Dar să vă povestesc cum era să mor, tot în urma unui accident pe navă.

Făceam curat undeva, nu mai stiu exact cum i se spunea locului în specific marinăresc, doar ştiu era pe navă iar înălţimea locului era cam de un metru jumătate şi plin cu ţevi, conducte şi alte mii de tuburi şi fiare.

Tocmai urmam să mergem la masa de prânz. Eram cu încă un coleg. Era foarte cald acolo înăuntru. Ne-am asezat pe jos unde am găsit loc, asteptând încă câteva minute..să nu ieşim prea repede să fim iar luaţi la ochi. Ne-am scos căstile (aveam din acelea ca de miner) şi ne-am sters fruntea transpirată.

- Mă p* pe mine îmi spune prietenul meu. ( era de la sine înţeles că nu putea face aici unde lucram). Nu mă mai pot ţine.

- Du-te la budă. îi spun simplu şi normal.

-Daa să ma vadă iar tâmpitu' ală să urle că iesim...( " tâmpitul" fiind un sef de echipă civil care ne avea în grijă, de fapt un idiot ciripitor).

- Taci mă.. Du-te la budă şi stai acolo căteva minute şi cand ies, te iau din drum (Apropo, după ce mâncam aveam de făcut curat în altă încăpere, deci trebuia să luam cu noi tot calabalâcul : făraşe, lopeti, mături, găleţi, lampa...)

- Hai că merg că nu mai pot, îmi spune el şi-mi mai zice : I-a tu şi astea ale mele să nu mă vadă ăla ca ies cu ele ...

-Las că le iau eu...

Prietenul meu a iesi. Eu am mai stat câteva minute, apoi dau să ies. Cum aveam de luat şi sculele lui, cu toata năduseala, mi-am pus înapoi casca pe cap. Aveam nevoie de ambele mâini să pot duce tot. Strâng aşa cum pot şi...uitând de înălţimea mică, mă ridic cu elan. Am simţit doar o trosnitură surdă si ceva că îmi zgărie pielea capului în creştet. Încet, mă las în jos, dau drumul la scule şi...casca mea rămâne agăţată... De fapt rămase înfiptă într-o ţeavă tăiată şi teşită. teavă subţire de oţel sau din ce era, ce era sudată de tavan... Această ţepusă, îmi străpunse casca, iar vârful ei străpunse si plasticul din interior ce ţinea drept curea de prindere...Între cască şi acea curea interioara erau doi centimetri, dar ţepuşa trecu prin ele si se opri după ce-mi zgârie pielea capului de prinse a-mi curge un pic de sănge.

Acum, zic şi eu şi la asta m-am gândit mult timp după aceea. Niciodată nu ieseam din încăperile de acel gen cu casca pe cap. Eram năduşiţi mereu, iar casca părea că are o tonă. Dacă mă ridicam fara sa fiu nevoit să iau sculele colegului meu, cu casca în mână , ca de obicei, ţepuşa aceea îmi străpungea numai bine capul în creştet vreo 2,5 cm. :pardon:

Apoi a venit revoluţia şi muncile cu soldaţi au fost sistate. Ultima mea sarcină a fost de pompier în "unitate" :woodpecker: Habar n-aveam de aşa ceva. Cam aşa am avut eu parte de armată. Dar una peste alta a fost frumos şi o adevărată aventură.

 

Cu stimă, al vostru danco :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Şi "nemuritorii" se udă, nu-i aşa ?

 

Acum, dragii mei, am să spun o mică poveste pe care am trăit-o din plin în acei ani în care eu şi prietenii mei ne credeam nemuritori. :boogie:

Pe la jumătatea lunii aprilie, în anul de graţie 1984, eu şi un prieten foarte bun M.L, am hotărât să facem o excursie cu cortul. :fire: Zis şi făcut. M.L îşi avea bunicii (din partea mamei), într-un sat, Cuvin, aflat cam la 20 de km de Arad. Amândoi fiind fericiţii posesori a câte unei biciclete "Standard", mijlocul de locomotie era asigurat. Cort aveam eu, unul polonez, compus din două părţi, cea exterioara impermeabilă, iar în interior o încăpere, un fel de cort mai mic cu acoperisul dintr-o pânză, ceva mai groasă, dar permeabilă ( iertaţi-mi aceste amănunte, dar va fi foarte important acest fapt).

Pe întâi martie, într-o duminică parcă, am pornit în excursie. La plecare vechea poveste ; Bunica mea : " - Să aveţi grijă măi copii..şi atenţie la maşini... să mergeţi pe marginea drumului..." Tatăl lui M.L : " - Mă, să nu vă pună d*cu' să vă prostiţi pe drum ! Mergeţi cu atenţie ..."

Doamne, când stau să mă gandesc acum..cred că după nici 10 m uitasem de sfaturile lor. Eram plini de vervă, veseli, ne simţeam cei mai puternici...râdeam şi pedalam vânjos.

Era o dimineaţă frumoasă. Soarele răsărise şi ne încălzea obrajii cu razele sale.

Nici n-am ieşit bine din oraş şi am făcut prima oprire. Ne-am aruncat într-un şanţ şi, pe furis, cu emoţiile inerente unui fapt interzis, ne-am aprins o ţigară (Snagov). Una la amândoi..eram începători în ale fumatului :imao:

După zece minute, din nou la drum. Nu mai ştiu exact la ce oră ajunsem în sat. Ştiu doar că ne-am oprit la bufet şi am cumpărat o sticlă de lichior... aşa pentru combaterea frigului la noapte :brindis:

După odihna de rigoare din casa bunicilor prietenului meu, am pornit pe deal în sus. Bunicul ne-a mai spus atunci :

- Căscaţi bine ochi pe unde mergeţi, dacă e să vă întoarceţi pe întuneric să ştiţi pe unde să veniţi.

- Daaa,vom fi atenţi... am minţit noi.

Adevărul este că am urcat până în vârful dealului. Era o zonă fără pomi, cam denivelată, dar plină de iarbă moale. Fără să mai stăm pe gânduri am montat cortul. Aşa..acum să vă spun...ca să nu cărăm tot pe deal, am luat doar partea interioară a cortului. Era ok, doar să nu..plouă. :huh:

Eram atenţi la vânt, aşa că am ancorat cortul cu dublă legătură fiecare colţ, plus am pus pământ pe margine. Aveam la noi mâncare, apă, lichiorul şi ...ţigările :secret: , plus casetofonul meu ( metal rules) căruia îi facusem rost de 6 baterii.

Şi am început să ne distrăm. Fotbal cu o minge mică spartă găsită ad-hoc, câte o gură de lichior, un fum pe furiş, si multe gânduri de aventură pentru la noapte...adică coborârea în sat după gagici :yahoo:

Noaptea se lăsa repede şi odată cu ea au apărut norii. Ca şi cum ar conta, pusesem totul în cort, de la mancare la casetofon. Pe la ora 23 începuse să picure. Aveam de luat o hotărâre rapid..mai stăm sau plecăm înapoi până nu e prea târziu.

Rămânem ! a fost hotărârea unanimă :imao:

Dragii mei, după ce plouase cu intermitenţe, pe la 1 noaptea se dezlănţuie urgia :badmood: . O furtună cu fulgere, tunete şi ploaie din belsug, în rafale. Stăteam în cortul plin cu apă, amândoi împărţeam casetofonul ca pe un scaun. Cum "podeaua" cortului era dintr-un cauciuc mai gros si impermeabil, apa care intra în cort..aici rămânea, iar cum bătea vântul, clipocea langă ca niste mici valuri. Era prea de tot. Totul era ud. Până la urmă ne-am hotărât. Nu mai e de stat. Am scos tot din cort şi ne-am pus să demontăm cortul, dar din cauza legăturilor suplimentare şi pe acel întuneric total ( nu aveam lanternă), sub rafalele de ploaie, cu fulgere ameninţătoare deasupra capetelor noastre...a fost o adevărată aventură să-l dezancorăm. după ce am adunat, de bine de rău lucrurile împrăştiate ne-am hotărât :

- Iau eu cortul, tu i-a restul , îi spun lui L.

