poeme in proza

[vesperala]

Basm

Geo Bogza

 

 

 

Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

 

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

 

- Oameni buni!

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

 

- Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

 

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

 

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

 

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

 

- Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

 

- Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

 

- Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

 

- Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

 

- Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

 

- Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

 

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

[raul]

A muri - mi-a spus copilul - inseamna a ramane in fata aceluiasi si aceluiasi peisaj.

Atunci s-a intamplat sa-i descopar pe ingerii orbi, care macina lumini si scanteieri, amestecand tristeti si nostalgii.

(Pe neasteptate, a trecut un vechi tramvai, in el erau persoane pe care nu le-am vazut din copilarie.)

Apoi a intrat fetita, micuta si gratioasa, cu unicornul ei de carton. In mana tinea o plasa de prins fluturi patata de sange. Am inteles imediat: vaporul va porni la drum.

 

(Rafael Perez Estrada)

[raul]

Iterativ si mandru, asa am vazut soarele reflectandu-se in fluviu. Pe neasteptate, un baiat a rupt-o la fuga: Unde te duci? l-am intrebat eu, curios; iar el mi-a raspuns cu simplitate: Sa prind soarele inainte de a ajunge in mare. Altfel imi va fi imposibil. Si a conchis cu intelepciune: Cand o sa-l prind, am sa suflu asupra lui si o sa se intoarca din nou pe cer; chiar daca, facand asta, am sa mi cam ard sprancenele. Am putut atunci sa aud de departe un glas nelinistit de femeie si mama: Prometeu, a strigat ea, nu te mai juca cu focul, ca o sa faci pipi in pat.

 

(Rafael Perez Estrada)

[raul]

Este evocata ca o persoana extatica, fildesie si inspiratoare de poezii si de aprinse elogii. Niciodata nu s-au mai folosit atatea adjective pentru o privire, nici n-au mai existat atatea zboruri, nici pasari pentru a descrie un par impletit cu har. Fiind inrudita cu tacerea, i se atribuie cele mai obscure cuvinte pe care le poate zamisli inchipuirea. A fost straina de pasiuni. Luna n-a avut nici un fel de putere asupra ei. Nu a cunoscut dragostea si totusi a fost dorita cum n-a mai fost nimeni altcineva.

Pe seama aceleiasi fete se pune si o teribila legenda, o fabula in care se amesteca sangele cu noaptea si cu lupul.

 

(Rafael Perez Estrada)

[raul]

Enervat de aceasta lunga agonie a unui veac suspect, umilit, mai mult ca totdeauna de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumusetii, veneam spre casa intr-o noapte, tarziu, innebunit de mizeria si minciuna in care am aparut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodata.

Orasul mic dormea in noaptea lui...

Acasa, un plic alb, la aprinsul lampii, aparu pe podele langa usa, in tacuta odaie, unde stau de mult fara sa fi avut nici o corespondenta de nicaieri.

Am deschis plicul, si pe cartonul negru-mat era scris cu alb:

"-Vino pe podul de fier, maine la ora 3 d.m."

M-am gandit sa nu ma duc. Cum, insa, in noaptea aceea eram cu totul nimicit de viata reala, invitatia aceasta ma lasa indiferent, parandu-mi chiar un lux, bun de emotii bizare pentru altii.

A doua zi, insa, eram pe pod. Un domn si o doamna in negru; ei ma condusera repede intr-o trasura care astepta.

Trasura porni cu noi, iar ea, zambind, puse pe fata mea o masca, prin care nu vedeam nimic.

Cand ea imi ridica masca, eram intr-un salon larg, vechi, dar bine luminat; afara era noapte.

Peste putin timp, am luat totii cate o baie parfumata si, infasurati numai in cearsafuri albe, am revenit in salon.

Nici un alt om nu aparu; tot palatul dormea... trebuia sa fie mai mult de miezul noptii...

Figurile noastre erau palide si tacute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac.

