Jump to content
Vesperala Forum

Povestiri cu tâlc


BigDefender

Recommended Posts

Ceasul solar

 

Un rege invatat si dornic de a lumina mintile supusilor sai s-a intors dintr-o calatorie cu un cadran solar. Oamenii din regat , obisnuiti pana atunci sa aprecieze cu mare aproximatie perioadele zilei, au ajuns astfel sa cunoasca mai bine valoarea timpului si micile lui bucatele numite ore si secunde. Aceasta stiinta i-a facut mult mai ordonati , munca si activitatile lor au devenit mai spornice , astfel incat intreg poporul a prosperat si s-a ridicat deasupra oamenilor din regatele vecine.

 

Dupa ce regele a murit , supusii au vrut sa isi arate intr-un mod cat mai graitor recunostiinta si respectul fata de binefacatorul lor. Drept urmare , ei hotarat sa inalte un templu maiestos in jurul cadranului solar , ale carui turnuri inaltate catre cer urmau sa simbolizeze maretia regelui. Atunci cand templul a fost terminat si , ca o incununare a a lucrarii , s-a asezat deasupra ceasului solar o bolta minunata din aur , oamenii au descoperit, cu stupoare , ca umbra indicatoare a timpului disparuse de pe cadran. In acest fel , ei nu au mai fost in stare sa isi masoare si sa isi imparta cu precizie vremea de peste zi , lucrurile au inceput sa mearga anapoda , iar regatul a sfarsit prin a se destrama .

Link to comment
Share on other sites

  • Replies 900
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

Ingerii printre noi

 

Cu picioarele goale si murdare, asezata pe pamantul reavan , fetita privea cu o oarecare curiozitate perindarea nesfarsita si indiferenta a oamenilor .

Nu facea nici o tentativa , cat de mica de a le vorbi .Nu scotea nici un cuvant niciodata.Oamenii preocupati de treburile lor treceau pe langa ea fara a-i arunca vreo privire sau a se opri in dreptul ei.

A doua zi mi-am facut din nou drum prin parc, curioasa sa vad daca fetita mai era acolo. Statea in exact acelasi loc , la fel de singuratica .O tristete nemarginita razbatea prin ochii ei albastri.Fara a mai sta pe ganduri , m-am indreptat catre ea .La urma urmei , un parc nu este cel mai indicat loc pentru un copil singur ...

In timp ce ma apropiam de fetita, am observat o umflatura ciudata , care ii ridica usor la spate rochita. M-am gandit ca poate din acest motiv oamenii o ocoleau , fara a face cel mai mic gest de a o ajuta. Atunci cand am ajuns chiar in fata ei , fetita si-a coborat privirea, evitand privirea mea staruitoare. Acum puteam vedea clar forma spatelui ei. Intre coaste se inalta o cocoasa grotesca , de mari dimensiuni. I-am zambit fetei , incercand astfel sa-i dau de inteles ca totul era in regula , ca eram acolo pentru a-i vorbi si a-i da o mana de ajutor.

M-am asezat langa ea si am incercat sa sparg gheata cu un simplu si anodin "Buna ziua".Luata prin surprindere, fetita a baguit un "Buna" usor rarait , dupa care m-a privit indelung in ochi. I-am suras din nou, iar ea mi-a raspuns cu un zambet timid. Am stat de vorba pana cand, pe nesimtite, s-a lasat intunericul iar parcul a devenit pustiu.Am intrebat-o de ce era atat de trista. Fetita s-a uitat la mine cu o expresie melancolica si mi-a zis :"Pentru ca sunt diferita " ... Am confirmat imediat , " Da , esti altfel " , si i-am zambit.

Fata i s-a innegurat parca si mai mult in timp ce imi raspundea : "Stiu asta".

"Fata mica " , i-am zis , " atat de draguta si de inocenta , imi aduci aminte de un inger ".Ea s-a uitat la mine si mi-a suras, apoi s-a ridicat usor pe picioare si mi-a spus "Intr-adevar?"."Da , micuta domnisoara , esti asemeni unui inger pazitor , trimis sa vegheze asupra trecatorilor din acest parc".

Fetita a dat afirmativ din cap si mi-a aruncat un nou zambet , dupa care si-a deschis larg aripile si , cu o sclipire sagalnica in ochi , mi s-a adresat :"Da , ai dreptate.Sunt ingerul tau pazitor. ".

Am amutit , incapabila sa fac macar cel mai mic gest, convinsa ca am vedenii.

Ea a continuat sa imi vorbeasca :" Intrucat , in cele din urma, ai reusit sa te gandesti si la altcineva in afara de tine insuti, inseamna ca treaba mea pe pamant s-a terminat".

Am sarit si eu in picioare si am exclamat , cu o voce poate prea stridenta : " Asteapta putin ! De ce nici unul dintre trecatori nu s-a oprit din drum pentru a ajuta un inger ?" Ea clopotit din glas, amuzata : " Tu ai fost singura care ma putea vedea si ai crezut in mine in adancul inimii tale".

Apoi, usor, fara cel mai mic fosnet, si-a luat zborul si s-a pierdut in ceruri.

 

De atunci, viata mea a devenit cu totul alta. Daca te-ai gandit vreodata ca nu te ai decat pe tine

insuti , aminteste-ti ca ingerul tau pazitor este pe aproape , veghiind mereu asupra ta.

Link to comment
Share on other sites

VIS DE IUBIRE PENTRU PAMNAT

 

“Eram 33 in acest grup. Am intrat cu entuziasm si emotii in Sala de Asteptare. Oare ce voia Dumnezeu sa ne spuna? Oare ce sarcini avea sa ne dea? Despre ce era vorba?

Ne-am adunat toti in Sala de Asteptare si am asteptat. Ne-am recunoscut cu totii, si ne-am impartit surasuri. Si apoi,am simtit prezenta Lui umpland acel spatiu. Dragostea si caldura ne scaldau pe toti.

“E timpul sa ne intoarcem”, spune Dumnezeu.

S-a facut rumoare in grup. Am simtit ca multi sunt reticenti si nu vor sa se intoarca. Eu eram la fel. Altii insa erau entuziasti si plini de speranta. Cineva a intrebat: “De ce acum?”

Dumnezeu a raspuns: “Pentru ca au uitat de Iubire.”

“Si cum ar trebui sa le aducem aminte de asta? Inimile lor sunt inchise.”

Dumnezeu a raspuns: “Ce este inchis, poate fi deschis. Voi stiti calea.”

“Oare nu ii putem ajuta de aici sa-ai aduca aminte?” raspunde cineva.

“Trebuie sa le aratam frecventa potrivita, astfel incat sa auda din nou”, raspunde Dumnezeu. Au uitat de iubire. Asculta de frica acum.”

Eu am spus: ” Cand ne intrupam, si noi uitam de dragoste. Este prea mult de dus. Si asta provoaca anxietate si disperare. De asta sunt oamenii atat de deconectati.”

Dumnezeu spune: “Asta este calea Lucratorului intru Lumina.Iti vei aminti in timp si apoi le vei aduce aminte si altora de lucrurile uitate. Nu v-as fi cerut asta daca n-ar fi fost extrem de important. Unii va vor urma, iar altii sunt deja acolo ca sa va reaminteasca voua ceea ce deja stiti. Veti fi indrumati si protejati.”

“Este posibil ca noi sa readucem dragostea in oameni si pe Planeta?”

Dumnezeu spune: “Da. Reamintiti-le ceea ce au uitat. Rezonati pe frecventa iubirii neconditionate. Nu aveti nimic mai mult de facut sau de spus. Va fi suficient. Acordati-i la aceasta frecventa. Aratati-le calea inapoi spre dragoste.”

Si apoi a spus: ” Am mare incredere in voi toti. Aveti dragostea mea. Luati-o cu voi si aratati-o celor care au uitat. Este prea multa frica in lume. Fiti lumina care strapunge intunericul si frica, si aratati-le calea spre Acasa. Aduceti-va aminte, sunt cu voi, intotdeauna.”

Dumnezeu a iesit apoi din Sala de Asteptare. Noi am format un cerc si ne-am luat de maini.

Am stat aproape unul de altul si cineva a spus: ” Vom merge mai departe cu compasiune si curaj.”

Altcineva a spus: “Nu ne vom uita calea.”

“Le vom aduce aminte oamenilor de dragostea uitata.”

“Vom depasi propria frica de deconectare.”

“Ne vom sprijini si vom lucra impreuna.”

“Vom purta doar frecventa iubirii in inima noastra.”

“Vom iubi neconditionat.”

“Ne vom aminti cand este momentul potrivit.”

“Vom infrunta frica cand va incepe sa ne domine.”

“Nu ii vom judeca pe cei care au uitat de Lumina.”

“Ii vom alina pe cei in suferinta.”

“Vom avea incredere.”

Si asa, toti din cerc au spus ceea ce simteau. M-am uitat in ochii lor si mi-am jurat sa-mi amintesc asta cat de repede voi putea, astfel incat sa pot ghida din nou Planeta catre dragoste.

Stiam ca vor fi provocari in calea mea. Stiam ca vor fi vremuri cand ma voi simti singura, si momente cand ma voi simti coplesita si in care nu imi va mai pasa de ce se intampla celorlalti, dar ca voi depasi aceste sentimente si imi voi aminti de ce sunt aici.

Voi cauta sprijinul altor Lucratori intru Lumina care vor empatiza cu mine. Indiferent de ce se intampla, sunt iubita si intr-o zi ma voi intoarce Acasa. Calatoria mea va fi sigura, chiar daca uneori inconfortabila. Iar timpul meu petrecut pe Pamant va face o mare diferenta.

Am iesit din Sala de Asteptare si am inceput sa ne pregatim. Aveam de recrutat ghizi, de ales parinti, de facut planuri. Purtam in inima mea toata dragostea Creatorului. Cu aceasta dragoste puteam sa-i ajut sa-si reaminteasca ce au uitat. Eram pregatita.”