- Ok...

Am prins cortul de un colţ şi am început să-l trag după mine, ca pe un sac. Era greu ca naiba fiind plin de apă.. După vreo zece metri, L îmi strigă :

- Casetofonul ?!

- Unde-i... ? îl întreb.

- Nu ştiu... acolo undeva, ştiu că l-am scos (din cort) zice L.

Am lăsat totul baltă şi ne-am întors să-l căutam. Era clar cel mai valoros obiect ce-l aveam cu noi. Printre tunete, auzeam că merge undeva, dar unde ...? Apoi mi-a venit ideea salvatoare, să privim la nivelul ierbii, aşa cel puţin să vedem ledurile ce "jucau" după ritmul muzicii. Şi L l-a găsit.

Ne-am întors, am luat catrafusele şi înapoi în sat. Dacă la urcare făcusem cam jumătate de oră, acum, am plecat imediat după ora 1 şi am ajuns la bunicii lui L după 3 dimineaţa. Binenţeles că ne-am rătăcit, binenţeles că am ajuns într-o vie unde am rupt cortul, că am căzut într-o râpă mocirloasă, că L a căzut şi el şi a apierdut o plasă în care avusem mâncarea şi sticla de lichior...dar am ajuns cât de cât teferi, însă groaznic de murdari şi uzi leoarcă.

- V-am spus eu...zice bunicul lui L când s-a trezit să vadă ce s-a întâmplat :oldman: . Am intrat în casă şi ne-am cazat în camera în care stăteam de obicei când veneam aici cu prietenii şi cu iubitele noastre, în excursii mai...liniştite :blush: , unde ne uitam în câte o sâmbătă la "film cockteil" la programul maghiar şi ne uitam printre gene la câte un film horror.

A doua zi, pe lumină am putut vedea amploarea "dezastrului" Cortul rupt (de atunci nu l-am mai folosit niciodată), glezna lui L umflată şi dureroasă şi hainele mele pe care noroiul prinse a se usca. Dar ce, asta să fie o problemă ?! Nici vorbă. casetofonul mai mergea, chiar dacă mai încet din cauza apei ce intrase în el şi a bateriilor pe terminate, noi aveam aceiaşi poftă de viaţă ca şi când am pornit, aşa că...după ce am mâncat micul dejun, după ce ne-am ascuns să "poştălim" o ţigară, am pornit spre casă. Seara am fost acasă, iar a doua zi, în curtea blocului, ne salutam cu un râset sănătos care spunea totul. :imao:

 

Cu drag, danco :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

"How is made"...o întâlnire

 

Ei, dragi prieteni, am să vă povestesc acum cum am ajuns sa merg la o întâlnire, fără să mai ştiu cum arată...fata. :lol:

Era prin 1987. Într-o zi de vineri, dintr-o vară târzie, eram acasă şi tocmai trecusem de la o plictiseala simplă la una cronică. Asta nu se poate , îmi zic. De obicei, ieseam cu prietenii la o terasă, la "Mac" (nu de acum celebrul MacDonald, ci o umilă terasă numită " Macul Roşu"), unde o chelneriţă mai complice ne dădea câte o vodcatini (aşa îi spuneam la amestecul de vodca cu suc de roşii), în pahare de mari de ceai :ha: În acea dupăamiază de vineri nu vorbisem cu nimeni dintre amicii mei ( daca îmi spunea cineva atunci de tell mobil sau mess... :crazy: ), aşa că mă hotărâsem să trec pe la ei pe la bloc. Zis şi făcut. Şi am pornit aşa încet spre locul nostru de înâlnire de zi cu zi. Ghinion, nu era nimeni acolo. După ce am stat cam 15 minute, întreţinându-mă cu vântul şi cu nişte frunze rătăcite, am hotărât să mă întorc acasă. Nu fac nici 10 metri afară din curtea blocului şi mă întalnesc cu prietenul meu L şi cu iubita lui L ( au iniţiale de nume la fel :pardon: ).

- Hai cu noi ! îmi zice el m-ai-nainte să pot zice ceva. Hai în disco...

Eu, cum n-am fost niciodată un mare fan al discotecilor, dar acum, aceasta era cea mai bună opţiune.

- Ok, zic, dar nu stăm mult ?

-Nuu...îl luăm pe C ( alt prieten)şi mergem pe mal (malul Mureşului).

Am ajuns acolo...zgomot, lumini, umbre, înghesuială...haos ordonat, ce mai. Cu chin cu vai ne strecurăm spre "colţul nostru". Aici, mă asez pe o bancă din aceea de lemn şi, nu ştiu cum se face, că un nenorocit de halogen galben (cred),din tavan se rotea câteva secunde, apoi tocmai în ochii mei se oprea. Ptuii drace... ! zic printre dinţi şi închid ochii. Tocmai atunci se anunţă un damen blues. Ei asta-i bună, îmi zic în gând. Numai bine cade, căci nenorocitul de bec inchizitoriu se va stinge oferind intimitate perechilor şi relaxare mie. Nu duc gândul până la capăt şi mă trezesc cu o mână ce mă atinge uşor pe umăr.

- Dansezi... ? mă întreabă o voce caldă şi moale.

Acum, să fim sinceri, şi schiop să fiu şi tot dansam, doar nu era să refuz o domnişoară, nu ?

- Da, îi spun şi ne încingem la un...blues..adică o baladă lentă.

Am dansat cu ochii închişi...oricum era întuneric şi, nu văd eu bine pe lumină, dapăi pe întuneric :lol:

După dans, îi mulţumesc că m-a ales şi gata..o văd că se duce şi se alatură unui grup de lângă noi. Am remarcat doar că era mai înaltă şi mai slăbuţă. A trebuit să văd, aşa, cine era, doar trebuia să-i întorc dansul. Nici n-am aşteptat mult. Se anunţă un blues, aşa că, îmi fac loc din coate, trimiţând la plimbare pe un amorez ce a vrut să mi-o i-a înainte, şi o învit la dans.

Dansam ce dansăm..un dans, două.trei...ce mai conta că nu mai e blues şi că orele treceau. În timp ce trăiam un început de idilă, sunt anunţat de amicul L că trebuie să plecăm. Ups..asta era o problemă acum. O trag aproape de mine pe fată şi îi spun la ureche :

- Trebuie să plec !

Ea, ma prinde de mână şi îmi strigă :

- Ies şi eu !

Am ieşit amândoi. Afară se întunecase deja, dar în fata discotecii era un mic lac şi un parc, aşa că ne-am aşezat pe bancă- Lângă noi, pe altă bancă se aşezase L ci L :violin:

Şi timpul trecea, şi noi ne vorbeam si L şi L turbau (căci, veniseră cu mine şi mă aşteptau acum). În fine, după lungi parlamentări întretăiate de atacurile sângeroase ale ţânţarilor(o apăram de ţânţari... erou am fost nu glumă :first:), ne despărţim, nu înainte de a ne da întâlnire a doua zi la ora 17 .

Şi am ajuns acasă, şi eram fericit. şi mă bag în pat, si...mă trezesc dintr-o dată transpirat şi speriat. Cum o arăta ?! :huh: Înăuntru în discotecă am văzut că era înaltă, subţire, şi că avea părul uşor creţ..dar afară, pe bancă în plin întuneric...normal că remarcasem eu ceva trăsături...(cu toate că nu prea avusem timp de asta în timp ce ne pupăceam cu ochii închişi), dar cum nu aveam (nici n-am încă) o ţinere de minte a figurilor, nu ştiam cum defel arată.

Aveam o singură ideea a ceea ce să fac. Să merg o idee mai târziu la întâlnire, sau să merg mai repede si să stau deoparte până vine ea şi ocupă locul de întâlnire...asta în speranţa că nu mai veneau şi alte fete în acel loc...fiind un loc public, lângă o fântână arteziană.

M-am dus mai târziu cu cinci minute, iar acolo... era o singură fată.

 

 

 

Bazată după o poveste adevărată.

