Jump to content
Vesperala Forum

Povestiri cu tâlc


Recommended Posts

“Draga Dumnezeu,

Iti multumesc ca ai venit. Ai ales la fix momentul, ca nu ma simteam bine deloc. Cand m-am trezit din somn, mi-am adus aminte ca am nouazeci de ani si-am intors capul spre fereastra sa ma uit la zapada.

Si deodata am inteles c-ai sa vii. Era dimineata. Eram singur pe Pamant. Era atat de devreme, incat pana si pasarile dormeau, daramite infirmiera de noapte, doamna Ducru, care tragea la aghioase, pe cand tu te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai. Cerul palise. Tu umpleai vazduhul de alb, de gri, de azuriu, inviorand lumea. Nu te opreai o secunda. Si-n clipa aceea am inteles care era diferenta dintre noi si tine: tu esti un tip infatigabil! Pus pe munca fara intrerupere. Caruia nu-i este niciodata lehamite. Ziua vreti, uite ziua! Noapte? Uite noapte! Si primavara! Si iarna! Si uite-o pe Peggy Blue! Si uite-l si pe Oscar! Si pe Tanti Roz! Asta zic si eu sanatate de fier!

Mi-am dat imediat seama ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara.

Urmandu-ti asadar sfatul, m-am straduit sa-l pun in aplicare. Contempland lumina, culorile, copacii, pasarile, animalele. Simteam cum aerul imi patrunde in nari facandu-ma sa respir. Vocile de pe culoar veneau spre mine ca din bolta unei catedrale. Iar eu eram viu. Frematam de o bucurie necuprinsa si pura. Aceea de a exista. O bucurie care ma fermeca.

Iti multumesc, draga Dumnezeu, ca ai facut asta pentru mine. Era ca si cum m-ai fi luat de mana si m-ai fi dus in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea. Iti multumesc.

Pe maine. Te pup,

Oscar"

 

din cartea: “Oscar si Tanti Roz”, Eric-Emmanuel Schmitt, editura Humanitas Fiction

Link to post
Share on other sites
  • 4 months later...
  • Replies 900
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

Povestea celui care uitase ca viata lui exista

 

Felia de viata pe care am primit-o in pastrare, in momentul conceptiei noastre, vegheaza asupra existentei noastre. Si merita din plin sa avem grija de ea.

Un barbat aflat intre primavara si vara vietii sale a devenit tata si a avut in timp sase copii, dintre care cinci erau fete.

Amintindu-si de copilaria lui si de dorinta lui nemarginita de a fi recunoscut ca fiind unic, a daruit tot ceea ce credea el ca este important din iubirea lui primului dintre copii. Un baiat in care a crezut ca intrevede posibilitatea de a indeplini propriile lui vise, propriile lui aspiratii. Astfel si-a indeplinit viata lui de barbat, atribuindu-i altcuiva propriile sale idei, interese, iubiri si idealuri.

Intr-o seara, cand se afla in toamna existentei sale, a intalnit si a descoperit o doamna in alb, obosita, asezata la capatul patului sau. Aceea era propria lui viata.

La inceput nu a recunoscut-o, deoarece toata lumea din jurul lui spunea ca tulburarea lui, afectiunea lui este de fapt o maladie. Si, de altfel, a fost tratat ca un bolnav. Pentru ca uneori isi pierdea luciditatea, a fost spitalizat, ingrijit si apoi adus din nou acasa, in perioada de convalescenta.

Iar doamna in alb, inalta si subtire, care il cunostea dintotdeauna, care nu voia sa fie data la o parte sau uitata, se hotarase de ceva timp sa se instaleze permanent la capatul patului lui. Veghea asupra lui cu atentie si bunavointa. Era foarte obosita si dezamagita de comportamentul celui caruia ii fusese alaturi atat de mult timp.

Acel barbat care traise foarte aproape de ea, ignorand-o complet mai bine de trei sferturi de secol, caruia i se devotase, insotindu-l mereu de cand se nascuse, impartind totul cu el, greutatile si bucuriile, incertitudinile si entuziasmul, acel barbat o ignorase complet, traise fara sa tina cont de existenta ei.

Era de fapt deposedat de privirea lui asupra propriei lui fiinte, de tandrete si de entuziasm, pentru ca traia intr-un invelis de om de afaceri, om public, cu functia de sot si de tata.

Astfel, intr-o seara din acea iarna, ea ii sopti:

- Ce ai facut cu mine? M-ai dat altuia, m-ai tradat, m-ai dat unui loc de munca, fiului tau, ai trait cu imprumut, ai trait o jumatate de viata, ai avut doar jumatati de vise. Ce ai facut cu mine, viata ta? Ai stiut vreodata ca te iubeam, ca existam si eu?

Auzind toate acestea, barbatul, acum in varsta, a plans pentru prima oara vazand-o pe cea care se prezenta in fata lui ca fiind viata lui! Acea experienta i-a permis sa deschida ochii.

Si-a privit existenta, sotia lui, absenta si ea din propria lui viata, copiii, reusitele, prietenii, relatiile lui, casa, bunurile lui. Acum privea altfel toate aparentele din viata lui, toate reprezentarile pe care le construise, pe care le intretinuse in zadar timp de ani de zile, trecand foarte usor pe langa ceea ce era mai bun in viata lui.

Apoi a vazut, foarte aproape de el, inconjurata de lumina, ca pe imagine foarte indepartata pe care crezuse ca a uitat-o, o fetita de noua ani care zambea. Si atunci o amintire luminoasa a tasnit din trecutul lui.

Era o zi de vara, erau amandoi asezati pe treptele scarii de la intrarea in casa lor. Fiica lui, cea mai mare, pentru ca despre ea era vorba, il privea grav, cu acea atentie plina de uimire pe care doar copiii o pot avea.

In seara aceea, prinzand curaj, fetita a inceput sa ii spuna ceva:

-Tati, stii ca eu te iu…!

Insa se intamplase ceva, ceva ce i-a distras atentia si restul cuvantului s-a pierdut. Oare a inteles vreodata ce voia sa ii spuna fiica lui?

Iar acum, dupa vreo treizeci si cinci de ani, acele cuvinte ii reveneau ca un refren familiar in ureche:

-Tati, stii ca eu te iu…!

Insa nu reusea sa auda cuvantul care urma, incerca din rasputeri, dar nu reusea sa incheie acea propozitie. Simtea ca era un cuvant foarte important, pe care tatal trebuia sa-l auda.

Astfel au trecut zilele, o luna, un an, apoi inca un deceniu. In mintea lui, in inima lui se auzea uneori sunetul limpede al unui ras, lumina unei priviri albastre, o mana micuta il apuca de brat si in inima lui rasuna o muzica foarte familiara:

- Tati, stii ca te iu…

Melodia nu se incheia, dar ii persista in memorie. Intr-o zi, emotionat, a auzit in sfarsit toata fraza:

- Tati, stii, eu te iubesc mai mult decat orice.

Si astfel se alatura celor multi care au fost iubiti, fara sa stie acest lucru.

Apoi au trecut zilele, lunile si doar in ultima etapa din viata lui doamna alba si blanda pe care acum o cunostea foarte bine, i-a soptit, inchizand ochii, tinandu-i mana intr-a ei:

- Da, despre asta era vorba, pur si simplu. Stiai in adancul sufletului tau acest lucru si iti era foarte teama. Doar iubirea unui copil ne poate face sa zburam pana la cer. Stiai acest lucru, dar nu voiai sa-l intelegi. Eu ti-am ramas credincioasa si am fost alaturi de tine pana la capat. Nu puteam sa traiesc in locul tau iubirile care iti erau destinate. Acum ai inteles ceea ce era important, in sfarsit, pot sa te las singur. Acesta este destinul tuturor oamenilor, la sfarsit sa cunoasca singuratatea eterna.

Putin mai tarziu, doamna cea subtire si alba, adauga:

-Eu am fost viata ta, tu ai trecut mai mult pe langa mine. Ai trecut pe langa iubirea fiicei tale. Ai fost foarte important pentru ea, iar ea nu te va uita niciodata. Datorita ei, urmele existentei tale vor mai ramane inca mult timp pe pamant.

Apoi, doamna cea subtire si alba, i-a inchis ochii si inima, i-a soptit ceva frumos, foarte misterios, cuvinte de neuitat care il ajutau sa treaca de cealalta parte. Pentru prima oara in viata lui era linistit si surasul lui era deplin. In sfarsit, putea sa se iubeasca pe sine si sa primeasca iubirea imensa a universului.

 

”Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi”, Jacques Salome, editura Ascendent.

Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...
Doamne, dupa ce c-am dat peste niste insomnii de la o vreme-ncoace, de ma scol mult mai aiurita decat la culcare, mai vine si RoAp cu incalciturile lui , eu imi facui onest datoria de forumist, citii de 11 ori postarea :rules: si gandesc ca nu-i vreun motiv de suparare, citatul nu-i apartine lui RoAp, l-o fi gasit si el in drum spre casa sau l-o fi imprumutat pe post de umbrela. Al lui RoAp este doar ultimul cuvant, punct, ca-i lipsesc ingraditurile. Punctul e de bine. Mai rau era daca punea punct si virgula, doua puncte, puncte de suspensie, chestii de-astea care semnalizeaza o continuare...

 

Ia pleaca tu cu rasismul de pe topicul lui Big, ti-am pastrat rand dupa mine pe topicul ala cu reclamatii...

 

Vreau sa definiti ingratitudinea.

 

 

 

 

Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...

Atat de aproape de mine..

 

Intr-o dupa-amiaza, in parc era un copil care voia sa-l cunoasca pe Dumnezeu. El stia ca era o calatorie lunga pana acolo unde traieste Dumnezeu. Atunci si-a pus in valiza micuta niste painici si un pachet cu 6 sucuri si a pornit intr-acolo. Dupa ce a trecut de trei alei, a vazut o batranica. Era asezata pe o banca in parc si privea niste porumbei.

Copilul s-a asezat langa ea si si-a deschis valijoara. Era pe punctul de a-si bea sucul, cand a observat ca batranei ii era foame, atunci i-a dat o painica. Ea, fericita, a acceptat si i-a zambit. Zambetul ei era atat de frumos, incat copilul voia s-o vada din nou zambind si atunci i-a oferit si un suc. Din nou, ea a zambit. Copilul era incantat. Au stat amandoi asa toata dupa-amiaza mancand si zambind, dar nu au schimbat nici un cuvant. Curand a inceput sa se intunece, copilul era obosit si s-a ridicat sa plece. S-a intors, a fugit inapoi pentru a-si lua ramas bun de la batranica. A imbratisat-o cu caldura. Ea i-a daruit din nou un zambet si mai frumos decat cele de pana atunci.

Cand copilul a deschis usa casei, mama a ramas surprinsa de fericirea care stralucea pe fata lui. Ea l-a intrebat: "Ce-ai facut toata ziua de esti asa de fericit?" El i-a zis: "Am mancat cu Dumnezeu. Si stii ceva? Are cel mai frumos zambet pe care l-am vazut vreodata!"

In timpul acesta, batranica, la fel de fericita, s-a intors incantata acasa. Baiatul ei era nedumerit de pacea pe care i-o citea pe fata si a intrebat-o: "Mama, ce-ai facut azi de esti asa de fericita"? Ea i-a raspuns: "Am mancat painici in parc cu Dumnezeu. Si stii ceva? Este mai tanar decat ma asteptam!"

 

Vitamine...pentru suflet...(Humberto A.Agudelo C)

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

Exemplul mamei-arici

 

 

Crestinul care a aflat din Biserica de invatatura lui Hristos, trebuie sa o impartaseasca si altora.

Asa ii invata in vremea sa, Sfantul Antim Ivireanul pe crestini:

"Sa faceti, zicea el, precum femela de arici, care, toamna, cand strugurii sunt destul de copti,

merge in vie si mananca struguri pana ce se satura.

Dar se gandeste si la puisorii sai cum sa-i sature si apuca cu gura o coarda de vita si o scutura

cu putere ca sa cada destule boabe de strugure pe jos.

Apoi se rostogoleste peste boabele de strugure care intra cu zecile in tepii ei si atunci cand crede ea

ca s-au strans destule, pleaca spre cuibul sau, unde o asteapta puisorii infometati pe care-i hraneste

cu struguri proaspeti.

 

Asa trebuie sa procedeze si crestinii care iau parte la sfintele slujbe si asculta Evanghelia si talcuirea ei"

Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...

