Jump to content
Vesperala Forum
Sign in to follow this  
danco

Horror-isme :)

Recommended Posts

Orice asemănare între aceste poveşti şi persoane sau întâmplări reale, sunt pur întâmplătoare.

 

Întunericul rece al nopţii nopţii

 

Soarele roşiatic aprins pare că s-a agăţat deasupra coroanelor copacilor. Razele sale orbitoare se oglindeau în suprafaţa calmă şi vlăguită a lacului, de unde, reflectate, pătrundea ca nişte săgeţi de foc în ochii celor ce doreau să admire apusul. Adierea vântului ridica fuioare de praf ce se învolburau deasupra firelor de iarbă grase şi moi, trecând deasupra lor în valuri-valuri până se pierdeau printe copacii ce străjuiau aidoma unui gard viu întreaga întindere a lacului blând. Tufe rare de flori de câmp, ale căror culori vii, galbene, albastre, albe, împrăştiau un iz de parfum celui ce le admira vecinătatea chiar şi trecător.

O pâclă, ca o ceaţă fină, fierbinte, se lăsa cu fiecare clipă în care soarele îşi trecea trupul spre cealaltă parte de lume, spre a lăsa naturii binecuvântata răcoarea şi odihnă nopţii. Deja o parte din razele sale se strecurau jucăuşe printre ramurile încărcate de frunze ale celor mai semeţi copaci, străbătându-le şi împrăştiind în jur ultimele puncte ale trecătoarei călduroase zile.

Necunoscute păsări ţipau strident, jucându-se, asemeni copiilor zglobii ce scapă din amorţeala monotonă a unei după-amieze fierbinţi, zbătându-se, agitându-

se şi foşnind printre frunzele mari şi sănătoase ale crengilor cărnoase. Chiar şi această joacă, te făcea să-ţi dai seama de frumuseţea şi minunăţia naturii care te îmbia, asemeni unei gazde primitoare, să-i descoperi tainele ispititoare.

Lunga zi de septembrie adormea. Încet, încet, răcoarea serii pune stăpânire pe întreg ţinutul. Malul, scăldat de valurile aproape insesizabile ce încreţeau oglinda lacului, părea că se topeşte undeva sub cuptorul orbitor al globului solar ce , din anumite poziţii, pare că se stinge-n lac. Cufundată sub prima perdea a nopţii, păduricea adormea şi ea, doar lacul dă impresia că fierbe încetişor. Întreaga suprafaţă i se mişca şi ondula, făcând să eşuese pe mal bucăţi mari din mătasea broaştei. Din când în când, câte o pasăre rătăcită se mai aventura plină de vitejie deasupra lacului, coborând până aproape de apă, ca apoi, dintr-o zvâcnire, să se ridice sus, spre cerul fără nori, ţipând strident.

Aceasta era atmosfera şi imaginea când Mihnea, Radu şi Ramona se opriră scoţându-şi rucsacurile şi lăsându-le să le cadă la picioare.

 

-Măi să fie. Ce fain e apusul. În oraş îl vedem în fiecare zi şi trecem peste el ca şi cum nici nu ar exista, iar aici, întreaga imagine se schimbă şi ne oferă o asemenea super imagine, nu-i aşa? face Radu inspirând şi expirând adânc aerul răcoros ca şi cum ar fi la porţie şi vrea să profite cât mai poate de pe urma lui.

-Ehei, băiete, asta-i viaţa modernă. Ce ar fi dacă toţi din oraş s-ar aduna seara să admire apusul...

-Daa, printre blocuri nu, zâmbeşte Ramona. Ce apus să vezi în oraş când uneori e mai mult fum şi smog. Dar cel puţin ne-a mai rămas natura asta. Să profităm de ea şi poate aşa învăţăm s-o preţuim mai mult.

-Uite unde stătea ecologia,face Radu mişto de ea strâmbându-se. Eu zic să lăsăm deoparte filozofia asta şi să ne vedem de treabă. Acuşi se-ntunecă şi n-am adunat nici măcar lemne de foc, de montat cortul ce să mai zic.

-Eu nu mă duc după lemne, să fie clar, e fermă Ramona pironindu-şi braţele în şolduri ca un stăpân în faţa slugilor. Prefer să ajut la cort, dar nu mă aventurez aiurea pe aici.

-Da cine a zis să mergi tu? îi dă replica Mihnea, uşor ironic, azvârlind după ea cu o creanguţă uscată pe care o culege de pe jos. Merg eu, oricum prefer să adun vreascuri decât să mă enervez cu montatul cortului

-Vorba multă sărăcia omului! decretează Radu răsturnând gălăgios beţele metalice din sacul de cort. Vino-ncoa’ ecologist-o şi ajută-mă . Ai vrut la cort, atunci hai!

Ramona îi întoarce o strâmbătură pe care el n-o vede căznindu-se cu cealaltă parte a cortului ce nu vroia să iasă din sac.

Mihnea o i-a încetişor spre copacii ce par mai apropiaţi. Merge încet, agale, culcând la fiecare pas, iarba moale. Se întoarce zâmbind când îi aude pe cei doi comentându-şi ceva unul altuia ceva, dar nu reuşeşte să prindă decât o frântură din vocea piţigăiată a Ramonei ce se plânge de o „corvoadă”. Radu gesticula aşa aplecat cum era asupra cortului ce zăcea desfăcut şi întins la pământ. Păreau ca doi cocoşi gata de luptă.

Cerul albastru, senin, se întunecă parcă văzând cu ochii iar într-un colţ luna îşi făcu apariţia în toată splendoarea ei. Niciun nor nu tulbură această măiastră apariţie ce promitea o noapte plină de lumină. Vântul părea inexistent, doar frunzele copacilor îl dădeau de gol când prindeau a foşnii şi oglinda lacului care se încreţea, creând mici valuri înspumate.

Soarele dispăruse dincolo de orizont când Mihnea se întoarce cu braţele încărcate de crengi şi vreascuri, pe care le varsă la doi metri de intrarea cortului.

-Na’! Am adus cât am putut.

-Era şi cazul dacă vreţi să mâncaţi ceva, se agită Ramona mişcându-se repede de colo-colo cu câte ceva în mână. Dacă tot le-aia dus, atunci fă bine şi aprinde focul până pregătesc eu aici.

-Poţi să şti că-l fac şi aşa am o foame de lup. Aerul ăsta tare e de vină, iar noi, creaturi de oraş, cum nu suntem obişnuiţi... Apropo, îşi aduce Mihnea aminte în timp ce rupe crengile mai groase cu genunchiul, i-a ghiciţi peste ce am dat acolo?

-Peste ce? e curios Radu scoţându-i pentru o clipă capul din cort.

-Ghici!

-Hai mă...

-O barcă. Una din aia mişto, din lemn sau din ce naiba se fac bărcile astea. Are şi motor pe ea.

-Poate e a cuiva de aici, de prin satele astea din împrejurimi, judecă Ramona logic. Îţi dai seama că nu îşi tot cară barca după el până acasă. O lasă aici pe undeva, oricum locul ăsta nu e prea umblat şi la urma urmei cine să-i fure barca?

-După cum am văzut eu, mai degrabă pare că-i părăsită. Pare că a fost abandonată aici, aruncată ca la groapa de gunoi.

-Aruncată cu motorul pe ea? face ea sceptică. Să fim serioşi. Chiar şi defect motorul ăla face bani.

-Poţi să şti, poţi să şti...! vine vocea lui Radu din cort. Barca aia sigur îi a cuiva de prin zonă.

-Eu v-am zis că...dacă tot avem undiţele, poate o împrumutăm mâine câteva ore să facem un pescuit pe lac.

-Nu merge mă. De ne vede careva, intrăm la violare de...barcă.

-Ce mă? Izbucneşte Ramona în râs lăsând o clipă preparatul mesei. Întrăm în violare de barcă? N-a c-am auzit-o şi pe asta! Hahahahaha... se scutură ea uşor fără să-şi poată domoli râsul.

-Nu mă, Radule! E părăsită barca aia, îţi spun eu. E plină cu mizerii. Mare lucru dacă nu e şi spartă. Dar dacă nu e, o punem mâine pe apă?

-Mai taci cu barca asta şi aprinde focul ăsta odată, îl dojeneşte Ramona aruncând spre el cu o bucăţică de pâine.

Focul prinse a pâlpâi vesel, apoi se înteţi împrăştiind o căldură plăcută în jur. Mâncaseră cu poftă. Ramona îşi descheie un nasture de la pantaloni, gest observat de Radu care, la rândul lui se uită zâmbind ispititor spre Mihnea care dă doar din cap pricepând aluzia.

-Uff... Am mâncat cât o scrofiţă. Bine mi-ar prinde un triferment, se plânge ea.

Mihnea, care îşi aprinde o ţigară şi trage adânc, lăsând apoi fumul albăstrui să se destrame ca un fuior dus de vânt spre înaltul cerului, pune mâna pe umărul ei ca şi cum are ceva important de spus şi nu vrea să-şi uite vorba.

-Uită de aşa ceva pe aici. Tu, adeptă a spiritului liber să te gândeşti acum la triferment? Nu-ţi face cinste.

-Mai scuteşte-mă de sfaturile aste mămoase, îi trage ea o lovitură usoară peste fluierul piciorului.

-I-a uitaţi ce lună plină, se bagă-n vorbă Radu schimbând subiectul. I-a uitaţi ce bine se vede. Să şti că pe vremea asta merge peştele. Hai, băgăm undiţele în baltă? Vedem lejer şi fără foc.

Figura lui Mihnea se lumină şi un zâmbet i se lăţeşte pe faţă.

-Mi-a venit o idee, zice el cu glas scăzut. Dacă tot vă e frică că ne vede cineva ziua cu barca pe baltă, hai să mergem acum. Ce ziceţi?

Ramona sare nervoasă în picioare răţoindu-se spre el.

-Ai căpiat sau ce?! Ce prostii îţi trec prin minte? Cum să mergem cu barca aia. Nu putem lua aşa, tam nesam barca cuiva. Asta e hoţie, după câte cunosc eu. Şi nici măcar nu şti dacă e spartă sau nu. Te rog păstrează-ţi ideile geniale pentru altă dată. Am venit aici să ne distrăm, nu să ne căutăm probleme cu lumânarea.

-Stai tu... Am zis doar aşa. E vorba de o aventură aici, nu de altceva, şi nu am obligat pe nimeni. Întrebam doar. Ce mare brânză. La urma urmei dacă barca aia e ok, o plimbare aproape de mal nu poate fi decât o aventură. Nu de asta am venit aici?! Şi nu e nevoie să vi dacă nu-ţi place. Merg doar cu Radu.

Ea se întoarce brusc spre acesta fixându-l cu o privire inchizitorie.

Radu ridică din umeri.

-Sincer, dacă nu e spartă, mai că m-aş duce pe aici pe lângă mal, la un pescuit.

-Sunteţi nebuni de legat, dă ea a lehamite din mână. Dar, faceţi ce vreţi! mormăie şi se retrage în cort trăgând fermoarul după ea.

-Ce i-am zis? Ce s-a supărat aşa, doar nu am făcut decât să întreb şi să facem o aventură ceva. De ce s-a supărat aşa?

Radu dă din mână în semn de „ las-o aşa”.

Mihnea se ridică şi după ce face câţiva paşi prin-prejur se întoarce.

-Mă duc să văd dacă e spartă. Dacă nu e, vii la o partidă de pescuit aici lângă mal? Oricum, din barcă putem lansa mai departe.

-Dacă e ok, vin, dar doar pe aici pe lângă mal.

-Da mă, da.

-Ok. Du-te şi vezi cum e. Unde e? E departe?

-Nu mă, imediat acolo între copaci. E plină de frunze şi alte prosti din astea. E părăsită îţi spun eu. Poate că nu merge motorul, dar dacă nu e spartă ne distrăm puţin cu ea? zâmbeşte el pornit pe idee şi vezi, se apleacă el la urechea lui Radu, vorbeşte tu cu..., poate reuşeşti s-o îmbunezi. Nu am vrut să o supăr, îţi dai seama, nu?

-Da mă, las’ că vorbesc eu cu ea.

-Ok. Hai că mă duc să văd, tu pregăteşte-te oricum că şi dacă-i spartă barca, mergem şi dăm de aici, de pe mal.

-Normal...

Ramona, îmbufnată, se face că citeşte. Stă ghemuită într-un colţ şi abia de ridică ochii când Radu intră în cort.. Nu spune nimic, nici măcar când Radu o fixează cu nişte ochi mari şi cu un zâmbet larg pe buze. Într-un târziu nu mai rezistă ispitei şi zâmbind la rândul ei ridică din umeri cu un iz de supărare.