Cu respect, danco :d1:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Frumoasa naratiunea...mie una mi-a captat atentia, sfarsitul in coada de peste insa m-a facut curioasa: cum era fata, ce a urmat dupa aceea? O incheiere la povestioara ta pentru curiosi ca mine, se poate? :D:

Share this post


Link to post
Share on other sites
Frumoasa naratiunea...mie una mi-a captat atentia, sfarsitul in coada de peste insa m-a facut curioasa: cum era fata, ce a urmat dupa aceea? O incheiere la povestioara ta pentru curiosi ca mine, se poate? :D:

 

 

După aceea...? Am fost prieteni cam 4 ani. Cum era fata ? Înaltă, parcă avea păr castaniu, ochi verzi, îi plăcea, ca şi mie, aventura, călătoream, ascultam rock împreuna, ne uitam la filmele horror împreuna, fumam... :pardon:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cum îţi aşterni, aşa....mânânci

 

 

Bunicul meu a fost un mare pescar. Eu, mă aciuiam pe lângă el şi cum necum dar mai mereu îl însoţeam la peşte. Întodeauna a fost frumos, fiecare ieşire avea farmecul şi unicitatea ei...doar că uneori nu ies toate aşa cum le gândeşti sau cum le plănuieşti. :imao:

Aveam cam 10 ani. Ca de obicei, într-o seara de vineri, bunicul a venit la mine :

- Mâine merg la pescuit, vrei să vi ?

- Da...

Apoi, cu paşi molcomi şi legănaţi, bunicul se ducea să pregătească mămăliga pentru pescuit. Întodeauna o făcea el, o învârte vârtuos, îi adăuga firimituri de pâine, şi nu mai ştiu ce mirodenii, de mirosea ca o băcănie indiană. Bunica, era mereu cu gura pe el : " Că nu laşi copilu' în pace, că îl cari după tine, că plouă sau că e soare, că e prea rece sau prea cald..." :mad:

Bunicul nu zicea nimic, doar zâmbea iar la sfârşit spunea:

- Lasă-l să vină.

În seara aceea, aşa printre frânturi de amintiri, mai ţin minte că eu am pus mâncare pe a doua zi într-o plasă din acelea de nailon cu 1 leu, cum erau pe vremuri, iar bunicul meu a pus restul bagajului tactic într-un rucsac-ul pe care îl folosea mereu la pescuit. Când mergeam şi eu, luam în plus un nailon pentru ploaie, o bluză sau ceva haină în plus, o sapcă...deh...pentru prunc... :rolleyes:

Bunica mea, pregătea întodeauna mancare mai speciala pentru noi când mergeau şi eu la pescuit. Brânză, carne, pâine, salam sau ce o mai fi fost..dar ştiu că acolo, afară, în aer liber aveam altă poftă de mâncare decât acasă..acolo eram mereu flămând :grill:

De obicei, în funcţie de locul unde mergeam, plecarea era pe la 5 dimineaţa. Era cel mai greu moment :lazy: Apoi, într-o clipă eram gata de drum.

- Dute i-a plasa cu mâncare şi hai..uite întârziem şi pierdem trenul, îmi zice bunicul strângând bine într-o legatură beţele de pescuit, rucsacul şi celelalte chestii pe care le mai lua.

Am înfăşcat plasa de pe balcon şi...la drum.

În gară, ne-am întâlnit cu ceilalţi prieteni ai bunicului, căci uneori mergeam aşa, mai mulţi. Distracţie, voie bună, râsete, aceleaşi minciuni despre peşti mari scăpaţi... ce mai, pe mine mă fascinau mereu.

Odată ajunşi în gară, la destinaţie, începea o "întrecere surdă" între fiecare...

- Să ne grăbim puţin să luăm noi locul cutare că-i mai bun, îmi şoptea bunicul cu juma' de gură.

Nu eram singurii care gândeam aşa.. aşa că se declanşa o cursă "contracronometru" :run:

Şi iată-ne pe baltă. :fishing: O linişte agasată doar de vâjâitul beţelor prin aer urmate de un pleosc sec, locul unde momeala ispititoare se juca cu destinul pestelui.

Prima jumătate de oră era destinată vârfului de undiţă. Îl fixam cu o atenţie de care nu se bucurase pâna atunci nici o jucărie (aveam doar 10 ani, de vreo fata nu se putea vrb incă :blush: ). Apoi, încet încet, jocul lua locul pescuitului.

Şi se facuse amiaza, iar foamea ne dădea târcoale. Când mergeam aşa, cu mai mulţi prieteni, masa o luam toţi împreună. Era ceva frumos... si mistic, mai ales când începeau să vibreze nările la mirosul slăninei fripte pe băţ, iar din burta chioăia de poftă mai mult ca de foame...miam, miam.

Întinsesem o pătura şi un nailon mare drept masă, apoi fiecare se aseza. Cu câtă desfătare scotea fiecare bunătăţile aduse... Cei căsătoriţi, erau luaţi uşor peste picior, dar şi invidiaţi căci era cineva care se îngrijea de burta lor... Ce mai zâmbea bunicul meu de mândrie când ştia ca de obicei masa noastră era mai bogată decât a celorlalţi şi aşa , ostentativ, am lăsat mai pe urmă despachetatul... Masa improvizată era plină, pâine, suncă, slănină, roşi, ardei.brânză..ce mai.. şi aduc şi eu plasa noastră, pe care o dusesem eu tot drumul :woodpecker:. O întind bunicului care dă să răstoarne bunătăţile, doar că sprâncenele i se încruntă într-un fel nefiresc pentru acel festin... O clipă se făcu linişte, apoi bunicul răsturnă plasa pe masă... şi o frumoasă grămadă de cârlige de rufe din acelea de lemn îşi făcură apariţia. Sticla de apă se "transformase" într-una de ceva solutie de spălat.... Încurcasem plasele şi în grabă, în loc să iau plasa cu mâncare, o luasem pe cea cu cârligele de rufe şi cu detergentul. Mamă şi izbucnesc prietenii într-un râs... şi dăi.. şi râde... :ha:

- Deci fiecare mânâncă ce are, zice unul...

Ce să mai zic...eu chiar crezusem ce spusese acel tip, că fiecare mânâncă ce şi-a adus... :lol: A strâns bunicul meu cârligele, le-a băgat înapoi în pungă aruncându-mi :

- Nu ai auzit cum zornăie ? Păi zornăie brânza aşa ?, scutură el plasa făcând să mişte cârligele în plasă.

Imediat ne-am strâns mai aproape lângă ceilalţi meseni şi fiecare mi-a dat ce avea mai bun, devenind favoritul lor... Ce mai, am mâncat pe saturate şi în plus mai învăţasem ceva referitor ce înseamnă o prietenie adevărata.

 

Cu respect, danco. :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Fiecare mananca ce are ,auzi la el..carlige de rufe... :ha: dar ma gandesc ca detergentul facea ca totul sa alunece mai bine... :imao: ...comica intamplarea... :smile:

Share this post


Link to post
Share on other sites

"A fi sau a nu fi"...pom

 

Stimaţii mei prieteni, daţi-mi voie acum să vă povestesc cum mi-am ratat eu viaţa şi cariera teatrală :cleanglasses:

Se întâmpla prin anul de graţie 1979, în acea minunată primăvară, când soarele sfâşia ultima energie a iernii, când ghioceii ieşiseră deja şi umpluseră penarele fetelor din clasa şi catedra dirigintei cu albul lor micuţ.

Ţin minte că totul a început într-o zi de vineri, pe când aveam ultima oră de curs. În timp profesorul ne explica nu ştiu ce, iar eu eram foarte atent la... plopii înalţi ce străjujau clădirea scolii cum se unduiau în bătaia vântului şi la soarele ce îşi trimitea razele în sala de clasă printre frunzele ce se jucau (eram muşcat de muscat deja de musca ţeţe a poeziei şi a romantismului...), a bătut cine va la uşa săli de curs.. Intrase o doamnă (tovarăsă profesoară). Ne-am ridica toţi în picioare, aşa cum făceam ori de câte ori intra un cadru didactic sau când cântam primele două strofe ale imnului de stat, atât la începutul orelor cât şi la sfârşitul acestora.