Orbul si schiopul

O pilda spune ca un om bogat a plecat pentru timp mai indelungat de acasa, incredintand supravegherea livezii sale la doi servitori,

unul schiop si unul orb, gandindu-se ca acestia nu vor fura.

Vazandu-se insa singuri, in lipsa stapanului, orbul a luat pe schiop in spinare si astfel,

conducandu-se unul pe altul, au furat cele mai frumoase fructe din livada.

Cand s-a intors stapanul si a vazut paguba, ei au incercat sa se scuze, dar stapanul le-a cunoscut inselaciunea si le-a zis:

- Impreuna ati pacatuit, impreuna sa fiti pedepsiti.

Asa este trupul si cu sufletul.

Cel dintai este orb, fara lumina mintii, cel din urma este incapabil sa faca ceva fara membrele trupului.

Dar impreuna pacatuiesc si impreuna primesc pedeapsa.

Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...

The Egg

By: Andy Weir

Translation: Anton Robert

 

Erai pe drum spre casă când ai murit.

Ai avut un accident de maşină. N-a fost cine ştie ce, dar a fost fatal. Aveai o soţie şi doi copii. Ai murit fără dureri.. Doctorii au încercat din răsputeri să te salveze, dar fără succes. Corpul ţi-a fost pur şi simplu fărâmiţat; mai bine că ai murit, crede-mă.

Şi după ce ai murit, m-ai întâlnit pe mine.

 

"Ce...s-a întâmplat?" ai întrebat. "Unde sânt?"

"Ai murit," ţi-am răspuns fără ocolişuri. N-avea rost să te iau cu binişorul.

"Era....un camion...şi am început să derapez....."

"Mm...da," am zis.

"Am.....am murit?"

"Da. Dar nu fii supărat. Toată lumea moare." am răspuns.

 

Te-ai uitat prin-prejur. Nu era absolut nimic. Numai tu şi cu mine.

"Ce este asta?" ai întrebat. "Asta-i viaţa de după moarte?"

"Da şi nu, " am răspuns.

"Cine eşti tu, Dumnezeu?" ai întrebat.

"Da, eu sunt Dumnezeu." am răspuns.

"Copiii mei....şi soţia mea......" ai început să zici.

"Ce-i cu ei?"

"Or să fie în regulă?"

"Hai c-am văzut-o şi pe asta," am zis. "Tu tocmai ai murit şi te interesează de familia ta. Nemaipomenit."

 

Te-ai uitat la mine cu fascinaţie. Nu mă vedeai ca pe Dumnezeu. Mă vedeai ca pe un om sau femeie oarecare. Poate cu un pic de autoritate. Mă vedeai mai mult ca pe o profesoară de gramatică, decât ca pe Cel Atotputernic.

 

"Nu te-ngrijora," ţi-am zis. "Se vor descurca. Copiii îşi vor aduce aminte numai de momentele bune petrecute cu tine. Soţia ta va plânge cu lacrimi, dar sufleteşte va fi eliberată. Ca să fiu cinstit, căsătoria voastră nu mergea chiar aşa de bine. Ca o consolare, să ştii că soţia ta se va simţi vinovată de faptul că se va crede eliberată."

"Aha," ai zis. "Şi...ce se-ntâmplă acuma? Mă duc în Ceruri, sau în Iad, sau ce....?"

"Niciuna," ţi-am răspuns. "Vei fi re-încarnat."

"Aha, aveau dreptate Indienii." ai zis.

"Toate religiile au dreptate, în felul lor," am zis. "Hai cu mine."

"Unde mergem?" ai întrebat în timp ce mergeam împreună prin void.

"Nicăieri," ţi-am răspuns. "Dar este plăcut să vorbeşti în timp ce mergi."

 

"Şi atunci care este sensul?" ai întrebat. "Când mă re-nasc, am să uit totul, nu-i aşa? Ca un bebeluş. Toate experienţele şi tot ce am făcut în viaţa aceasta nu vor conta."

"Nu-i chiar aşa." am zis. "Ai înlăuntrul tău toate cunoştinţele şi toate experienţele din vieţile tale anterioare. Doar că nu-ţi aduci aminte de ele chiar acuma."

M-am oprit din mers, şi mi-am pus mâinile pe umerii tăi. "Nici nu-ţi imaginezi cât de frumos şi magnific si gigantic este sufletul tău. Mintea umană poate să conţină doar o bucaţică mică din ceea ce eşti tu cu adevărat. E ca şi cum ţi-ai băga un deget intr-un pahar cu apă, ca să vezi dacă apa este caldă sau rece. Pui o bucăţică din tine în container, şi când o iei înapoi ai acumulat toate experienţele pe care le-a avut acel container."

"Ai fost în omul acesta pentru 48 de ani, aşa că n-ai avut timp să descoperi toată conştiinţa ta imensă. Dacă mai stăm mult pe aici, ai să-ţi aduci aminte despre tot. Dar n-are rost să facem asta între două vieţi."

"Şi atunci, câte vieţi am trăit?"

"Ah... multe, nenumărat de multe. Şi multe diferite vieţi." am răspuns. "Acuma te trimit să fii o ţărăncuţă Chineză in anul 540."

"Stai aşa...ce zici....?" ai început să te bâlbâi. "Mă trimiţi înapoi în timp?"

"Ai ghicit. Timpul există numai la tine în univers. La mine lucrurile sunt diferite."

"Da ...de unde eşti tu?" ai întrebat.

"A, bineînţeles că sânt şi eu de undeva." am răspuns. "De undeva din altă parte. Şi mai sunt o grămadă ca mine. Sânt sigur că ai vrea să afli totul, dar sincer îţi spun că n-ai să înţelegi."

"Ah...," ai zis un pic amărât. "Ia stai aşa. Dacă mă re-încarnez în alt timp, aşi putea să interacţionez cu mine însumi de atunci."

"Bineânţeles. Aşa se întâmplă mereu. Şi amândouă vieţile tale sunt conştiente doar de ele însele; nici nu-şi dau seama una de alta, sau ce se întâmplă."

"Şi atunci care-i rostul lor?"

"Serios?" te-am întrebat. "Chiar serios, mă întrebi care-i rostul vieţii? Nu este cam banală întrebarea?"

"Nu, nu, este o întrebare foarte serioasă pentru mine," ai persistat.

M-am uitat în ochii tăi şi ţi-am zis: "Rostul vieţii, şi motivul pentru care am făcut acest univers, este ca tu să te maturizezi."

"Cum adică, omenirea? Vrei ca omenirea să se maturizeze?"

"Nu, ci doar tu. Am făcut acest univers întreg doar pentru tine. Cu fiecare viaţă pe care o trăieşti, creşti şi te maturizezi şi devii o inteligenţă mai mare."

"Doar eu singur? Şi ce se întâmplă cu restul omenirii?"

"Nu există restul omenirii." ţi-am răspuns. "În acest univers nu suntem decât noi doi, tu şi cu mine."

Te-ai uitat la mine cu privirea pierdută. "Dar restul oamenilor de pe pamânt...."

"Toţi sunt tu. Diferite re-încarnări ale tale."

"Stai un pic. Eu sunt toţi oamenii !?"

"Acum ai înţeles!" am zis, şi te-am bătut uşor pe umăr.

"Eu sunt fiecare fiinţă umană care a trăit?"

"Sau care va trăi, Da."

"Eu sunt Abraham Lincoln?”

"Eşti în acelaşi timp şi Ceauşescu," am adăugat.

"Eu sunt Hitler?" ai întrebat îngrozit.

"Şi eşti şi milioanele de persoane pe care el le-a omorât."

"Eu sunt Isus?"

"Da, si eşti şi toţi cei care l-au urmat."

Ai amuţit.

 

"De câteori ai asuprit pe cineva, te-ai asuprit pe tine însuţi." ti-am spus. "De câteori ai avut milă de cineva, ai avut milă de tine însuţi. Orice fericire sau supărare, pe care orice om a avut-o, ori o va avea, vor fi experienţele tale."

Ai stat şi te-ai gândit lung.

"Da de ce?" ai întrebat. "De ce faci toate acestea?"

"Pentrucă într-o zi, vei fi ca şi mine. Căci asta eşti. Eşti ca şi mine. Eşti copilul meu."

"Ce..!?" ai zis fără credinţă. "Vrei să spui că eu sunt un dumnezeu?"

"Nu, nu încă. Eşti încă mic, şi eşti încă în creştere. Dar după ce ai trăit toate vieţile omeneşti din toate timpurile posibile, înseamnă că ai crescut de ajuns ca să te naşti în lumea mea."

"Deci tot acest univers, este....." ai zis.

"Doar un ou." am răspuns.

"Hai că-i timpul să te trimit în viaţa următoare."

 

Şi te-am trimis.

 

 

Link to post
Share on other sites

PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL

 

- A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.

Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.

- Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.

- Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. Nopţi la rând am cântat despre el, deşi de cunoscut nu-l cunoşteam; nopţi la rând i-am spus povestea stelelor, iar acum am ajuns să-l văd. Are părul ca floarea de hiacint, iar buzele-i sunt ca trandafirul pe care-l doreste atât, dar pasiunea i-a făcut faţa palidă ca fildeşul, iar întristarea şi-a pus pecetea pe fruntea lui.

- Prinţul dă un bal mâine seară, murmură tânărul Student şi iubita mea face parte din suită. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, va dansa cu mine până în zori. Dacă îi voi duce un trandafir roşu, o s-o ţin în braţe, îşi va pleca fruntea pe umărul meu şi mă va lua de mână. Dar la mine în grădină nu există nici măcar o roză roşie, aşa că voi sta de unul singur, iar ea va trece pe lângă mine. Nu-mi va acorda nicio atenţie, iar inima îmi va fi distrusă.

- Oh, iată un om care iubeşte cu adevărat, spuse Privighetoarea. El suferă tocmai de ceea ce eu cânt, ceea ce pentru mine e bucurie, pentru el e durere. Nu-i nicio îndoială, iubirea e un lucru minunat. E mai preţioasă ca smaraldele şi mai scumpă decât opalul fin. Nu o poţi cumpăra nici cu perle, nici cu rodii, nici la vânzare în piaţă n-o poţi scoate. Nu o poţi cumpăra de la neguţători şi nici s-o măsori în aur.

- Muzicanţii vor sta la galerie, continuă tânărul Student şi vor cânta la instrumentele lor cu corzi, iar iubita mea va dansa în sunet de harpă şi vioară. Atât de uşor va dansa ea, că nu va atinge cu picioarele podeaua, iar curtenii, în veşmintele lor vesele, vor roi în jurul ei. Dar cu mine va refuza să danseze, căci nu am un trandafir roşu să-i ofer; se aruncă pe iarbă, îşi îngropă faţa în mâini şi plânse.

- Dar de ce plânge? întrebă şopârla mică şi verde, după ce trecu pe lângă el cu coada în sus.

- Oare de ce? zise Fluturele, care zburda după o rază de soare.

- De ce, oare? şopti Margareta către vecina ei, cu o voce blândă.

- Plânge pentru că nu are un trandafir roşu, spuse Privighetoarea.

- Pentru un trandafir roşu? strigară ele, vai, ce ridicol! Iar mica şopârlă, care de felul ei era o cinică, râse pe faţă. Dar Privighetoarea înţelegea secretul tristeţii Studentului şi rămase tăcută pe creanga gorunului, gândindu-se la misterul Iubirii. Brusc îşi întinse aripile cafenii şi se avântă în aer. Trecu prin pădurice asemeni unei umbre şi ca o umbră pluti peste grădină. In mijlocul unui petic de iarbă creştea un trandafir frumos, iar când îl văzu, zbură deasupra lui şi coborî pe o crenguţă cu flori.

- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.

Dar trandafirul îşi clătină ramurile:

- Florile mele sunt albe, spuse el, ca spuma mării, mai albe decât neaua munţilor. Dar du-te la fratele meu, care creşte în spatele vechiului ceas solar şi poate el o să-ţi dea ceea ce doreşti.

Privighetoarea zbură până acolo.

- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai dulce cântec.

Dar trandafirul îşi clătină ramurile.

- Florile mele sunt galbene, răspunse el, ca părul sirenelor care stau pe tron de chihlimbar, mai galbene decât narcisele din poiană înainte să fie răpuse de coasă. Dar du-te la fratele meu, care creşte sub fereastra Studentului şi poate că el îţi va da ceea ce doreşti.

Privighetoarea zbură spre trandafirul care creştea sub fereastra Studentului.