-Ce ai? Ce te uiţi aşa? De ce îmi zâmbeşti aşa?

-Ramonica mea. Măi fetiţă măi, clatină el din cap în timp ce-i vorbeşte aşa galeş. Hai să lăsăm baltă supărările astea. La urma urmei am venit să ne distrăm aici, să facem prostioare, doar nu suntem pionieri în tabăra din aia, comunistă. Ce mare brânză dacă facem o plimbare cu barca aia? Nu o furăm, nu o distrugem, doar ne distrăm puţin şi asta dacă nu e spartă. Dăm şi noi la peşte aici lângă mal, îţi dai seama că nu ne aventurăm aiurea.

-Şti ce m-a supărat? Faptul în care a vorbit. Lui nu-i pasă decât de el.

-Las’ că nu-i chiar aşa... Uite, chiar el mi-a spus să vin să vorbesc cu tine, că n-a vrut să te supere...nu că n-aş fi venit şi eu, de la mine putere...

-Taacii, nu minţii că-ţi creşte nasu’ râde ea mai liniştită. Unde-i ăsta acum?

-Cine, Mihnea? S-a dus să vadă dacă îi spartă barca aia. Dacă nu e, atunci ieşim aici, la doi paşi de mal şi dăm după peşte. Putem arunca mai departe din barcă decât de pe mal şi şti că asta contează la pescuit, mai ales pe un lac.

-Daa, sigur, cât mă pricep eu...

-Serios acum. Dacă nu-i spartă, vii cu noi?

-Pe lac?

-Da.

-Nu ştiu... Nu îmi prea surâde să mă plimb noapte pe lac. Mai bine rămân aici şi întreţin focul. Dar nu mergeţi departe, întinde ea un deget acuzator spre pieptul lui.

-Am promis, ridică el două degete solemn.

-Ok. Atunci aveţi girul meu, dar te rog să ai tu grijă şi pentru el, şti că el e mai...duce ea palma la tâmplă mişcându-şi degetele într-un gest binecunoscut.

 

Bâjbâind prin întuneric şi încurcându-şi picioarele prin lianele şi tufele sălbatice, Mihnea se strecoară până lângă barcă. Mirosea urât, ceva între hoit şi mătasea broaştei. I se făcu pielea găină gândindu-se că cine ştie ce animal mort zace undeva prin fundul bărcii, acoperit cu frunze. Înghiţându-şi spaima, începu să pipăie carena bărcii. Oricât îşi plimbă mâna, nu reuşeşte să descopere nicio spărtură, dar asta nu-l linişti deloc. Toată barca era plină de frunze, crengi şi alte resturi şi cine ştie ce se ascunde sub toate acestea. Pune mâna pe o creangă căzută şi dă laoparte toate aceste mizerii şi resturi. Spre uimirea lui, nicio gaură nu părea să sfâşie carena şi niciun hoit nu zace înăuntru.

Undeva, foarte aproape o pasăre de noapte ţipă scurt şi stridend ţâşnind dintr-e frunze. Mihnea tresară, dar se întâmplase atât de repede încât nici nu a avut timp să se sperie. Totuşi înjură cu năduf, pe înfundate.

Studiază, atât cât îl lasă lumina albăstruie, ca de camuflaj a lunii, felul în care barca era trasă la mal şi îşi dă seama că nu trebuie un mare efort ca s-o pună înapoi pe apă. Mai ales că motorul era ridicat să nu atingă jos şi legat cu o sârmă. Toate aceste nu îl făcea decât să îi deschidă apetitul pentru o aventură ca şi începută.

Întorcându-se înapoi, fluieră o melodie inventată de el. De la o poştă se vede că-i vesel şi bine dispus. Radu, se uită la Ramona şi zâmbind îi face semn din cap spre Mihnea, ceva în genul : „ uită-te la el ce vesel e”.

-Am pipăit-o mai ceva ca pe o domnisoară, dar, spre deosebire de acesta din urmă, barcuţa nu are nicio gaură.

-Ce măgar eşti! răspunde Ramona pe loc.

-Hai mă c-am glumit. Da’ serios acum, n-are nicio gaură, nicio spărtură şi am căutat şi pe dinafară şi pe dinăuntru şi în plus, va fi uşor s-o lăsăm la apă, doar o împingem niţel şi e la apă. Veniţi?

-Eu nu. Mergeţi voi. Prefer să rămân aici să am grijă de astea şi de foc.

-Vii Radule?

- Da mă, se ridică el dintr-un salt.

-Să nu vă aventuraţi aiurea pe lac, da?

-Da mami, zâmbeşte Mihnea blând.

-Nu mă, vorbesc serios! Nu mergeţi aiurea şi nu mă lăsaţi singură aici.

-Stai liniştită, o linişteşte Radu. O punem la apă şi venim aici în faţă la cort. Venim pe lângă mal, nici nu ne putem depărta că nu ştim dacă chiar e ok sau nu. Dacă i-a apă, s-a dus aventura noastră.

Amândoi se depărtară în fugă, râzând. Ramona îi urmăreşte cu privirea, dar cu toată lumina lunii siluetele lor se pierd în liziera păduricii. Oftând, se întoarce şi se ghemuieşte lângă foc strângându-şi genunchi până sub bărbie şi cuprinzându-i cu mâinile.

Păşind cu grijă, cu Mihnea în faţă şi Radu după el, se apropie de locul cu pricina. Alunecau într-una căci iarba devenise udă şi alunecoasă, iar tufele sălbatice parcă îi prindeau de glezne la fiecare pas.

-Uite-o! zice Mihnea triumfător ca şi cum ar fi arătat lumii cine ştie ce descoperire de-a sa. Uite jucăria noastră.

Radu îl ocoleşte şi se dă mai aproape. Se uită lung la barcă albă şi dă mirat din cap.

-Asta-i şalupă în toată regula. Am crezut că zice de o barcă din asta de pescari, dar asta-i...asta-i super.

-Vezi?! Şi nu ai vrut să mă crezi.

-Da mă, te cred acum. Păi, hai să vedem dacă pluteşte.

-Trebuie s-o împingem. Uite că malul e uşor în pantă către apă, deci ar trebui să alunece uşor în apă.

Radu din proră şi Mihnea din lateral se puseră să împingă. Picioarele le alunecau în vegetaţia udă şi opintelile lor nu dădeau niciun rezultat. Abia dacă o mişcaseră puţin.

Răsuflând greu, Radu se îndreaptă de spate şi-şi şterge fruntea cu mâneca.

-Aşa nu facem nimic. Parcă e de piatră. Trebuie să băgăm ceva sub ea, ca un fel de pârghie ceva.

-De unde să iau o pârghie acum?

-O creangă ceva să folosim...

Fără să mai zică nimic, Mihnea se agaţă, câţiva paşi mai încolo, de o creangă destul de groasă şi se lasă cu toată greutatea trăgând de ea. Icneşte şi înjură, efortul lui scutura uşor întreg copacul în care frunzele prinse a mişca uşor.

-Ajută-mă! Nu vezi că nu pot!se plânge el.

Radu se agaţă şi el de creangă trăgând din toată putere, dar, ca şi cum şi-ar bate joc de ei, creanga se încovoie până la pământ ca apoi, la cel mai mic semn de slăbiciune a celor doi, să revină înapoi ca un arc.

-Parcă-i de cauciuc, fir-ar a naibi să fie! se simte Radu frustrat. Tragem ca proştii degeaba. Aşa nu facem nimic.

-N-ai un cuţit ceva, nu?

-N-am... De unde.

-S-o ia naiba. Hai să mai împingem. Tre’ să reuşim cumva.

Lăsară creanga ce mişca ca şi cum şi-ar râde de ei şi reveniră lângă barcă. Îşi uniră forţele şi împinseră iar.

-1...2...3...şiii! Hăăăăiiii...!!!! Taree...Forţăăă..!!!!

-Hăiiiii!!!!

-Hai c-o i-a... Tare acum! Haiii!!

Încet, încet, barca se urni din locul în care parcă se lipise în timp, iar acum prinzând sub carenă iarba udă, prinse a luneca uşor.

Pupa atinse apa care se încreţii uşor. Un zâmbet izvorăşte pe faţa lui Mihnea.

-Ţine mă de ea să nu o scăpăm! zice el agâţând bine bordajul din prora cu ambele mâini. Asta ar mai lipsi, s-o scăpăm pe apă, râde el.

-Stai, s-o lăsăm aşa un pic să vedem dacă i-a apă.

-Nu cred că-i spartă. Găseam de era.

-Să nu aibă ceva găuri mic din alea ce nu se simt... Şti tu. Ca şi Titanicul...

-Titanicul, zâmbeşte iar Mihnea. Ce asemănare ai găsit şi tu...hihihi...

Uşor, barca prinse a se roti de pupa. Plutea de câteva minute bune, dar nimic nu părea să fie în neregulă. Cu atenţie, Mihnea se strecoară înăuntru, dar chiar în clipa asta Radu strigă.

-Stai mă! Cum ne urcăm fără să avem nicio vâslă?! Cum d*cu cârmim pe apă?!

-Ei băgami-aş.... Am uitat complet. Stai...revine el înapoi pe mal trăgând şi mai mult barca pe mal. Hai să căutăm naibi ceva cu ce să vâslim.

-Ce altceva putem folosi decât o ceva creangă sau ceva.

-Aha, ceva din aia cum au gondolieri ăia în Veneţia, o bâtă din aia lungă şi rezistentă.

-Tot la creanga aia ajungem iar?!

-Ba bine că nu. Hai s-o dovedim! Ce drac’, e mai tare ca noi?!

De data asta se puseră şi trăgeau, răsuceau, smuceau de ea şi după minute bune, după ce firicele de sudoare prinse a le brăzda fruntea, creanga verde, crudă, cedă rupându-se cu un pocnet sec.

-Asta-i. Hai!

-Păi ne ajunge una? se miră Radu.

-Păi ce, gondolieri ăia au mai multe? Nu tot una au şi ei? Stăm în spate şi conducem aşa.

-Mă, dacă apa e mai adâncă şi nu atingi fundul cu creanga, am făcut fix un rahat.

Faţa lui Mihnea se crispă nemulţumit de o aşa ipostază. Măsoară creanga din ochi cântărind-o în palmă. Hai mă că asta are doi metri jumate’. Nu poate fi mai adâncă apa aici la mal. Oricum rămânem pe lângă mal, că nu este curent care să ne tragă spre mijloc.

-Păi, ştiu şi eu? Avem de ales?

-Păi nu.

-Atunci hai. Cred că Ramo ne blastămă de mama focului deja, rânjeşte el.

Aruncară înăuntru ustensilele de pescuit, apoi urcară repede, unul după celălalt, ca nu cumva, din inerţie, barca să pornească după ce urcă primul. Cu creanga pe post şi de cârmă şi de vâslă, prinseră a se mişca uşor pe lângă mal. Radu, spre siguranţa sa, mai pipăi odată tot fundul bărcii ca nu cumva să pătrundă apă pe undeva, dar nu descoperi nimic, aşa că se liniştii de-abinelea. Încet încet, barca se desprinse şi luneca lin. Creanga reuşea să ţină loc de cârmă şi frână, Mihnea folosind-o ca pe un pivot agăţând-o de tufele şi ierburile de pe mal.

Ramona se ridică amorţită când vede năluca care se apropie pe lângă mal. Nu-şi poate abţine un zâmbet sincer.

-Bine măi! Aţi reuşit până la urmă!le strigă ea.

-Ramo, vezi, nu avem vreo sfoară sau ceva pe-acolo, să ancorăm drăcia asta de mal?! îi strigă Mihnea.

Răscolind printre toate cele împrăştiate, Ramona reuşi să de-a de un capăt de sfoară folosit ca cort, dar care nu era mai lung de doi metri.

-Doar asta este! ridică ea firul ca şi cum ei l-ar fi văzut.

-Ce ai acolo?

-O sfoară de la cort.

-Cât îi de lungă?

-Vreo doi metrii!

-E cam scurt, zice Radu, dar îl putem lega de creangă şi aşa câştigăm doi metrii.

-Ramo, ai grijă, strigă iar Mihnea. Îţi întind creanga asta, încearcă să legi firul de capăt, dar să-l strângi bine şi să vezi, poate găseşti să-l ageţi de ceva ca să ne oprească şi pe noi, altfel dăm tura lacului, izbucneşte el în râs.

Luna plină arunca asupra lacului liniştit o lumină albastră vie şi curată. Oglinda apei se vede limpede şi lină, până departe. Nu adie nicio pala de vânt, apa părând o folie enormă de staniol.