-Staţi jos copii..., ne spune această tovarăşă pe un ton cald, părintesc.

După ce a şuşotit ceva cu profesorul, s-a întors spre noi şi a spus.

- După cum ştiţi, pregătim un spectacol de teatru pentru concursul ce se organizează între scolile din oraş... Am nevoie de încă câţiva copii în piesă... (Îmi cer mii de scuze, dar nu-mi mai aduc aminte ce piesă de teatru era :bblush: )

După ce tovarăşa profesoară s-a învârtit aşa printre rânduri privindu-ne, ales trei dintre noi. O colegă, un coleg şi...pe mine. :ping: .Tovarăşa ne-a mai spus, că noi trei, va trebui să rămânem după fiecare oră de curs, circa o oră în plus la scoală pentru repetiţii.

Ok, zis şi făcut. Am plecat acasă ţopăind... "Voi juca într-un teatru..voi juca într-un teatru !!!" era noul refren al bucuriei mele. Ce mai, în scurt timp au aflat bunicii, părinţii, apoi, până seara şi scara blocului... Mă şi vedeam pe scena mare a teatrului aclamat şi aplaudat alături de ceilalţi...visam la o carieră artistică :gdream:

Şi veni timpul repetiţilor. După ore ne-am prezentat la tovarăsa în sala de sport unde avea loc repetiţia. Erau acolo deja ceilalţi aleşi dinainte care făcuseră deja câteva repetiţii. Încet, încet povestea prindea viaţă (căci piesa era transpunerea unei poveşti) . Şi, plin de emoţie văd cum tovarăşa îşi îndreaptă privirea spre mine şi zice :

-Tu, treci acolo lângă... eşti pomul numărul 1! :uf: :unbelieve: :crazy:

Ceee ?!...gândesc eu. Atunci mi-a picat fisa că, de ce din clasa noastră m-a ales pe mine şi pe încă un coleg, iar noi eram cei mai înalţi din clasă.

Rănit profund în orgoliu, am trecut unde mi-a spus. Celălalt coleg se "transformase" şi el în pom, doar că în extrema cealaltă a "scenei". Şi imediat am primit indicaţiile preţioase de la tovarăşa :

- Pomii...daţi din mâini ca şi cum vă bate vântul ! La spectacol o să aveţi crengi cu frunze în mană să pară mai autentic, aşa că miscaţi-vă mâinile încet ... şi ne arată ea cum, ceva ce acum ar semăna cu break dance :imao:

Şi uite aşa, în clasă şi acasă "uitasem" sa mai mă laud cu rolul meu în piesă. Aproape îmi doream să nu vină nimeni cunoscut să mă vadă, mai ales după câtă reclamă făcusem... iar eu eram :root:

Cu o zi înainte de spectacol tovarăşa ne-a spus să culegem nişte crenguţe cu ceva frunze pe ele să le mişcăm la reprezentaţie. Şi vezi ziua cea mare. Noi , dacă nu mă înşel fusesem a treia trupă ce intram în pe scenă. Nu eram singurul năpăstuit de soartă, lângă mine, era un biet coleg, recrutat şi el dintr-o altă clasă, care fiind mai micuţ la statură, era...nor :cloud: :ha: . Avea pe el, făcut din carton aşa ceva ce semăna cu o găluşcă imensă,nicidecum cu un nor...doar că, în timpul piesei trebuia să sufle printr-o trompetă, tot din carton, ca şi cum era vântul. Ei bine, în timpul reprezentaţiei, acest mic nor(parcă venit de la Cernobâl), de atâta suflat, scăpă involuntar o picătură de salivă pe mâinile mele. căci îi tot fluturam crengile alea pe la nas... Iritat i-am şoptit :

- Vezi că eşti vânt, nu ploaie :rain: ! şi el în loc să mă ignore se pune şi râde. Atât a trebuit, că tovarăşa s-a şi pus pe gesticulat ceva de genul..."terminaţi acolo mă".

În fine, una peste alta, piesa a fost un succes :champion: ... Nuu, n-am ieşit campioni...nu mai ştiu ce loc am luat..în orice caz, primise scoala o diplomă , aşa ceva, dar eu intrasem în ( şi iesisem totodată din ) lumea magică a teatrului, căruia îi port, totuşi, o stimă nemărginită.

 

Cu respect, danco ... "the pom" :d1:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Tauru' nu-i vacă...mă!

 

 

Dragii mei. Printr-un concurs de împrejurări, aranjând nişte poze în sertarul unde-şi fac veacul, am descoperit una, alb negru, care m-a facut să zâmbesc şi să-mi aduc aminte de ceva ce, sincer, uitasem. Să vă povestesc...

 

Pe timpul când "învătam" să fiu pescar, ucenic fiind al bunicului meu (Dumnezeu să-l odihnească-n pace), aveam şi o mare pasiune pentru fotografie. Posedam pe acea vreme un aparat...ceva rusesc...ciaika, leika..aşa ceva...în fine. Făceam poze în stânga şi-n dreapta, doar ca să mă menţin în formă, să nu îmi ies din mână, iar în baie, unde un bec vopsit în roşu înlocuia camera obscură, developam filmele.

Hotărâsem cu prietena mea de atunci, să facem o excursie ad-hoc, la părinţii ei acasă la ţară. Zis şi facut. Fără să ne planificăm în detaliu mica aventură, în weekend ne-am urcat în tren şi duşi am fost.

Am uitat să vă spun, era vară, prin septembrie... Ea locuia, nu departe de Arad, într-un sat bine păstrat printre dealurile ce străjuiesc orizontul estic al oraşului.

Am plecat în zori. Părinţi ei ne-au primit bine.

- Săru' mâna, săru' mâna, un zâmbet aici, unul dincolo, câteva mişcări bine gândite prin prisma buneicredinţe faţă de oameni simpli şi respectabili şi gata. Am mancat ceva în fugă şi imediat am pornit la plimbare pe deal.

Viţa de vie, pomi fructiferi, iarbă, soare, pădure...totul se desfăşura prin faţa noastră în care se citea romantismul :bblush:

Ne-am plimbat câteva ore bune, apoi, foamea ne-a facut să facem cale-ntoarsă.

Soarele strălucea, dar umbra oferită de pomii şi copacii ce împânzeau întreaga zona, ne oferea o răcoare binecuvântată. Hotărâsem de acum, ca, după masa de prânz, să mai facem o plimbare, în direcţia opusă, ca să văd şi eu cum e viaţa la ea acasă.

N-am zăbovit după masă şi, în ciuda sfatului tatălui prietenei mele, am pornit spre... spre deal.

Ne ţineam aproape, foarte aproape, doar când mai răsărea ca din pământ vre-un sătean, prietena mea tresărea facând un pas uşor deoparte.

- Las' că e mai bine aşa, vrei să meargă ăştia apoi la mami să mă bârfească că una că alta ? Nu numai că m-ar bărfii, dar ar mai pune şi de la ei... Nu i-ar crede mami, normal, dar nici bine nu i-ar cădea, deh, şti tu cum e la sat...

Am încuvinţat. Ea ştia mai bine.

Drumul, care urca uşor, înconjurând în pantă lină culmea dealului, urca spre vârf unde se părea că este o frumoasă păsune cu iarbă deasă. Ne ţineam de mână şi ne legănam braţele ca un leagăn, fericiţi şi lipsiţi de griji.