- Dă-mi un trandafir roşu, strigă ea şi o să-ţi cânt cel mai frumos cântec.

Dar trandafirul îşi clătină ramurile.

- Florile mele sunt roşii, spuse el, ca picioarele porumbiţei, mai roşii decât marele evantai de corali care se unduie în peştera din ocean. Dar iarna mi-a îngheţat venele şi gerul mi-a distrus bobocii, iar furtuna mi-a rupt crengile. Anul acesta nu voi da flori.

- Nu vreau decât un singur trandafir, strigă Privighetoarea, doar un singur trandafir roşu! Cum aş putea să-l obţin?

- Există o cale, răspunse trandafirul, dar e atât de teribilă, că nu îndrăznesc să ţi-o spun.

- Spune-mi, zise Privighetoarea, nu mi-e teamă.

- Dacă vrei un trandafir roşu, trebuie să-l construieşti cu muzică în timpul nopţii şi să-l colorezi cu sângele inimii tale. Trebuie să-mi cânţi cu pieptul înfipt într-un ghimpe. Toată noaptea va trebui să-mi cânţi, iar ghimpele îţi va străpunge inima şi sângele tău va curge prin venele mele, devenind una cu al meu.

- Moartea e un preţ prea mare pentru un trandafir roşu, striga Privighetoarea şi Viaţa ne e dragă tuturor. E plăcut să stai în pădurea verde, să urmăreşti soarele trecând în carul lui de aur şi luna în cel de perle. Ce dulce miroase păducelul şi ce drăgălaşi sunt clopoţeii care se ascund în vale şi iarba neagră de pe deal, bătută de vânturi. Si totuşi, iubirea este mai importantă decât viaţa; şi ce însemnătate are inima unei păsări în comparaţie cu inima omului?

Işi întinse aripile cafenii şi se avântă spre cer. Trecu peste grădină ca o umbră şi ca o umbră pluti prin pădurice. Tânărul Student stătea întins pe iarbă, acolo unde îl lăsase, iar lacrimile încă nu se uscaseră în ochii lui cei frumoşi.

- Nu mai fi trist, strigă Privighetoarea, fii fericit, pentru că vei avea trandafirul cel roşu. Ti-l voi face eu, cu muzica mea, în lumina lunii şi îl voi colora cu sângele propriei mele inimi. Tot ce îţi cer este să iubeşti cu adevărat, pentru că Iubirea este mai înţeleaptă decât Inţelepciunea şi mai puternică decât Puterea. Aripile-i sunt de flacără şi flacără-i este trupul. Are buzele ca mierea şi răsuflarea ca tămâia.

Studentul privi în sus, ascultă, dar nu înţelese ce-i spunea Privighetoarea, pentru că el ştia doar ce era scris în cărţi. Dar gorunul înţelese şi se întristă, pentru că îi era dragă mica Privighetoare, care-şi construise cuib în ramurile lui.

- Mai cântă-mi un cântec, ultimul, şopti el. O să mă simt singur când nu vei mai fi.

Privighetoarea îi cântă gorunului, iar vocea ei era ca apa înspumată dintr-o cană de argint.

După ce Privighetoarea îşi termină cântul, Studentul se ridică şi scoase din buzunar un carnet şi un creion cu mină de plumb.

“Forma, îşi zise el depărtându-se prin pădurice, nu i se poate nega, dar are, oare, sentiment? Mă tem că nu. De fapt, e la fel ca majoritatea artiştilor: are stil dar nu şi sinceritate. Nu s-ar sacrifica pentru alţii. Se gândeşte doar la muzică şi toată lumea ştie că arta e egoistă.Totuşi, trebuie să admitem că vocea ei emite câteva tonuri superbe. Ce păcat că nu înseamnă nimic şi nu fac niciun bine practic!”. După aceea, intră în camera lui, se lungi în patul cu saltea de paie şi începu să se gândească la iubirea lui, apoi adormi.

Când luna apăru strălucind pe ceruri, Privighetoarea zbură la trandafir şi îşi înfipse pieptul în ghimpe. Cântă întreaga noapte, iar luna rece asemenea cristalului se aplecă şi ascultă. Intreaga noapte cântă, în vreme ce ghimpele îi pătrunse adând, tot mai adânc în piept, iar sângele se scurse din el.

Mai întâi cântă despre cum se naşte iubirea în inima unui baiat şi a unei fete. Si pe crenguţele de sus ale trandafirului înflori o roză minunată, petală după petală, aşa cum şi cântecele se depănau unele după altele. La începu fu palidă ca ceaţa deasupra râului, palidă ca geana dimineţii şi argintie ca aripile zorilor. Ca umbra unui trandafir în oglinda argintie, ca umbra unui trandafir în apele iazului, aşa fu prima floare ce-nflori pe creanga de sus a trandafirului.

Dar trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.

- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.

Aşa că Privighetoarea apăsă şi mai mult, iar cântul ei deveni mai puternic, pentru că acum cânta despre naşterea pasiunii în sufletul unui bărbat şi în cel al unei fecioare.

Iar frunzele trandafirului fură străbătute de o tentă roz, ca aceea de pe faţa mirelui când sărută buzele miresei. Totuşi, ghimpele nu ajunsese încă la inima Privighetorii, aşa că miezul florii rămase alb, pentru că doar sângele din inima Privighetorii poate înroşi miezul unei roze.

Trandafirul îi spuse Privighetorii să apese mai puternic.

- Apasă mai puternic, mică Privighetoare, mai puternic, dacă nu, se va face ziuă şi roza nu va fi desăvârşită.

Privighetoarea apăsă şi mai puternic şi ghimpele îi atinse inima, iar ea fu sfâşiată de un chin cumplit. Cu cât mai amarnică îi era durerea, cu atât mai sălbatic şi cântul, pentru că acum cânta despre Iubirea care este desăvârşită de Moarte, despre Iubirea care nu moare nici în mormânt.

Minunata floare deveni sângerie, asemenea trandafirilor din cerurile orientale. Sângeriu era cercul de petale, iar miezul sângeriu ca un rubin.

Dar vocea Privighetorii slăbea, micile ei aripi se zbăteau, iar peste ochi i se puse un văl. Mai slab, tot mai slab îi era cântul şi simţi cum ceva o îneacă.

Apoi, din pieptul ei ţâşni un ultim şuvoi de muzică. Luna cea albă îl auzi şi uită de zori, adăstând pe cer. Trandafirul roşu îl auzi şi se cutremură în extaz, deschizându-şi petalele în aerul rece al dimineţii. Ecoul îl purtă spre peştera lui purpurie din dealuri şi-i trezi pe păstori din visare. Pluti printre trestiile râului, iar ele duseră vestea spre mare.

- Priveşte, priveşte! strigă trandafirul, floarea noastră s-a desăvârşit.

 

Dar Privighetoarea nu răspunse, pentru că zăcea moartă printre firele lungi ale ierbii, cu ghimpele înfipt în inimă.

Link to post
Share on other sites
  • 4 weeks later...

Un tânăr, care deseori batjocorea Biserica şi credinţa creştină, a venit la un preot şi l-a întrebat în zeflemea:

- Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10-15-20 kg? Vă întreb, căci eu fac mereu păcate, dar nu simt nicio greutate...

Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare:

- Dacă pui o greutate de 100 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?

- Nimic, bineînţeles, pentru că e mort, a răspuns batjocoritorul.

- Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort.

Tânărul nu s-a aşteptat la o asemene replică înţeleaptă, care l-a pus pe gânduri. Din acel moment conştiinţa sa a început să lucreze, să mediteze.

Oare noi simţim greutatea păcatelor?

 

Link to post
Share on other sites

“A fost odată un bărbat care a inventat arta de a face focul. El şi-a luat uneltele şi a mers la un trib în nord, unde era foarte frig, amarnic de frig. El i-a învăţat pe oameni să facă focul. Oamenii au fost foarte interesaţi. El le-a arătat în câte feluri puteu utiliza focul – să gătească, să se încălzească, să lumineze etc. Erau foarte recunoscători că au învăţat arta de a face focul. Dar, înainte de a-şi putea exprima recunoştinţa faţă de acest om, acesta a dispărut. El nu ţinea să obţină apercierea sau recunoştinţa lor; singura lui grijă era binele lor.

A mers apoi la un alt trib, unde a început din nou să le arate valoarea invenţiei sale. Şi acolo oamenii au fost interesaţi, un pic prea interesaţi pentru linistea sufletească a preoţilor lor farisei, care au început să-şi dea seama că acest om atrage mulţimea, iar ei îşi pierd popularitatea. Aşa că au decis să-l înlăture. L-au otrăvit, l-au răstignit, spuneţi-i cum vreţi.

Dar acum li se făcuse teamă că oamenii s-ar putea întoarce împotriva lor, aşa că au fost foarte prevăzători, chiar vicleni. Ştiţi ce au făcut? Ei au făcut un portret al omului şi l-au montat pe altarul principal al templului. Instrumentele de făcut focul au fost amplasate în faţa portretului, iar oamenii au fost învăţaţi să venereze portretul şi să facă plecăciuni spre uneltele de foc – lucru pe care l-au făcut supuşi, timp de secole. Veneraţia şi închinăciunile au continuat, dar acolo nu mai era nici un foc.”

Anthony de Mello- Constienta

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

Pot sa imprumut 25$?

 

Un om a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băiatul de 5 ani aşteptând la uşă .

- Tati, pot să te întreb ceva?

- Da sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul.

- Tati, câţi bani câştigi pe oră?

- Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.

- Doar vreau să ştiu…Te rog spune-mi, cât câştigi pe oră?

- Dacă trebuie să ştii, câştig 50$ pe oră.

- Ah, a răspuns micuţul, cu capul plecat.

- Tati, imi imprumuti te rog 25$?

Tatăl s-a înfuriat,

- Dacă singurul motiv pentru care m-ai intrebat asta este ca să îmi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare. Gândeşte-te de ce eşti aşa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării.

Micuţul a mers în linişte în camera şi a închis uşa .

Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani.

După o oră, omul s-a calmat şi a început să gândească:

“Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi chiar nu mi-a cerut bani des.” Omul a mers la uşa băiatului şi a deschis-o:

- Dormi? a întrebat…

- Nu tati, sunt treaz, a răspuns baiatul.

- M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite aici ai 25$.

Micuţul a sărit, zâmbind. Mulţumesc tati, a zbierat. După aceea a scos un pumn de bani.

Omul a văzut că băiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou.

Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.

- De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.

- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, am 50$. Pot să cumpăr o oră cu tine???? Te rog sa vii mai repede acasă mâine . Vreau sa mănânc cu tine.

Tatăl a fost distrus. Şi-a luat băiatul în braţe şi l-a implorat să îl ierte.

Este doar o reamintire pentru toţi ce lucrează din greu în viaţă. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiaţi de inimile noastre. Să ne amintim să împărţim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care îl iubim.

 

Dacă mâine murim, compania pentru care lucram ne va înlocui foarte uşor, în câteva ore. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţilor lor.

Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

" Alo, Centrala ?!

 

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier.

Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete.

Receptorul stralucitor atarna intr-o parte.

Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare.

Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.

Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama

era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul.

Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul!

Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul

telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra

capului meu.

Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: "Centrala.".

- "Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat,

acum ca aveam o audienta.

- "Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.

- "Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.

- "Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..

- "Nu " - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."

- "Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.

- "Atunci ia de acolo o bucatica de ghiata si tine-o lipita de degetel " - spuse vocea.

 

Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie

iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la matematica.. .

Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.

Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca.

Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor,

trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii? "

Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna, ca mai sant si

alte lumi in care se poate canta."

Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"

"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix? " - am intrebat-o.

 

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest.

Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea...

"Alo Centrala " ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa.

N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni ...

Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta,

pe care le-am avut la timpul acela.

Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea,Alo,Centrala, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi

continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane.

Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul

operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."

Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix? " ... O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."

Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."

"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. "Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."

 

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" . Am intrebat de Sally.

"Sinteti un prieten?" - m-a intrebat.

"Da, un foarte vechi prieten... Wayne ..."

"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani,

pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?"

"Da." - i-am raspuns.

"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."

Mesajul ei era, "Spune-i ca sint si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally . . .

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.

A cui viata ai atins-o astazi? "

 

Cu siguranţă că povestioara de mai jos nu este la prima lectură. Dar am citit-o cu aceeaşi emoţie cu care am citit-o prima dată... şi mă consider a fi o fire foarte sensibilă.

Link to post
Share on other sites
  • 5 weeks later...