Zâmbetul rămas întipărit pe faţa Ramonei nu se stinse nici în clipa când, undeva în spatele bărcii, mai către mijlocul lacului, apa se umflă, se ridică ca un balon imens ce răsare din străfundurile întunecate. Totul pare ireal şi ciudat. Ochii ei rămân pironiţi spre ceea cea pare că iese şi nu se mai termină, şi totul într-o linişte deplină. Rămâne cu gura căscată incapabilă să scoată vre-un sunet. Ceea ce răsări din apă, rămase o clipă apoi se scufundă la fel de repede cum apăruse şi tot fără un zgomot.

Nici Radu nici Mihnea nu văzură nimic, totul desfăsurându-se în spatele lor, doar că braţul lui Mihnea oboseşte tot ţinând creanga întinsă spre Ramona care nu reacţionează în nicun fel.

-Ce faci măi fato?! Hai prinde vârful că altfel ne duce apa!

Mecanic, ca din reflex, ea agaţă vârful crengii şi înfăşoară sfoara dintr-o mişcare reuşind să oprească barca.

-Aţi văzut acolo în spate? Ce-a fost aia?!zice ea repede arătând cu braţul spre apă.

Amândoi se întorc dar nu se vedea decât întinderea lacului.

-Ce să vedem? întreabă Radu mirat.

-Ce naiba a fost acolo?! reia ea serioasă.

-Îţi baţi joc de noi, ai...? Vrei să te răzbuni acum? îi zice Radu atintând spre ea, în glumă, pumnul încleştat.

Un val măricel, urmat de altul, şi altul scutură şi ridică barca apropiind-o uşurel de mal. Amândoi se prinseră de bordaj luaţi prin surprindere.

-Ce naiba a fost asta? se sperie Radu.

-Ce să fie?! Valuri!mormăie Mihnea.

-Valuri, repetă el mecanic continuând să privească la oglinda liniştită a apei. De unde valuri, că nu bate vântul?

Mihnea îl priveşte cu reproş.

-Tu chiar cazi la gluma ei? îi spune el încet ca nu cumva Ramona să-l audă. Nu vezi că încearcă să ne sperie. Şi-a şi găsit cu cine.

-Aţi văzut mă?! Aţi văzut ce a fost acolo? Ce a fost? Aşa peşte mare să fie aici?spune ea făcând câţiva paşi înapoi.

-Ce vrei măi păcălici?! Crezi că ţine să ne sperii acum? Haha...Nu ţi-ai găsit bine muşterii!

Ramona se strâmbă din nas şi nu-i vine să creadă că nu e luată în seamă.

-Ce zici măi Mihneo?! Crezi că am chef de glume? A ieşit ceva acolo în spate, din apă, ceva mare, aşa ca un spate de peşte dar mare cât barca asta. A ieşit şi a intrat înapoi. N-ai văzut ce valuri a făcut?! Nu fi prost, doar nu crezi că am chef de bancuri acum!

-Ce a ieşit?! se impacientează Radu care nu era deloc un admirator al peştilor mari. Mereu avea o teamă ciudată de peştii mari. O frică aproape patologică.

-Nu vă mint mă! A ieşit ceva acolo, ceva mare de tot. A ieşit aşa, ca o spinare de peşte, da’ uriaş şi a coborât înapoi.

Mihnea se lasă lângă Radu apropiindu-şi gura de urechea acestuia.

-Asta-şi bate joc de noi. Ascultă ce-ţi spun. Nu îi place că am prins-o cu minciuna şi acum plusează.

Radu nu zice nimic, doar că se mai uită odată peste umăr la intinderea de apă liniştită a lacului.

-Şi zici că a fost ceva imens? reia Mihnea pe un ton ironic. Stai să vezi că acuşi îl prindem dacă a fost un peşte.

-Nu fi prost mă! Să şti că nu am chef de glume proaste. Mai bine veniţi înapoi.

-Unde înapoi? Păi aici şi suntem, nu. Dintr-un salt suntem pe mal, dar stai să prindem peştele ăsta imens pe care l-ai văzut.

-Eşti un bou, Mihneo!

-Mulţumesc de compliment...hihihi... Să şti că orice vei zice, nu mă pot supăra, căci sunt în toane bune, aşa că...

-Atunci...descurcaţi-vă! se dă ea bătută retrăgându-se înapoi aruncând câteva vreascuri pe focul ce pâlpâia vesel.

Radu nu-şi mai lua ochii de la apă. Rămase aşa privind cu un fel de teamă în suflet. Mihnea, liniştit îşi pregăti undiţa şi-l lovi cu vârful bocancului pe Radu ce pare dus departe pe gânduri.

-Ce drac’ faci mă? La ce te uiţi? Ce aştepţi să vezi? Nu fi prost mă. Mai bine fă-ţi undiţa şi hai să dăm.

Radu îşi ridică ochii spre Mihnea, apoi se ridică fără să zică nimic. Zâmbeşte ca şi cum s-ar fi împăcat cu el însuşi şi se pune de-şi pregăteşte băţul. Minutele treceau usor şi repede. Luna ajunse aproape deasupra lor şi părea a fi un bec imens. Ramona se ridică, face câteva mişcări de învioarare şi începu să ronţăie un biscuit, apoi îşi toarnă cafea, aroma împânzind aerul imediat.

-Mai avem cafea? se miră Mihnea în timp ce-i fremătau nările în vânt. Îmi pui şi mie un pic. Tu vrei, Radule?

-Mda...

-Şi cum să v-o trimit?e nedumerită Ramona.

-Bag-o într-o sticlă. Vezi că este acolo, lângă intrare, o sticlă de jumate’. Goleşte-o de mai e ceva în ea, apoi pune în ea şi arunc-o aici.

-Cum s-o arunc mă?!

-Arunc-o măi în barcă. Hai c-o prindem noi, ce nu poţi s-o arunci patru metri?!

-Da sigur, că numai asta fac mereu... Poate o arunc în apă?

-Aruncă numai c-o prindem noi!

Ramona umplu sticla pe jumătate, apoi ţinti comic, fără experienţă, îşi luă avânt şi o azvârli. Noroc cu reflexul lui Radu ce-şi feri capul la timp, doar că sticla trece dincolo de barcă şi cade plescăind în apă.

-Mă omori fatoo!

-Aoleu, da ştiu că şti să arunci! o ceartă Mihnea. Era să spargi capul omului.

-Ţi-am spus că nu ştiu să arunc!

-Tăceţi mă, intervine Radu. Uite că a rămas la suprafaţă, hai că putem s-o luăm. Dă-mi un băţ...îi cere lui Mihnea.

Sticla plutea parcă în ciudă la câţiva centimetri mai departe de cât puteau întinde băţul de pescuit.

-Las-o baltă şi aşa nu ajungi la ea, îl sfătuieşte Mihnea. Dă-o-ncolo. Las’ că bem la mal.

-Ah, de era un pic mai încoace o scoateam. Măcar de-ar bate vântul puţin...

Mihnea se întoarce spre mal unde Ramona răde pe înfundate de stăruinţele lor deşarte.

-Aşa, râzi. Ce-ţi pasă, tu ţi-ai pus burta la cale, o cicăleşte el în glumă.

Ea îi zâmbeşte dând din umeri ca un copil care face o şotie. Radu nu-i bagă în seamă şi mai încearcă odată să recupereze sticla cu preţiosul lichid. Întinde braţul cu băţul de pescuit atât cât poate de tare, dar nici de data asta nu ajunge la sticla care se încăpăţânase să plutească câţiva centimetri mai spre larg. Icneste înfundat, se mişcă încercând să rămână totuşi în echilibru în barcă iar sforţările lui par a fi încununate de succes. Reuşeşte să atingă sticla cu inelul de metal din vârful undiţei, dar... apa se învolburează, o clipă pare că începe să fiarbă, un vârtej surd, puternic prinde sticla într-un joc al ielelor. Apa pare că se ridică, sticla se îndreaptă, ca apoi, într-o fracţiune de secundă, o gură hulpavă, imensă, ce-şi arătase colţii albi strălucind în reflexia lunii să o înghiţă şi să dispară în adânc lăsând în urmă un vârtej şi valuri.

Radu, cu ochii ieşiţi din orbite de spaimă, se trage înapoi lăsând să-i scape băţul din mână, de parcă l-ar fi ars.

-Ce faci?! îl repede Mihnea rămas perplex, când vede bâţul care se scufundă sub ochii lui. De ce i-ai dat drumul ?! L-ai scăpat?!

Radu, incapabil să reacţioneze, stă ca un tetraplegic ghemuit pe fundul bărcii. Mihnea se apleacă asupra lui, îi pune mâna pe umăr scuturându-l.

-Ce faci mă, de ce ai aruncat băţu-n baltă? L-ai scăpat? Ce naiba stai aşa? îl priveşte nedumerit.

-Ai văzut? bâlbâie el încet.

-Ce să văd? Că ai scăpat bâţu’ în baltă? Da am văzut. Puteai să ai grijă... acum dă-l naibii şi aşa nu era nu ştiu ce de el.

Radu se încruntă şi îşi întoarce figura întrebător spre Mihnea, dar nu zice nimic. Secunde bune se uită unul la celălalt încapabil să înţeleagă ceva. Glasul Ramonei sparge tăcerea.

-Ce faceţi acolo?! Ce s-a întâmplat?

Mihnea se ridică .

-Blegu ăsta scăpat o undiţă în apă. S-a dus şi cafeaua şi bâta. Off, că nu ştiu ce să mă fac cu voi.

-Sigur, cum să nu, dă ea a lehamite din mână întorcându-i spatele.

Cu un gest nesigur, Radu se ridică încercând să-ţi ţină echilibrul în barca nesigură ridicată de câteva valuri mici şi îşi mai freacă obrajii cu palmele. Mihnea continuă să-l privească cu neînţeles.

-Ce bai ai? Ce s-a întâmplat cu tine? Ce naiba-i cu tine?

Radu prinse a tremura ca şi cum întreaga răcoare a nopţii se abătuse doar asupra lui.

-E ceva acolo în apă. Nu ştiu ce e dar nu e ceva normal...

-Poftim?!

-Du-mă la mal. Serios, nu mai stau aici.

-Te-ai îmbătat cu aerul ăsta? Nici n-am început să pescuim şi deja... Parcă eşti vorbit cu asta să mă băgaţi în sperieţi. Sper că nu v-a trecut aşa ceva prin cap?! Am venit să ne distrăm, nu să facem glume proaste.

-Du-mă la mal. Şi nu fac niciun fel de glumă proastă cu tine. E ceva în apă. A fost aici lângă barcă şi e ceva mare.

-Peşte?

-Nu ştiu. d*cu’ îl ştie. Tu nu l-ai vâzut ?

-Îţi baţi joc de mine, devine Mihnea serios.

Radu se ridică deodată de parcă ar fi stat pe arcuri şi se răsteşte la el.

-Trage la mal, nu auzi! N-ai decât să rămâi aici, eu nu mai stau.

Vocea lui ridicată, amplificată de liniştea nopţii atrage atenţia Ramonei ce ridică capul speriată şi nedumerită.

-Ce faceţi acolo?! vrea ea să ştie venind până lângă mal.

Mihnea, rănit în orgoliu lui de aventurier de acest comportament, mai ales că-şi vede compromisă orice continuare a aventurii, prinde de creangă şi trage barca lângă mal. Dintr-un pas, Radu sare pe pământ răsucindu-se pe călcâie.

-Hai şi tu. Pescuim de aici.

-Nu merci, răspunde Mihnea sec, vizibil iritat, şi imediat îşi face vânt împingând barca din nou pe apă.

Ramona îl prinde pe Radu de braţ.

-Ce s-a întâmplat? De ce vă certaţi? Ce-i cu voi?!

Radu se întoarce şi porneşte spre cort fără să-i răspundă, dar ea se ţine după el ca un scai. Trece în faţa lui încercând să-i bareze drumul, dar el o dă usor la o parte şi nu se opreşte decât după ce intră şi se asează în cort. Focul lumina împrejur, umblele jucând printre ierburile sălbatice.

-De ce nu vorbeşti? Ce s-a întâmplat, v-aţi certat de la ceva?se aşează turceşte încrucişându-şi picioarele sub ea.

-Nu, nu ne-am certat, lasă el capul în jos ca un copil ruşinat. Am...am văzut ceva în apă.

-Ce anume?devine ea curioasă.

-Nu ştiu. Ai aruncat cafeaua şi am încercat să o scot...

-Pentru asta v-aţi certat, îl întrerupe ea.