Link to comment
Share on other sites

O clisma pentru imparat

 

Un imparat din Orient, vestit pentru apriga lui purtare , se imbolnavise grav si toti doctorii se ascunsesera in cele mai secrete cotloane ale tarii , pentru a nu fi nevoiti sa aiba de a face cu napraznicele lui capricii.

In cele din urma, garda imparateasca a reusit sa descopere un medic faimos si, fara a sta mult la discutii, l-a insfacat si l-a adus la palat. Imparatul, intins pe imensul sau pat de suferinta , l-a tintuit cu o privire de gheata si i-a spus : " Esti cunoscut drept un vraci priceput.Fa tot ce crezi de cuviinta pentru a ma vindeca , dar nu uita cu cine ai de a face !"

Doctorul l-a examinat cu atentie , pe toate partile, si , dupa cateva clipe de gandire , a dat verdictul : " In cazul acesta , un singur lucru mai poate fi de folos.Pregatiti tot ce este nevoie pentru o clisma !"

Imparatul s-a intunecat la fata si tunat amenintator : " O clisma ? Cui sa i se faca o clisma ?"

Medicul a baguit intimidat : " Mie, desigur , inaltimea voastra.Clisma este pentru mine ."

Suveranul a incuviintat ingaduitor , iar doctorul a scrasnit din dinti in timp ce i se aplica propria-i prescriptie.

Imediat dupa aceea, starea de sanatate a imparatului s-a imbunatatit vazand cu ochii .

 

Incepand din acea zi, ori de cate ori se imbolnavea sau simtea chiar si cea mai mica migrena, suveranul trimitea dupa medicul cel vestit si poruncea sa i se faca acestuia o clisma.

Link to comment
Share on other sites

Cum arata un elefant ?

 

In urma cu cateva secole, intr-o mare capitala europeana , a fost anuntat un eveniment senzational.Pentru intaia oara in acele locuri , urma sa fie expus publicului un elefant ! Enorma creatura , sosita de pe indepartatele meleaguri africane , a starnit vii controverse in randul populatiei , fiecare cetatean avand propria-i idee despre felul cum arata aceasta.

Elefantul , adus catre seara , a fost gazduit intr-un mare stabiliment de la marginea orasului , construit special pentru aceasta ocazie. La aflarea vestii , oamenii adunati din toate colturile tarii au dat navala catre periferie.

Intre timp, noaptea se instalase cu totul peste oras , iar in vasta incapere in care isi aflase salas legendarul animal se facuse intuneric bezna. Vizitatorii nu au putut face altceva decat sa incerce a ghici , pe bajbaite , forma vestitei creaturi.

Datorita imbulzelii si a marilor dimensiuni ale creaturii , fiecare dintre ei a putut atinge numai cate o parte a acesteia. Asa s-a facut ca unii au pus mana pe un picior si au descris elefantul drept un imens stalp din carne , iar altii , care i-au dibuit trompa , si l-au inchipuit drept un sarpe gigantic ; oamenii care au reusit sa se ridice pe umerii tovarasilor lor si si-au trecut mainile peste spinarea animalului au crezut ca acesta este asemeni unui urias divan , cei care au prins in palma unul din cei doi colti de fildes l-au asemuit pe elefant cu un obiect foarte ascutit , iar aceia care au apucat o ureche a acestuia au afirmat dupa aceea ca faimoasa creatura nu era altceva decat un enorm evantai viu ...

 

Cum arata un elefant ? Cum arati tu in ochii celor din jur ? In ce fel ii deslusesti pe oameni in labirintul de oglinzi al mintii tale ?

Link to comment
Share on other sites

Imboldul

O poveste de David McNally

 

“Vulturul-mama si-a indreptat cu delicatete copiii catre marginea cuibului. Inima ei tremura de emotie, pentru ca simtea rezistenta pe care cei mici o opuneau incercarilor ei repetate de a-i inghionti sa-si ia zborul.

“De ce oare bucuria zborului trebuie sa inceapa cu teama de cadere?” s-a gandit ea. Aceasta intrebare fara varsta inca nu isi gasise raspunsul pentru ea.

Asa cum era traditia speciei, cuibul se afla pe un varf de stanca. Dedesubt nu se afla nimic altceva decat aer care sa sprijine aripile copiilor ei.

“E posibil ca de data asta sa nu mearga?” s-a intrebat ea. In ciuda fricii, vulturul stia ca sosise timpul. Misiunea de parinte era aproape incheiata. Mai ramanea o singura sarcina. Imboldul.

Si-a luat tot curajul pe care il avea la dispozitie din intelepciunea sa innascuta. Pana cand copiii sai nu-si vor descoperi aripile, le va lipsi scopul in viata. Pana cand nu vor invata sa pluteasca, nu vor intelege ce inseamna privilegiul de a te fi nascut vultur.

Imboldul este cel mai important dar pe care il are de oferit. Este actul de suprema iubire. Si, astfel, a inceput sa-i impinga, pe rand, spre zbor… si ei au zburat.

 

Uneori avem nevoie sa primim acest imbold, alteori sa il oferim. Poate fi cel mai mare dar pe care l-ai daruit vreodata. Va schimba pentru totdeauna o viata.”

Link to comment
Share on other sites

Un altfel de Sisif

 

O straveche legenda persana povesteste despre un om aflat pe un drum fara sfarsit.Nestiutor de odihna ori zabava , calatorul era impovarat prin groaznice si felurite mijloace ... Pe spate purta sac greu incarcat cu nisip , iar de piept ii atarna un burduf mare , plin cu apa. In mana stanga tinea un urias bolovan , iar in cea dreapta o imensa bucata de stanca. La gat era incins cu o funie noduroasa si roasa , de care era agatata o piatra de moara. Fluierele picioarelor ii sangerau , serpuite de lanturi groase si ruginite avand prinse la capete niste greutati din fier. Pe cap purta, intr-un echilibru fragil , un ditamai bostan, pe jumatate putred.

Barbatul ofta si gemea ori de cate ori se misca , fiecare pas ii infingea in carne mii de pumnale ascutite si toti muschii i se infiorau si tresaltau in continuu , chinuiti de aprige dureri. Calatorul isi blestema soarta, zilele trecute si cele viitoare , iar oboseala parea sa il doboare in fiecare clipa , dar trebuia sa mearga mai departe .Nu avea timp de pierdut ...

Intr-o buna zi , a intalnit un alt drumet , care i-a spus : " Omule, vad ca osteneala te-a ajuns peste masura ! De ce te chinui sa porti in maini bolovanul si coltul acela de stanca ?" "Ei, ca bine zici !" , a exclamat omul. "Cum de nu mi-am dat seama pana acum ?" Apoi , a aruncat cu naduf cele doua poveri intr-un sant de la marginea drumului.

Dupa o vreme , calatorul a fost strigat de un taran care il privea de pe camp cu o adanca mirare : " De ce te straduiesti sa tii pe cap bostanul acela putred pe jumatate ? Si de ce oare iti aduci singur napasta tragand dupa tine cele doua mari greutati din fier ?" "Uf, ca natang mai sunt !", a raspuns omul ."Nu mi-a trecut pana acuma prin cap sa scap de ele!" A azvarlit cat colo bostanul , si-a dezlegat lanturile de la glezne si a mers mai departe , simtindu-se mult mai usor si mai liber in miscari. Cu timpul, chinurile au inceput insa sa ii strabata din nou trupul.

Un pastor cu care si-a incrucisat calea l-a contemplat cu uimire si i-a zis :"Omule , vad ca te cocarjezi sub sacul plin cu nisip din spate , dar in jurul tau este nisip cat vezi cu ochii , cu mult mai mult decat ai putea cara tu vreodata.Iar burduful ala mare cu apa , care ti-ar putea fi de ajutor daca ai traversa cel mai intins desert din locurile astea , ce rost isi are atata vreme cat de-a lungul drumului pe care mergi te insoteste pana hat departe un rau cristalin si preaplin in matca ?" Calatorul nu a mai stat mult pe ganduri , a golit apa din burduf si a slobozit nisipul intr-o groapa din apropiere.

Era vremea apusului , iar omul a ramas cu privirea atintita catre ultimele raze de soare de la orizont. Apoi, s-a cercetat pe el insusi si a zarit piatra de moara care-i atarna de gat. Dintr-o data , a priceput ca aceasta era ultima povara care il impiedica sa isi inalte capul spre ceruri. Si-a desprins de pe trup piatra si a aruncat-o cat a putut mai departe , in rau , dupa care , pasind usor ca un fulg pe drumul invaluit de umbrele serii, si-a reinceput calatoria.

Link to comment
Share on other sites

Iti permiti sa fii bolnav?

 

“Un tanar s-a intors la facultate cu diploma de doctor. Batranul sau tata, care era tot doctor, abia il astepta, caci era obosit, muncise o viata.

Avea trei fii studenti la medicina, si daca se intorcea macar unul, acesta putea sa-i ia locul si sa-i intretina pe ceilalti doi in facultate.

Iar tanarul a spus imediat: – Fii linistit, odihneste-te, o sa am eu grija.

In a treia zi dupa intoarcerea acasa s-a dus la tatal sau si i-a spus: -Tata, am vindecat-o pe femeia pe care tu o tratai de treizeci de ani.

Tatal a spus: – Tampitule! Femeia asta ti-a platit tie studiile, si le platea si pe ale fratilor tai. Eu o tineam in starea asta. Era o femeie foarte bogata si isi putea permite sa fie bolnava.”

 

Osho, “Inteligenta. Reactioneaza creativ la prezent”, Pro editura si tipografie

Sa tragem concluziile de rigoare si sa ne gandim daca ne permitem sa mai fim bolnavi si cine are interesul sa ne tina bolnavi. Poate ca a sosit momentul sa ne gandim la sanatate si sa o cultivam!