De ce nu suntem fericiţi?

 

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat-o:

- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:

- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:

- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?

Femeia îi răspunse:

- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi-ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

 

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

Jurnalul

 

 

În podul casei sale, un om în vârstă, înalt şi spetit, îşi croia drum spre un maldăr de cutii din apropierea micului geam glisant. Îndepărtând pânzele de păianjen, apucă prima cutie şi scoase cu atenţie albumele cu fotografii, unul după altul. Expediţia sa în timp avea drept scop găsirea unor poze cu soţia sa, dragostea vieţii sale, de mult dispărută. Respirând cu nesaţ parfumul colbului acestor comori ascunse, căzu curând în oceanul amintirilor. În ciuda faptului că după decesul soţiei timpul nu s-a oprit în loc, amprenta trecutului a fost mai mult decât prezentă în cotidianul însingurării sale. Printre albumele prăfuite a descoperit ceva surprinzător: un caiet ce părea a fi jurnalul din copilăria fiului său. Nu-şi putea aminti să fi văzut vreodată aceste memorii, ori să fi ştiut de existenţa unui asemenea jurnal. Deschizând paginile îngălbenite, aruncă un licăr de privire peste însemnări şi, în mod instinctual, îi apăru un sincer zâmbet pe buzele-i stafidite. Chiar şi privirea i s-a înseninat când a lecturat cuvintele sincere şi calde, mângâindu-i sufletul. Auzea parcă vocea inocentă a băieţelului ce a crescut mult prea repede, inviind pereţii casei copilăriei sale.

În liniştea monumentală a podului, cuvintele nevinovate ale unui băiat de numai şase ani şi-au impus magia, purtându-l pe bătrân in vremuri aparent de mult uitate. Încet-încet, inima sa a fost copleşită de o imensă foame sentimentală. Însă, acest senin era întunecat de paloarea dureroasă a memoriei: confesiunile băiatului nu se sincronizau cu percepţiile tatălui; erau total diferite. Dar cât de marcant diferite?

Amintindu-şi că, la acea vreme, şi el ţinea un jurnal al activităţilor sale, a închis caietul fiului şi s-a grăbit să părăsească podul uitând motivul iniţial ce i-a condus paşii spre acest loc părăsit al casei sale. Atent să nu-şi lovească capul de grinzi, bătrânul a coborât şovăielnic scările de lemn şi s-a îndreptat spre camera sa retrasă de lucru.

Deschizând uşile de sticlă ale unei servante antice, el a scos un vechi jurnal, apoi, aşezându-se la biroul său matusalemic, a aşezat cele două scrieri, una lângă cealaltă. Jurnalul propriu era capitonat în piele, având inscris numele său cu folii aurite, în timp ce caietul fiului era zdrenţăros, iar numele „Jimmy” era aproape şters de pe copertă. Bătrânul a mângâiat cu melancolie literele, dorind parcă să le însufleţească şi să aducă timpul înapoi.

Deschizând jurnalul său, atenţia i-a fost atrasă de un mic semn, care trecea neobservat, în comparaţie cu restul notificărilor. Cu scrisul său caligrafic, descoperi următoarea însemnare: „Am pierdut toată ziua cu Jimmy la pescuit. Nu am prins nimic...”

Cu un suspin adânc, apucă tremurând jurnalul fiului său şi căută ziua cu pricina: 10 iulie. La data respectivă, băiatul scrisese cu litere mari şi mâzgălite, puternic apăsate pe foaia de hârtie: „Am fost la pescuit cu tata. Cea mai frumoasă zi din viaţa mea....”

 

 

Pentru lumea din jur poţi să fii o persoană oarecare dar pentru o anumită persoană poţi fi o lume întreagă....

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

În timp ce un om isi schimba roata la maşina nouă, baietelul lui de 4 ani a luat o piatra ascuţită si a inceput sa zgârie aripa maşinii. Mânios, barbatul a luat mâna copilului şi l-a lovit peste ea de multe ori, fără să-şi dea seama ca avea în mână o cheie.

La spital, copilul si-a pierdut toate degetele din cauza numeroaselor fracturi. Când si-a văzut tatal... copilul a intrebat cu ochii plini de durere: „Tati, imi vor creşte degetele la loc?”.

Barbatul a ramas impietrit de durere; s-a intors la masina si a lovit-o de mai multe ori. Devastat de propriile lui fapte... stand in fata masinii s-a uitat la zgarieturi; baietelul scrisese: „TATI, TE IUBESC”.

Mânia si Dragostea nu au limite; alege-o pe cea din urma pentru a avea o viata minunata... Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oamenii pentru a fi iubiti.

Dar problema lumii de astazi este ca Oamenii sunt folositi si lucrurile sunt iubite... in timpul acestui an, sa fim atenti si sa ne amintim: Lucrurile sunt pentru a fi folosite, iar oameniii pentru a fi iubiti.

 

Aminteste-ti mereu… vegheaza asupra gandurilor tale; ele vor deveni cuvinte. Vegheaza asupra cuvintelor tale; vor deveni fapte. Vegheaza asupra faptelor tale, vor deveni obiceiuri. Vegheaza asupra obiceiurilor tale, vor deveni un caracter. Vegheaza asupra caracterului tau; va deveni destinul tau...

Link to post
Share on other sites
Pot sa imprumut 25$?

 

Un om a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băiatul de 5 ani aşteptând la uşă .

- Tati, pot să te întreb ceva?

- Da sigur, despre ce e vorba? a răspuns omul.

- Tati, câţi bani câştigi pe oră?

- Asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.

- Doar vreau să ştiu…Te rog spune-mi, cât câştigi pe oră?

- Dacă trebuie să ştii, câştig 50$ pe oră.

- Ah, a răspuns micuţul, cu capul plecat.

- Tati, imi imprumuti te rog 25$?

Tatăl s-a înfuriat,

- Dacă singurul motiv pentru care m-ai intrebat asta este ca să îmi ceri nişte bani să îţi cumperi o jucărie prostească sau alte porcării, atunci du-te direct în camera ta la culcare. Gândeşte-te de ce eşti aşa egoist. Nu lucrez din greu în fiecare zi pentru aşa copilării.

Micuţul a mers în linişte în camera şi a închis uşa .

Omul s-a enervat şi mai tare pe întrebările băiatului. Cum a putut să pună aşa întrebări doar pentru a cere nişte bani.

După o oră, omul s-a calmat şi a început să gândească:

“Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie să cumpere cu 25$ şi chiar nu mi-a cerut bani des.” Omul a mers la uşa băiatului şi a deschis-o:

- Dormi? a întrebat…

- Nu tati, sunt treaz, a răspuns baiatul.

- M-am gândit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatăl. A fost o zi lungă şi m-am descărcat pe tine. Uite aici ai 25$.

Micuţul a sărit, zâmbind. Mulţumesc tati, a zbierat. După aceea a scos un pumn de bani.

Omul a văzut că băiatul avea deja bani şi s-a enervat din nou.

Micuţul şi-a numărat încet banii şi s-a uitat către tatăl său.

- De ce vrei mai mulţi bani dacă deja ai? a spus tatăl.

- Pentru că nu am avut destul, dar acum am, a replicat băiatul. Tati, am 50$. Pot să cumpăr o oră cu tine???? Te rog sa vii mai repede acasă mâine . Vreau sa mănânc cu tine.

Tatăl a fost distrus. Şi-a luat băiatul în braţe şi l-a implorat să îl ierte.

Este doar o reamintire pentru toţi ce lucrează din greu în viaţă. Nu ar trebui să lăsăm timpul să treacă printre degete fără să petrecem timp cu cei care chiar contează pentru noi, aceia apropiaţi de inimile noastre. Să ne amintim să împărţim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care îl iubim.

 

Dacă mâine murim, compania pentru care lucram ne va înlocui foarte uşor, în câteva ore. Dar familia şi prietenii pe care îi lăsăm în urmă o să simtă pierderea pentru tot restul vieţilor lor.

 

Asta poveste mi-a placut. Mi-a adus aminte de iubirea care imi cere mereu "stai cu mine". Mai sa fie si tot nu te vad :giveheart:

Link to post
Share on other sites

Povestea unei mame,

de Hans Christian Andersen

 

 

Mama statea langa micutul ei copil; era foarte trista pentru ca se temea ca acesta ar putea muri. Copilasul era foarte palid, ochisorii lui erau inchisi si, uneori, scotea cate o rasuflare grea, adanca, aproape ca un oftat, iar mama se uita la el cuprinsa de o tristete si mai mare.

 

Cineva a batut la usa, si un sarman batran a pasit inauntru. Era imbracat intr-un strai ce aducea cu o cerga pentru cai si avea cu adevarat nevoie de un astfel de vestmant ca sa ii tina de cald pentru ca era o iarna foarte rece; intreg tinutul era acoperit de zapada si gheata, iar vantul era atat de ascutit ca ar fi putut taia fetele oamenilor iesiti pe afara. Micutul s-a trezit pentru un moment, iar mama, vazand ca batranul tremura de frig, s-a ridicat si a pus o mica cana de bere pe soba pentru a se incalzi. Batranul s-a asezat pe fotoliul balansoar, iar mama si-a tras un scaun aproape de el, s-a uitat iarasi la copilul ei bolnav, ce continua sa respire greu, si l-a prins de mana lui micuta. "Crezi ca va ramane la mine, nu-i asa?" a zis ea. "Desigur ca Preainduratorul Dumnezeu nu il va lua de langa mine."

 

Batranul, care nu era altcineva decat Moartea, a dat din cap intr-un fel ciudat, ce putea insemna atat da, cat si nu, iar mama si-a indreptat spre podea ochii, in vreme ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji. Apoi, capul i-a devenit foarte greu, caci nu isi inchisese ochii de trei zile si trei nopti, si a adormit, dar numai pentru cateva clipe. Tremurand de frig, a sarit apoi in picioare si a privit in jur. Batranul plecase, iar copilul ei si el era dus! Batranul il luase cu el. Intr-un colt al camerei, vechiul ceas cu pendula a inceput sa bata, lanturile i-au huruit, greutatile i-au cazut la pamant, iar ceasul s-a oprit.

 

Biata mama s-a repezit afara din casa chemandu-si copilul. In zapada, statea o femeie in haine lungi si negre, iar ea i-a zis mamei, "Moartea a fost in camera ta. Am vazut-o fugind impreuna cu copilasul tau; ea alearga mai repede ca vantul si nu aduce niciodata inapoi ceea ce ia."

"Spune-mi macar pe ce drum a luat-o," a rugat-o mama, "spune-mi si o voi gasi."

"Stiu drumul," i-a raspuns femeia imbracata in straie negre, "dar inainte de a-ti spune care este acela, trebuie sa imi canti toate cantecele pe care le-ai dat glas pentru copilul tau; imi plac aceste cantece, si le-am auzit si altadata. Eu sunt Noaptea, si am vazut cum curgeau lacrimile tale in vreme ce cantai."

"Ti le voi canta pe toate," i-a spus mama, "dar nu ma intarzia acum. Trebuie sa ajung din urma Moartea, sa imi gasesc copilul."

Noaptea a ramas insa tacuta si nemiscata. Apoi, mama a plans si a cantat, si si-a framantat mainile. Au fost multe cantece, si lacrimi si mai multe, pana cand Noaptea a zis, "Du-te spre dreapta, in padurea intunecata de brazi, pentru ca intr-acolo am vazut ca s-a dus Moartea cu copilasul tau."

 

In timp ce mergea prin padure, mama a ajuns la o rascruce de drumuri, si nu a stiut incotro sa se indrepte. Chiar langa ea, se gasea un tufis plini de spini; nu avea nici flori, si nici frunze, pentru ca era iarna, iar de crengi ii atarnau turturi. "Nu ai zarit pe unde s-a dus Moartea impreuna cu micul meu copil?" l-a intrebat ea.

"Ba da," i-a raspusns tufisul , "insa nu iti spun pana cand nu ma incalzesti la pieptul tau. Este un frig de moarte aici, si simt ca inghet cu totul."

Mama a tras tufisul cat mai aproape de pieptul ei, astfel incat sa il dezghete, ghimpii lui i-au patruns in carne, si din trupul ei au tasnit picaturi mari de sange; tufisul a scos la iveala boboci proaspeti, verzi, care s-au transformat apoi in flori in mijlocul acelei nopti inghetate de iarna. Da, intr-atat de calda este inima unei mame indurerate! Dupa aceea, tufisul a indrumat-o pe ce cale trebuia sa mearga.