-Nuu.., o priveşte el liniştitor în privinţa asta. Cafeaua căzut în apă, dincolo de barcă şi am vrut s-o scot, dar ceva a ieşit din apă şi pur şi simplu a înghiţit sticla. Dar nu era ceva normal, nu era ceva normal, gura aia imensă..., nu termină bine de zis că un fuior de frig îl scutură făcându-l să tremure din tot corpul.

Ramona îngenunchează în faţa lui prinzându-i palmele în mâinile ei.

-Ai văzut ceea ce am văzut şi eu? Aşa-i că este ceva acolo? Am ştiu eu că n-am vedenii. Ştiu ce-am văzut că nu-s nebună! Ce naiba poate fi? se încruntă ea depăşită de situaţie. Oricum, eu zic că e mai bine să-l scoatem pe Mihnea din apă.

-Nu o să vrea. E prea orgolios, parcă nu-l cunoşti.

Ramona se ridică ferm, iese ca o furtună din cort şi se repede cu paşi mari spre mal.

-Mihnea, vino-ncoa’! Trebuie să mă asculţi. Nu-i nimic de glumă. Hai aici şi pescuieşti de pe mal. Şi eu şi Radu am văzut ceva în apă.

-Nu fiţi copii! vine răspunsul.

-Nu fi tu copil! Ţi-am spus doar că nu e vorba de nicio glumă. Pur şi şimplu e ceva acolo. Şti foarte bine că poţi pescui şi de aici la fel ca de acolo. Sincer, mă simt mai bine dacă vii aici.

-Mulţumesc că ai grijă de mine, dar... Fiţi serioşi. Ce să fie. Eu nu am văzut nimic, nu se aude nimic... Poate aţi văzut un peşte, doar sunt aici peşti mari, asta nu e un secret pentru nimeni, dar ca să-ţi fac pe plac, uite, mai dau odată şi dacă nu trage nimic, ies, bine?!

-Păi ieşi odată, pescuieşti de aici. Nu asta îţi spun ?!

-Cinci minute doar. De aici pot lansa mai departe.

-Hai măi Mihnea, nu vrea ea să se dea bătută. Ce naiba, doar suntem prieteni şi nu mai suntem copii.

-Off, că eşti mai rea decât o soacră!

-Hai măi Mihnea, serios acum, se tânguie ea punându-şi farmecul la bătaie. Te rog să vii aici să stai şi tu cu noi. În loc să ne distrăm toţi, să râdem, ne tot ciondănim aici! bate ea din picior cu ciudă. Vino aici să nu pierdem chiar toată noaptea aiurea.

-Vin măi, ţi-am spus că vin. Da lasă-mă să scot astea din apă şi vin. Oricum nu trage nimic.

-Hai aici, măi răule, face ea zâmbind usurat. Mai bine aţi mai aduce nişte vreascuri, dacă tot căutaţi să vă plimbaţi, că acuşi se stinge focul şi...

-Şi ce?

-Şi cum ne mai încălzim, zice ea simţind cum o roşeaţă îi umple obrajii.

Mihnea se răsuceşte brusc spre ea zâmbind strengăreşte cu gura până la urechi.

-Miam miam... Ce tot spui tu acolo, măi Ramo. Atunci las’ să se stingă că am nişte metode de încălzit.

-Daaa, cum să nuu... voi doi şi eu....

-Eee...

-Hahahaha, banditu-le. Ai gânduri perverse.

-Hahaha, că parcă tu nu... hahahaha...

-Nebunule. Hai odată pe mal, că eşti om, nu peşte şi locul tău e pe uscat nu pe apă.

-Hai că vin acum. Promit, hihihi...

Tot zâmbind, Ramona se întoarce în cort făcându-şi loc cu genunchiul pe lângă un Radu ce rămase în prag cu gura căscată la discuţia lor. Dar chiar şi pe faţa lui licărea urma unui zâmbet.

Vântul prinse a se înteţi umflând pânza cortului asemeni unei vele. Se pornise un vânt destul de rece ce suiera culcând limbile focului până la pământ, ameninţând să-l stingă. Dinspre apă, izul acela urât de iarbă putredă umplu cortul făcând-o pe Ramona să strâmbe din nas. Radu se descalţă băgându-se înăuntru la adăpost de rafalele reci.

-Vine? întreabă el referitor la Mihnea.

-Da. Imediat.

-Să salvăm ce mai putem din excursia asta, care nu a început prea bine, râde el mai mult să facă haz de necaz. Dar să şti că tot sunt curios ce fel de peşte e în apa asta. Cât de mare poate să fie? Trebuie să găsim mâine pe cineva de prin satele astea din jur să ne lămurească ce şi cum cu monştrii ăştia.

-Poate nu-i decât un peşte mare şi atât, se scuză ea aranjând într-un colţ un rucsac ce nu vroia să stea cum îl puse şi tot se încăpăţânea să cadă. E noapte şi şti că în condiţiile aste toate chestiile tind să aibă forme mai ciudate decât sunt în realitate. Şti şi tu cum e chestia asta.

-Daa, obiectele din oglindă apropiate decât în realiate, face el remarca la scrisul ce apare uneori pe câte o oglindă retrovizoare de automobil.

-Da, cam aşa ceva.

-Acum sincer, se ridică Radu încercând să fie mai convingător în explicaţia ce vrea să o dea. Nu te mint, dar uite, cam atât avea gura, arată el deschizând mâinile într-o încercare de a arăta cât de mult.

-Las-o baltă, măi Radule. Poate atât era întreg peştele. De unde şti tu exact cât a fost. Îţi dai şi tu cu presupusul acum.

-Hai măi Ramo, doar ştiu ce am văzut, ce naiba. Îţi spun eu că era atât de mare şi nici nu cred că deschise gura complet.

Ramona râde încetişor.

-Şti cum eşti tu? Ca şi în bancul ăla în care doi pescari discută şi unul arată cu mâna, tot aşa ca tine, o măsură de vreo juma’ de metru şi îi spune celuilalt : „-Uite mă, atât de mare era.

-Ce, peştele? întreabă celălalt.

-Nu mă, distanţa dintre ochii peştelui!”.

-Hahahaha.., doamnee măi Ramo, nu ştiam că şti bancuri cu pescari, hahahaha...

-De ce nu le-aş şti, doar tot bancuri sunt nu?

-Aşa-i, ai dreptate... Da’ unde îi ăsta. Nu vine odată? Ai zis că vine? îşi aminteşte el de Mihnea.

-A zis că-şi adună undiţele şi vine. Apăi nu şti tu, precis nu se grăbeşte. Toţi pescarii sunteţi la fel. Cu prietenele nu aveţi pic de răbdare, dar la pescuit înpietriţi cu băţul în mână ore-n şir.

-Stai că merg să-i dau o mână de ajutor, se ridică el sărind sprinten în picioare. Dacă nu stăm pe capul lui, ăsta nu vine de acolo, mai zice în timp cei trage ghetele fără să se mai ostenească să lege şireturile, apoi iese de la adăpostul cortului în răcoarea vântului nopţii. Cu paşi mici şi atenţi, încâlcindui-se mereu sireturile lungi prin hăţişul sălbatic al malului, se apropie de mal şi-şi ridică ochii spre barcă.

O clipă stă aşa, apoi îşi roteşte buimac ochii în stânga şi-n dreapta. Aşa ceva nu se poate, gândeşte el. Unde naiba îi ăsta?gândeşte aproape cu voce tare.

-Ramonaa! Fi atentă că ăsta ne-a tras clapa şi s-a dus de aici!

-Cee... ?! face ea, scoţându-şi numai capul afară din cort.

-Ăsta, a dispărut. Nu-i nicăieri. Barca nu-i aici şi nici în larg nu se vede. Să vezi că ăsta s-a dus în alt loc să pescuiască.

-Eşti sigur? iese şi ea neîncrezătoare în spusele lui, dar după ce aruncă o privire îşi dă seamam că are dreptate. Mihnea şi barca nu erau nicăieri.

-Te pomeni că s-a dus să ducă barca înapoi de unde a luat-o, încearcă ea o explicaţie.

-Doar nu-i prost? Pentru ce s-o ducă acolo? O putea foarte bine lăsa aici, iar de vroia neapărat, uite, o duceam mâine, pe lumină.

-Păi atunci unde e? mai întreabă ea odată scrutând din nou întinderea lină a lacului.

-Habar n-am!

Luna încă strălucea puternic, dar o masă neagră mai închisă de nori îşi făcuseră apariţia dinspre sud şi se apropiau ameninţător. Deşi încă erau departe, imaginea lor devenea apăsătoare. Asemenea nori nu aduceau decât ploaie şi furtună. Vietăţile naturii se pare că înţelegeau mai bine starea vremii şi deveniseră extrem de agitate.

Agitat devine şi Radu care scapă o înjurătură printre dinţi.

-Ce spui?nu se prinde ea.

-Mă gândesc să merg să văd acolo de unde am luat barca? mormăie el schimbând vorba. Ce zici?

-Ştiu şi eu... Sincer nu aş vrea să pleci şi tu. Dacă s-a dus acolo vine el înapoi, dar măcar putea să ne spună, se supără ea. E un măgar că se comportă aşa.

-Nu ţi-a spus nimic dacă duce barca sau nu? se întoarce el spre ea.

-Nu mă... A zis doar că vine imediat.

-Imediat...

Fără tragere de inimă se întorc în cort încercând din când în când să străpungă întunericul cu privirea în speranţa că-l descoperă. După un timp, oboseala începuse să le joace feste făcându-i să pară că-l zăresc pe rebel, ca apoi imediat să îşi dea seama de greşeală. Aşa trecu o oră. Norii aproape că acoperiseră luna. Cum era de aşteptat, vântul se înteţi transformând suprafaţa lacului într-o masă asemănătoare unei hârti creponate. Focul pâlpâia viu, dar părea că nu va rezista sub rafalele vântului, fără a mai pune la socoteală şi ploaia ce se simtea în aerul umed.

Fără să-şi mai poată stăpâni răbdarea, Ramona se ridică, iese din cort şi se apropie de apă. Vântul îi juca jerseul ce şi.l aruncase peste umeri făcându-l să fluture asemeni unui drapel. Se apropie încet atentă la valurile ce se spărgeau des inundând şi stropind un metru iarba până la un metru de mal.

Privi spre cer. Din lună abia se mai vedea jumătate. Era clar că fără lumina lunii, şansele să-l mai zărească scădeau dramatic şi mai rău, se poate ca Mihnea să se rătăcească.

-Raduu...!strigă ea privind peste umăr, încearcă să întreţii focul ăla. Dacă se întunecă de tot, măcar să se poată ghida după foc, să nu se rătăcească prostu’ ăsta, la naiba!

Aude că Radu îi răspunde ceva, dar suierul vântului o împiedică înţeleagă ce anume. Se mulţumeşte şi aşa, întorcându-şi ochii într-o nouă încercare de a străpunge bezna tot mai compactă.

Statura uriasă, impunătoare, răsării din neant asemeni unui munte din apă. Ramona cască ochii într-o încercare de a înţelege ceva, înghiţându-şi reflexul unui ţipăt. Cocoasa neagră, lucioasă, o depăşeşte în înălţime acoperind şi ultimele reflexe ale lunii din apă. Totul pare ireal. Totul se deşfăsoară ca-ntrun fim mut. Chiar şi valurile care i se sparg la picioare nu o pot scoate din paralizia fricii. Valurile cresc. Simte cum apa îi siroieşte pe picioare. Ochii văd, mintea lucrează cu energia unui atac de panică paralizant. Cască gura să zică ceva, dar din gât nu iese niciun sunet, nicio şoaptă. Corpul mare, lunecos, acoperit cu ceva nedefinit e aici, în faţa ei. Mirosul infect de iarbă putrezită îi străpunge nările până în creier. Corpul începe să-i tremure spasmotic. Îşi muşcă învoluntar limba într-un acces împosibil de controlat, în clipa când ochii mari, sticloşi prinse a-i străluci în faţă, aproape, aproape de tot. Mai apucă să simtă, să înţeleagă mirosul, greu, greţos, spurcat, de hoit de putreziciune, apoi valurile păreau a o cuprinde, până la brâu, până la piept, încolăcindu-i-se în jurul trupului ei răpit, strâns, tras inevitabil spre adânc.

Un fulger traversă pe sub nori întreaga întindere de apă. O secundă de linişte. Bruuummmm...!! Un bubuit de tunet acoperă suierul vântului arţăgos repercutându-se cu un ecou sinistru dinspre păduricea înconjurătoare.

 

Radu tresare speriat. Nu se aştepta la aşa ceva şi inima îi rămase o clipă-n loc. Îşi revine zâmbindu-şi sie-şi de teama ce-o simţi. Priveşte spre cer, dar nu vede decât un întuneric ca de smoală. Copacii nu se mai văd demult, aproape că nici apa lacului nu se mai distinge, auzindu-i-se doar plescăitul valurilor pe mal.