Aici intervine ceea ce apoi îl numim sâmbure al întâmplării. De unde, de neunde, dar prietenei mele îi vine în gând să alerge înainte pe drumul pustiu. Dintr-o dată o i-a la fugă râzând, fără să mă aştept la aşa ceva. În urma ei, vârtejuri mici de praf se jucau pe drumul de pământ uscat. Dădea din mâini şi rădea fericită(Trebuie să recunosc că, acest clişeu de viaţă, mi-a rămas întipărit în minte drept descătuşarea unei fericiri sincere şi libere). Drumul făcea un ocol larg, iar ea dispăruse îndărătul celor câţiva ...pruni sau meri sau ce pomi or fi fost. Eu, cuprins de vraja fericirii, pornesc după ea...doar că, după ce am dat ocol pe drum, în faţa mea, răspândită pe culme, către creasta molcomă a dealului era împrăştiată o cireadă de vaci. Primul gând mi-a fost la câinii care de obicei păzesc vitele, dar aici nu vedeam nici unul, nici măcar pe ciobănaş..sau văcar... Prietena mea, se oprise cam la vreo douăzeci de metri şi se aruncă în iarba grasă ca într-un pat cu apă. O ajung. Eram plin de vervă si un zâmbet larg mi se întipărise pe faţă.

Ne-am furat unul altuia câte un sărut rapid aruncând priviri complice prinprejur, dar nimic nu era să ne conturbe clipa... poate dacă nu aveam eu ideea de a o încânta cu vitejia mea :doh:

Dobitoacele, împrăştiate pe terenul din jur deveniseră ţinta curajului meu.

- Vrei să vezi cum îmi mânâncă din mână? îi spun eu făcând un gest scurt spre câteva vaci.

- Ce vrei să faci ? nu era ea prea convinsă.

- Le dau iarbă, din mână...

- Eşti lud(nebun)...? zâmbeşte ea.

- Ai să vezi, îi răspund şi mă ridic de lângă ea, smulg pe drum o mână de iarbă şi îmi aleg..vaca. :whistle:

Mă duc curajos spre animal şi când ajung aproape..cam pe la 3-4 metri întind mâna şi mă apropii aşa încât să mă vada că n-am intenţii dubioase.

Măi frate, nu mai fac vreo doi pasi şi animalul pufăie odată brusc, fornăie şi se întoarce cu faţa spre mine. Îmi zic : Ce naiba, doar nu mi-e frică de-o vacă. Întradevăr, nu le cunosc eu prea bine, nu am de-a face cu ele, dar la naiba, o vacă e o vacă...sau...

În clipa aceea mi-am adus aminte că...poate e taur :crazy: Atunci am vazut gabaritul animalului..asta m-a speriat cu adevărat, nu coarnele care şi acum mi se păreau...de vacă...şi încă ceva...nu mă uitasem după uger.

Cu paşi uşori, conştient că nu am prea multe de ales, am început să mă retrag fără să întorc spatele fiarei. M-a lăsat un pic, apoi s-a dezlăntuit iadul. A pornit spre mine!

Providenţa m-a făcut să fug, nu spre drum de unde venisem şi care era în pantă uşoară, ci în sus spre un grup de pomi unde am hotărât că mă pot feri mai bine de fiară. Gâfâind şi speriat, am sărit printre copăceii aceia. Fiara după ce porni spre mine ca un tren, se opri dar se apropia şi parcă nu mă scăpa din ochi. Eu :pray:

Stigăte ascuţite, ceva de genul...Giaaa!!..Jiaaa!! veneau din drum de unde, prietena încerca să atragă atenţia monstrului, dar sau era surd sau nu vroia să de-a "speriatul dintre pomi pe ciocârlia din drum".

Am stat aşa câteva minute socotindu-mi şansele de a o sterge cât mai iute. Pe viteză nu mă bazam de teamă să nu cad, să alunec în drum sau pe undeva cu monstrul pe urme...

Prietena mea începu să se agite spre monstru dând din mâinile ei subţiri. Semăna ca o salcie bătută de vânt :lol: Săraca, îmi venea în ajutor, iar eu...

După ore seculare care duraseră vreo 15 minute, monstrul se întoarse şi mă lăsă în pace. L-am lăsat să se depărteze bine până să cobor spre drum, binenţele ocolind cu mult zona periculoasă.

Eram lac de apă când am ajuns langă prietena mea, dar foarte uşurat. :heat:

- Măi, tu n-ai văzut că-i taur?! Tauru' nu-i vacă..mă! îmi mai spune ea râzând de mine.

Eeee, treacă de la mine :don-t_mention: A scăpat de data asta, dar data viitoare dau de pământ cu fiara..de nu se vede. :imao:

 

Vă sunt dator să vă spun legătura dintre poză şi incidentul acesta. Găsisem o poza, uzată şi îngălbenită pe care o făcusem în grădina acestei fetiţe...imediat mi-am amintit tot.

:rolleyes:

 

Cu drag, danco :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cum planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg

 

Dragii prieteni. Am scris eu despre un cablu de alimentare pentru un aparat foto. Să vedeţi ce-am păţit anul trecut, cam pe vremea asta.

 

Anul trecut, prietenul meu G, vine la mine şi-mi spune :

- Am găsit o maşină faină la nemţi, o dubiţă (avea nevoie căci are firmă de construcţii şi amenajări interioare). E chiar acolo langă soră-ta, la vreo 30 de km. Hai, vii cu mine. Mergem cu autocarul, stăm două zile , o luăm şi venim înapoi.

Eu am rămas aşa... eram în plină pregătire cu licenţa...dar am văzut imediat o bună oportunitate de a împăca două lucruri. Mă duc cu el ( nu-l las singur la nevoie) şi totodată îmi voi cumpăra cablul mult dorit la aparatul foto.

Am acceptat şi totul a fost pregătit. Ne-am luat bilet şi...la drum :yeap:

Drum lung, locuri strâmte, somn ioc, dar ajungem în Mannheim plini de voie bună. Sor'mea a venit de ne-a luat de la gară, pornind apoi la ea acasă.

Ca de obicei când ajung la nemţi, nu pot să nu ma încânt când văd curăţenia oraşului... curăţenia generală ca să zic aşa. În fine, ajungem la sor'mea, mâncăm, eu fiind un bun cerccetaş al frigiderului :bblush:

G, îi explică surori mele cam care este treaba cu maşina, apoi totul i-a viteză. Un telefon la firma care vindea maşina, o întâlnire a doua zi cu banii pregătiţi...totul era ok, super ok :huh:

A doua zi, pe la ora 10, pornim spre orăselul unde era maşina. Ajungem. Dubiţa nu arata nu ştiu cât de bine, era zgâriată, lovită, o clanţă ruptă, scaune murdare, dar era ieftină şi cel mai important (după spusele lui G, era tehnic în stare bună şi de încredere fiind o firmă de renume). Aranjăm ca a doua zi să venim cu numerele, să facem actele, să luam maşina şi acasă(adică să ne facem hatârul, să oprim la un centru comercial să facem nişte cumpărături...cablul meu :dans: ).

A doua zi, sor'mea ne ajută să face toate actele, apoi ea pleacă unde avea nişte treabă, eu cu G luând trenul până în orăşelul acela unde e maşina. Ajungem, facem tranzacţia...aaa, să vă spun, maşina era deja scoasă dintre celelalte din parcare, era pregătită, dichisită... Apoi, salutare şi noroc şi la drum! Ne-am întors la sor'mea acasă, am luat prânzul... ciao ciao şi din nou la drum, acum către casă.

Să vedeţi. Când am încercat maşina, şi prima dată şi a doua oară, mergea super, doar, la apăsarea ambreiajului scotea un fluierat :whistle: ascuţit care persista cam un minut. Eu, cel putin nici nu am dat importanţă, dar G îmi spune :

- Las' că îl fac acasă. :don-t_mention:

Eu aveam cam 420 de euro la mine, G cam vreo 400. Arhisuficient pentru ceea ce vroiam să luam, ceva mărunţisuri pentru casă, copii şi...cablul meu. Maşina mergea perfect. Ştiţi voi, autostradă... Se însera când ajungem în apropiere de Nuremberg. G îmi arată indicatorul suspendat de pe autostradă.

- Ce zici, intrăm aici(în oraş)... ?

- Da, e ok, răspund pregătit pentru o perioadă nedefinită de shopping.

Ieşim de pe autostradă şi intrăm în oraş. Semafoare multe, ambreiaj, demarare, iar stop, iar ambreiaj... şi ajungem la un mare magazin. O parcare mare...intrăm, eu mă dau jos amorţit, G dă să parcheze cu spatele, dar...maşina rămâne pe loc în mijlocul parcării.

