Mihai Eminescu - MIRADONIZ

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept stresina era un codru vechi
Si colonadele erau de munti în sir
Ce negri, de bazalt, se însirau,
Pe când deasupra stresina antica,
Codrul cel vechi, fremea îmflat de vânt.
O vale-adânca ce-ngropa în codri
Vechi ca pamântul jumetá din munte,
Mâncând cu trunchii rupti scarile negre
De stânci care duceau sus în palat -
O vale-adânca si întinsa, lunga,
Taiata de un fluviu-adânc, batrân,
Ce pe-a lui spate valuroase pare
A duce insulele ce le are-n el -
O vale cât o tara e gradina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru stralucit si cu paduri
De flori. Paduri carora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii
Si crini ca urnele antice de argint
Se leagana pe lugerii cei nalti,
Iar aeru-i varatic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculitele prin frunze
Si împlu aerul cel cald cu o lumina
Verzuie, clara, aromata. Fluturi
Cu parul de-aur si cu aripioare
De curcubau, în haine de argint,
Din floare-n floare fâlfâiesc si-si moaie
Guritele-umede si rosii în potirul
Mirositor si plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbravi umbroase
Si verzi-întunecoase, presarate
Cu sori dulci, înfoiati, mirositori -
E-o florarie de giganti, într-un loc
Crapata-i bolta de granit, de cauti
Prin stresina de codru pâna sus,
Unde în ceruri lin pluteste luna.
Ea-i o regina tânara si blonda
În mantia-i albastra constelata,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neaua... Trece luminând cu ochii
Albastri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi ofera
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasa
Ea rupe câte-o floare si-o arunca
Jos pe pamânt ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalta sfânt si sur,
Se-ncheaga, se formeaza, 'ncremeneste,
Devine-un templu grec si plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor, si prin columne
Trece-argintoasa câte-o raza-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diádema-i
De diamante-n stele contopite
Brileaza-n noapte; tariile negre
A domei se-nsenina, si ea intra
În el. Columnele-ard sub clara ei lumina
Si -arunca umbra una-ntr-alta.
Ea intra-n doma... stelele-o urmeaza.
Si noaptea sânta plina-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i gradina cea din codri vechi
A lui Miradoniz. Insule sfinte
Se nalta-n el ca scorburi de tamîie.
Copile sunt cu ochi rotunzi si negri.
Cu flori de aur, de smarald - cu stânce
De smirna risipita si sfarmata
În bulgari mari. Pe mândrele carari
Ce trec prin verzile si mândre plaiuri
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Ciresi în floare scutura zapada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mâna, valuros le nalta,
De flori troiene în loc de omat
Si salcii sfinte misca a lor frunza
De-argint deasupra apei si se oglindeaza
În fundul ei, astfel încât se pare
Ca din aceeasi radacina creste
O insula în sus si una-n jos.
Si nu-i nimica în aceste ramuri:
Dintr-un copac într-altul numai tes
Painjini de smarald painjinisul
Cel rar de diamant - si greieri cânta,
Ca orologii aruncate-n iarba,
Si peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic tesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasa,
Legându-l dincolo de alti copaci.
Prin podul straveziu si clar strabate
A lunei raza si-nverzeste râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândra,
Nemaivazuta feerie. Iara peste pod
Trece-alba, dulce, mladioasa, juna,
Alba ca neaua noaptea, paru-i de aur
Lin împletind în crinii mânilor,
Ivind prin haina alba membri-angelici,
Abia calcând podul cel lung cu-a ei
Picioare de omat, zâna Miradoniz.
Ea-ajunge în gradina ei de codri
Si rataceste, -o umbra argintie
Si luminoasa-n umbra lor cea neagra;
Ici se pleaca spre-a culege-o floare,
Spre-a arunca în fluviul batrân,
Colo alearga dup-un flutur,
Îl prinde, îi saruta ochii si-i da drumul;
Apoi ea prinde-o pasare maiastra
De aur, se asaza-ntr-a ei aripi
Si zboara-n noapte printre stele de-aur.
(1872)