Aruncă încă o mâna de vreascuri peste focul ce pare că dansează sub vânt ca posedat de diavol.

-Ramooo...! Unde eşti fato că nu te mai văd. Ai văzut ce repede a căzut furtuna asta?! Hai înapoi înainte să te ude toată. Las’ că vine el nebunu’ dacă tot s-a pornit furtuna asta! încearcă el să străpungă cu vocea vuietul naturii dezlănţuite.

Nici aude, nici răspunsul ei, şi nici nu o vede. Se ridică şi merge spre mal unde înţelege că pornise ea mai-nainte. Se opreşte brusc când dă de apă mult mai aproape decât se aştepta. De Ramona nici urmă. Se uită în stânga. Nimic. În dreapta. Nimic!

-Ei drăcie! strigă el, zâmbind în colţul gurii. Mă, voi sunteţi vorbiţi să mă păcăliţi pe mine?!

Nu primeşte niciun răspuns. Încet, încet, teama şi stupoarea pune stăpânire pe el. O strigă, la început încet, apoi din ce în ce mai tare. O strigă disperat fugind orbeşte prin-prejur, fără ţintă. Strigă după ea încercând să acopere urletul vântului. Fiecărui strigăt de-al lui îi răspunde o rafală de fulgere ce scifuiesc nervoase cerul asemeni unui gigantic arc electric, coborând apoi pe pământ vocea lor titanică prin bubuit de tunet. Ploia se porneşte năpraznică, implacabilă, siroaie. Părul ud i se lipeşte de frunte, apa şiroindu-i pe faţă asemeni unor lacrimi scăpate de sub control. Fuge bezmetic bătând aerul cu braţele. Nu vede nimic. Debusolat, se învârte pe loc. Focul se stinge sub puterea ploii cufundând locul într-un hău negru. Ameţit, alunecă. Încearcă să se redreseze, mai face câţiva paşi, dar iarba udă îi fuge de sub picioare. Nu mai simte decât o izbitură puternică la cap, apoi leşină.

 

După un timp nedefinit se trezeşte. Cu greu, priveşte printre gene. Ochii îl dor, îl înţeapă. Încet, simţurile îi revin. Simte o durere cumplită la cap şi o stare de discomfort de la hainele care îi sunt toate ude. În păr, în ureche, în mâini, şimte consistenţa densă a noroiul şi atingerea firelor de iarbă. Încearcă să se ridice, dar un junghi îi străbate o parte a capului făcându-l să cadă înapoi gemând. Cu greu îşi duce mâna la cap unde pipăie un cucui cât toate zilele deasupra tâmplei. Îşi mişcă picioarele târşindu-le prin iarba murdară. Face un efort şi se ridică pe genunchi. Câteva secunde îl stăpâneşte o ameţeală ce se stinge treptat. E lumină. Încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat, cât a zăcut inert. Recunoaşte locul şi vede lucrurile lor. Asta e bine. Înseamnă că nu a suferit nicio complicaţie la cap, nefiind amnezic. Îşi aduce aminte de Ramona, de Mihnea. Aşa, cum stă, pe genunchi, se roteşte spre lac. Apa liniştită şi lină pare mai blândă ca oricând. Nici urmă de ei, nici urmă de barcă. Cu greu, se ridică, pe picioarele-i tremurânde. Acum vede pentru prima oară piatra mare, colţuroasă, vinovata de suferinţa lui. Cortul este în picioare, dar înăuntru nu este nimeni. Toate lucrurile lor zac împrăştiate pe jos, ude şi murdare.

Brusc, i se pare că aude un clinchet de clopoţel. Îşi duce speriat mâna la cap. Se roagă-n gând ca asta să nu fie o halucinaţie post traumatică, dar clopoţelul se aude tot mai puternic şi pare să vină dintr-o anumită parte. Se întoarce.

O procesiune ciudată îndreaptă spre el. În frunte e un cal, ciudat împodobit, cu clopoţei prinşi la grumaz şi acoperit cu un fel de pătură roşie ce pare brodată cu ceva modele geometrice viu colorate. De-o parte a animalului, un ins ce pare trecut de-a doua tinereţe păşeşte parcă în cadenţă ţinându-şi o mână ascunsă sub coama stufoasă a bividiului. În spatele lui, o seamă de oameni, îmbrăcaţi în negru, femei, bărbaţi şi copii, îl urmau păşind încet. Radu încearcă să înţeleagă rostul acestei procesiuni ciudate.

Coloana se apropie urmând un drum ştiut numai de ei. Făcând un efort, Radu le iese în întâmpinare.

Bătrânul ce mâna calul, îşi ridică ochii spre el dar nu opreşte. Îl priveşte lung, fără să schiţeze nici o emoţie. Nu pare deloc interesat de prezenţa lui aici şi nici de starea mizerabilă în care se află. Îşi continuă drumul mai departe pe lângă calul ce merge domol mişcându-şi coada în stânga şi-n dreapta. Pe rând, cei din spate îşi ridicau privirea spre el fixându-l cu nişte feţe ca de piatră. Să fi tot fost la vreo treizeci de oameni cu totul. Întreaga coloană trecu mai departe îndreptându-se spre liziera pădurii de unde cu o zi înainte el cu Mihnea luaseră barca.

Fără să mai stea pe gânduri, Radu se i-a după ei. Are neapărat nevoie de ajutor. Nu ştie unde îi sunt prietenii, nu ştie ce s-a întâmplat şi are nevoie de ajutor.

Ca la un semn, coloana se opreşte. Bătrânul din frunte, lasă calul pe mâna unui alt ins şi se întoarce oarecum surprins spre cel care îi urmărea. Se opresc unul în faţa celuilalt.

-Bună dimineaţa, zice Radu înclinând abia perceptibil din cap.

Celălalt, nu zice nimc, doar dă mărunt din cap în semn de salut.

-Am nevoie de ajutor, începe Radu cu voce moale. Am venit ieri aici cu doi prieteni, adică cu un încă un băiat şi o fată şi ... nu ştiu, s-au pierdut cu puţin înainte de a începe furtuna. Nu dau nicium de ei şi în plus m-am şi accidentat. Am căzut şi m-am lovit la cap... Puteţi să-mi spuneţi cum pot da cineva, de un agent de poliţie, de un şef de post, cineva care să mă ajute să-i găsesc. Cine ştie pe unde s-au rătăcit.

Bătrânul, îl fixa cu aceiaşi ochi mari şi albaştrii fără să schiţeze nici cea mai mică tresărire la spusele lui. După câteva clipe, strânge din buze, se apropie şi îi cuprinde mana într-a lui.

-Băiete, spune el cu o voce incredibil de catifelată. Priveşte spre cer. De acum încolo, să priveşti întra-colo de fiecare dată când imaginea şi amintirea prietenilor tăi te va copleşii. Viaţa nu înseamnă nimic. Doar sufletul înseamnă nemurire, iar sufletele lor sunt acum în partea bună a vieţii veşnice. Trebuie să înţelegi asta.

Radu îşi smulge usor mâna şi face un pas lateral străfulgerat de un fior rece şi greu ce-i străbătu sira spinării.

-Domnule, ce vorbe sunt astea?

Bătrânul mai strânge din buze îngăduitor şi blând, apoi îi întoarce spatele şi porneşte înapoi spre procesiunea lui ciudată şi mistică.

Fără să mai stea pe gânduri, Radu, cuprins de o furie ce-i varsă în corp un val de adrenalină, porneşte spre sat pe drumul pe care veniseră cu o zi înainte. Trece fără sovăială pe lângă cort bodogănind tot felul de blesteme cu adresă generală. Se strecoară prin pădurice, taie direct câmpul ieşind exact a drumul pe care veniseră. Abia acum zăreşte o bucată destul de mare de carton prinsă pe un par înfipt în pământ. Nu-şi aminteşte să o fi văzut ieri când a trecut pe aici. Îi dă ocol să citească ce fel de avertizare îi scăpase.

Ochii i se împăiănjeniseră şi picioarele i se îmnuiară. Întreg corpul i se făcu moale, iar mintea refuza cu încăpăţânare să mai înţeleagă ceva. Se lasă jos în iarbă sprijinându-şi capul în braţe. Apoi leşină.

Aşa îl găsi cineva care îl transportă cu o căruţă la postul sanitar. Ochii lui contiuau să vadă, dar fără să vadă nimic, iar mintea continua să judece, dar fără să judece nimic. Tot ce-şi aminteşte, tot ce vede în faţa lui nu sunt decât ultimele două rânduri de pe acea pancardă murdară şi putrezită:

„Mihnea.S , 23 de ani – înecat , trup negăsit.

Ramona.T , 20 de ani – înecată, trup negăsit”.

 

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Apartamentul

 

-Vino! Vino...! Şi ţine ochii închişi. Să nu trişezi!

-Nuu...

-Hai că e aici, imediat.

Carmen zâmbeşte şi-şi simte obrajii îmbujoraţi. Şi-a încleştat mâinile de braţul lui Ştefan şi se lasă condusă ca un orb. Urcă scările încet în urma lui păşind cu grijă pe fiecare treaptă. Emoţiile o fac să-şi simtă stomacul de parcă şi l-ar avea în gât de aceea înspiră aer cu nesaţ respirând adânc şi rar. Treptele urcau într-o spirală, cu toate acestea, după primul etaj simte o stare de ameţeală. Se opreşte brusc lovind-se de el. Îşi ridică capul şi încearcă să zărească ceva pe sub legătura de la ochi, dar locul e prea întunecos ca să vadă ceva. În orice caz, mirosea puternic a mucegai.

-Am ajuns, zice Ştefan.

Chiar dacă nu îl vede, Carmen simte că faţa lui zâmbeşte.

-Pot să-mi scot asta?întreabă ea ducându-şi mâna spre nodul ce-i ţine şalul legat peste ochi.

-Daa...

Cu mişcări stângace îşi desface legătura prinzându capătul şalului între degete

-Wow...!face ea surprinsă.

-Îţi place? Asta am găsit. Ştiu că nu-i nu ştiu ce, dar eu zic că e bună pentru noi.

-Oh dragule... Dar ce-i aici? Pare...pare un loc părăsit, îşi roteşte ea privirea de jur împrejur.

-Acum..., ai văzut şi tu că n-am mai găsit nicio cameră la hotel. Întradevăr, acolo aveam alte condiţii, dar asta e mult mai romantică şi cred că e perfectă pentru noi.

-Nu zic că e rău, dar, parcă suntem într-un vechi castel.

-Păi da. Exact aşa mi-a spus şi tipul ce mi-a recomandat apartamentul. Mi-a zis că locul e special tocmai prin imaginea asta.

-Nu mi-ai povestit, se întoarce ea spre el. Cum ai făcut rost de locul ăsta?

-Eram în hotel încercând să găsesc o cameră, dar nu mai era nimic liber şi atunci, un tip ce era acolo pe hol, mă întreabă dacă nu vreau ieftin un apartament. I-am spus de la început că n-am bani, aşa, de stat la particular, că suntem proaspăt căsătoriţi, bla, bla, bla... Şi tipul îmi zice că mai bine vorbesc după ce văd apartamentul, că putem veni la orice oră noaptea, că nu ne deranjează nimeni, chestii din astea. Sincer, am rămas pe gânduri. Nu prea l-am crezut la început, dar părea un tip sincer, serios, nu arăta dubios, era curat îmbrăcat, simplu... Mi s-a părut că merită să încerc, că e un tip ok. Am venit cu el aici şi am văzut apartamentul. Problema cea mare e că n-are apă caldă, iar toaleta din casă e inutilizabilă, dar este una de serviciu, un etaj mai jos, în capătul holului.

-Curent are?

-Ăăăă...da, dar nu peste tot! Adică în ultima cameră nu este, ceva probleme cu cablurile...

-Şi zici că dacă vreau să merg noaptea la toaletă, trebuie să cobor jos?strâmbă ea din nas privind fără mare drag de-a lungul culoarului întunecos.

-Mămică, şti foarte bine că nu te las să vii singură, zâmbeşte el galeş. Nu las eu dă-i fie urât iubirii mele, o îmbrăţişează încolăcindu-şi braţele în jurul ei precum nişte tentacule.

-Şi nu avem vecini? Adică nu mai stă nimeni aici în ditamai casa asta? Apropo, cât ne costă? Nu mi-ai spus?!

-Nimic. Ab-so-lut nimic. Când i-am spus tipului că nu avem decât un weekend la dispoziţie, că am venit să facem doar câteva plimbări, că suntem aici să ne relaxăm, a spus că ăsta va fi cadoul lui de nuntă pentru noi.