Cu un gest nervos, ei stinsera atunci lumina, si prin intunerecul adanc ridicara un oblon secret, taiat in podele, intr-un colt al salonului.

Un patrat de lumina venita din subsol aparu deodata in coltul acela al podelelor.

Prin vorbe abia soptite, cearsafurile alunecara de pe noi. Nuduri din ziua de azi...

Ea, cu parul desfacut, disparu cea dintai, in lumina patratului deschis; coborand si noi, capacul fu tras.

 

Un cub negru, subsol, capitonat cu catifea neagra, ne inconjura intre podele, plafon si pereti; nici o fereastra.

In plafon ardea un lampion care lasa o lumina violeta in acest cub al uitarii, iar intr-un colt al cubului, o soba ascunsa in zid alinda nudurile noastre cu o caldura molesitoare...

Noi stam culcati pe catifea neagra, sorbind arome negre, din trei pahare negre.

Ochii se priveau simpatic, aprinsi...

-Canta, zise el...

Si ea lua ghitara neagra si incepu, cu o voce stinsa, poema corbului din Edgar Poe.

Refrenul "niciodata, niciodata" se pierdea abia soptit, si ghitara tacu.

Noi beam arome negre din trei pahare negre...

-Danseaza, zise el...

Ea se ridica in lumina pala, violeta... O frumusete de linii arata o cumintenie naturala... Dansa fantastic, lenes, decandent...

Printr-o spirala, ea cazu langa noi, ca o stea in cubul negru...

Noi beam in cubul negru, in fumul tigarilor, ce ne invaluia, iar lampionul arata sfarsitul unui veac.

Eram si mai tacuti..

Deodata, lumina fu stinsa, si umbra lui Karl Marx aparu in noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.

Un tipat isteric iesi din pieptul lor. Cu brate nervoase, ma inclestara, si o ploaie de sarutari bizare ne adormi profund in acel cub negru al uitarii...

Cu aceeasi masca fui condus a doua zi; la acelasi pod ne am despartit.

Spuneau ca maine vor pleca pentru totdeauna, si ca veacul nostru s-a sfarsit.

 

 

(George Bacovia, "Cubul")

[raul]

...Apoi a venit linistea punand in fiecare oglinda o lebada neclintita si tic-tac-ul pamantului nu s-a mai auzit.

Landourile de aur s-au tavalit in noroiul unde gainile mai cauta si azi boabele de porumb, care erau pe vremuri ochii domnitelor albastre.

O mana umbla prin legaturile astrale de chei, cealalta presara pe ceasornice cenusa.

In pasul tau a mai ramas un ecou, ca o prastie de matase din luptele sterile si panoplia se apleaca deasupra memoriei, cand pantofii din secolul Regelui-Soare alearga printre stilele si flacoane cu otravuri verzi.

In clopotul cald al subtiorilor, in anotimpul de bronz, mi-am pierdut sarutarile reci - pe care le mai caut in febra ca fluturii de gheata pe respiratie.

Ca un clinchet si o macelarie ireala de sabii, degetele imi treceau prin parul ravasit de flacari si ma inchipuiam in fata oglinzii, o lava stinsa dintr-o amfora izbucnind un incendiu negru.

Ondulatiile singurului tau inel sclipeau pe tampla. Pe tampla unde a ramas o cicatrice, un degetar al revolverului uitat printre hartiile din sertar, sa fumege ca un crin negru de fier.

In amintire de indepartezi ca o fereastra in naufragii, si te am inchiouit vazuta intr-un parc de sidef unde-ti vorbeam dupa gratii, iar miscarile tale erau ortopedice si nimic nu intelegeai.

Noaptea trecea sub mine vijelioasa ca fluviile din munti sub parapete si stiu ca am alunecat in cristal. Voi reveni? Poate la o ora de dimineata cand iti vei indrepta o bucla printre oglinzile intredeschise in neant.

 

(Stefan Roll, "Aleea de trepte")

Edited June 10, 2009 by raul