Link to comment
Share on other sites

Vin vremuri grele

 

Într-o dimineaţă, un tânăr artist intră într-o cafenea, fiind foarte entuziasmat că a fost angajat să picteze portretul unui om cu bani care avea o firmă de construcţii. În timp ce îşi savura cafeaua bucuros, văzu un ziar lăsat pe masa vecină în care era tipărit cu litere mari următorul titlu VIN VREMURI GRELE. Începu să se gândească tot mai mult la aceste cuvinte.

Patronul cafenelei trecu să-l salute şi văzându-l îngrijorat, îl întrebă dacă s-a întâmplat ceva. Acesta i-a răspuns trist că trebuie să plece, căci “vin vremuri grele”, aşa că trebuie să muncească la lucrarea lui.

Patronul începu să se macine că poate chiar „vin vremuri grele”. Devenea din ce în ce mai îngrijorat pe măsură ce se gândea la vorbele tânărului. Îşi sună apoi soţia rugând-o să nu se supere dar că trebuie să-şi anuleze comanda pentru rochia cea nouă, deoarece este cam scumpă şi s-au anunţat „vremuri grele”.

Aceasta sună la magazinul unde îşi comandase rochia şi o rugă pe patroană să-i anuleze comanda. Îşi ceru scuze dar …„Vin vremuri grele” şi trebuie să facă economii.

Patroana n-a avut încotro şi a anulat comanda, dar îşi aminti că a auzit ea la ştiri cândva că „Vin vremuri grele”. Aşa că a sunat imediat la firma de construcţii pe care o angajase pentru executarea unei lucrări de extindere a magazinului. L-a anunţat pe constructor că va renunţa pentru moment la lucrare, deoarece “ vin vremuri grele “ şi nu îşi poate asuma un asemenea risc în acest moment.

Constructorul s-a întristat la auzul acestei veşti, motiv pentru care s-a grăbit să-l sune pe tânărul artist spunându-i că doreşte anularea comenzii pentru portret, întrucât „vin vremuri grele” şi că acesta nu este un moment potrivit ca să cheltuie banii lucruri artistice.

Copleşit de supărare, tânărul artist a acceptat cu resemnare vestea, că doar s-a întâmplat aşa cum a anticipat. Simţindu-se trist, porni înspre cafeneaua favorită să-şi înece amarul cu un pahar de vin.

În timp ce stătea din nou aşezat la masa lui, zări ziarul pe care scria „Vin vremuri grele”. De data asta s-a ridicat şi a luat ziarul pentru a-l cerceta mai bine. Data ziarului era de acum 5 ani.

Cineva despachetase farfurii pentru restaurant.

 

Morala: Gândurile şi cuvintele noastre ne creează realitatea în care trăim.

Link to comment
Share on other sites

Povestea puiului de vulpe

Este foarte greu sa umpli o sticla deja plina. Celui care pastreaza totul ii este greu sa primeasca.

 

Era odata un pui de vulpe care traia o mare angoasa, in adancul lui. Nu stiu daca stiati, dar puii de vulpe nu sunt doar inteligenti, ci si foarte sensibili. Daca se simt raniti de o vorba, un gest sau o privire a mamei sau a tatalui lor, atunci in ei se fixeaza frica, tristetea sau furia pe care au simtit-o si toate aceste sentimente se depun pe burtica lor.

Astfel, unii dintre puii de vulpe ajung sa pastreze totul in ei. Stiti ce putem gasi in stomacul unui pui de vulpe? Nu doar mancare, taitei, cartofi prajiti, ciocolata, canre, peste sau resturi de guma de mestecat, exista de asemenea acolo si taceri, umiliri, nedreptati, suparari si tristeti.

Va las sa va imaginati ce amestec ingrozitor formau toate aceste lucruri in stomacul puiului de vulpe: furie si ciocolata, taitei si umilire, cartofi prajiti si nedreptate, peste si frici…De asemenea, nu veti fi uimiti daca va spun ca acel pui de vulpe facea pe el, ca si cum s-ar fi eliberat astfel, in ciuda vointei lui, de tot ceea ce era rau in corpul lui.

Sa nu credeti ca facea acest lucru din placere, e nevoie de mult curaj sa faci pe tine ziua in amiaza mare, in pantaloni! Cu atat mai mult cu cat isi dadea seama ca il dezamagea pe tatal lui si suferea mult din cauza asta.

Vedea ca o nelinisteste pe mama lui, iar acest lucru ii dadea sentimentul ca nu este bun, ca risca astfel sa fie iubit mai putin. Daca va spun ca acel pui de vulpe ea foarte curajos, trebuie sa ma credeti.

Voi ce credeti ca ar fi putut face pentru a iesi din acea situatie?

Ei bine, o multime de lucruri! De exemplu, ar fi putut sa puna intr-o cutie niste pietricele sau obiecte mici care sa reprezinte tot ceea ce pastra in el si nu a reusit sa-i spuna mamei lui pana atunci. Ar fi putut sa deseneze, sa picteze. Ar fi putut face o marioneta! O marioneta care sa spuna in locul lui tot ceea ce el nu putea sa spuna.

Ar fi putut de asemena, dar e ceva mai complicat, sa decupeze doua urechi mari, dintr-o bucata de carton, sa le dea tatalui sau mamei lui si sa le spuna:

“As vrea sa fiu ascultat, doar ascultat, sa nu imi raspundeti imediat, cand vreau sa va vorbesc. Nu aveti tot timpul raspunsul corect pentru intrebarile mele si as vrea sa intelegeti interogatia din spatele acestor intrebari. As vrea sa nu mai stiti dinainte ceea ce trebuie sa fac sau sa nu fac, sa acceptati sa ma ascultati, doar sa ma ascultati.”

Acestea sunt cateva din demersurile pe care le putea face puiul de vulpe.

Va spuneam la inceput, e nevoie de mult curaj si de vointa pentru a incerca sa exprimi ceea ce nu se poate spune in cuvinte. Este foarte greu sa taci atunci cand sunt atat de multe de spus.”

 

Poveste din cartea “Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi”, Jacques Salome, Editura Ascendent

Link to comment
Share on other sites

Fereste-te de diavol !

O poveste cu talc

 

In timpul exilului fratilor Pandava , cei insurati cu una si aceeasi femeie pe nume Draupadi , Krishna i-a vizitat pentru a se asigura ca au o viata buna si s-a hotarat sa ramana o noapte impreuna cu ei. Pentru a-si proteja femeia, cei cinci frati faceau de veghe noapte de noapte, cate unul in fiece ora.Krishna s-a oferit sa ramana si el de paza vreme de o ora.

Unul dintre frati , Dharmaja , s-a minunat peste masura :"Tu esti protectorul intregului univers , asa ca de ce ai sta sa pazesti asupra noastra ?' .Cu toate acestea , el l-a avertizat pe Krishna : " Fereste-te de diavol ! Eu si cu fratii mei l-am intalnit in fiecare noapte .De multe ori a incercat sa ne atace .De aceea , te rugam sa nu mai stai de paza.Ai venit sa vezi daca traim bine si nu ar trebui sa te punem in primejdie.Te rog sa mergi sa te odihnesti." Krishna i-a raspuns : " Dharmaja, asta ai inteles tu din divinitatea mea ? Pe de o parte , imi acorzi rolul de protector al universului si , pe de alta parte , crezi ca nu ma pot apara pe mine insumi ? Esti speriat ca demonul imi va face rau ? Fii sigur ca nici un demon nu ma poate atinge .De aceea , lasa-ma sa ma alatur veghei voastre ."

Dupa ce si-a terminat straja de o ora , Krishna s-a asezat pe o stanca si a inceput sa zambeasca in sinea lui. Cel ce urma sa faca de veghe era un alt frate Pandava , pe nume Arjuna. Acesta s-a repezit spre Krishna , temator ca diavolul i-ar fi putut face vreun rau.Atunci cand l-a zarit, insa, surazand , Arjuna s-a aruncat la picioarele lui Krishna si l-a intrebat daca nu cumva l-a infrant pe demon.Krisna i-a spus : " Arjuna , eu nu am creat niciodata diavoli si spirite rele. Atunci, cum sa face ca aceste creaturi isi fac aparitia in aceasta padure ? Demonul despre care vorbesti tu nu este deloc un demon .Este doar o reflectie a trasaturilor diavolesti precum ura , mania si invidia.Mania din tine se manifesta ca un diavol.Puterea lui se mareste in aceeasi masura ca si mania din tine."

Tendintele rele ale omului sunt adevaratii demoni care il tulbura.Omul are credinta gresita ca diavolii exista si ca ei sunt de vina pentru suferintele lui. Totul nu este , de fapt, decat imaginatie si frica a sufletului. Numai omul face sa sufere un alt om si nu exista nimic care sa se asemene cu demonii. In acesta creatie nu exista diavoli si spirite rele. Arjuna si-a dat seama de adevarul spuselor lui Krishna si, din acel moment , nu a mai intalnit nici un diavol.Arjuna ii datora aceasta revelatie lui Krishna. El a ingenuncheat in fata lui Krishna si si-a aratat recunostiinta. Binele si raul nu sunt decat propriile creatii ale omului.

 

Poveste inspirata de o veche legenda hinduista

Link to comment
Share on other sites

Poveste de demult

 

Demult, tare demult, cu mult timp inainte ca primii oameni sa-si poarte pasii pe acest Pamant, exista o gradina minunata si binecuvantata, numita a Edenului. Cuvintele nu pot exprima frumusetea acestui colt de rai, o creatie cu adevarat dumnezeiasca. Un pom si marul lui se aflau in centrul acestei gradini, inca neatinsi, inca nepangariti. Traiau aici in pace fel si fel de vietuitoare, pasari frumos colorate, lei maiestuosi, elefanti batrani si impasibili, gandacei minusculi. Iar totul inspira aromonie, frumuse si puritate.