-Poftiiim...?! Chiar aşa a spus?! ţopăie ea pe loc exuberantă. Deci facem şi ceva economie de bani?! Super, suuper!

-Pe cuvântul meu, nici eu nu credeam că o să iasă asa bine. Ştii, la început m-am temut că n-are să-ţi placă, dar cred că eşti mulţumită ok, nu?

Carmen râse uşor.

-Sunt foarte mulţumită, dragul meu, îl cuprinde ea acum în braţe lipindu-şi obrazul de pieptul lui. Îşi ridică ochii spre el dând la o parte o suviţă de păr ce-i juca pe tâmplă. Chiar şi aşa, fruntea ei abia ajungea a bărbia lui.

-Dar de unde are apartamentul ăsta? O fi stat el aici? Nu ţi-a spus?

-Ba da. Cică toată casa a fost a familiei lui ,din partea mamei. Până nu demult aici a stat o bunică de-a lui care a murit.

-Aici a murit? face ea un pas înapoi scuturându-se sub un fior .

-Nuu măi ... Fi serioasă. La spital o fi murit. Casa i-a rămas lui şi nu ştie prea bine ce să facă cu ea. De vândut, repede nu poate, aşa că i-a venit ideea de a o închiria, mai ales că în sezon nu se prea găsesc locuri la hotel.

-Deci am avut un pic de noroc. Ai fost în locul potrivit la momentul potrivit, nu?! Oare mai aduce ceva turişti, sau rămânem numai noi?

-De ce? Ţi-e teamă că vom fi numai noi?

-Teamă, nu, de ce?! Întrebam doar.

-Chiar nu ştiu. Poate că mai aduce, dar tot atât de bine putem fi numai noi. Oricum, asta e... Hai, întrăm, să vezi cum e înăuntru?

-Tu ai văzut?

-Am aruncat o privire aşa, din prag când am venit cu el aici.

-Hai să vedem atunci.

 

Ştefan învârti uşor cheia în broasca ruginită şi uşa de lemn se deschise cu un pocnet sec, scârţâind uşor. Păşiră încet într-un mic hol ce dădea într-o cameră întunecoasă din pricina perdelelor trase ce acopereau geamurile. Şi aerul era greu, stătut, dovadă că nimeni nu aerisise de mult timp.

-Las’ uşa deschisă, zice Carmen mai mult pentru ea.

Ştefan nu-i răspunde. În primul rând se duce lângă geam şi încearcă să tragă de perdele, dar face un pas în lateral strâmbând din nas când un nor de praf se ridică ca un val de fum. Carmen descoperă întrerupătorul şi aprinde lumina. Camera era mare şi înaltă, cu două geamuri mari pe peretele ce dă spre curte, în mijlocul camerei e o masă mare din lemn masiv, înconjurată de patru scaune cu spătar înalt, o canapea zăcea lipită de perete din stânga, acoperită cu o folie de plastic împotriva prafului, iar pe celălalt perete, sub un tablou ce înfăţisa portretul unei tinere pe jumătate dezbrăcate ce stătea întinsă pe un pat, se găsea un dulap scund cu două uşi. În celălalt colţ al camerei era o altă uşă. Ştefan o deschide şi se trezeşte într-o altă cameră mai mică. Şi aici e întuneric şi miroase la fel a mucegai şi a stătut, doar că aici pare a fi bucătăria.

În ochii lui Carmen licări un zâmbet când descoperi aici o sobă deasupra căreia trona un ceaun vechi. Întodeauna îi plăcuseră genul acesta de antichităţi, cum le numea ea. Ştefan deschide geamul. Curentul stârnit ridică o clipă perdelele. Aici aveau o chiuvetă cu un singur robinet, o masă mai mică cu două scaune fără spătar, un dulap înalt şi îngust, iar lângă dulap o uşă la fel de îngustă care dă în cămară pe ai cărei pereţi de cărămidă zăceau prinse mai multe oale de diferite mărimi, capacele lor metalice şi câteva tigăi. Carmen aprinde becul ce atârna din tavan. Remarcă că dacă nu ar fi fost chestiile astea pe pereţi, camera ar semăna leit cu o celulă medievală. Strâmbă din nas şi închide uşa la loc. Descoperi apoi, că pe jos, în anumite locuri, în special lângă uşa dintre camere, parchetul scârţâia. Se opreşte-n loc şi se mişcă de pe un picior pe altul amplificând enervantul sunet.

-Ce faci?o întreabă el privind-o peste umăr.

Ea zâmbeşte, dar nu răspunde. Apucă ceaunul greu şi-l ridică cu greutate. Se uită-n el şi i se pare curat.

-Ar trebui să mergem să facem nişte cumpărături şi dacă am avea nişte vreascuri, am putea aprinde focul în sobă, că uite, ceaun avem. Putem face mâncare aici, nu?

-Da, cred că da... Dar hai mai întâi să terminăm inspecţia.

Din bucătărie dădură peste un alt hol, mai lung, iar în capăt se zărea umbra unei uşi. Oricât pipăiseră pereţii din acest hol, nu descoperiră niciun întrerupător.

-Şti ce cred că e acolo? zice Ştefan într-un sfârşit. Camera aia fără curent. Mi-a spus că acolo nu avem oricum ce căuta, aia nu intră în închiriere.

-Deci acolo nu avem voie să mergem şi n-o să ştim ce e acolo? se miră Carmen oarecum dezamăgită dar şi curioasă.

-Cred că nu. Dealtfel nici nu avem ce să căutăm acolo.

-Ciudat, completează ea.

-Dacă vrei să mergem să facem cumpărături, hai acum. Numai bine până ne întoarcem se aeriseşte şi despachetăm după, se uită el la bagajele pe care le lăsaseră lângă intrare.

-Lăsăm geamurile deschise?se miră ea.

-Păi...să se aerisească.

-Şi dacă intră cineva?

-Eeee... Cine să intre aşa, ziua în amiaza mare, mai ales într-o casă din asta. Eu zic că nu-i nicio problemă.

-Ok! Dacă spui tu!

 

Vremea era nespus de călduroasă pentru acest sfârşit de septembrie. Cerul se menţinuse mai mult senin deşi uneori norii cenuşii, grei, par că se vor abate cu urgie asupra pământului, acompaniaţi de un vânt sălbatec ce ridică praful, frunzele şi ierburile uscate aidoma unei mici tornade.

Trecuse de ora şapte seara când se întoarseră cu cele cumpărate. Carmen smulge folia de pe pat şi se trânteşte fără fasoane rămânând aşa fără să mişte. Se vedea cum respiră doar după spatele care i se ridica şi cobora ritmic.

-Vezi, acum ştiu ce ne lipseşte cu adevărat, zice ea cu vocea estompată de pătura groasă în care îşi vârâse nasul.

-Ce?

-O baie. Un duş.

-Mda... Acum, trei zile n-om muri. Ne spălăm şi noi cum putem.

-Mă i-a cu frig, se plânge ea ridicându-se greu.

-Şi normal. Ai venit încălzită şi aici e răcoare. Casa asta ţine frig dar nici afară nu-i mai aşa cald.

-Vrei să încercăm să facem focu’ în sobă?îi vine ei ideea.

-Vrei să faci ceva de mâncare?

-Ştiu şi eu...

-Sau vrei mai mult să vezi dacă merge soba?

-Şi una şi alta. Ai văzut ce fain îi ceaunul ăsta, îl pipăie ea ca pe nu ştiu ce lucru de preţ. Oare nu-l vinde?

-Nu ştiu. Dacă vrei o să-l întrebăm.

-Mi-ar place să-l am, de ce să mint, se uită ea la obiect ca la un lucru de mare preţ.

-N-avem nici o crenguţă aici, dar merg să adun din curte, oricum trebuie să merg la baie.

-Mergi acum?

-Păi...

-Aaa, ok. Numai bine despachetez.

Ştefan ieşi fluierând pe casa scărilor, ecoul amplificând melodia ce-o fredona. Carmen trânti pe pat cele două rucsacuri răsturnându-le şi golindu-le de toate lucrurile ce le căraseră după ei.

Începu să le aranjeze. Abia sfârşi cu hainele că şi începe să aranjeze în bucătărie cele cumpărate plus ceea ce aduseră cu ei. Câteva minute mai târziu îl aude pe Ştefan cum fluieră din curte. Aruncă o privire pe geam şi-l vede cum aduna ceva de pe lângă tulpina groasă şi scorojită a unui copac înalt şi bătrân. Zâmbeşte şi deschide gura să-l strige...

Bruummm...!! Bumm...!!

Tresare speriată. Ceva căzuse undeva cu atâta forţă încât parchetul îi trepidă sub picioare. Îi trebui câteva clipe până să înţeleagă de unde se auzise. Din camera încuiată, cea fără curent. Un fior de frig îi străbătu sira spinării făcând-o să se scuture ca pătrunsă de un şoc electric. Se îndreaptă cu paşi mici şi temători spre uşa ce dă spre hol şi spre camera aia. Nu are curaj să se apropie şi se uită de departe, dintr-o parte. Uşa neagră a camerei se vede nemişcată pe fundalul întunecos. O linişte de moarte a pus stăpânire pe loc. După ce o mai scutură un fior ca de frig, închide încet înapoi uşa bucătăriei. Fuge la geam, dar Ştefan nu mai e în curte. Vede doar vântul ce parcă se joacă ridicând de la pământ frunzele ruginii şi praful adunat cu anii din tencuiala căzută de pe clădire. Spre liniştea ei, lasă totul deoparte şi iese pe casa scărilor unde îl vede pe Ştefan că urcă mai mult gâfâind decât fluierând, dar cu braţele pline de crengi, frunze şi alte vreascuri.

-Gata masa? strigă el de la un etaj mai jos, zărind-o.

-Cum să fie gata dacă abia acum aduci lemne alea!

Ştefan râde. Duce braţul de vreascuri şi-l varsă în bucătărie lângă sobă, îndreptându-se apoi greoi de spate. Ve de faţa ei ce parcă forţează un zâmbet. I se pare ciudat.

-Ce ai? o întreabă el, stergându-şi cu braţul bruboanele de sudoare ce-i lunecau pe frunte, netezindu-şi apoi spre spate cu degetele firele de păr ce-i coborâseră până peste ochi.

-Am auzit ceva, face ea nesigură.

-Ce anume? devine el curios.

-Ca şi cum ar fi căzut ceva greu la pământ. Nu ştiu ce a fost, dar a tremurat podeaua sub mine.

-Ce-a căzut? Unde?

-Nu ştiu...dar mie mi s-a părut că de acolo vine, arată ea cu mâna spre camera încuiată.

Ştefan se uită la ea chiorâş zâmbind în colţul gurii.

-Mă! Tu vrei să mă faci cu tot dinandinsul să deschid uşa aia, nu-i aşa?!

-Ce zici?! Nu măi, nuu! Ţi-am spus că de acolo s-a auzit, acum ce să fac. A bubuit ceva, de două ori, ca şi cum ar fi căzut ceva jos aşa, din două mişcări. M-am uitat dar nu s-a mai auzit nimic.

Ştefan se întoarce pe călcâie, deschide uşa şi se uită se uită. Trec câteva secunde, apoi ridică din umeri.

-Se pare că nu-i nimic. Cine ştie, poate că întradevăr o fi căzut ceva. Habar n-avem ce e acolo. Poate că o fi picat ceva. Dumnezeu ştie.

-Dragul meu, eu m-am speriat, dacă vrei să ştii.

-Offf, măi Carmenuţa, o cuprinde el în braţe. La urma urme-i nu-i decât o casă veche. Îţi dai seama că se mai poate să pice câte ceva. Acum...

-Mda, cât de uşor e să zici... Dar să fi fost aici să auzii.

-Nu zic nu, probabil m-aş fi speriat şi eu, dar asta e, ce să facem acum. Trecem peste. Hai mai bine să mâncăm ceva că altfel ce vei auzi vor fi maţele mele cum chiorăie de foame.

Carmen răsuflă adânc şi nu mai comentează nimic.

Noaptea se lăsa ca un linţoliu, încet şi greu peste întreaga natură. Pe cerul senin apăruseră zdrenţe de nori negri ce păreau a se unii cu fiecare minut formând o perdea opacă. Luna, ce răsării aruncându-şi lumina albăstruie, începu să se recunoască învinsă de aceşti nori ameninţători. Aerul se răci, iar vântul se înteţii.

Ştefan se ridică de la masă ţinându-se cu mâinile de burtă şi închise geamul. Carmen, după ce abandonă tacâmurile în farmurie, îşi aprinde tacticos o ţigară.