 

Mama a mai mers o vreme si a ajuns la un mare lac, pe malurile caruia nu zarea nici o barca sau vreun vapor. Lacul nu era destul de inghetat pentru a putea pasi peste el, si nici atat de putin adanc incat sa poata trece prin el. Cu toate acestea, ea trebuia sa il traverseze daca voia sa isi gaseasca copilul. Mama s-a intins pe jos, la marginea lacului, vrand sa ii soarba toata apa, un lucru imposibil pentru orice fiinta de pe pamant; ingrijorata mama s-a gandit insa ca poate se va intampla vreo minune care sa ii fie de ajutor.

"Nu vei reusi niciodata sa faci asta," i-a spus lacul, "mai bine, haide sa facem un targ. Imi place sa adun perle, iar ochii tai sunt cei mai puri din cati am vazut vreodata. Daca iti versi acei ochi in lacrimi catre apele mele, te voi duce catre marea casa in care locuieste Moartea si creste flori si copaci, fiecare fiind cate o viata de om."

"Ah, ce nu as da pentru a-mi gasi copilul!" a exclamat mama inlacrimata; si, in timp ce plangea, ochii i-au cazut in adancurile lacului, devenind doua pretioase perle.

 

Apoi, lacul a ridicat-o, si a purtat-o, ca intr-un leagan, pe deasupra apelor pana la celalalt mal, unde se afla o un fel de constructie minunata, lunga de cateva mile. Nimeni nu putea spune daca era un munte acoperit de paduri si plin de pesteri sau ceva ce fusese cladit. Biata mama nu putea insa zari acest lucru pentru ca isi plansese ochii in lac. "Unde pot gasi Moartea, care mi-a luat de curand copilul?" a intrebat ea.

"Nu a sosit inca," i-a raspuns o batrana cu parul incaruntit, care se afla prin preajma, carand apa in casa Mortii. "Cum ai gasit drumul pana aici? Si cine ti-a dat ajutor?"

"Dumnezeu m-a ajutat," i-a raspuns ea. "El este plin de mila; nu esti si tu miloasa? Unde imi pot afla copilul?"

"Nu stiu nimic de nici un copil," i-a zis batrana, "iar tu esti oarba. Multe flori si multi copaci s-au vestejit azi noapte, iar Moartea va veni curand sa puna altii in loc. Stii deja ca fiecare om are o viata-copac sau o viata-floare, asa cum i s-a hotarat. Arata ca niste plante, dar in fiecare este o inima care bate. Si inimile copiilor bat, asa ca poate, in acest fel, iti vei putea recunoaste copilasul. Dar ce imi dai ca sa iti spun mai multe despre ceea ce ai de facut?"

"Nu am nimic de daruit," i-a raspuns indurerata mama, "insa as putea merge pana la capatul pamantului pentru tine."

"Nu ai ce sa-mi dai acolo," a glasuit batrana, "dar imi poti darui parul tau negru si lung. Stii bine cat de frumos este, si mi-ar place sa-l am. Poti lua in schimb parul meu carunt."

"Nu vrei nimic mai mult?", a zis mama. "Ti-l dau cu placere." I-a dat asadar frumoasele ei cosite, primind inapoi parul albit al batranei. Au mers apoi impreuna in casa Mortii, unde florile si copacii se inaltau intr-un minunat belsug. Zambile in floare, acoperite cu clopote de sticla, si frumosi bujori cresteau la fel de viguros precum copacii. Erau acolo si plante de apa, unele foarte proaspete, altele aratand palite, printre care se strecurau serpi si de tulpinele carora se agatau crabi negri. Se ridicau spre cer nobili palmieri, stejari, si bananieri, sub care infloreau cimbrul si patrunjelul. Fiecare floare si copac avea un nume, si fiecare reprezenta o viata, apartinand unor oameni ce inca traiau, unii in China, altii in Groenlanda, iar altii prin alte parti ale lumii. Unii mari arbori fusesra plantati in ghivece mici, asa ca se chinuiau sa isi faca mai mult loc, parand cat pe ce sa faca tandari ghivecele; in acelasi timp, multe flori micute cresteau in pamant bogat, cu muchi in preajma lor, ingrijite si cultivate cu grija. Indurerata mama s-a aplecat asupra micilor plante, si a auzit inima de om ce batea in fiecare, pana cand a recunoscut inima copilasului ei printre milioane de inimi ale altora.

"El este," a strigat ea, intinzandu-si mainile catre o floare de sofran ce isi pleca spre pamant capsorul bolnav.

"Nu atinge floarea," a tipat batrana, "ci stai langa ea, iar cand vine Moartea - trebuie sa apara din clipa in clipa - nu o lasa sa o smulga, si amenint-o ca daca va face asa, vei smulge si tu din radacina alte flori din jur. Acest lucru ar trebui sa o infricoseze, pentru ca trebuie sa dea socoteala lui Dumnezeu pentru fiecare din ele. Nici una nu poate fi scoasa cu tot cu radacina din pamant daca nu primeste permisiunea sa faca asta."

 

Curand, s-a simtit in casa un fior rece, de gheata, iar mama oarba si-a dat seama ca Moartea isi facuse aparitia.

"Cum ai aflat calea pana aici? a intrebat ea. "Cum ai putut ajunge pana aici mai repede decat mine?"

"Sunt o mama," i-a raspuns femeia.

Moartea si-a intins mainile catre mica si delicata floare de sofran, dar mama o inconjura cu palmele sale, avand totodata mare grija sa nu o atinga. Moartea a suflat mai rece decat vantul cel inghetat, iar bratele mamei au cazut lipsite de putere.

"Nu ma poti infrange," i-a spus Moartea.

"Ba, cu ajutorul lui Dumnezeu, o pot face," i-a replicat ea.

"Eu fac numai voia Lui," a exclamat Moartea. "Eu sunt gradinarul Lui. Eu iau toate florile si toti copacii Lui, si le sadesc in gradinile raiului, pe un taram necunoscut de nimeni. Cum infloresc acolo si cum arata acea gradina nu am voie sa iti spun."

"Da-mi inapoi copilul, " a strigat mama, plangand si implorand. Apoi, si-a apropiat mainile de doua flori si a tipat catre Moarte, "Am sa-ti rup toate florile, pentru ca am ajuns la capatul disperarii."

"Nu le atinge," a atentionat-o Moartea. "Spui ca esti nefericita; vrei sa faci o alta mama la fel de nefericita ca si tine?"

"O alta mama!" a strigat biata femeie, si si-a indepartat mainile de cele doua flori.

"Iata-ti ochii," a zis Moartea. "I-am scos din lac pentru tine. Straluceau atat de tare incat am stiut de indata ca sunt ai tai. Ia-i inapoi - acum sunt mai limpezi decat inainte - si uita-te in fantana adanca de langa tine. Am sa-ti destainuiesc numele celor doua flori pe care voiai sa le smulgi, si ai sa vezi viitorul fiintelor umane pe care le reprezinta, si ce erai pe cale sa nenorocesti si sa distrugi."

Mama s-a uitat in adancul fantanii si a vazut cum unul din oamenii carora le apartineau acele flori devenea o binecuvantare pentru lume, raspandind o mare bucurie si fericire in jurul sau. A zarit insa ca viata celuilalt era plina de nevoi si saracie, de griji si necazuri.

"Amandoi sunt asa prin vointa lui Dumnezeu," a zis Moartea.

"Care din ele este floarea nefericita, si care cea binecuvantata?" a intrebat femeia.

"Acest lucru nu ti-l pot marturisi," a zis Moartea, "insa pot sa iti spun ca una din flori reprezinta propriul tau copil. Ceea ce ai vazut este destinul copilului tau, viitorul propriului tau copil."

Mama a strigat inspaimantata, "Care din flori este cea a copilului meu? Spune-mi. Elibereaza-l pe copilul nefericit. Elibereaza-l de atatea chinuri. Mai curand ia-l cu tine. Condu-l in imparatia lui Dumnezeu. Uita de lacrimile si rugamintile mele; uita de tot ce am spus si am facut."

"Nu te inteleg," a ingaimat Moartea. "Iti vrei copilul inapoi? Sau sa il duc intr-un loc pe care nu-l vei sti vreodata?"

Mama si-a framantat mainile, a cazut in genunchi si s-a rugat lui Dumnezeu. "Nu imi asculta, Doamne, rugaciunile atunci cand se impotrivesc vointei Tale, care de-a pururi este cea potrivita. Ah, nu le asculta;" iar capul i-a cazut catre piept. Moartea a dus apoi copilul ei pe un taram de nimeni stiut.

 

 

 

 

Link to post
Share on other sites

Piele de Magar

Poveste dupa Charles Perrault

A fost odata ca niciodata un rege care era cel mai puternic conducator de pe tot pamantul. Bun si drept in vreme de pace, necrutator in timp de razboi, dusmanii ii stiau de frica, iar supusii ii erau fericiti si multumiti. Sotia si tovarasa lui viata era atat virtuoasa, cat si foarte frumoasa, din casatoria celor doi venind pe lume o fata.

 

Marele si magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mandreau cu armasari mici si mari, din toate rasele. Ceea ce uimea insa pe oricine intra in aceste grajduri era locul de onoare acordat unui magar cu doua urechi lungi. Isi merita aceasta pretuire pentru ca, in fiecare dimineata, nu slobozea peste paie balegar, ci o gramajoara de monede de aur.

 

Cerurile, ce par a impleti binele cu raul, au permis ca o boala groaznica sa o atace pe regina. S-a cautat ajutor in toate partile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost in stare sa zagazuiasca febra ce crestea zi de zi. In cele din urma, pe patul de moarte, regina i-a zis sotului ei: "Promite-mi ca, dupa ce voi muri, vei gasi o femeie mai inteleapta si mai frumoasa decat mine, cu care te vei insura si care iti va naste un mostenitor pentru tronul tau."

 

Increzatoare ca ii va fi imposibil sa descopere o astfel de femeie, regina credea astfel ca sotul ei nu se va mai casatori niciodata. Regele a promis ceea ce ii cerea sotia muribunda, si, putin timp dupa aceea, ea si-a dat ultima suflare in bratele lui.

 

Catava vreme, regele nu a putut fi mangaiat in nici un fel de durerea ce il chinuia noapte si zi. Cateva luni mai tarziu, la indemnul curtenilor sai, a fost nevoit, totusi, sa accepte a se recasatori, insa acest lucru era destul de dificil, pentru ca trebuia sa isi tina promisiunea fata de sotia lui moarta, si oricat de mult a cautat, nu a putut gasi nici o femeie inzestrata cu destula intelepciune si frumusete. Numai fiica sa avea o virtute si o frumusete cu mult mai mari decat cele ale fostei regine.

 

Numai insurandu-se cu propria lui fiica isi putea respecta juramantul facut nevestei sale inainte de moarte, asa ca nu a mai stat mult pe ganduri si a cerut-o in casatorie. Acest lucru a inspaimantat-o si a intristat-o pe printesa, care a incercat, in zadar, sa ii arate tatalui ei ce mare greseala facea. Tulburata de propunerea regelui, s-a dus la nasa ei, o zana ce locuia intr-o pestera alcatuita din corali si perle.

 

"Stiu de ce ai venit aici," i-a spus nasa ei."Porti in inima ta o mare tristete. Dar eu sunt aici pentru a te ajuta, si nu ti se va intampla nimic rau daca imi urmezi sfatul. Nu este bine sa te revolti impotriva tatalui tau, insa spune-i ca ai nevoie de o rochie de culoarea cerului. In mod sigur, nu va fi in stare sa iti implineasca aceasta dorinta."

 

Printesa s-a dus, asadar, la tatal ei, si i-a zis ce isi dorea. Imediat, regele i-a chemat pe cei mai buni croitori din regat, poruncindu-le sa croiasca, fara intarziere, o rochie de culoarea cerului, si amenintandu-i ca de nu vor face asta vor sfarsi cu totii spanzurati.

 

A doua zi, rochia a fost aratata printesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor. Coplesita atat de bucurie, cat si de teama, nu stia ce sa se mai faca, insa nasa ei a sfatuit-o, "Cere-i sa-ti dea o rochie de culoarea lunii. Fara nici o indoiala, nu va putea sa iti faca acest hatar."

 

N-a trecut mult timp dupa ce printesa i-a zis tatalui sau ce voia, ca regele si-a si chemat mesterii in broderie, si le-a poruncit sa faca o rochie de culoarea lunii in rastimp de patru zile. In ziua hotarata, rochia a fost gata, iar printesa a fost incantata de frumusetea ei.