Prin centrul Gradinii serpuia un rau lenes, cu o apa limpede ca cristalul in care norii pufosi si jucausi se reflectau ca intr-o oglinda fermecata. Zilnic toate vietuitoarele veneau la acest rau sa se adape cu minunata apa. Dar intotdeauna putea fi vazuta acolo o pasare, care isi privea ore in sir propria reflexie, netacuta. Mahnirea ii cuprindea sufletul si inclestarea disperarii nu ii mai dadea drumul.. era atat de urata, atat de hidoasa, comparativ cu toate celelalte pasari. Cu mult inainte ca Deznadejdea, Ura, Frica, Uraciunea, Rusinea si toate celelalte Rele si Furii sa se dezlantuie pe Pamant scapand din inchisoarea in care erau inlantuite, acest suflet chinuit reusea cumva sa simta si Mahnirea si Durerea.

Este adevarat ca era foarte urata acea pasare. Dar in schimb avea un dar refuzat tuturor celorlate vietuitoare ale Edenului: un cantec divin care vrajea orice fiinta, prinzand-o in mreje, framantand-o, rascolind-o. Ea zilnic intampina rasaritul soarelui cantandu-si suferinta, suita sus, in varful Pomului Vietii. Zilnic intreaga suflare a Edenului se strangea vrajita in jurul ei, captivata de glasul dumnezeiesc ce rasuna si reverbera prin sufletele lor. In cele cateva minute de la rasaritul soarelui, acolo sus, acea pasare urata era regina tuturor sufletelor din Eden. Dar iata ca dupa ceva timp in multime a aparut o alta pasare, frumoasa ca toate celelalte, dar care stia ce este Invidia si Ura. Era chiar Diavolul preschimbat in pasare, care nu suporta iubirea si admiratia sincera pe care acea uraciune de pasare o primea de la fiecare suflet din Eden. Si de fiecare data o necajea si mai mult pe saraca pasare, cu cat este ea de urata, ce penaj gri-murdar are comparativ cu toate celelalte pasari viu colorate. De unde mahnirea si ritualul zilnic al plansului deasupra raului, prinvidu-si reflexia hidoasa.

Atunci cand durerea si suferinta au devenit insuportabile, pasarea cea urata incepuse sa se indoiasca pana si de bunatatea lui Dumnezeu. Ii reprosa, mai in gand, mai vorbit “De ce tot Edenul este atat de frumos, toate pasarile sunt atat de frumoase, numai pe mine m-ai facut atat de sluta. De ce , ce pacat am facut, cu ce Ti-am gresit?” Si lacrimile curgeau, suspinate si fierbinti, venite din sufletul ei chinuit..

Privea trist Dumnezeu la suferintele bietei pasari care isi dorea sa fie la fel de frumoasa ca toate celelalte. In bunatatea Lui s-a hotarat sa ii ofere ce-si dorea, sa o faca frumoasa ca toate celelalte. Dar pentru asta trebuia sa renunte la darul glasului divin, caci nu le putea avea pe amandoua. Pasarea a acceptat pe loc, fara sa se gandeasca nici macar o secunda. O lacrima a cazut din cer, chiar prin mijlocul unui curcubeu, adunandu-i astfel toate culorile. Sorbind lacrima picata pe o frunza, deodata pasarea se transforma intr-una foarte frumoasa, foarte viu colorata. In sfarsit, era exact ca toate celelalte pasari.

Asa cum nu se poate exprima in cuvinte divinul glasului cu care vrajea Edenul candva, nu se poate exprima in cuvinte nici bucuria ei pe moment cand si-a vazut reflexia in rau si cat e de frumoasa. A trecut ziua, a venit dimineata iar ea s-a dus ca de obicei la Pomul Vietii si a inceput sa cante, de data asta cu bucurie. Dar, vai! Canta la fel ca toate celelalte pasari, si arata la fel ca toate celelalte pasari. Nimeni nu s-a mai strans in jurul ei, pentru a-i admira trilul. Era banala, era ca toate celelalte. Nu mai avea absolut nimic special...

 

Amare lacrimi curgeau din nou in Eden deasupra unui rau. Se spune ca singurele care au curs vreodata.

 

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/poveste-de-demult/

Link to comment
Share on other sites

Povestea primului intelept

 

Demult, tare demult, pe cand toate lucrurile care trebuiau sa se intample se intamplasera deja, iar cele ce urmau sa se intample isi asteptau cuminte randul, existau doi prieteni foarte buni. Se bucurau adesea impreuna de soarele care incalzea cu darnicie un Pamant pe care zeii inca isi purtau pasii, cu mult inainte ca ei sa fie izgoniti din salasurile lor miraculoase si acoperite de nori. Cu greu pot cuvintele sa descrie dragostea si grija pe care si-o purtau cei doi prieteni, mai mult decat frateasca. Precum spune povestea, ei au fost primii frati de cruce.

In acele timpuri viata curgea lenesa dar nu in liniste fiindca multe erau piedicile si pericolele. Nu doar ca zeii aveau adesea chef sa se joace cu destinele sarmanilor muritori, din plictiseala, dar si traiul in sine presupunea mult efort si cerea multa dibacie. Cei doi frati mergeau tot timpul la vanatoare impreuna pazindu-si unul altuia spatele in infruntarile si inclestarile cu feluritele salbaticiuni. Si-au jurat sa se ajute intre ei fiindca pe atunci multe lucruri pe care noi le luam de-a gata, cum ar fi faptul ca focul arde, pe atunci trebuia invatat. Pesemne zeii se amuzau privind muritorii cum sufereau si incercau fara succes sa transmita generatiilor viitoare valoroasele invataminte.

Cei doi au crescut, si-au intemeiat familii, dar legatura si dragostea dintre ei nu s-a subtiat. In acele timpuri nu se trecea atat de usor de la una la alta, de la prietenie profunda la uitare completa, de la iubire la dragoste, oamenii erau mult mai putin fatarnici si falsi. Povestea spune ca la o vanatoare unul dintre prieteni s-a hotarat sa prinda doi iepuri de-o data, ceea ce nu mai incercase nimeni niciodata. Cel putin nu se stia de o astfel de incercare. Si mult s-a chinuit, si mult a alergat cand dupa unul, cand dupa celalalt. Cu cat devenea mai lunga vanatoare, cu atat mai multa ambitie punea in reusita. Nu a vrut nici in ruptul capului sa renunte, sau sa se concentreze doar pe unul dintre iepuri, cum il implora iubitul lui frate.

Precum spun batranii in acea zi lunga si istovitoare in care a alergat dupa doi iepuri, omul nu doar ca nu a prins niciunul…dar intr-un moment in care atentia i-a fost furata de celalalt iepure, nu s-a mai uitat in fata si a calcat intr-o planta extrem de otravitoare, al carei venin nu avea leac. Si astfel in foarte scurt timp s-a stins din viata primul om care a vrut sa prinda doi iepuri dintr-o lovitura. Cat a jelit fratele lui de cruce. Cat a plans si cum i s-a uscat sufletul de durere. Toata aceasta durere l-a facut sa realize greseala facuta de iubitul lui frate, care a incercat sa prinda ambii iepuri si astfel n-a mai fost atent la drum. Precum spun batranii, in acea zi din lacrimi si durere a aparut pe lume primul om intelept. Multi oameni erau destepti si invatau sa nu isi repete greselile, spre deosebire de prostii care chiar repeta aceleasi greseli mereu si mereu. Dar inainte nu mai existase niciun intelept, care sa invete nu doar din greselile sale, ci si din ale altora.

In memoria iubitului lui frate, inteleptul a inceput sa cotrabaie lumea in lung si-n lat predand tuturor oamenilor lectii convingatoare de viata.Povestea experiente frumoase si urate, intamplari placute si neplacute, povesti cu final fericit si tragic, dar oricum, toate se meritau tinute minte . Si a facut asta timp de multi ani. Atunci zeii au observat ca din ce in ce mai putina lume mai baga mana in foc. Ce rost avea, din moment ce stiai deja ca arde chiar fara sa fi simtit asta tu insuti? Din ce in ce mai multa lume renunta sa minta. Ce rost avea sa minti din moment ce atatea si atatea experiente demonstreaza ca in final minciuna nu aduce nimic bun? Ce rost avea sa urasti, din moment ce toti cei care au facut asta au sfarsit rau?

Zeii s-au suparat foarte tare si au hotarat ca acel intelept trebuia sa moara. Pentru ca distractia sa continue ei vroiau ca omul sa incerce el insusi pentru a se convinge ca frige, ca doare, ca nu e bine. Ca ura, pizma, rautatea, marsavia, ipocrizia, fatarnicia, toate astea se intorc impotriva omului. Chiar daca sunt nenumarate exemple in jur ca totul e trecator si ca pana si cea mai puternica poveste de dragoste se cicatreaza, omul trebuie sa sufere pana invata pe pielea lui, nu din experienta altora. Nu din auzite, sau din blestemate carti care iar sunt izvor de intelepciune si experienta. Si astfel intr-o posomorata zi de toamna, pe cand se ducea la rau sa isi spele rufele un val urias l-a luat pe sus pe primul intelept, tragandu-l in adancuri si innecandu-l. Se spune ca a fost prima crima facuta de zei, dintr-o lunga serie care va urma. De zeii care nu vroiau sa renunte la distractia lor preferata: sa vada oamenii repetand generatie dupa generatie, aceleasi si aceleasi greseli, mereu si mereu.

 

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/povestea-primului-intelept/

Link to comment
Share on other sites

Orbul si Schiopul

 

Intr-o straveche poveste ebraica , se spune ca Antoninus Pius , un roman carcotas fata de credinta intr-un unic si adevarat Dumnezeu , i-a spus unui rabin :

- " Atat sufletul cat si trupul pot scapa teferi la judecata de pe urma ! Iata in ce fel se poate intampla lucru acesta ...

Corpul poate spune :

-"Nu eu , ci sufletul a fost acela care a pacatuit ! Din ziua in care am fost separat de el , am ramas departe de orice desertaciuni in mormantul meu rece si pustiu !"

La fel, sufletul poate zice :

-" Nu eu , ci trupul a gresit ! Din momentul in care nu am mai fost impreuna , am zburat prin vazduh asemeni unei pasari !"