-Bine că acum îţi aprinzi, după ce am închis geamul, o dojeneşte el părinteşte.

-Las’ că nu mori, se ridică ea greoi târşiindu-şi leneşă picioarele.

-Te-a moleşit masa asta, nu?râde el de ea.

-Cam aşa ceva. Acum m-aş băga în pat şi gata!

-Păi cine te opreşte?

-Şi cine strânge? Strângi tu?!

-Strângem mâine amândoi.

-Las’... Lasă că strâng eu după ce fumez. Nu lăsăm pe mâine, şti că nu-mi place, mai zice ea sprijinându-şi coatele pe pervazul geamului deschis suflând fumul albăstrui afară unde fu împrăştiat pe loc de vânt.

Aproape că înghiţi al doilea fum când vede, pentru o fracţiune de secundă, prin geamul întunecat ce dădea tot spre curte, al camerei încuiate, o siluetă albicioasă.

Se îneacă şi tuşeşte tare oprindu-i-se respiraţia. Ştefan din doi paşi e lângă ea şi după ce o loveşte uşor după ceafă o face să-şi revină. O ajută să se ridice lângă geam ca să respire câteva guri de aer proaspăt.

Ochii ei roşii şi înlăcrimaţi începeau să-şi revină.

-Vezi ce păţeşti dacă fumezi, o ceartă el.

-Am văzut ceva în camera aia, se agaţă ea de gulerul lui cu amândouă mâinile. Sincer îţi spun, de aceea m-am înecat. A fost cineva în dreptul geamului. Când m-am uitat acolo s-a ferit brusc, dar tot l-am văzut!

-Un bărbat?!

-Nu ştiu...! Pe cuvânt, îţi spun, doar nu mă joc acum! Era îmbrăcat cu ceva ce părea un halat descheiat sau aşa ceva, în orice caz, deschis la culoare. Nu te mint l-am văzut. Parcă stă şi mă urmăreşte pe oriunde merg. Mai întâi când ai coborât tu cu bubuiala aia şi acum aici!

Fără să stea să se gândească prea mult, Ştefan, cuprins d eun val de adrenalină şi furie, deschide nervos uşa ce dă spre holul întunecat, îl străbate cu paşi repezi şi apăsaţi, apoi bate cu pumnul în uşa camerei încuiate.

Bum..! Bum..! Bum..!

-Băi, care eşti acolo! Te-ai pus să te joci cu noi, bă! I-a ieşi tu afară să stăm de vorbă, să vorbim aşa, ca între bărbaţi! Bum...! Bum..! ,mai dă el cu pumnul în uşă apăsând totodată pe clanţa, dar uşa rămase închisă, iar dinăuntru nu răzbăte niciun zgomot. Ascultă, bă amărâtule!continuă el pornit. Dacă mai te joci de-a sperietoare cu noi, trec şi prin uşa asta şi prin tine! M-ai auzit, laş nenorocit!îşi varsă el năduful şi încheind cu un picior bine plasat în mijlocul uşii ce se scutură din încheieturi.F___ţi mama ta de nenorocit!!

Carmen îl apucă de mână trăgându-l până înapoi în bucătărie.

-Opreşte-te! Acum indiferent cine-o fi sper c-a înţeles mesajul!

Ştefan mai trage câteva înjurături ameninţând cu pumnul încleştat uşa ce abia se mai vede din întunecimea holului.

Câteva minute bune se lăsară amândoi pe pat incapabili să-şi spună ceva. Se uitau unul la altul şi într-un sfârşit Ştefan zâmbii.

-Ce m-a luat valul, zice el...hihihi... Oare cu cine m-am certat. Poate nu-i nimeni acolo...hahahaha...

Carmen râde şi ea, dar nu cu aşa încredere.

-Eu îţi spun că am văzut pe cineva. Acum, că se joacă cineva, sau sunt nişte aurolaci din ăstia ce-şi petrec noapte p-aici, asta nu ştiu. Oricum, peste noapte vreau să punem un scaun la uşă la bucătărie, aşa, ca să fiu eu liniştită.

-Ei că asta le-ar mai trebui, să încerce să vină aici. păi nu-i fac praf! Dacă întradevăr e un idiot din ăsta, păi mai întâi îl fac praf şi apoi îl dau pe mâna poliţiei.

-Îmi trebuie la baie, schimbă ea subiectul. Vii cu mine?

-Normal! se ridică el.

-Şti ce, eu pun scaunul la uşă acum, zice ea fixându-l în aşa fel încât uşa care se deschidea spre interior să nu poată fi deschisă decât forţat.

Încuiară uşa şi ieşiră. Pe casa scărilor era lumină, aşa că nu întâmpinară greutăţi să ajungă la baia de rezervă. Nici aici nu era decât apă rece, dar asta nu mai conta atât de mult. Pe drum, Ştefan glumi iar legat de lupta asta a lui cu „morile de vânt”. Îşi râde singur de el, dar recunoaşte că şi-a ieşit din fire.

-Când cineva se leagă de tine, va avea de-a face cu mine, o copleşeşte el cu atenţia ce i-o acordă.

Ea îl bate pe spate râzând.

-Aşa bărbat mi-am dorit întodeauna. Unul care să mă apere!

-Asta şi ai, întăreşte el umflându-şi pieptul ca un cocoş înaintea luptei.

Se întoarseră cu dispoziţia schimbată în bine. Totul trecuse şi se pare că acordaseră prea mare atenţie ceva ce nu există. El se trânteşte pe pat care scârţâi jalnic sub greutatea lui.

-Hai aici, tu, comoară a mea, face el către ea semn din deget să vină lângă el făcându-i şi complice din ochi.

Ea îşi scoate pantofii aruncându-i cât colo prin cameră.

-Stai o secundă, îi răspunde ea veselă scoţându-i limba. O gură de apă să beau şi... dar se întrerupse brusc rămânănd ca o stană de piatră în pragul bucătăriei.

-Ştefan. Hai aici, zice ea sec, pe un ton serios.

-Ce mai e? se ridică el ca împins de un arc

Vine lângă ea şi pe moment nu înţelele nimic. Bucătăria era aşa cum o lăsaseră.

-Ce e? întreabă nedumerit.

Ea dă din cap arătând ceva în faţă.

-Ce e?

-Scaunul.

Un scaun era lângă masă, celălalt răsturnat în mijlocul bucătăriei.

-Scaunul...?repetă el mecanic

-Când am ieşit l-am fixat bine lângă uşă. Cum a a juns aici? ridică ea privirea rece spre el.

Ştefan împinge cu piciorul scaunul din drum şi cu o mână sigură deschide uşa ce dă spre camera încuiată. Totul era aşa cum lăsaseră. În afară de scaun, totul era normal.

-Sigur ai pus scaunul la uşă? o întreabă el să fie sigur.

-Da!

Încet, se apropie de uşa camerei şi apasă brusc pe clanţă. Uşa se zgâlţâie doar rămânând nemişcată, încuiată.

-E încuiată, îi spune el întorcându-se lângă ea.

-Am văzut, dar cineva a mişcat scaunul. L-am pus bine. Ca să-l mişte de aici trebuia să forţeze uşa, să se audă zgomot..

Ştefan se apleacă asupra scaunului privindu-l atent şi pipăindu-i picioarele fragile de lemn, dar nu se vedea nicio urmă de violenţă. Dă din cap în sens negativ, ca să înţeleagă şi ea că nu a găsit nimic.

-Ce naiba se întâmplă aici? mormăie ea.

-Fi liniştită. Indiferent cine ne face asta, vom afla noi.

-De asta mă şi tem, răspunde ea surprinzându-l. Zici că bătrâna aia, bunica lu’ ăsta, a proprietarului ăsta, a murit la spital?

-Da, aşa mi-a spus, minte el. Era internată de ceva timp... Stai puţin! Doar nu vrei să spui că... Nuu, nu există aşa ceva... nu exista aşa ceva, dă el din cap rânjind ironic.

-Cum îţi explici atunci?

-Nu ştiu... Chestia cu bufnitura e explicabilă. Că ai văzut ceva la geam,e explicabil, dar şi îndoielnic.

-Deci tot nu crezi ce am văzut?! sare ea cu gura răţoindu-se la el.

-Te rog, lasă-mă să continui ce am de spus, apoi zici tu, da?!

Ea gesticulează nervoasă întorcându-i o clipă spatele.

-Deci, cum am spus, ceea ce ai văzut la geam e explicabil, dar la fel de bine te puteai înşela.

-Şi cum o explici?! îşi întinde ea nervoasă bărbia spre el.

-Simplu. Cineva îşi râde de noi. Cineva o fi dincolo, dar nouă ni s-a spus că nu putem intra, dar e posibil ca dincolo să fie cineva care râde de noi, sau îşi bate joc de noi. Simplu, nu!

-Şi asta cu scaunul?!

-Asta nu o pot explica încă, dar sunt sigur că şi asta are o explicaţie logică.

-Vrei să spui că nu am pus eu scaunul? Crezi că-s nebună?!

-N-am spus asta! Nu te cred nebună, dar nu cred nici prostia asta cu spirite sau...fantome, ori cum le vrei zice! Bazaconii care prind...

-Prind ce?

-Prind minţilor limitate, şopteşte el fără să vrea.

-Aşaa..! Exact cum am bănuit! Mă faci nebună şi proastă.

Zicând asta ea îi întoarce spatele trântindu-se în cealaltă cameră pe un scaun şi rămase acolo cu genunchi ridicaţi până sub bărbie. El vine ruşinat după ea vorbindu-i blând.

-Carmen... Şti bine că n-am vrut să te jignesc... Acum înţelege şi tu, ce vroiai să spun? Cum să existe fantome din astea. Şti bine că doar bătrănii noştri mai credeau în aşa ceva. Noi suntem, sau ne pretindem a fi, oameni cu şcoală, nu mai credem în prostiile astea.

-Te rog să taci! Îi zice ea scurt. Ai vorbit destul.

Ştefan ridică din mâini în semn de neputinţă şi se lasă să cadă cât îi de lung pe pat. Astfel iniştea pune stăpânire peste tot apartamentul.

Că trecuse o jumătate de oră, sau o oră, nici unul nu ştia, doar că Ştefan se ridică mânat de un gând bine pus la punct.

-Am să deschid blestemata aia de uşă!

Carmen se trezeşte ca dintr-un vis.

-Ce vrei să faci?

Dar Ştefan deja îşi cântăreşte în palmă un cleşte briceag ce-l purta mereu când pleca în excursii.

-Nu fă o prostie Ştefane. Nu e casa noastră.

-Voi deschide uşa aia.

-Nu fă prostia asta. Dacă e întradevăr cineva dincolo?

-O voi deschide încet, fără să o forţez prea tare. Dacă ei îşi permit să se joace cu noi, atunci să ne jucăm şi noi cu ei.

-Şi dacă nu-i nimeni dincolo?

-Dacă nu-i, cu atât mai bine. Măcar ştim că nu avem de ce să ne mai temem, mişcă el braţele cleştelui evident în ceea ce vrea să facă.

-Ok. Hai, zâmbeşte ea cu accent sadic. Hai să lămurim problema.

Încet, fără să facă gălăgie şi fără să mai aprindă lumina în bucătărie, se strecoară păşind rar şi fără zgomot. Îşi lipesc uşor urechea de uşa camerei misterioase, dar liniştea era atât de adâncă, de reală, încât părea palpabilă. Cu degetele întinse, Ştefan pipăie broasca de la uşă. Se uită pe gaura cheii, dar îşi dă seama că e blocată cu ceva. Cu infinite precauţii apasă pe mânerul clanţei. Milimetru cu milimetru. Brusc pare că începe să scârţâie, aşa că îi dă drumul la fel de uşor. Desface partea cu surubelniţă de la briceagul polivalent şi desface suruburile. Spre uimirea lui, partea cea mai grea, desfacerea suruburilor se pare că merge cel mai uşor. Trei din patru şuruburi îi cad în palmă şi le bagă frumos în buzunar, să nu le piardă.

Carmen repiră tot mai precipitat cu fiecare clipă care îi duce mai aproape de deschiderea uşii. În schimb el transpiră. Un fir de sudoare îi coboară de pe frunte pe nas gâdilându-l îngrozitor. Se scarpină cu năduf aproape julindu-şi pielea.

Carmen se lipeşte de el strângându-i antebraţul în mâinile ei.

-Dă-mi drumul, îşi smulge el mâna încet. Am cam terminat,îi şopteşte la ureche.

-Gata? Întreabă ea tremurând fără să-şi poată stăpâni emoţiile. Putem intra?

-Trebuie să-i trag una, dar destul de uşor şi se va deschide.

-Şi dacă e cineva...?