 

Cu toate acestea, nasa ei a imboldit-o iarasi sa ii ceara ceva regelui, si anume o rochie la fel de stralucitoare precum soarele. Tatal ei a trimis dupa un bogat giuvaergiu si i-a poruncit sa faca o rochie din aur si diamante, avertizandu-l ca daca nu va reusi, va fi sortit pieirii. Dupa o saptamana, bijuteriul a terminat rochia, ce era atat de frumoasa si luminoasa incat lua vederea oricui o privea.

 

Printesa nu stia cum sa ii multumeasca regelui, dar, inca o data, nasa ei i-a soptit in ureche, "Cere-i pielea magarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum sa faca acest lucru. Daca nu cumva ma insel amarnic, nu ti-o va da vreodata." Nasa nu isi dadea seama insa cat de mult isi dorea regele sa isi multumeasca fiica. Aproape de indata, pielea magarului a fost adusa printesei.

 

Infricosata peste poate, printesa s-a mai dus o data la nasa ei, pentru a-i cere ajutorul. "Prefa-te", i-a spus ea, "ca accepti cererea in casatorie. Promite-i regelui tot ce vrea, insa, in acelasi timp, pregateste-te sa fugi din tara."

 

"Aici", a continuat zana, "este un cufar in care vom pune hainele tale, oglinda ta, borcanele cu sulimanuri, diamantele si celelalte bijuterii. Am sa-ti dau o bagheta magica. Ori de cate ori o vei avea in mana, cufarul te va urma pretutindeni, intotdeuna ascuns sub pamant. De fiecare data cand vei voi sa il deschizi, nu va trebui decat sa atingi cu bagheta pamantul, iar cufarul se va infatisa inaintea ta."

 

"Pentru a-ti ascunde adevarata infatisare, pielea de magar este nemaipomenit de buna, intrucat, atunci cand vei fi inlauntrul ei, nimeni nu va crede ca o fata atat de frumoasa poate fi acoperita de un lucru atat de infiorator. "

 

A doua zi, in zori, printesa a disparut din palat, asa cum fusese sfatuita. Oamenii regelui au cautat-o peste tot, in case, de-a lungul drumurilor, oriunde s-ar fi putut piti, dar totul a fost in zadar. Nimeni nu isi putea inchipui ce s-a intamplat cu ea.

 

In aceasta vreme, printesa continua sa fuga cat mai departe de tatal ei. Cand se intalnea cu cineva, isi intindea mainile, cersind sa i se dea un loc unde ar fi putut munci. Ea arata insa atat de lipsita de frumusete si respingatoare in pielea ei de magar, incat nimeni nu voia sa aiba de a face cu o astfel de creatura.

 

Departe, tot mai departe, a calatorit printesa pana cand a ajuns la o gospodarie de la tara unde era nevoie de o sarmana servitoare pentru a spala carpele de vase si a face curat in cotetele procilor. A fost trimisa sa munceasca intr-un colt al bucatariei, fiind mereu tinta bataii de joc si a glumelor nesarate ale celorlalti servitori.

 

Numai duminica putea sa se odihneasca putin. Dupa ce isi termina treburile de dimineata, mergea in camaruta ei, inchidea cu grija usa si se imbaia. Apoi, deschidea cufarul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, si se facea iarasi frumoasa. Apoi, incerca rochia de culoarea lunii, pe cea ce stralucea ca soarele si, in cele din urma, pe cea de albastrul cerului. Singura ei parere de rau era ca nu avea destul loc pentru trenele rochiilor. Era fericita, oricum, pentru ca se vedea iarasi tanara si frumoasa, iar acest lucru o ajuta sa treca mai usor peste inca o saptamana de calvaruri, pana in urmatoarea duminica.

 

In marea gospodarie unde lucra, era o crescatorie de pasari apartinand unui puternic rege. Erau tinute aici tot felul de pasari ciudate, cu obiceiuri si mai ciudate. Fiul regelui se oprea adeseori la aceasta gospodarie atunci cand se intorcea de la vanatoare si dorea sa se bucure de o bautura rece impreuna cu curtenii sai.

 

Piele de Magar se uita cu afectiune la el si isi amintea ca dedesuptul murdariei si a zdrentelor ei se afla inca o inima de printesa. Ce maniere alese are, se gandea ea. Cat de gratios este! Cat de fericita trebuie sa fie femeia careia i-a daruit inima! Daca mi-ar da o rochie cat de simpla, m-as simti in ea mult mai bine decat in oricare din rochiile mele minunate.

 

Intr-o zi, tanarul print a pornit sa cerceteze curios prin gospodarie, si a ajuns intr-un hol intunecat, la capatul caruia se afla micuta camera a lui Piele de Magar. Din intamplare, s-a uitat prin gaura cheii. Era duminica, iar Piele de Magar isi imbracase rochia din aur si diamante care lucea la fel ca soarele. Printul a ramas fara suflare la vazul frumusetii, tineretii si modestiei fetei. De trei ori a fost cat pe ce sa intre in camera ei, dar de fiecare data s-a stapanit si a dat inapoi.

 

Odata intors la palatul tatalui sau, printul a devenit mereu ganditor, oftand zi si noapte, si refuzand sa mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Si-a pierdut pofta de mancare si, pana la urma, s-a cufundat intr-o pustiitoare si adanca tristete. A intrebat cine era acea fata frumoasa care statea in camaruta saracacioasa, si i s-a spus ca nu putea fi vorba decat despre Piele de Magar, cea mai urata creatura de pe pamant, cu exceptia lupului, si, in mod sigur, un remediu de nadejde impotriva iubirii. Nu ii venea sa creada acest lucru, si, in schimb, refuza sa dea uitarii ce vazuse cu proprii lui ochi.

 

Mama lui, regina, l-a rugat sa ii marturiseasca ce anume il supara. Printul a gemut, a plans si a oftat, dar nu a spus nimic altceva decat ca isi doreste ca Piele de magar sa ii faca o prajitura cu propriile ei maini.

 

"Vai, Doamne," i s-a zis reginei, "aceasta Piele de Magar nu este decat o servitoare amarata si murdara."

 

"Nu conteaza," a raspuns regina. Trebuie sa facem asa cum vrea fiul meu. Este singurul fel prin care-l putem salva."

 

Asa s-a facut ca Piele de Magar a luat niste faina, pe care o macinase cat putuse de fin, niste zahar, unt si cateva oua proaspete, si s-a inchis in camera ei pentru a face prajitura. Mai intai, insa, si-a spalat fata si mainile, si si-a imbracat rochia precum luna in onoarea sarcinii pe care o avea de indeplinit.

 

Se spune ca, poate din prea mare graba, de pe degetul lui Piele de Magar a alunecat in aluat un inel de mare pret. Unii, care cunosc urmarea acestei povesti, se pot gandi ca ea a facut dinadins acest lucru, si probabil ca au dreptate, pentru ca, atunci cand printul s-a oprit la usa ei si s-a uitat prin gaura cheii, ea trebuie sa isi fi dat seama ca era privita de el. Si era, probabil, sigura ca inelul va fi primit cu mare bucurie de catre print.

 

Printului i s-a parut a fi atat de buna prajitura incat a infulecat-o cat a putut de repede, fiind cat pe-aci sa inghita inelul. Cand a vazut frumosul smarald si cerculetul de aur ce marturisea forma degetului lui Piele de Magar, inima lui s-a umplut cu o inimaginabila fericire. Si-a pus inelul sub perna, insa a continuat sa se simta din ce in ce mai rau pana cand, doctorii, observand gravitatea bolii sale, au ajuns cu seriozitate la concluzia ca printul era bolnav din dragoste.

 

Casatoria, orice s-ar putea spune impotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala dragostei, asa ca s-a hotarat ca printul trebuie sa se insoare.

 

"Nu vreau nici in ruptul capului sa ma casatoresc cu altcineva decat cu o fata care i se va potrivi pe deget acest inel," a cerut printul. Aceasta cerere neobisnuita i-a suprins mult pe rege si regina, dar fiul lor era atat de bolnav incat n-au indraznit sa i se impotriveasca.

 

S-a hotarat asadar sa caute o fata careia sa i se potriveasca pe deget inelul printului, indiferent daca era saraca sau bogata. S-a zvonit in toata tara ca aleasa fiului regelui trebuia sa aiba un deget foarte, foarte subtire. Fiecare sarlatan din regat se lauda ca are o metoda secreta de a subtia degetele. Unul sugera ca pot fi scrijelite la fel ca un nap. Altul zicea ca e de ajuns sa tai numai o bucatica din ele. Un altul pretindea ca are un anume elixir ce le micsora jupuindu-le pielea.

 

Cautarile au inceput cu printesele, marchizele si ducesele, dar degetele lor, desi delicate, erau totusi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele si toate nobilele, dar in van. Dupa aceea, a fost randul fetelor lucratoare, care adeseori aveau degete zvelte si frumoase, dar inelul nu s-a potrivit nici unei dintre ele.

 

Apoi, au fost puse la incercare servitoarele, ajutoarele de bucatarese, fetele in casa si ingrijitoarele de pasari, cu manile lor rosii si murdare. A pune inelusul pe degetele lor grosolane era ca si cum s-ar fi incercat sa strecoare o funie groasa prin gaura unui ac.

 

In final, nu mai ramasese nimeni care sa incerce inelul in afara de Piele de Magar, in ungherul ei dintr-o indepartata bucatarie a unei gospodarii. Cine s-ar fi putut gandi ca ea ar putea ajunge vreodata regina?

 

"De ce nu?" a spus printul. "Spuneti-i sa vina incoace." La aceste cuvinte, unii au inceput sa rada, iar alti au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urata creatura nu are ce cauta la palat. Atunci insa cand ea si-a scos de sub pielea de magar mana la fel de alba ca fildesul, iar inelul i-a fost pus pe deget si i s-a potrivit perfect, toata lumea a ramas uluita.

 

S-au grabit cu totii sa o aduca cat mai repede in fata regelui, dar ea a cerut ca inainte de a apare in fata stapanului sau, sa i se permita sa isi schimbe hainele. Ca sa spunem lucrurilor pe nume, multi au suras rautacios la auzul acestor vorbe, insa in clipa cand ea s-a ivit la palat in minunata ei rochie, a carei bogatie nu avea cum sa fie egalata vreodata, cu parul ei blond stralucind cu diamante, cu dulcii si seducatorii ei ochi albastri, si cu mijlocul ei atat de mic incat putea fi cuprins in causurile a doua maini, chiar si cele mai gratioase doamne de la curte si-au pierdut, prin comparatie, toate farmecele. In toata aceasta agitatie si stupoare, regele nu a avut cum sa nu bage de seama frumusetea viitoarei sale nore, iar regina a fost intru totul incantata de ea. Insusi printul a gasit ca fericirea lui era atat de mare incat abia putea sa o mai suporte. Pregatirile pentru nunta au inceput de indata, fiind invitati toti regii din tarile vecine. Unii, din rasarit, au sosit calare pe elefanti. Altii erau atat de inspaimantatori la infatisare incat au bagat groza in sufletele micilor copii. Au sosit nobili si numerosi invitati din toate colturile lumii.

 

Nici printul insa, nici multii regi aflati acolo nu au fost mai maiestuosi decat tatal miresei, care si-a recunoscut fiica si a implorat-o sa il ierte.

 

"Cat de ingaduitoare sunt cerurile." a zis el, "sa ma lase sa te vad din nou, draga mea fiica." Plangand de bucurie, a imbratisat-o plin de iubire. Fericirea lui a fost impartasita de toti, iar viitorul sot a fost nemaipomenit de incantat sa afle ca socrul sau era un atat de puternic rege. La un moment dat, si-a facut aparitia zana nasa, care a povestit tot ce se intamplase, spusele ei aducand un si mai mare triumf pentru Piele de Magar.

 

Nu este greu de vazut ca morala acestei povesti este ca e mai bine sa treci prin cele mai mari greutati decat sa nu iti faci datoria, ca virtutea poate pare uneori de prost augur, dar iese invingatoare intotdeuna in cele din urma.

 

Povestea lui Piele de Magar poate fi greu de crezut, dar, atata timp cat vor exista fete, mame si bunice in aceasta lume, ea va fi mereu reamintita de ele.

 

 

 

Link to post
Share on other sites
  • 4 weeks later...

CINE SUNT EU?