Nu bag de seamă, doar îl văd pe G schimbat la faţă. Mă apropii nedumerit.

- Nu mai am ambreiaj! :blink:

- Ce?!

- Nu mai am ambreiaj, deloc..deloc...

Nu mă pricep eu aşa mult la auto, dar mi-am dat seama că aşa ceva nu e prea bine.

- Ce naiba facem ? mă întreabă G. Nu am ambreiaj...nu pot s-o mişc din loc.

Eu tăceam... Chiar nu ştiam ce să zic. Eram într-o parcare cu bariere automate, se întuneca şi noi eram fără nicio idee.

După un timp ne-am adunat şi am hotărât că, în primul rând, să ieşim din acea parcare şi să căutăm un loc unde să putem parca peste noapte. Să vedeţi voi chin la bariera automată. Până acolo am impins cumva, dar acolo, ştiţi voi, bagi cartela se ridică şi trebuie să ieşi destul de repede. G, băga cumva în viteza a doua, punea contact şi maşina zvâcnea înainte..dar după un metru se oprea brusc... Culmea, cum se ieşea din parcare era şoseaua circulată, deci imediat trebuia intrat în trafic... ce mai... Nimeni nu s-a apropiat să ne de-a o mână de ajutor... se uitau câţi va la noi, eu la ei :waiting:

În fine, scoate maşina aşa zvâncnind, intrăm în trafic, şi cumva cu viteza a doua sau întâia, aşa cumva am reuşit să ne târâm până într-o altă parcare mare liberă. Maşina a murit definitiv acolo. Am împins-o cu greu către un loc mai bun în parcare şi...ce ne facem. Aveam noi puţini bani, dar, oricum, eram într-un oraş străin, noaptea, nu cunoşteam nici limba mai deloc... Amândoi aveam telefoane, dar nu şi încărcătoare la ele şi ne-am dat seama nu aveam de ales decât să cerem ajutor soră'mii.

Şi m-am pus să explic, ce am păţit , unde suntem, bla bla bla... Sorămea zice:

- Off, ştii că nu pot să vin acum,(eram la vreo 400 km de ea) copii dorm, mâine tre' să-i duc la şcoală, dar dau un telefon la o firmă de service, le spun cam ce aveţi şi unde sunteţi şi să vedem cum facem.

- Ok ! zic

Împreună cu G tot ne încurajam că de fapt nu era mare lucru, ceva rulment probabil... Apoi am tăcut căzuţi pe gânduri.

Era tot mai frig, noi eram murdari, mai ales pe mână, sigur nu miroseam prea frumos... Apoi ne-a venit o idee. Dacă tot suntem langă un magazin, să mergem să cumpărăm un încărcător de maşină pentru telefonul meu , era singura noastra legătură cu

"salvarea".

Vaiii... Acolo am văzut cablul de care aveam nevoie şi pentru care venisem... aveam bani dar nu puteam cheltui nimic căci nu ştiam cât ne face reparaţia maşinii, cu toate că primisem asigurări cum că n-ar face mai mult de 300 de euro, după cum am explicat noi.

Noaptea a trecut fără ca noi să putem închide un ochi. Dimineaţă, pe la ora 6, sună telefonul meu. Era un tip de la service care ne-a întrebat într-o engleză de baltă dacă mai e valabilă intervenţia.

- Ja, clar! răspund eu ca un veritabil neamţ :imao:

- Du..have...geld..money? întreabă tipul fără menajamente.

- Ja! repet eu ferm

Măi frate şi vină tipul ăsta şi în 10 minute ne urcă dubiţa pe trailer, apoi urcăm şi noi în cabină şi la drum către...habar nu aveam.

Două ore am făcut pănâ ne-am oprit în cel mai pur centru de service al firmei de care aparţinea maşina.Transportul ne-a costat 200 de euro. Aici, ne-am dat jos şi imediat a venit un tip care, după ce a urcat puţin şi a încercat ambreiajul a comentat ceva pe limba lui... a spus ceva ein und tzwei hundert ceva ce eu am înţeles 120.

- Aaa ok ! răspund eu , apoi îl liniştesc pe G. Costă doar 120 de euro.

Suntem poftiţi în sala de aşteptare. Ce mai, cafea, suc şi ceva prăjiturele gratis, tv, fotolii de piele, reclame, reviste... parcă eram la un hotel de lux. Cum stăteam eu aşa şi mă gândeam...repetam mecanic în gând ce mi-a zis tipul ăla ce s-a urcat în maşină şi... cât p-aci să pic jos. Era vorba de 1200 de euro. Am transpirat instantaneu. :uf: Mi-am făcut curaj şi i-am spus lui G ce cred că a spus ăla de fapt. A rămas stană de piatră.

Ne-am tot frământat minţile şi nu vedeam altă ieşire decât să iau legătura cu sorămea şi să plătească ea, de e cazul prin card. Era o solutie...unica.

Îi dau telefon, îi explic, mergem la un tip, ceva la un birou, cel care ne facuse nişte acte acolo şi îi explică, de fapt îi dau telefonul să vorbească cu sorămea. Ăsta ne duce la o femeie, ceva la plăţi şi discută şi discută şi cu sorămea şi între ei, apoi ajung la concluzia că : pentru că suntem străini nu poate să plătească sorămea prin card...ceva de genul ăsta. Complicaţia de pe lume. Apoi ne-am gândit să ne trimită sorămea bani, eu să plec înapoi în Nuremberg, să merg la o bancă sa scot banii, asta fără să ştiu bine limba, fără să am habar unde poate fi metroul către oraş,căci service-ul era într-o pădure lângă oraş, să nu mai spun cum arătam, murdar, transpirat, obosit, nepieptănat, cu cearcăne...

Până la urmă, maşina e gata şi vine si nota de plată. 620 de euro. Noi mai aveam cu totul 600, cu tot, cu fiecare cent. Nu ne înlocuise tot ambreiajul, doar schimbaseră nu ştiu ce. Noi nu aveam decât 600 de euro împreună...de unde bani de motorină si pentru tot ce mai necesită un drum înapoi în ţară.

După un telefon undeva"sus" şi explicarea problemei noastre, am fost anunţaţi oficial că, conducerea a hotărât să ne facă o reducere de 20 de euro ca să putem pleca.

Ohhh...am răsuflat uşuraţi şi noi..şi ei :lol:

Aranjasem cu sorămea să ne trimită totuşi bani ca să putem avea de motorină şi ceva pentru drum. Aşa mi-a trimis imediat. Abia am ajuns cu motorina ce o mai aveam(după ce am luat banii), până la primul peco.

Un singur gând mai aveam, să ajung în ţară cât mai repede, dar destinul mai avea o surpriză pentru noi. Cum am ieşit pe autostradă, nu am făcut nici vreo 2 km şi ceva de la un camion din faţă se desprinde, ceva cat o minge de tenis, care vine, sărind, spre noi. G, face disperat o manevră de evitare şi chestia aia, ce-o fi fost loveşte în montantul de geamului din faţă, pe partea mea, atât de tare, încât, mai apoi când am oprit la o cafea, am văzut cât de îndoit era. În orice caz aşa a tunat când ne-a lovit de ziceai că a fost un obuz.

În fine...până la urmă ajungem în ţară, teferi, dar morţi de oboseală...şi fără cablu meu.

Acum, de fapt mâine îl primesc, :jsm:

 

În speranţa că nu v-am plictisit, al vostru, danco :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Mi-am adus aminte de o situaţie destul de ciudată, care, în mod normal, dacă mă gândesc bine, ar fi trebuit să mă lase rece, sau cel puţin să n-o pun la suflet, dar... atunci m-a deranjat.

S-a întâmplat în februarie, anul de graţie 1990.