Rabinul a stat putin pe ganduri si i-a replicat lui Antoninus Pius :

-"Am sa-ti raspund printr-o parabola .A ce seamana ceea ce mi-ai descris ? Regele carnii si sangelui este in posesia unei frumoase livezi , in care cresc niste minunati smochini. El aduce drept paznici ai gradinii un om orb si un altul olog .Schiopul ii spune orbului :

-" Hei, sunt o multime de smochine delicioase in aceasta livada .Vino , ajuta-ma sa ma ridic si le vom putea manca !"

Schipul s-a inaltat pe umerii orbului si l-a indrumat cum sa ajunga in dreptul fiecarei ramuri pline de rod, iar cei doi s-au ospatat din plin.

Dupa mai multe zile, regele, stapanitorul livezii , a facut o vizita si , uimit de lipsa roadelor , a spus :

- "Unde sunt frumoasele mele smochine ?"

Ologul i-a raspuns :

"Am eu picioare sa ajung pana la ele ?"

Orbul i-a zis :

- " Am eu ochi sa le pot vedea ?"

Ce putea sa faca regele ? L-a cocotat pe schiop pe umerii orbului si i-a judecat pe amandoi ca pe una si aceeasi persoana.

In acelasi fel, Cel Preasfant , binecuvantat fie-i Numele, va aduce sufletul inapoi in trup si ii va judeca pe amandoi , precum s-a zis :

"El va striga spre ceruri sus si spre pamant, ca sa judece pe poporul Sau" (Psalmii 50:4).

"El va striga spre ceruri sus" , acesta fiind sufletul si "spre pamant , ca sa judece poporul Sau", acesta fiind trupul .

 

Dupa o poveste din Talmudul babilonian , Sanhedrin

Link to comment
Share on other sites

SUFLET DE COPIL

 

Un copil de 4 anişori stătea în vecini cu un bătrân a cărui soţie murise de curând. Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat şi s-a aşezat la pieptul lui. Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul a răspuns:

- Nimic, l-am ajutat numai să plângă.

Profesoara Debbie Moon studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.

Atunci, o fetiţă din grup spuse:

- Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.

- Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.

- Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a spus fetiţa.

Jaime încerca să reuşească să obţină un loc in echipa de fotbal a şcolii. Mama lui ştia că băiatul pusese suflet în asta şi se temea că nu va fi ales. În ziua în care locurille au fost repartizate, Jaime ieşi alergând cu ochii sclipind, mândru şi emoţionat.

- Ghiceşte mamă, strigă şi apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecţie pentru mama lui. Am fost ales să aplaud şi să animez.

Un copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O doamnă se apropie de copil şi îi spuse:

- Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?

- Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.

Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele. Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:

- Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!

Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu lacrimi în ochi, o întrebă:

- Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

 

Cu trecerea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu. Dacă privim viaţa cu ochi de copil, s-ar putea să înţelegem mai bine acest joc de a trăi şi a evolua.

Link to comment
Share on other sites

Puterea gandului : lovirea unei tinte nevazute

 

 

Yoghinul Raman era un maestru recunoscut al artei de a slobozi sageti cu arcul.Intr-o dimineata , el si-a invitat discipolul favorit la o demonstratie a indemanarii sale.Cu toate ca invatacelul avusese ocazia sa ii aprecieze maiestria de sute de ori inainte de aceasta zi , el s-a supus fara cracnire invatatorului .Au mers amandoi in padurea de langa manastire si , atunci cand au ajuns langa un stejar secular, de dimensiuni impresionante , Raman a asezat un trandafir pe care il adusese cu el in una dintre ramurile copacului.

Apoi, yoghinul si-a deschis tolba si a scos din ea trei obiecte : un arc splendid lucrat dintr-un lemn nobil , o sageata si o batista brodata cu flori de liliac.

Raman s-a indepartat la o suta de pasi de locul unde amplasase floarea.Cu fata indreptata catre tinta lui, el i-a cerut discipolului sau sa il lege la ochi cu batista cea brodata.

Invatacelul a facut intocmai asa cum i-a cerut invatatorul .

Cu ochii acoperiti de batista , yoghinul Raman si-a asezat picioarele ferm pe pamant , a tras inapoi de coarda arcului cu intreaga sa forta - incercand sa se orienteze catre trandafirul asezat pe una din crengile stejarului - si apoi a slobozit sageata.

Sageata a zbarnait prin aer , dar nu atins nici macar copacul , ratand tinta la o distanta jenant de mare.

"Am nimerit floarea ?" a intrebat Raman, in vreme ce isi scotea batista de la ochi.

"Nu , ai ratat-o cu totul " i-a raspuns discipolul."Credeam ca o sa imi demonstrezi puterea gandului si abilitatea de face o magie ".

 

"Tocmai te-am invatat cea mai importanta lectie despre puterea gandului", i-a replicat Raman."Atunci cand vrei un lucru , concentreaza-te numai asupra lui : nimeni nu va nimeri vreodata o tinta fara sa o vada ."

 

O poveste dupa Paulo Coelho

Link to comment
Share on other sites

Stropul de roua

O poveste cu talc

 

In timp ce soarele se inalta deasupra orizontului , stropul de a inceput sa isi dea seama de lumea care il inconjura.Era asezat pe o frunza, bucurandu-se de lumina soarelui pe care , la randul lui , o reflecta cu toata puterea din micuta lui oglinda.Mandru de frumusetea lui pura , se simtea in al noulea cer.In preajma lui erau alti stropi , unii invecinati pe aceeasi frunza, alti ceva mai indepartati prin ramurile copacului.Stropul de roua se gandea ca el era , desigur, cel mai frumos dintre toti.

"Ah , ce bine este sa fii un strop de roua ! "

Dupa o vreme vantul s-a intetit , iar frunza in care se adapostise a inceput sa se cutremure din ce in ce mai tare.O teama de nedescris a pus stapanire pe stropul de roua in vreme ce se rostogolea , inevitabil , catre marginea frunzei , spre un univers cu totul necunoscut.De ce trebuia sa se intample asa ceva ? Pana acum totul fusese aproape perfect ! Se simtise in siguranta si se parea ca asa va fi o vesnicie.De ce lucrurile trebuiau sa se schimbe ? De ce ? De ce ?

In cele din urma stropul a ajunse la capatul lumii , pe marginea frunzei.Panica il strabatea peste poate.Isi imagina cum va fi strivit in cadere si se va risipi in mii de bucatele.Ziua abia incepuse si totul parea sa se termine atat de repede ! Nu era drept ! Viata parea sa nu mai aiba nici un sens.Incerca , din toate puterile , sa se agate de frunza, dar lupta lui era sortita pierzaniei.

Dupa cateva clipe , vrand-nevrand , s-a lasat in voia gravitatiei .Desprins de frunza , a inceput sa cada in hauri , in jos, mereu mai in jos.Dintr-o data , si-a dat seama ca dedesuptul lui se intindea o enorma oglinda.Putea chiar sa intrezareasca in ea reflectia propriei sale fiinte.Se prabusea aproape , mereu mai aproape ...

Fara sa inteleaga cum si cand , frica i s-a transformat intr-o infinita bucurie in vreme ce se contopea in nemarginirea de ape a lacului.Stropul de roua nu mai exista , dar nici nu murise.Devenise o parte a intregului.

 

Sursa: http://godessdiana88sex1.blogspot.com/2011...te-cu-talc.html

Link to comment
Share on other sites

MOSTENIREA

 

Un om bogat, pasionat de arta, avea în colectia lui opere ale tuturor marilor maestri, renascentisti, clasici si moderni, din toate scolile si curentele. Deseori statea împreuna cu unicul sau fiu, admirând minunatele piese din colectia lor. Dar a izbucnit razboiul si fiul a fost înrolat si trimis la lupta. El a dat dovada de mult curaj si a murit la datorie, în timp ce salva viata unui camarad. Cînd a primit anuntul, tatal a fost profund îndurerat de pierderea unicului sau fiu.O luna mai târziu, a auzit batai la usa . În prag statea un tânar cu un pachet mare în brate...El a spus:

- Domnule, nu ma cunoasteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastra si-a dat viata. În acea zi el a salvat multe vieti ale celor raniti dar, în timp ce încerca sa ma duca pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a strapuns inima, el murind pe loc...Deseori ne vorbea de dumneavoastra si despre pasiunea pe care o aveti pentru arta.

Tânarul i-a înmânat pachetul.

-Stiu ca este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins ca fiul dumneavoastra ar fi vrut sa aveti acest tablou.

Tatal a început sa desfaca ambalajul. Era un portret al fiului sau, pictat de tânar. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânarul pictor a reusit sa surprinda chipul, dar si personalitatea fiului sau. Tatal a scos un suspin si cu ochii plini de lacrimi a multumit tânarului, oferindu-i si o suma de bani pentru tablou.

-O, nu se poate asa ceva, domnule... Toata viata nu voi putea sa platesc pentru ceea ce fiul dumneavoastra a facut pentru mine. Acesta este doar un cadou.

Tatal a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arata portretul fiului sau si numai dupa aceea le dadea voie sa vada marile capodopere colectionate.

Dupa moartea batrânului tata, s-a organizat licitatia marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau sa vada si, mai ales, sa achizitioneze tablouri pentru propriile lor colectii.

La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegata sa conduca licitatia,adjudecatorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocanelul:

-Începem licitatia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?

În sala s-a lasat linistea....Apoi, de undeva din fundul salii, o voce a strigat:

-Am venit sa vedem marile opere! Sari peste aceasta piesa!...

Dar, netulburat, adjudecatorul a continuat:

-Face cineva o oferta pentru acest portret?... 100?... 200?...

Din sala, cineva a stigat iritat:

-Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso si ale celorlalti maestri!... Haideti sa trecem, cu adevarat, la licitatie!...

Netulburat, adjudecatorul a continuat:

-Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!...

Într-un târziu, din cel mai îndepartat colt al salii s-a auzit o voce timida:

-Dau eu 10 pentru acest portret...