 

Lin-chi ţinea o prelegere într-o dimineaţă, şi cineva a întrebat dintr-o dată: "Cine sunt eu?". Lin-chi a coborât în sală şi s-a dus la omul respectiv. Toată sala a încremenit. Nimeni nu înţelegea ce făcea, de ce nu răspunse de pe estradă. Lin-chi s-a oprit în faţa celui care întrebase şi l-a privit în ochi un timp, după care a spus: "Nu mă întreba pe mine. Intră în tine şi descoperă cine întreabă. Închide ochii. Nu întreba Cine sunt eu?. Intră în tine şi descoperă cine e cel din interior care pune întrebarea asta. Uită de mine. Găseşte sursa întrebării. Intră adânc în tine!".

Se spune că omul a închis ochii, a rămas liniştit şi apoi, dintr-o dată, s-a luminat. A deschis ochii, a râs, i-a atins lui Lin-chi picioarele şi a spus: "Tu mi-ai răspuns. Am pus multora întrebarea asta, şi am primit multe răspunsuri, insă nici unul nu s-a dovedit cel adevărat. Tu ai fost singurul care mi-ai răspuns".

Poate să răspundă cineva la întrebarea ta "Cine sunt eu?". În situaţia de mai sus, cu mii de ochi aţintiţi asupra lui şi într-o linişte mormântală, omul acela a închis ochii şi, dintr-o dată, a devenit conştient de esenţa sa tainică.

 

Acest lucru trebuie descoperit, iar conştientizarea este metoda de a descoperi această esenţă tainică. Cu cât eşti mai inconştient, cu atât eşti mai departe de tine însuţi. Cu cât eşti mai conştient, cu atât te apropii mai mult de tine.

 

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

EU ȘI DUMNEZEU: CEA MAI FRUMOASĂ CONVERSAȚIE PURTATĂ VREODATĂ

 

Eu: Doamne, pot să-ți pun o întrebare?

 

Dumnezeu: Sigur!

 

Eu: Promite-mi că nu te vei supăra....

 

Dumnezeu: Promit!

 

Eu: De ce ai îngăduit ca astăzi să mi se întâmple atâtea lucruri?

 

Dumnezeu: Ce vrei să spui?

 

Eu: Ei bine, astăzi m-am trezit cam târziu…

 

Dumnezeu: Așa…

 

Eu: Tocmai astăzi, mi-a luat o veșnicie să pornesc mașina!

 

Dumnezeu: Bun…

 

Eu: La prânz, am comandat un sandwich, însă mi-au făcut sandwich-ul greșit și a trebuit să aștept ceva timp până am primit ce am dorit.

 

Dumnezeu: Hmmm...

 

Eu: În drum spre casă, telefonul meu a murit chiar atunci când am răspuns apelului pe care-l primisem!

 

Dumnezeu: În regulă…

 

Eu: Și una peste alta, când am ajuns acasă nu doream decât să-mi relaxez picioarele în noul meu aparat de masaj și relaxare. Dar nu funcționa! Nimic nu a mers bine azi! De ce ai făcut asta?

 

Dumnezeu: Păi… ia să vedem! În această dimineață, Îngerul morții a fost la căpătâiul tău și a trebuit să trimit unul dintre îngerii mei să se bată cu el pentru viața ta. Te-am lăsat să dormi până atunci!

 

Eu (umilit): Oh!

 

Dumnezeu: Nu am îngăduit ca mașina ta să pornească repede, deoarece pe drumul pe care trebuia să circuli era un șofer beat care te-ar fi lovit și accidentat foarte rău dacă ai fi fost atunci pe drum!

 

Eu: (rușinat)

 

Dumnezeu: Prima persoană care ți-a făcut astăzi greșit sandwich-ul avea o boală gravă și nu am vrut să iei boala, deoarece știam că nu-ți poți permite să-ți pierzi locul de muncă.

 

Eu (jenat): Ok

 

Dumnezeu: Telefonul tău a murit, deoarece persoana care te-a sunat avea de gând să dea o mărturie falsă despre ceea ce ai vorbit cu ea la telefon, astfel încât nu am îngăduit nici măcar să vorbești cu ea, în așa fel încât să fii acoperit.

 

Eu (încet): Înțeleg, Doamne…

 

Dumnezeu: Oh, cât despre acel aparat de masat picioarele… acesta avea un scurtcircuit care ar fi produs o avarie în seara asta, în casa ta. Nu cred că ți-ai fi dorit să stai în întuneric.

 

Eu: Of! Îmi pare rău, Doamne!

 

Dumnezeu: Să nu-ți pară rău, învață doar să ai încredere în mine .... în toate lucrurile care ți se întâmplă, fie ele bune sau rele!

 

Eu: Mă voi încrede în Tine, Doamne!

 

Dumnezeu: Și nu te îndoi niciodată, deoarece planul Meu pentru ziua ta este întotdeauna mai bun decât planul tău!

 

Eu: Nu mă voi îndoi, Doamne! Și lasă-mă doar să-ți spun, Doamne, că Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ai îngăduit să mi se întâmple astăzi.

 

Dumnezeu: Cu drag, copile. A fost o zi în care, ca de obicei, am fost Părintele tău, iar Eu ador să am grijă de copilașii mei ...!

Link to post
Share on other sites

Castelul Vietii Tale

 

A fost odată un Senior care hotărâse să facă o excursie prin Europa.

Ajungând în Marea Britanie, din aeroport a cumpărat un ghid de călătorie ce cuprindea castelele ce pot fi vizitate în M. Britanie, în el fiind mentionate zilele si orele de vizită, uneori acestea fiind foarte limitate. Pe una dintre paginile ghidului, Seniorul a văzut o ofertă specială "Castelul Vietii Tale." Din fotografiile prezentate, castelul nu este mai bun sau mai rău ca altele... Ghidul mai indica că, din motive care vor fi anuntate mai târziu, pentru vizitarea castelului nu se percepe taxa la intrare, ci la iesire, iar coordonarea zilei si orei vizitei, urmează a se face individual, la numărul de telefon indicat.

Intrigat de oferta neobisnuită, domnul de cum ajunge la hotel, formează numărul de telefon si se întelege cu proprietarul despre data călătoriei.

"Totul în lume decurge după anumite legi", era inscriptionat la intrarea în castel, iar la usă domnul a fost întâmpinat cu foarte multă amabilitate de către un om îmbrăcat într-o fusta tipic scotiană, în carouri.

- Ceilalti vizitatori au intrat deja? – se interesează turistul.

- Ceilalti vizitatori??? – se miră omul. Nu, nu mai e nimeni, vizitele în Castelul nostru se efectuează individual si nici serviciile unui ghid nu oferim.

Nespunând nimic cu referire la programul de lucru, el a început a-i povesti turistului istoria castelului si a făcut o trecere în revistă a tuturor lucrurilor notabile ce pot fi admirate acolo: tablourile de pe pereti, sala cu modele de armuri de lângă intrare, armele militare din cameră sub scări, catacombele si camera de tortură din temnită. Când a terminat povestirea, el i-a înmânat vizitatorului o lingură si a cerut ca pe parcursul întregii călătorii să tină lingura cu partea concavă în sus.

- Si asta de ce? – a întrebat el nedumerit.

- Astea sunt regulile noastre. Noi nu percepem o taxă de intrare, iar costul excursiei îl stabilim în felul următor: fiecărui vizitator îi dăm o lingură, umplută cu nisip fin, în acesta fiind exact o sută de grame de nisip, iar fiecare care intră pe tot parcursul vizitei trebuie să poarte această lingură cu el. După terminarea călătoriei, măsurăm nisipul rămas în lingură, iar pentru fiecare gram lipsă se achită o Liră sterlină ...

- Si dacă nu vărs nici un gram?

- Oh, în acest caz, vizita este gratuită.

Vizitatorul a fost surprins si amuzat de o astfel de conditie. Gazda primitoare a umplut lingura cu nisip si excursia Seniorului a început.

Încrezător în puterea mâinilor sale, el a început să urce încet treptele, neluându-si privirea de la lingura. În partea de sus, lângă galeria de tablouri, el a decis să nu meargă, pentru că vântul sufla puternic si ar putea vărsa nisipul. Apoi coboară sub scări pentru a ajunge la sala cu arme militare, însă stând sub scară, îsi dă seama că pentru a ajunge în acea sală trebuie să sară peste o balustradă. Lucru care nu i-ar fi pus viata în pericol, dar care sigur avea să ducă la vărsarea nisipului din lingură, asa că, se limitează să examineze camera de la distantă. Pentru acelasi motiv, Seniorul nu a coborât în temnită, deoarece trebuia să coboare pe niste scări foarte abrupte. Foarte multumit de faptul că a păstrat continutul din lingură intact, a început să se îndrepte spre locul de unde si-a început turul. Acolo era asteptat de persoana în fustă scotiană, cu o balantă în mână. Seniorul a golit continutul din lingură în balantă si asteaptă nerăbdător rezultatul.

- Surprinzător, ati pierdut doar jumătate de gram, ceea ce înseamnă că, nu trebuie să plătiti nimic pentru vizita efectuată – spune proprietarul.

- Multumesc.

- Ti-a plăcut vizita? - Întrebă la sfârsit omul în fustă.

Turistul, după un moment de ezitare, decide să fie sincer.

- De fapt, nu prea. Tot timpul m-am gândit la nisip si nu am reusit să examinez ceea ce era în jurul meu.

- Foarte regretabil!!... Stii, voi face o exceptie pentru tine. Din nou, voi umple lingura ta, pentru că astea sunt regulile, dar de data asta uită de nisip, chiar dacă îl versi pe tot, nu vei plăti nimic pentru vizită. Unica conditie e că trebuie să reusiti în 12 minute, deoarece după asta trebuie să vină alt vizitator.

Fără a risipi nici un moment, domnul a luat lingura si a fugit spre sala de lângă antreu, pentru a arunca o privire rapidă la exponatele de armură. După asta repede a coborât pe scări în temnită, nisipul deja îl vărsase tot, dar asta nu mai conta. Acolo el nu a petrecut nici un minut, pentru că timpul se scurgea destul de repede. Repede începe să alerge spre camera de sub scări, unde erau depozitate armele, dar aruncând o privire la ceas, si-a dat seama că au trecut deja unsprezece minute. Timp pentru a vizita camera cu arme nu mai avea, de aceea se hotărăste să plece spre iesire, unde era asteptat de proprietar.

- Văd că nu mai aveti nisip în lingură, lucru ce mă face să cred că, nefiind obligat să aveti grija nisipului, de data asta excursia v-a plăcut.

Vizitatorul nu a răspuns imediat.

- De fapt, nu - a spus el în cele din urmă - Mă gândeam cum să nu întârzii, chiar dacă am vărsat tot nisipul, nu am avut nici o plăcere.

Omul în fustă îsi aprinde pipa si spune:

 

- Există oameni care trec prin ”Castelul Vietii” lor, încercând să nu plătească pentru nimic, si nu se pot bucura de această călătorie. Mai sunt si altii, care întotdeauna sunt grăbiti, pierd repede totul si nu pot obtine plăcere. Putini înteleg stiinta vietii. Ei descoperă fiecare ungher si se bucură de fiecare moment. Ei stiu că trebuie să plătească pentru tot, dar înteleg că în viată sunt lucruri pentru care merită să plătesti.

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

Decalogul Ieromonahului Savatie Bastovoi

 

 

1. Să nu uiţi că trebuie să mori

Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am făcut, pentru prima oară, descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti

Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută, pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani, ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar

Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori, ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă, pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau, ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul

De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat, de fiecare dată, că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău, decât să ajung să cred o vorbă proastă, despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut

Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar, într-o zi, mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele – şi cele trecute, şi cele viitoare – şi totuşi, m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume, spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare, omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii – practic, sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie, prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt

Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale, ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş

De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon, sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori

Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală – principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ

Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă, te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

Poveste de suflet:

Lectia de viata de la o fetita de 6 ani

 

Ea avea 6 ani cand am intalnit-o prima data, pe plaja. Veneam pe aceasta plaja de la vreo 10 kilometri distanta, ori de cate ori mi se parea ca lumea isi inchide portile pentru mine. Parca mi-o aduc aminte. Construia un castel de nisip sau ceva si de-odata isi ridica ochii ei albastri ca marea spre mine si-mi spuse.

“Buna!”

I-am raspuns mormaind, nu aveam chef sa vorbesc cu un copil in acel moment.

“Construiesc, stii?!”, imi spune.