Eram la nemţi. Într-o seară, împreună cu verişoara mea, cu vărul meu şi cu încă câţiva prieteni, ne-am hotărât să mergem într-un club. Toate bune şi frumoase. Plecasem cu două maşini. Am ajuns, ne distram, iar apoi, parcă era pe la ora unu dimineaţa, o fată din grup(nu-i mai ştiu numele), explica ceva atât concentrată, încâ, la un moment dat cum gesticula, şi-a băgat, din greşeală, ţigara aprinsă în ochi...

Reacţia generală nu a fost deloc una de glumă. În două minute ochiul i se umflase şi se făcuse roşu şi lăcrima puternic. Când ne-am uitat, se vedea ceva corp străin pe cristalin. Am hotărât să mergem la urgenţă.

Plecasem cu fata asta doar eu, verisoara mea, vărul şi prietena lui.

Verişoara mea a parcat maşina într-o zonă în construcţii de lângă spitalului ăla. Era o porţiune de teren accidentat, în construcţii, iar o zonă nu era bine lumina. Fata asta cu ochiul rănit, vine lângă mine şi mă prinde de mână(cu cealaltă îşi ţinea o batistă udă,dată de mine, la ochi). Aşa, ajutând-o am trecut peste acel teren. Am aşteptat o clipă, pănă verişoara mea a anunţat ce s-a întâmplat, căci fetei i se făcuse rău, iar eu o sprijineam. Vărul meu şi prietena lu stăteau tăcuţi mai deoparte. În fine, vine o asistentă şi imediat o duce înăuntru.

Vărul meu cu prietena lui plecaseră, verisoara mea, de frig(căci nu am fost lăsaţi în spital cu respetiva) s-a dus la maşină, iar eu am aşteptat-o până a ieşit. Cam o oră jumate, căci i se făcuse ceva, ca o mică operaţie ceva de îi curăţase ochiul şi avea un pansament cât toate zilele.

Fata iese, mă prinde de mâna, o ajut iar să treacă peste terenul ăla şi după ce am trecut şoseaua(prin loc nepermis), la lumină, respectiva m-a văzut. Cred că abia acum a realizat cine a fost langă ea. S-a tras speriată deoparte trăgându-şi violent mâna, căci o ţineam uşor de braţ cum trecusem prin zona în lucru, şi m-a privit oarecum ca pe un străin care îi doreşte răul.

I-a spus ceva verisoarei mele care, abia mai târziu mi-a spus că respectiva s-a plâns că de ce a lăsat-o singură lângă mine, când ea credea că altcineva din grup o ţine.

M-am simţit prost. Avusem toată grija în acele momente de ea ..nu era nimic, nici nu schimbasem nicio vorbă... nici măcar nu era genul meu. :tongue: M-am supărat pentru am fost tratat ca un "barbar" intrat în lumea lor elitistă. Şi mă cunoştea deja de două săptămâni.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Am urmărit firul întâmplării din topicul "Impact Social", în speţă "excesul de zel al autorităţilor" şi mi-am adus aminte de o întâmplare absolut autentică prin care am trecut

 

Dragii mei prieteni.. Eu niciodată nu am fost un şofer bun. Mai bine zis, nu-mi plăcea(nici acum nu-mi place) să conduc. Eram foarte prudent, doar că nu dădeam prioritate şi nu respectam mereu culorile semaforului. :drive: Nu din rea voinţă, Doamne fereşte...doar prin simplul fapt că nu aveam(şi nu am) "stofă" de şofer. Dar să trec la subiect.

Pe la jumătate lunii iunie a anului de graţie 1998, aud eu aşa un zvon, cum că se pune de-o excursie familială la Marea Neagră. Toate bune şi frumoase căci îmi place marea, ador marea, singura problemă era drumul. Ideea în sine era aşa : sor'mea venea cu familia ei cu maşina, îar din Arad urmam să plecăm noi ceilalţi, adică eu cu familia, bonus maicămea :lol:

Vă daţi seama, eu şoferu' lu peşte să duc întreaga familie în cutia asta de metal numită autoturism. Mai treacă meargă dacă aş fi mers numai cu nev...(conduceam numai cu partea ei înainte :spiteful:), dar aşa... Ai mei, ştiindu-mă un conducător prudent şi având o maşină cât de cât bună, un V...lvo automatic, imediat au fost de acord.

- Dan, mergem cu maşinile! :clapping:

- Ok zic eu, gândindu-mă de fapt :nono: Numai când mă gândeam la serpentine mă apuca ameţeala. Ştiam că nu sunt un şofer bun pentru un aşa drum lung. Mă gândeam cu groază la detalii tehnice legate de autoturim( iertaţi-mă că tot pun atâtea paranteze, dar trebuie să vă spun că, eu lucrasem doi ani la un service auto, la direcţia de vânzări, şi cu toate că eram mai mereu printre mecanici, nu se prindea nimic de mine. Mai rău, de câte ori trebuia făcut ceva la maşină, îi rugam pe prietenii mei de acolo să se uite).

În fine, clipa plecării se apropia, doar eu, care nu spusesem temerile mele, treceam prin clipe grele. Dar, cum Dumnezeu nu mă lasă la greu, m-a salvat şi de această dată. Am făcut accident! :doh:

Nu a fost ceva grav. Aveam cedează trecerea, dar m-am gândit că am timp să trec. :crazy: Am iesit cam :stars: din maşină. Lovisem o frumoasă Dacia roşie(ştiu sigur asta :imao: ), care nu era alta decât maşina de serviciu al patronului de la un mare restaurant din oraş. La volan chiar patronul.

I-am îndoit aripa stânga faţă, fusta, i-am spart faru', semnalizatorul... La mine am spart farul şi s-a îndoit tabla la încheietura dintre aripă dreapta faţă cu botu' maşinii(nu le am nici acum cu specificările exacte).

După clipa de uluială, mi-am cerut scuze recunoscând că a fost vina mea. Domnul acela, un tip amabil, la vreo 50 de ani, a înţeles situaţia şi după ce ne-am pus la punct despre cum facem cu reparaţia, am aşteptat poliţia. Şi a venit. Un băiat de vreo 25 de ani, cu o faţă de copil cuminte. Amabil, patronul a propus să revolvam problema şi ne-a invitat pe terasa restaurantului său, care era la vreo 40 m de locul incidentului.

Cum necum, m-am înţeles foarte bine cu domnul patron, aşa că după ce poliţistul făcuse toate constatările, luă măsura normală şi legală pentru ceea ce făcusem, de a-mi reţine carnetul de şofer pe timp de 30 de zile. În momentul acela am simţit o bucurie nesperată. Până la plecarea la mare aveam ceva mai mult de o lună, dar şi o idee :spiteful: Dar patronul, pune o mână uşor pe băiatul poliţist şi îi spune:

- Hai să facem cumva să nu iei permisul, trebuie sa mearga baiatul cu masina la mare cu familia(caci îi spusesem).

Poliţistul, care cunoştea influenţa patronului, tocmai spuse că : dat fiind natura accidentului, ar trebui să-mi i-a permisul şi să îmi dea amendă, dar pentru că era prima mea abatere majoră, îmi poate da doar amendă. Atunci am făcut eu ceva de cascadorii râsului. Am spus tare:

- Nu se poate domnu'...(nu-i mai ştiu numele patronului). Dacă trebuie să-mi i-a permisul, atunci să mi-l ia. Legea e lege şi am greşit!

Reacţiile celor doi au fost : :blink: !!!

- Păi se poate să rămâi cu el şi poţi merge cu familia la mare, îmi zice patronul oarecum fâstâcit.

- Am greşit, plătesc! răspund eu ferm.

Ce mai. Poliţistu mi-a luat permisul şi mi-a spus să mă duc după el chiar mai repede de 30 de zile că mi-l dă. Eu, ca să scap de drumul la mare, am spus acasă ceea ce s-a întâmplat, doar că am specificat că permisul mi-a fost luat pe...trei luni...să fiu sigur :dancing: .

Până la urmă am fost la mare, dar cu trenul, iar după permis m-am dus după vreo patru luni şi ceva. Sincer, nici nu m-as mai fi dus, simţeam că n-am nimic în comun cu şofatul, cu toate că, să mă plimb cu maşina îmi place.