Era cel care fusese, ani multi, gradinarul tatalui si al fiului. Fiind un om sarac, nu putea sa ofere mai mult.

-Exista o oferta de 10!... Cine da mai mult?!... Da cineva 20?!...

Sala era în fierbere.

-Dati-i-l lui pentru 10!...Sa trecem la maestri!...La maestri!...

Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau sa profite de ocazie si sa cumpere opere mari pentru colectiile lor. Ferm, adjudecatorul a continuat:

-10, odata!...10, de doua ori!...

Si, lovind cu ciocanelul în masa:

-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!

Din fata, cineva a zbucnit:

-În sfârsit, putem trece la marea colectie!...

Calm, adjudecatorul a pus jos ciocanelul, spunând:

-Îmi pare rau, dar licitatia s-a încheiat.

Rumoare în sala:

-Dar tablourile?!...Cum ramâne cu maestrii?!...Colectia?!...

-Regret, a spus adjudecatorul. Când am fost desemnat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o prevedere secreta din testament, pe care nu am avut voie sa o fac cunoscuta decât în acest moment: licitatia se refera numai la potretul fiului !Cine il ia mosteneste întreaga avere, care include si toata colectia de opere de arta! Omul care-l primeste pe fiul obtine TOT!...

Dumnezeu Tatal a trimis acum 2000 de ani pe Fiul sau ca sa moara pe cruce.

La fel ca mesajul adjudecatorului, si mesajul lui este:

-Fiul, Fiul, cine-l primeste pe Fiul?!

Pentru ca, vezi tu, acela care îl primeste pe Fiul obtine totul...

 

Ca într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).

Link to comment
Share on other sites

Oameni buni

O poveste cu talc

 

Un batran statea asezat pe o piatra in afara zidurilor unei mari cetati.Atunci cand calatorii se apropiau de el , multi dintre ei il intrebau : "Ce fel de oameni traiesc in aceasta cetate ?" Batranul obisnuia sa le raspunda printr-o alta intrebare : "Ce fel de oameni traiesc acolo de unde veniti ?"

Daca oamenii ii raspundeau , " In locurile de unde venim traiesc numai oameni rai " , batranul le replica , "Mergeti mai departe ! In mod sigur, veti intalni numai oameni rai."

Daca , insa, calatorii ii spuneau , "Acolo unde traim noi sunt numai oameni buni," batranul le raspundea , "Intrati in cetate si , in mod sigur, veti gasi numai oameni buni".

 

Text inspirat de o poveste idis

Link to comment
Share on other sites

Vreau sa il vad pe Dumnezeu !

 

Intr-o buna zi , un baietel de sapte ani s-a apropiat sovaielnic de sora lui mai mare si i-a pus o intrebare care il framanta de multa vreme : " Poate cineva sa il vada cu adevarat pe Dumnezeu ?"

Ocupata pana peste cap cu ajustarea sprancenelor , fata i-a raspuns iritata : " Desigur ca nu , prostutule ! Dumnezeu isi are salasul in inaltimile cerului si nimeni nu are cum sa il zareasca !"

A trecut catava vreme , dar importanta problema continua sa nu ii dea pace baiatului .Asa s-a facut ca , in cele din urma, s-a apropiat de mama lui , absorbita de pregatirea pranzului, si i-a spus :"Mama , l-a vazut cineva vreodata pe Dumnezeu ?" "Nu , nu chiar " , i-a raspuns mama ."Dumnezeu este o faptura fara trup care traieste in adancul inimilor noastre , asa ca nimeni nu a avut cum sa il vada asa cum ma zaresti tu pe mine ".

Cumva satisfacut de aceasta explicatie , baietelul si-a astamparat pentru o vreme curiozitatea nesatioasa.

Nu mult timp dupa aceea , el a plecat la pescuit impreuna cu bunicul sau . Desigur , s-au simti foarte bine impreuna , incercand sa vada care dintre ei vor momi cei mai multi pesti ascunsi in lumea de sub apa. Timpul a trecut pe nesimtite si apusul soarelui i-a surprins aflati inca pe marginea lacului.Culorile amurgului erau de o frumusete neobisnuita , iar bunicul privea cu incantare desfasurarea de frumusete din fata lui.Vazand expresia de seninatate si satisfactie de pe fata batranului , baiatul a ezitat un moment , dar nu s-a putut impiedica sa intrebe : ": Bunicule , nu mai aveam de gand sa mai spun acest lucru altcuiva , insa exista ceva care ma nedumereste de multa vreme.Poate vreun om sa il vada cu adevarat pe Dumnezeu ?"

Batranul nu a parut sa fie surprins de aceste cuvinte.A ramas neclintit , cu fata catre apus si , in cele din urma , a spus cu o usoara uimire : "Nepoate , nu stiu cum se face dar, oriunde mi-as indrepta privirea , nu il vad decat pe Dumnezeu ."

Link to comment
Share on other sites

LEGENDA EDUCATOAREI

Celor care cred că e uşor…

 

Când Bunul Dumnezeu a creat educatoarea, lucra deja în a şasea zi peste program (erau ore suplimentare). Atunci apăru Îngerul şi spuse:

- Doamne, dar mult mai lucraţi la această figurină?

Bunul Dumnezeu spuse:

- Ai citit dorinţele speciale de pe comandă? Să fie uşor de îngrijit, dar să nu fie din plastic; să aibă 168 de părţi mobile, să aibă nervi de oţel şi o poală în care să şadă concomitent cel puţin 10 copii. Cuvântul ei să vindece totul, de la cucui până la durerea sufletească, şi să aibă 6 perechi de mâini.

Atunci Îngerul scutură din cap şi spuse:

- 6 perechi de mâini... nu cred că este posibil!

- Nu mâinile îmi produc dureri de cap, spuse Bunul Dumnezeu, ci cele trei perechi de ochi pe care educatoarea trebuie să-i aibă.

- Fac parte din modelul standard? întreabă Îngerul pe Bunul Dumnezeu.

Acesta dădu din cap şi spuse:

- O pereche care să vadă prin uşa închisă. O a doua pereche în cefă, cu care vede ce n-ar trebui să vadă, dar ce trebuie să ştie. Şi bineînţeles, cei 2 ochi aici, în faţă, cu care priveşte copilul şi care exprimă: te înţeleg şi te iubesc tare mult, fără să spună un singur cuvânt.

- O, Doamne, spuse Îngerul şi se trase uşor de mânecă, mergeţi la culcare şi continuaţi mâine.

- Nu pot, spuse Bunul Dumnezeu, pentru că sunt aproape de a crea ceva, ce într-o anumită măsură îmi seamănă. Am reuşit să creez o figurină care se poate vindeca singură, dacă este bolnavă, care poate mulţumi 30 de copii cu o mică prăjitură aniversară, care poate convinge un copil de 6 ani să se spele pe mâini înainte de culcare, care convinge pe micuţul de trei ani că plastilina nu este comestibilă şi care transmite inconfundabil că picioarele le-am conceput cu precădere pentru mers, şi nu pentru lovit.

Îngerul se plimbă încet de jur împrejurul modelului educatoarei.

- Prea moale, suspină el.

- Dar dârză, spuse Bunul Dumnezeu. Nici nu crezi câte poate realiza şi suporta această educatoare!

- Poate să şi gândească?

- Nu numai să gândească, ci poate încheia compromisuri şi judecăţi...şi poate uita!

În final Îngerul se aplecă uşor asupra figurinei şi trecu cu degetele sale peste obrajii modelului.

- Aici este o spărtură, spuse el. V-am spus eu: Dumneavoastră încercaţi să introduceţi prea multe în acest model.

- Acolo nu este o spărtură, spuse Bunul Dumnezeu. Acolo este o lacrimă.

-Pentru ce e bună?

- Ea curge la bucurie, necaz, dezamăgire, durere, părăsire.

-Sunteţi un adevărat geniu, spuse Îngerul.

Aici Bunul Dumnezeu privi dus pe gânduri şi spuse:

 

-Lacrima...păi da, ea este ventilul de supraplin.

Link to comment
Share on other sites

  • 4 weeks later...

POVESTEA FULGULUI DE ZAPADA

 

Era odata, demult-tare demult, o fetita care se numea Roua. Roua se nascuse in casa unui om bun si harnic. Parintii o iubeau ca pe lumina ochilor. Ziua si noaptea se gandeau numai la fericirea copilei lor.

Mama ii tesea rochite din culorile tuturor florilor, iar tata ii facea coronite de pus in par din cele mai frumoase pietricele gasite in raul ce curgea in fundul gradinitei.

Roua era tot atata de buna pe cat era de frumoasa. Avea doi ochi ca doua scantei, limpezi si plini de bunatate. Privirile ei blande alinau cea mai mare durere. Parul ei, un val matasos, moale si stralucitor, atingea pamantul in mers. Mainile ei erau asa de indemanatice, ca ce lucru luau il si terminau, dar nu oricum, ci frumos si bine. Intr-un cuvant, toti erau atat de fericiti, incat pereche in lume nu aveau. Parintii nu-si mai gaseau loc de asa mare bucurie ce daduse peste ei.

Cum uneori, insa, zilele senine sunt umbrite de nori, tot asa si in sufletul parintilor fetei era o umbra care le intuneca fericirea. Mama, de cate ori isi aducea aminte, si isi aducea destul de des, se ascundea in cea mai intunecata camera si plangea, si plangea pana se linistea. Astfel, zilele treceau, Roua crestea, se facea tot mai frumoasa, dar si durerea in sufletul parintilor crestea.

Mama avea mare grija de fetita. O urmarea pas cu pas si niciodata nu o lasa sa iasa afara in plin soare. Ea o scotea pe fata la plimbare numai seara.

In gradina care era plina de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea in serile cu luna plina si isi privea chipul frumos in oglinda apei. Acolo vedea ea ca ochii ei straluceau ca doua pietre scumpe, ca parul ei era un val inspumat de matase.