“Da, vad. Ce construiesti?”, am intrebat eu asa, fara sa ma intereseze neaparat.

“Ah, nu stiu! Vreau doar sa simt nisipul”.

Ce bine suna! “Sa simti nisipul!”. Mi-am dat imediat pantofii jos. Un fluierar si-a facut aparitia.

“Hei, uite-l pe Joy!

“Cine e?”

“Joy. Mama spune ca fluierarii aduc bucurie”.

Pasarea si-a vazut de treaba si a plecat. “Pa-pa, bucurie! Salut, tristete!”, am mormait printre dinti si mi-am continuat drumul. Eram deprimat. Viata mea era un haos total.

“Cum tee cheamaa?”, aud in urma mea si-n minte imi ziceam “O, Doamne, nu mai scap de ea?!”

“Robert!”

“Eu sunt Wendi, am 6 ani!”

“Imi pare bine de cunostinta, Wendy!”

A chicotit: “Stii ca esti amuzant?!”

In ciuda starii proaste pe care o aveam am ras alaturi de ea si am plecat mai departe. Chicotelile ei parca ma urmareau.

“Sa mai vii, domnule R. Ne vom distra din nou”.

Au trecut zile si saptamani pe care le-am petrecut mai mult pentru altii decat pentru mine: intalniri, sedinte, o mama suferinda… Intr-o dimineata, soarele stralucea asa ca mi-am spus “Am nevoie de un fluierar!”. Mi-am luat haina si am plecat. Marea parca ma astepta. Briza era rece, dar nu conta. Ma plimbam pe mal incercand sa-mi revin. Cand de-odata am auzit o voce cunoscuta pe care o uitasem…

“Buna, domnule R! Vrei sa ne jucam?”

“Si, la ce te gandesti?”, i-am raspuns pe un ton iritat.

“Nu stiu! Ce vrei tu?”

“Hmmm, ce zici de sarade?”, am intrebat eu sarcastic.

“Sarade??? Nu stiu cum se joaca!”

“Bine, atunci hai sa ne plimbam”. Abia atunci mi-am dat seama ce chip de inger are.

“Unde stai?”, am intrebat.

“Uite acolo!” si mi-a aratat un rand de casute de vacanta.

“Ce ciudat!”, ma gandeam. Nu-mi inchipuiam ca cineva ar putea ocupa o casuta de vacanta pe timp de iarna.

“La ce scoala mergi?”, intreb din nou.

“Nu merg la scoala. Mami zice ca sunt in vacanta”.

Fetita a continuat sa vorbeasca in timp ce ne plimbam pe tarm, insa mintea mea era aiurea. Wendy imi zambea si, surprinzator, ma simteam mai bine. Era timpul sa plec spre casa si fetita imi spuse ca a fost inca o zi fericita. Am zambit si am fost de acord cu ea.

Trei saptamani mai tarziu am plecat in fuga inspre mare. N-aveam nici un chef de Wendy. Cred chiar ca am si vazut-o pe mama ei stand pe veranda si mi-as fi dorit sa-si mai tina copila acasa.

“Asculta!”, i-am spus pe un ton dur. “Daca nu te superi, as vrea sa fiu singur in clipa asta!”

“De ce?”, mi-a raspuns ea pe un ton stins. Si cand m-am uitat la ea mi s-a parut ca e cam palida si fara suflu.

“Pentru ca mama mea a murit!”, am tipat. Dar in acelasi moment m-am certat pe mine insumi: “Doamne, cum am putut sa-i spun asa ceva unei fetite!”

“Oh”, mi-a raspuns incet. “Atunci, este o zi trista!”

“DA! Si azi, si ieri, si alaltaieri! Pleaca!

“Si a durut?”, ma intreaba.

“Ce sa doara?”, i-am raspuns disperat.

“Cand a murit?”

“Da, a durut. Bineinteles ca a durut!!!”, i-am raspuns eu fara sa-mi dau seama.

De-atunci nu ne-am mai vazut. Trecuse o luna si mai bine de cand nu mai mersesem pe plaja. M-am uitat dupa ea, dar n-am vazut-o. Ma simteam vinovat si chiar rusinat de sentimentul ca imi era dor de ea. Mi-am luat inima in dinti si am pornit-o spre casuta in care locuia.

“Buna!”, i-am spus mamei ei, care m-a intampinat pe veranda. “Sunt Robert! Ma plimbam pe plaja si mi s-a facut dor de fiica ta. Am trecut sa vad ce mai face…”

“O, da! Buna, Robert! Intra te rog. Wendy mi-a spus atatea despre tine. Imi cer iertare ca am lasat-o sa te bata atata la cap!”

“Oh, nu-i nici o problema. E o fetita incantatoare”, i-am raspuns eu, dandu-mi seama in acel moment ca si credeam ceea ce spusesem cateva secunde mai devreme. “Unde e?”, am intrebat.

“Wendy a murit saptamana trecuta, Robert! Avea leucemie. Probabil ca nu ti-a spus”.

M-a luat cu ameteala. M-am asezat pe un scaun. Respiratia mi s-a oprit.

“Ii placea la nebunie plaja asta, asa ca, in momentul in care mi-a cerut sa locuim aici, nu i-am putut spune nu. Se simtea bine aici si imi spunea ca are multe <<zile fericite>> cum le zicea ea. Insa in ultimele saptamani starea ei s-a inrautatit…”, povestea mama lui Wendy cu o voce din ce in ce mai pierduta… “Stii, a lasat ceva pentru tine. Sper sa-l gasesc. Asteapta numai putin, te rog”.

Nici nu stiu ce i-am raspuns. Mintea mea alerga nebuna in incercarea de a gasi ceva dragut sa-i spun tinerei femei. Apoi a revenit si mi-a inmanat un plic pe care scria “Pentru domnul R.” cu litere mari si ingrosate. Inauntru era o foaie desenata cu o plaja aurie, o mare albastra si o pasare bruna. Iar dedesubt scria cu majuscule: “UN FLUIERAR SA ITI ADUCA BUCURIE!”.

Lacrimile mi-au navalit instantaneu, iar o inima care de multa vreme n-a mai simtit iubirea s-a deschis larg. Am luat-o pe mama lui Wendy in brate si nu mai incetam sa-i spun “Imi pare rau! Imi pare rau! Imi pare rau!”. Ne tineam in brate si plangeam impreuna.

Am si acum pictura pe birou. Sase cuvinte, cate unu pentru fiecare anisor din viata ei, care m-au invatat ce inseamna armonia, curajul si dragostea neconditionata. Un dar de la un copil cu ochii albastri ca marea, cu parul ca nisipul, care m-a invatat ce inseamna sa iubesti.

Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...

Legenda lui Il Separatio

 

Codex Lugubrum (manuscris tipărit în 1535) a rămas una din cărţile anonime medievale interzise de către Vatican chiar şi în zilele noastre, anonimatul oferindu-i pe atunci autorului protecţie contra mâinii lungi a inchiziţiei. În paginile acestei lucrări apare un personaj de un simbolism atât de puternic, încât, odată problematizat ca şi concept, ar putea dărâma întreg eşafodajul esenţei noastre spirituale. Este vorba de Il Separatio, Separatorul.

Conform legendei, la începuturile timpurilor, odată cu separarea luminii de întunericul absolut s-a creat o graniţă. Această graniţă este entitatea Il Separatio, cel al cărui nume nu poate fi rostit, uneori supranumit şi Anonnimus (există chiar şi o statuie a lui Annonimus la Praga).

Codex Lugubrum redă povestea unui cavaler de origine nobilă pe nume Amantes, de fapt un asasin de profesie (acţiunea se petrece în secolul XII), plătit de regi şi aristocraţi pentru a-şi lichida duşmanii. Era renumit ca fiind unul din cei mai mari profesionişti ai vremii sale. Nu dăduse niciodată greş şi ucidea pe oricine, oricând, oricât de înaltă i-ar fi fost funcţia. El însă nu-şi alegea victimele, ci doar suma de bani cu care era plătit. Printre victimele sale se numărau regi, principi, ducese, inclusiv feţe bisericeşti marcante. Era plătit de veneţieni, genovezi - oricine îşi putea permite asta.

Acest mercenar are o revelaţie în jurul vârstei de 50 de ani. Îşi dă seama că unul din regii pe care îi omorâse era un om cumsecade, care doar îşi apărase poporul, şi nu şi-ar fi meritat moartea. Din acel moment, cavalerul asasin îşi schimbă mentalitatea. Rând pe rând, începe să se răzbune pe toţi cei care îi comandaseră crimele. Ajungând de la unul la altul, înţelege că un personaj foarte important pentru comanditarii ucigaşi era un călugăr bătrân care zăcea undeva într-o temniţă subterană, ale cărui teorii nu conveneau anumitor oameni sus-puşi. Amantes are puţin timp să-şi pună în aplicare planul de a-l salva pe călugăr, acesta urmând a fi tras pe roată în dimineaţa următoare. Pătrunde aşadar noaptea în temniţă cu ajutorul armelor, îl scoate la suprafaţă pe bătrânul rănit şi bolnav. Trebuie însă să se şi apere de soldaţi pe lângă faptul că îl duce în spate pe călugăr. Este însă rănit grav. Rănile nu sunt mortale, dar pierderea de sânge pe parcursul drumului îi poate cauza moartea. Nefiind nici un sat în apropiere, opreşte într-o pădure. Bătrânul îi spune „Dumnezeu să te binecuvânteze”, însă Amantes îi răspunde că nu are nevoie, fiindcă nu crede nici în rai nici în iad, şi că a făcut totul fiindcă aşa a decis el să acţioneze. Îşi ia rămas bun de la călugăr şi-i spune să-l lase să moară singur. Îşi înfige aşadar sabia aproape şi aşteaptă ca tot sângele să i se scurgă şi să moară. Între timp, călugărul dispare.

Atunci se deschide o gaură în pământ şi îşi face apariţia un demon foarte puternic, venit ca să şi-l adjudece pe Amantes. Demonul îi spune că a fost trimis să-l ia în iad cu toate onorurile, drept răsplată pentru numărul considerabil de crime comise. Amantes, cu mâna pe sabie şi cu un curaj fără margini, îi răspunde: „Să nu crezi ca o să aveţi o soartă uşoară cu mine, jos acolo. O să fac din oasele demonilor regelui tău palat.”

În acel moment apare şi îngerul luminii şi grăieşte către îngerul întunericului: „Nu este al vostru! Acest suflet a făcut în ultimii ani atâta bine încât a depăşit răul făcut în restul vieţii lui, iar Dumnezeu l-a iertat de toate păcatele. Va veni la noi în rai.” Dar îngerul întunericului se împotriveşte; şi amândoi îngerii scot săbiile.

Spre înfricoşarea acestora, exact în acea clipă se înfăţişează un personaj despre care îngerii ştiau, dar nu-l văzuseră niciodată. Conform scrierilor din Codex Lugubrum, doar două entităţi îl mai văzuseră înainte - Dumnezeu şi Lucifer - numai o singură dată. Acesta este Il Separatio, îmbrăcat într-o mantie cu glugă, de sub care nu i se zăreşte nici faţa, nici mâinile ori picioarele; legat la brâu cu o sfoară. Il Separatio face un singur semn şi pe loc cei doi îngeri se cutremură de spaimă. El le spune: „Greşiţi amândoi. Acest om a făcut atâta bine cât şi rău. Aşa că acum balanţa e echilibrată - nu-l veţi avea niciunul.”

Puterea absolută a lui Il Separatio face ca îngerii să dispară instantaneu. Acestea fiind spuse, i se adresează cavalerului cu următorul mesaj: „Ridică-te, căci nu mai ai nicio rană. Tu vei trăi cât vrei. Dacă ai să faci rău, nu contează. Balanţa se va compensa, căci se vor naşte alţii care vor face bine. Dacă vei decide să faci bine, tot nu contează, pentru că se vor naşte alţii care vor face rău. Tu nu mai exişti pentru acest univers. Trăieşte pe pământ cât vrei, până când această specie va dispărea. Te poţi muta oriunde vrei cu puterea minţii, chiar şi in locuri care nu există pe acest pământ. Când te vei sătura de tot, chiar şi după milioane de ani, cheamă-mă şi am să-ţi explic care este rostul nostru.”

Il Separatio s-a făcut atunci nevăzut şi, conform legendei, cavalerul trăieşte şi acum printre noi, încercând să înţeleagă mai departe ce e bine, ce e rău şi de ce.

 

Aceasta e marea întrebare a cărţii: de ce.

Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...