 

Cam asta a fost, dragi prieteni. Apropo...Conduceţi cu grijă :hatoff:

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cheful, fetele şi... cum am intrat în ra..t la propriu.

 

Pe la mijlocul anilor '80, într-un răcoros sfârşit de octombrie, pe vremea când frunzele copacilor foşneau speriate la apropierea iernii nemiloase, iar vântul scăpat din zgarda verii, bătea şi-şi etala puterea jucându-se prin covorul arămiu din parcuri, vine prietenul meu la mine şi-mi spune:

- Mergem la C. E ziua lui Sorin* şi are nevoie de muzică(eu aveam boxe şi un casetofon japonez, prietenul meu avea un magnetofon bun) şi m-a rugat să mergem noi dacă putem. Mergem?

- Normal, de ce nu, zic eu, doar cheful înseamnă distracţie, iar distracţia..fete :pardon:

Zis şi făcut. Am aflat asta într-o marţi, iar cheful era sâmbăta.

Sâmbătă dimineaţa m-am dus la prietenul meu (locuiam în aceiaşi curte de bloc) şi totul a fost bine şi frumos până la capitolul haine. Cum, "curentul noncomformist" ne acaparase deja, iar vremea era rece, amândoi ne îmbrăcasem cu nişte paltoane mai uşoare, dar lungi până-n pământ care aparţineau taţilor noştrii. Astfel echipaţi, la gară şi la drum.

C era un orăsel mic de graniţă. Recunosc că mai fusesem pe acolo, dar de puţine ori până atunci şi doar cu maşina. Acum era prima dată când veneam aici cu trenul. Totul era aşa aranjat încât Sorin, gazda petrecerii, urma să ne aştepte la gară ca să ne conducă la el acasă. Am ajuns având boxele şi, aparatele, cablurile... Nici nu am coborât bine când trei tipi în civil au şi apărut langă noi. Erau mai în vârstă şi nu păreau prietenoşi.

- Dumneavoastră? face unul dintre ei fixându-ne acru. :mafia1:

Ne-am uitat la ei ca proştii fără să înţelegem prea bine.

- Unde mergeţi? ne întreabă iar ăla ce părea să fie şefu'.

- Am venit la un chef...

- La cine?

- La...şi i-am spus numele.

Atunci şi-a făcut apariţia şi Sorin. Zâmbind, le spune celor trei că am venit la el, că face cheful dinainte de plecare în armată... Fără problemă am fost lăsaţi apoi să plecăm. Normal că am întrebat cine sunt ăia şi ce vor şi atunci, tot zâmbind subtil, Sorin ne-a explicat că sunt de la securitatea de frontieră şi fac mereu asemenea razii luând la întrebări pe cei care li se păreau suspecţi de ceva. Voi aţi venit aşa...şi se uită el cu o blândeţe înţelegătoare la hainele noastre aiurite.(Ce aerian eram şi atunci...nu stiam nimic concret despre aceste aspecte ale securităţii, în general).

În fine. Ajungem la Sorin acasă. Stătea la casă. Totul era pregătit, mâncare, băutură... avea bere, vin şi ţuică şi ceva sirop de casă. După ce am instalat muzica, şi cum încă nu venise niciun invitat , ne-am pus să bem câte o bere, două... :drink: Curând au început să vină invitaţii şi, în special, invitatele.

Orele treceau, noi ne împrietenisem cu două fete...chicoteli... giugu lugu :bblush:, dans...blues la greu, doar noi hotăram muzica. Era prea perfect totul. Ceva trebuia să se întâmple :doh:

Pe la miezul nopţii, când spiritele flirtului făcură schimb cu aventura, se ivise o problemă, destul de neglijată până atunci, atât de mine cât şi de prietenul meu. Pur şi simplu o nevoie fiziologică normală ne atrase atenţia că e cazul să luăm măsurile adecvate. Aşa, subtil, am cerut informaţia asupra locului unde se află toaleta şi am aflat că este în curte puţin mai în spate. Nicio problemă. Am ieşit, comentând de-ale noastre, râdeam şi ne simţeam super, mai ales că punctul culminant al petrecerii abia acum urma :spiteful:

Era frig afară, iar iarba înaltă era udă. Cum luna arunca o lumină generoasă, undeva în faţă, între aleea betonată şi toaleta de lemn, în mijlocul acelui loc cu iarbă, strălucea un petec, cam de juma de metru pătrat, ca să zic aşa. Binenţeles, părea singurul loc betonat , iar ca să nu ne udăm trebuia să sărim în acel punct, iar de acolo să mai facem un salt până la ... Cum era presaţi de nevoie şi foarte bine dispuşi, instantaneu a intervenit lupta pentru întâietate. Îmbrâncindu-ne şi râzând ne-am luat avânt fiecare încercând să ajungă primul. Am sărit amândoi şi tot aşa am atins punctul strălucitor sub reflexele lunii, doar că, în loc ca piciorul să facă o bază de a sări mai departe, ne-am afundat în ceva, până la genunchi, căzând apoi de-a dreptul în iarba udă şi înaltă. Ne-am ridicat după câteva secunde de uluială şi ne-ar fi umflat un râs straşnic dacă un miros greţos şi urât nu ne-ar fi înfundat nasurile fine :lol:

Ohh... atât am putut spune când am realizat incredibila situaţie. Sorin, care binevoitor, ieşise afară ca să fie sigur că găsim toaleta, văzu totul şi se precipită spre noi forţându-se să nu râdă prea tare. Pur şi simplu, petecul acela de beton, era o groapă în care adunau ai săi ra...ul şi balegă pe care apoi o foloseau la îngrăşământ. Şi groapa avea era adâncă de intrasem amândoi până sub genunchi.

Aveam ra..t în pantofi, pe ciorapi, pe pantaloni, sub pantaloni, ce mai, eram în ra...t la propriu şi duhnea de ne pica nasu'.

Ruşinaţi la maxim, şi cu mii de precauţii, să nu fim văzuţi de ceilalţi, ne-a dus Sorin într-un hambar mic. Acolo, aşezaţi printre lemne, unelte şi butoaie, folosindu-ne de nişte bucăţi de lemn am început să râşcâim mizeria de pe noi. Mă uitam la prietenul meu, el se uita la mine... Sorin ne-a adus o găleată de apă de la fântână şi un polonic de apă caldă să ne spălăm, căci nici vorbă să ne părăsim locul.

- Ce dreq facem acum? mă întreabă prietenul meu.

- Şi alea ne aşteaptă acolo...doamnee...

- Mă da proşti suntem.. şi pune-te pe râs.

Şi uite aşa ne-am pus pe spălat haine, pantofi şi picioare.

Ţin minte că am început să ne spunem cam aşa, făcând haz de necaz şi ţinând cont că nu era lumină în hambar:

- Vezi că mai ai ra..t pe tine...şi izbucneam în râs.

Apoi era să mă prindă când a vrut, cică, să-mi ia ceva de pe barbă. Abia când şi-a apropiat mâna şi am simţit izul împuţit de r...t mi-am dat seama ce vrea şi am sărit într-o parte, urmărit de râsul lui.

Am reuşit să dăm jos ra..tul, să curăţăm cât de cât pantalonii, dar mirosul, duhoarea persista a naibii. Degeaba ne-am spălat cu săpun, că am dat cu spray, cu ceva apă de colonie, mirosea ... :heat:

Vai, şi fetele ne aşteptau... Şi aflăm că tot întreabă de noi, iar noi, eram în hambar cu pantalonii în mână şi mirosind a r... :blink:

Sorin ne-a adus câte o pătură căci era frig.Abia, după vreo două ore, având în noi încă acel iz de r... am revenit la chef, dar, pierdusem ocazia cu acele fete :ang: ...sau poate :imao:

 

Şi uite aşa, dragii mei, am mai pus o piatră din temelia amintirii. :hatoff:

 

 

SORIN - de fapt nu mai ştiu cum îl cheamă, aşa că am pus un nume aletor.

Orice asemănare cu persoane sau întâmplări este pur întâmplătoare

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...