Cand nu era luna, licuricii isi aprindeau felinarele si se insirau pe malul apei ca sa faca lumina in calea fetei.

Uneori, obosita de atata alergat, se oprea cu mama ei sub un pom si asculta susurul raului, piuitul pasarelelor care se pregateau de somn, fosnetul frunzelor, soaptele vantului cald de vara care ii mangiie obrajii, infierbantati de atata zburdat si se desfata in parfumul florilor care-i erau atat de dragi. Fiecare floare era socotita o fiinta careia Roua avea sa-i spuna ceva. Tuturora le soptea usor „Noapte buna.”, mangaindu-le cu degetele ei subtiri si moi cand pleca sa se culce.

Aceasta fericire si multumire nu dura mult. Venind intr-o zi la ea prietenele ei, una mai vorbareata o intreba de ce nu iese si ea afara, iar alta, de ce nu vine si ea in vizita la ele. Roua ridica cei doi ochi limpezi spre fete si nu raspunse. Dupa plecarea lor, alerga la mama ei, spunandu-i; "Mama, mama, de ce nu merg si eu niciodata ziua afara la joc?"

- Copila mea, copila mea! striga mama inspaimantata si o imbratisa pe fata ca si cum ar fi aparat-o de o primejdie.

Dupa putin timp, mama ii spuse: "in clipa in care te va atinge soarele, noi te vom pierde, asa a vrut zana cea rea." De atunci, nelinistea mamei a crescut si in curand se imbolnavi. Roua o ingriji cu dragoste, asigurand-o ca e destul de mare ca sa inteleaga primejdia ce o astepta.

In curand mama s-a facut bine si si-a inceput iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la lucru, ea aduse un voal de matase subtire ca panza de paianjen, alb si sclipitor, pentru a-i face o rochie.

Cand rochia a fost gata, Roua s-a asezat in fata oglinzii si s-a imbracat. Era atat de frumoasa in seara aceea, ca licuricii alergau de colo colo prin gradina, sa vesteasca toate cantatoarele, ganganiile, florile, frunzele, vantul ca Roua este mai frumoasa ca oricand si sa pofteasca toti s-o vada.

Si, intr-adevar, privindu-se in undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire, baga mana in apa s-o tulbure, sa vada daca nu e vreo nalucire. Nu, cu adevarat era ea.

Mama fetei pleca zilnic la lucru si Roua ramanea cu gospodaria, acasa. Cand pleca, nu uita totdeauna sa-i spuna: „Ai grija de casa si mai ales de tine. Roua zambea, o imbratisa, o saruta si mama pleca linistita.

Intr-una din zile, dupa ce Roua termina toata treaba, lua rochia cea frumoasa si se imbraca. Se privi in oglinda. Era incantata. Ce-ar fi sa ma duc la prietenele mele, sa le arat ce rochie frumoasa am? Si se indrepta spre usa, dar … Isi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se intoarse si incepu sa danseze prin camera. Invartindu-se, atinse perdeaua care ii dezvalui minunile de afara. Privi pe fereastra. Soarele arzator arunca raze de aur care invaluia tot pamantul. Pasarelele ciripeau, zburdand de ici-colo, cantand cantece de bucurie catre soare. Florile cu rochitele lor care de care mai frumoase, isi ridicau capsorul, pline de fericire, inspre el. Fluturasii in haina lor de sarbatoare treceau pe la fiecare floare, ii spuneau ceva si plecau la alta si tot asa mereu.

Trecu ziua, veni mama, mersera in gradina si se culcara.

A doua zi, in capul fetei se infiripa asa de tare gandul sa iasa afara ca nu o mai slabea. Isi lua rochia cea minunata, se privi in oglinda, insa bucuria nu-i mai fu atat de mare. Se duse la fereastra plictisita. Privi. Acelasi tablou. De cateva ori se indrepta spre usa si se intoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.

Veni a treia zi. Roua isi puse rochia, se privi in oglinda vru sa danseze, sa cante. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gandul de a iesi la soare.

"Si ce-o sa fie daca ies?" gandi ea … apoi cu glas tare: „Ma duc doar in prag, mai departe, nu". Se mai suci, se mai invarti, privi pe fereastra. Fluturii zburau de colo pana colo, parca ziceau: "Vino, vino!"

Isi lua inima in dinti si se duse la usa. O deschise. Vai, ce incantare! Caldura ii invalui trupul. Ce bine se simtea acum. Nu o durea nimic, nu simtea nimic rau. Iesi in curte. Incepu sa alerge, sa cante, sa mangaie florile, incerca sa prinda un fluture.

Obrajii i se rumenira, ochii ii straluceau mai tare. Dar parul, parul era numai din fire de aur in care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemasurata. Roua se simtea usoara, parca plutea. Radea, se invartea, nu mai avea astampar. De-indata, vrand sa se opreasca in loc, sa se odihneaasca, simti ca nu mai poate, atinge pamantul. Bucuria ii fu mai mare. Se lasa in voia vantului si simti cum se urca tot mai sus, tot mai sus.

- "Ajung la soare, ajung la soare! cat am dorit si doresc sa fiu langa el. Ce frumos e!"

Privi in jos. Ce frumos se vedeau casele, gradinile, pamantul! Se gandi: "Cum de n-a iesit pana acum afara? Toate au fost numai niste nascociri. Cum o sa-i povesteasca mamei tot ce a vazut!"

In acest timp, Roua era tot mai usoara si urca tot mai sus. Parul ei despletit ii invaluia corpul si rochita umflata de vant o ajuta sa urce mai repede, tot mai sus si tot mai sus. Urcand asa, Roua simti ca-i este frig. Se ghemui, dar frigul era tot mai mare. Simtea ca se ingreuneaza de parca ti-ar fi atarnat cineva pietre de picioare. Se uita imprejur si vazu ca ajunsese intr-un palat plin cu apa si in ce parte voia sa puna piciorul sau sa intinda mina, dadea numai de apa. Era palatul lui Nor Cenusiu. Nici n-avu timp sa se dumireasca, ca se si deschise o usa si prin ea navalira o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici si fiecare avea cate un nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui.

Se inghesuiau asa de tare, incat s-au amestecat unii cu altii de nu-i mai cunosteai.

Roua abia isi gasise un loc sa stea. N-au intrat bine cu totii ca usa se tranti si aparu Nor Cenusiu, tunind si fulgerand. Cu glas ca din butoi sau ca si cum ar fi batut in toba le spuse sa mearga fiecare si sa stranga cat mai multe picaturi de apa ca pe pamint trebuie ploaie.

Nor Pufusor spuse ca el a si gasit o picatura care e chiar langa el, aratand-o pe Roua. Fetita incepu sa strige ca nu ramane la ei, ca se duce la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu totii se ingramadeau la usa, care mai de care sa iasa mai repede afara. Acolo s-au intalnit cu Bate Vant, care i-a luat pe aripile lui si a inceput sa-i ridice pe toti sus. Rouai i se lumina fata de un zambet. Tot va ajunge la soare. Deodata, norii se imprastiara care incotro si Roua ramase in barba lui Bate Vant, care ii zise: „Prinde-te cu mainile de bara mea si tine-te bine, ca te duc eu la soare.” Si au zburat ei asa pana ce l-au intalnit in cale pe Vajaie-Vant care o cauta pe fata. El auzise de la Nor Cenusiu ca sus, in vazduh, undeva, o fetita si cu Ger Napraznic avea nevoie de cineva care sa-i aprinda pipa si sa-i scuture pletele de bruma, fetita aceasta era tocmai ce-i trebuia.

Si asa Vajaie Vant veni in cautarea ei, ca sa-i mai intre in voie mosului care era tare suparat, mai ales in ziua aceea, caci raza de soare se strecurase strengareste prin fereastra si ii topise un fir de gheata, din mustata. Asa ca Vajaie Vant, dand peste cei doi calatori, o insfasca pe fata si pleca cu ea. Bate-Vant nici n-avu timp sa-si dea seama ce se intamplase. Roua incepu sa planga. Isi dadea seama ca acum merge la rau, si chiar asa era. Ajunsesera la portile palatului de gheata unde locuia Ger Napraznic.

Vijaie Vant batu la poarta cu un ciocan de gheata. Poarta se deschise, iar cand intrara, la usa palatului vazura doi oameni de zapada nemiscati care faceau de straja.

Palatul era foarte mare, inalt, facut numai din gheata si era asa de rece, ca-ti ingheta suflarea. Vijaie Vant sufla si in fata lor se deschise printre bolovanii de gheata o potecuta, pe unde trecura cei doi calatori, sufland din greu. Au mers ei asa o bucata de vreme si au ajuns in odaia in care se afla Ger Napraznic. El sedea pe un scaun inalt de gheata. Era invelit cu o patura de zapada, iar in gura avea o pipa de gheata si cand pufaia iesea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma.

Cum o vazu pe Roua, o trimise sa ia pieptenele din lada ce se afla intr-un colt al camerei si sa-l pieptene, ca de mult nu-si mai scuturase bruma din par. Roua, tremurand de frig, se apropie de lada, o deschise si scoase, spre mirarea ei, un pieptene facut din turturi. Incepu sa-l pieptene si sa planga de frig ce-i era.

Ger Napraznic simti o lacrima calda pe frunte. Se incrunta si zise: "Nu-i de ajuns ca mi-a topit raza de soare un fir din mustata, tu vrei sa ma topesti cu totul? Ai grija, un fir de par de-mi va lipsi e vai de tine!"

Roua suspina si incerca sa-si opreasca lacrimile, dar dorul de mama, de casa, de gradina, de rauletul in care isi oglindea altadata mandrul chip o indemna la plans. Si plangea fara oprire. Ger Napraznic, ca sa scape de lacrimile ei, le prefacea pe loc in pufusor de bruma, care, din cauza rasuflarii lui, se involbura prin camera si se lipea la ochi, pe fata, pe gat si te ingheta.

Atunci, Roua deschise geamul. Bruma iesi afara si, cu graba mare, dusa de vanturi, alerga in jos cat mai aproape de pamant.

Roua privea dupa ea si dorul de casa ii topea inima. Ea slabea din zi in zi tot mai tare si se simtea tare-tare usoara. Se gandi ce-ar fi daca o data cu bruma de gheata ar sari si ea pe fereastra si asa facu.

Ger Napraznic simti ca nu mai e pieptanat si lovi cu pumnul intr-un clopot de gheata care zgudui tot palatul si indata se infatisa inainte-i Vijaie Vant.

"Alearga iute dupa fata aceea! De n-o poti prinde, sufla de poti si prefa-o in fulg de zapada!"

Vajaie Vant iesi val-vartej pe usa cu barba in vant, cu toiagul de gheata in mana si cu mantaua fluturand. Alerga ce alerga, dar baga de seama ca Roua se departa tot mai tare. Atunci, incepu sa sufle, Roua simti ca-i ingheata spatele, apoi mainile, picioarele, capul si incet-incet simti ca o cuprinde un somn odihnitor. Cand sa inchida ochii, ea se mai uita odata spre pamant, sa vada ce-i era mai drag. Si, spre marea ei bucurie, i se infatisa tot ce iubise ea mai mult - casa, curtea, gradina, insa florile nu mai erau, pasarelele plecasera de mult, fluturii se ascunsesera, merele, perele, strugurii nu mai erau. In gradini si vii pomii erau goi. Pamantul era pustiu. Trecuse multa vreme de cand plecase. Roua, totusi a recunoscut locurile dragi.

- "N-am sa te las mosule sa ingheti pamantul, n-am sa te las," gandi ea. Isi prinse rochita inspumata cu mainile tremurande si, intinzand-o, se lasa usor in jos, aparand pamantul de furia gerului napraznic.

Si, asa, fiecare fir din tesatura minunatei rochite se prefacu in cate un firisor sclipitor de zapada care tocmai acoperi pamantul sa-l incalzeasca, sa ocroteasca semintele care dormeau somnul lung de iarna, asteptand primavara sa incolteasca, sa inveseleasca si sa imbogateasca pamantul cu rod imbelsugat.

 

De priviti cu atentie fiecare fulgusor de zapada, in el veti vedea ochii stralucitori ai Rouai, care zambesc cu drag tuturor copiilor si-i imbie la joc.

(Trenca Banciu)

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Povestea renului Rudolf

(renul zburător al lui Moş Crăciun)

Se spune că, în Ţara de Gheaţă a lui Moş Crăciun, s-a născut odată un pui de ren cu totul şi cu totul deosebit. Ce îl făcea atât de diferit de fraţii şi prietenii acestora? Nasul, care era roşu şi strălucitor, atât de strălucitor, încât în plină noapte era ca un adevărat far ce lumina totul în jur.

Bietul Rudolf! Prietenii îl ironizau, ba unii chiar refuzau să se joace cu el. Până şi cei din familia sa, deşi nu îi arătau pe faţă, se ruşinau să iasă cu Rudolf în lume.

Dar pe lângă nasul roşu, Rudolf mai avea ceva: un suflet bun. De aceea îi ierta pe toţi pentru comportarea lor. Şi nu numai atât, era şi foarte harnic, nu se dădea înapoi de la nicio treabă care era de făcut.

Odată, Moş Crăciun întârzie mai mult ca de obicei pe la casele copiilor. Se făcuse întuneric şi Moşul tare nu ar fi vrut să-i dezamăgească pe micuţi. Dar cum să facă? Dacă din cauza beznei se va rătăci sau va încurca darurile?

Atunci zări în întuneric o luminiţă. Din ce se apropia, din ce lumina creştea. Când se apropiase destul de mult, Moşul înţelese că acea lumină venea de la nasul roşu al unui ren, nas care strălucea foarte tare.

Moş Crăciun îl rugă pe Rudolf, căci acesta era numele renului, să-i lumineze calea pentru a ajunge mai repede cu darurile la copii. Rudolf acceptă imediat, se aşeză în faţa saniei Moşului şi lumină calea celorlalţi reni.

Moş Crăciun a ajuns cu bine pe la casele copiilor, a împărţit cadourile şi voie bună tututor.

De atunci, Rudolf îl ajută în fiecare an pe Moş Crăciun, fiind în fruntea alaiului şi luminând calea, astfel încât Moşul nu întârzie niciodată.

Iar Rudolf este iubit şi preţuit de copii, fiind cel mai cunoscut ren de la sania lui Moş Crăciun.

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

In spiritul Craciunului:

 

Steluta de Craciun

 

Era sfârşit de noiembrie, şi, după o toamnă

caldă, frigul începu a strânge copiii în jurul sobelor încălzite. În satul de sub dealul împădurit, căsuţa lui moş Ambrozie părea o mică bijuterie. Albă, cu ferestre mici, cu acoperişul negru stătea pitită sub deal. În casă era cald, era bine...Mirosea îmbietor a plăcintă cu mere şi gutui. Bunicul o ţinea pe Elina pe genunchi, în timp ce priveau pe fereastra de la casa scundă. Primii fulgi îşi începură valsul lor...La început erau câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi... Elina îl rugă pe bunicul ei să iasă puţin afară...Până să obţină încuviinţarea, îşi lipi năsucul de geam, iar de partea cealaltă se lipise o steluţă de zăpadă...

De multă vreme privea spre casuţa din vale.

Acum că a venit vremea, s-a desprins din Înalt aşa fericită că poate întâlni fetiţa aceea cu ochi albaştri şi păr balai, cu sufletul mereu plin de cântec... Seară de seară, bunicul ii spunea câte o poveste despre Creaţie, despre Stele, despre Cer, iar Elina adormea cântand ..iar cântecul inimii ei, făcea linişte acolo sus, în lumea stelelor de zăpadă... Acum stăteau faţă în faţă şi se priveau...Le despărţea doar o fereastră...

Elina privea îndelung...Steluţa de zăpadă era ca o dantelă. Era perfectă! Se tot minuna mereu cum este Dumnezeu atât de priceput la aceste detalii!

Cu ce măsoară el ca să fie fulgii atât de simetric alcătuiţi? Ce muzică tainică aud de le e zborul atât de lin? Ce le şopteşte Dumnezeu când îi t

rimite pe pământ de produc atâta bucurie?...Toate aceste întrebări o frământau pe fetiţa cu părul bălai.

Privind steluţa, îşi spuse hotărâtă: steluţele aduc doar bucurii, aduc doar veşti bune! Ce mult îşi dorea să fie o steluţă!

Bunicul se apropie tiptil încât nepoţica nici

nu simţi când mâinile sale împovărate de ani, o prinsese de umerii ei tineri. Îl auzi doar şoptindu-i la ureche:

- Draga moşului, m-ai rugat de atâtea ori să-ţi spun poveşti şi de fiecare dată, fiecare poveste începea cu a fost odată ca niciodată,ei bine, de data aceasta am să-ţi spun o poveste cu totul specială.

- De ce specială moşule?

- Pentru că aceasta nu mai începe cu a fost odată ca niciodată..

- Dar cum începe?

- A fost dintodeauna...a fost dintodeauna un D

umnezeu care ne priveşte, un Dumnezeu care ne aşteaptă să-I zâmbim, să-I vorbim despre noi, să-i scriem despre grijile noaste, despre visele şi bucuriile noastre...

- Steluţele acestea, vin de la El? Întrebă fetiţa, întrerupând povestea bunicului

- Da. Se spune că atunci când cerul scutură peste noi aceşti fulgi veseli şi jucăuşi, mici şi mari, este semnul că în curând spiritul Crăciunului, ne

va îmbrăţişa pe fiecare!

- Vai, bunicule - exclamă nepoţica - am uitat de scrisoare!!!!

- Ce scrisoare?

- Scrisoarea către Moş Crăciun, ai uitat?

- A, nu am uitat, spuse bunicul zâmbind , vezi deja spiritul Crăciunului te-a luat în braţele lui!

Uite, steluta de zapada s-a lipit incapatanata de fereastra noastra, si va sta acolo pana cand o raza mai puternica de soare ii va curma firul exis

tentei de steluta...

- Cum? Va muri steluta?

- Nu. Nu va muri. Doar se va transforma. Se va preface intr-o picatura de apa...

- Of. Si ce sa fac eu cu o picatura de apa? Steluta e mai frumoasa. Steluta e... e... cum sa-ti zic eu... E o artista! Uita-te si matale la ea ce dantelata e!

Apoi sa stii ca steluta mai are surori si frati,care mai de care mai jucausi si mai zbenguiti...si fiecare steluta se opreste pe la cate o casuta unde simte bucurie si liniste. Uite vezi, chiar acum când mă asculţi, în ochii tăi strălucesc steluţe jucăuse... Elina nu-şi putea stăpani bucuria, ochii ei erau ca şi ai bunicului... -Bunicule,pot sa te rog ceva?-intreaba fetita cu glasul ei cristalin de copil.. -Da, draga mosului... -Bunicule, diseara cand se ivesc stelele pe Cer, poti sa imi arati cu care stea seamana stelutele din ochii mei ?

Lumina lămpii se stinse, iar focul din sobă abia mai pâlpâia. Era întuneric, dar de dincolo de fereastră, o rază de lumină se strecură în ochii umezi de dor ai bunicului...

Liniştea cuprinse încăperea, aţipise şi bunicul, cu zâmbetul pe buze...

Visul nepoţelei şi visul bunicului părea că deveniră unul singur...

...Se făcea că din înaltul cerului se coborau îngeri cu aripile pline de steluţe...Când aripile lor întreţineau zborul, puzderie de steluţe cădeau deasupra lor, acoperindu-i...

Era noaptea de Crăciun, o noapte de vis...o noapte în care lacrimile au luciri de stele, mai ales cele ce sunt plânse pe furiş...

În noaptea aceea steluţa de Crăciun se cuibărise în inima lor şi a rămas acolo pentru totdeauna...

Link to comment
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...