-Dumnezeu cu mila. Asta e. Ei au început. Dă-te un pic înapoi, o împinge el cu mâna să-şi poată lua avânt.

Din scurt, cu forţă, se izbeşte cu umărul de uşă în dreptul broaştei şi uşa se deschide brusc. În primul rând un miros greu, de mucegai, aer închis şi hoit îi izbi în nas încă înainte să păşească înăuntru. El tuşi şi cu piciorul împinge uşa larg către perete. Carmen îşi duce instinctiv mâna la nas.

-E cineva?! întreabă el cu voce tare.

În cameră era o dezordine de nedescris. Pe un pat de lângă peretele opus trona un morman de haine aruncate talmeş-balmeş unele peste altele. Pe jos alte haine, hârtii şi resturi străvechi de mâncare. Un dulap gol, zăcea cu uşile deschise. Într-un colţ, o mică măsuţă era şi ea încărcată cu ceva nedefinit, părea a fi totuşi resturi alimentare. Carmen scoate un ţipăt scurt când observă o sfoară ruptă , din care ieseau fire, atârnând de lustra din tavan. În toată camera puţea îngrozitor. Mai exista o uşă, întredeschisă, care pare să fie sursa principală a putorii. Imediat îşi dădură seama că acolo trebuie să fie toaleta nefuncţională. Altă uşă care să facă legătura din această cameră şi altă ieşire nu mai era Totul seamăna a depozit. Exact la asta se gândi şi Ştefan.

-Să ieşim naibii de aici, zice el. Camera asta-i un depozit. Ăsta a adunat aici tot ce nu a putut încă arunca. Să ieşim naibii de aici!

Carmen ţine de uşă până ce reuşi el să refacă cât de cât încuietoarea. Puse suruburile înapoi doar pe jumătate şi scutură uşa. Vede că ţine şi o lasă aşa, apoi trecură în bucătărie închizând uşa dinspre hol. Carmen se repezi la geam şi începu să respire adând, cu nesaţ aerul rece şi curat.

-Bleahh... Doamne ce puţea!

-Cred că foloseşte camera pe post de depozit sau ce. De asta nu închiriază tot apartamentul.

-Ce d*cu atârna acolo de tavan? Ai văzut?

-Da... Cred că e de la lustră, ceva cablu... Acum eşti mulţumită?! Ai văzut că nu e nimic deosebit acolo. Totul nu-i decât un afurisit depozit.

-Am văzut. Totuşi...

-Totuşi ce?

-Eu ce am văzut atunci?se scarpină ea în creştetul capului ca şi cineva care se gândeşte la rezolvarea unei probleme. Căci ştiu că am văzut ceva.

-Nu începe iar. Te rog. Ai văzut acum că nu e nimic acolo, o atenţionează el cu un deget ameninţător îndreptat spre ea.

-Am văzut...am văzut...

Reuşiseră să lămurească oarecum problema. Un timp se mai fâţâiră prin cameră, apoi oboseala îşi spuse cuvântul . Carmen, îşi mai aprinse o ţigară în timp ce Ştefan se strecoară cu mare desfătare sub cearceaf. Se făcuse frig de-a binelea afară, aşa că, tremurând, Carmen îşi aruncă ţigara pe jumătate fumată şi se retrage, nu înainte de a fixa cu coada ochiului geamul camerei depozit. Privirea i fixă oarecum irezistibil pe geam, cu toate că simţea încă o teamă profundă, dar acum nu vede nimic în afară de un geam murdar. Zâmbeşte. Se bucură că avuse curaj să se uite acolo unde înainte văzuse ceva inexplicabil. Poate aşa s-a ridicat valul fricii. Închide geamul şi se strecoară, ca un şarpe, în pat lângă Ştefan, lipindu-se adânc la pieptul lui. Oricum lăsaseră lumina aprinsă.

 

Amândoi tresăriră în aceiaşi clipă. Apa care curge trasă la baie se aude foarte clar preţ de câteva secunde bune. Aşa cum sunt întinşi se uită unul la altul.

-O mai fi adus ăsta nişte turişti, face el ridicând din umeri.

-Ştefane..!

-Ce-i?

-Baia de jos nu se aude aici!

-Ce vorbeşti?! În clădirea asta şi pe aşa o linişte... Fi sigură că de jos s-a auzit. Măcar acum poţi fi liniştită că nu mai suntem singuri în clădire.

O undă de îndoială străfulgeră totuşi prin sufletul lui. Acum îşi dă seama că s-ar putea ca nu de jos să se fi auzit. O lucidă şi scurtă gândire îl face să se cutremure, dar nu-i spune ei. De ce să o înfricoşeze mai mult decât e cazul, nu destul e speriat el acum. Îşi aduce aminte că jos, după ce fusese la baie, el aruncase apa cu o găleată pusă acolo exact în acest scop căci sistemul normal de tras apa era defect. Care să fie şansele ca cineva să fi reparat toaleta acum în toiul nopţii.. Se uită la ceas. Era ora unu şi douăzeci de minute.

-Cât e ora? întreabă şi Carmen ridicându-se în capul oaselor.

-E unu şi douăzeci... Culcă-te la loc. Vedem dimineaţă cine sunt cei ce s-au mutat aici, o minte el frumos.

La început uşor, apoi tot mai tare, se aud nişte bocănituri, ca şi cum cineva bate ceva în zid, în perete. Loviturile curg monoton şi ritmic, apoi se opresc brusc.

Ştefan se dă jos din pat cu alura unui om ce se trezeşte dimineaţa să meargă la muncă. Rămâne o clipă pe marginea patului apoi îşi îmbracă pantalonii şi îşi i-a bluza.

-Unde mergi?îl întreabă ea.

-Să-mi fac o cafea.

-Acum?

-Da’ ce are?

Minte. Nu are nevoie de cafea, dar nu-i venise altă idee.

-Păi îţi fac eu!se oferă ea.

-Stai numai liniştită, o forţează el să rămână în pat. Rămâi aici, nu plec decât dincolo.

Trecând dincolo, Ştefan se repede la geam. Îl deschide şi se uită spre camera misterioasă, dar nu vede nimic. Întuneric şi linişte. Îşi duce mâinile la faţă în încercarea de a alunga acest coşmar, de a şterge imaginea ce o simte în minte.

Afară, vântul sufla cu putere suierând sinistru, mai ale prins în în capcana de caramidă a curţii. Face câţiva paşi spre uşa ce dă pe holul întunecat, dar nu are putere să deschidă uşa. Consideră că e mai bine s-o lase aşa. Las’ că vine dimineaţa şi va rezolva el problema, gândeşte punându-şi mecanic un pahar de apă. De dincolo o aude pe Carmen cum se foieşte în pat. Îşi prinde fruntea în mână, deşi nu-l doare capul, dar aşa nu mai merge. De continuă cu frica asta, îşi va pierde minţiile La urma urmei nu e decât o casă veche, deci e normal să pocnească din toate încheieturile şi să se audă tot felul de sunete. E o casă goala, ce naiba. Orice zgomot , chiar din vecini poate fi amplificat între aceste spaţii mari libere. Dă pe gât fără poftă paharul de apă şi se reîntorce în pat cu sufletul uşor. Se aşează lângă ea întinzându-se cât e de lung. Carmen se joacă mângâindu-i bărbia ţepoasă, apoi îl priveşte blând zâmbind oarecum forţat.

-Vreau să plecăm de aici. E întradevăr o casă mare, nu plătim nimic, dar nu-mi place locul. Poate dacă mai erau şi alţii în casa asta, mai zic, dar aşa, şi cu toate ciudăţenile astea... Vreau să merge la un hotel motel ce-o fi, oriunde găsim loc, măcar astea două zile să le stăm liniştiţi.

-Hai să-ţi spun, se răsuceşte el spre ea cuprinzând-o cu braţul peste mijloc. De fapt nu este nimic aici. Gândeşte-te că dacă cineva, vre-un vecin, din casa alăturată ar bate la el în casă, aici s-ar auzi la fel, căci e mult spaţiu gol, înţelegi?! E ecoul... Acum ai văzut şi tu că nici în camera aia nu e nimic. Suntem oameni maturi, doar nu ne speriem de aşa ceva, unde mai pui că stăm tot timpul cu lumina aprinsă.

-Atunci cum îţi explici?

-Crezi că-mi mai bat capul cu asta? Nuu, nu mă mai interesează. Mi-e greu să dau o explicaţie logică şi exactă, aşa că mai bine nu-mi mai bat capul şi gata.

-Bună gândire ai. Eu sincer cam îmi fac griji. N-am venit aici să vânez fantome, ci ca să mă simt bine, doar că ... În fine, s-o lăsăm moartă. Ai făcut cafea?

-Nu. N-am mai avut chef. E prea frig acolo.

-Fac eu. Acum că mi-a trecut somnul chiar am chef de o cafea caldă, sare ea peste el şi îmbrăcându-şi la repezeală, înfrigurată hainele ce zăceau azvârlite pe jos.

Ştefan îi urmăreşte paşii unduitori fluierând admirativ după ea, apoi râzând îşi trage pătura peste cap să nu-i vadă reacţia.

Focul ardea încetişor sub ibricul în care apa începuse să se încreţească mărunt. Carmen îşi strânse mâinile la piept să se mai încălzească. Se învârte prin bucătărie şi încearcă cu disperare să nu se uite pe geam, cu toate că o atrage ca un magnet. Cedează ispitei şi aruncă o scurtă privire pe furiş. Nu vede decât întunecimea nopţii. Se întoarce cu spatele gândind la cele spuse de Ştefan. E oare poşibil ca ea, om normal şi cu mintea întreagă să cedeze în faţa unei asemenea idei absurde. Îşi zâmbeşte. Se uită iar pe geam. Îi vine să strige sus şi tare că nu-i e frică... Cafeaua se umflă în ibric şi cât p-aci să de-a pe-afară. O i-a de pe foc învârtind cu o lingură. Aburii calzi şi plăcut mirositori împânzesc aerul în ambele camere.

-Miam , miam, ce bine miroase, strigă Ştefan din vârful patului.

-Vrei?!

-Păi, normal! La cum miroase...

-Stai că-ţi pun să se răcească puţin, zice ea turnându-i într-o cană apoi deschide larg geamul punând cana pe pervaz în bătaia vântului rece. În două minute se răceşte şi-i aduc.

-Chiar te rog!

Ochii ei se plimbă prin curtea măturată de rafalelel vântului. Îşi imaginează că ar fi chiar frumos aici dacă cineva ar avea grijă şi ar amenaja locul. Clădirea nu-i chiar urâtă, doar că nu e întreţinută. Privirea i se urcă de-a lungul pereţilor scorojiţi. Toate încăperile sunt cufundate într-un întuneric greu şi tăcut. Învârte uşor în cana lui Ştefan. Inevitabil privirea îi alunecă spre camera învecinată.

Ochii i se măresc de groază, buzele i se contractă iar inima încetează o clipă să-i mai bată, şocul smugându-i un spasm, cana cu cafeaua aburândă răsturnându-se peste geam, căzu în curte. Din spatele geamului, o arătare o privea direct, cu faţa semadă lipită de geam. Părul cărunt împrăştiat îi cădea peste umeri, faţa osoază, alb-cenuşie, cadaverică, cu ochii mari înfundaţi în orbite o fixau demonic. O pelerină albă îi acoperea umerii arătării căreia nu i se vede decât jumătate din trunchi.

Ţipătul ei prelung îl face pe Ştefan să sară din pat. Ţâşneşte spre bucătărie alunecând pe podea şi julindu-şi genunchiul. O vede pe Carmen cum stă cu mâna întinsă spre geamul vecin, tremurând din toate încheieturile şi incapabilă să spună ceva. Era albă ca varul. Reflexul lui îl face să-i tragă o palmă pentru a o scoate din acest şoc. Ea reacţionează şi cade grămadă la picioarele lui. Lăsând-o jos pentru o clipă, se repede să vadă, doar că nimic nu este acolo. Camera e învăluită în întuneric şi linişte. O ridică cu greu apucând-o de subsuoară şi o duce pe pat. Era plânge încetişor, are ochii tulburi plini de lacrimi. Tremură încă scuturată de frisoane. El îi prinde faţa în palme forţând-o să se uite în ochii lui.

-Ce s-a întâmplat?întreabă încet. Îmi poţi spune ce ai văzut? Eu n-am mai văzut nimic.

Carmen dă din cap că nu, iar Ştefan nu înţelege.

-Ce, nu? N-ai văzut nimic acolo?

Ea dă din cap că da.

-Deci ai văzut ceva dincolo? În camera acolo?

Ea dă din cap afirmativ cu lacrimile siroindu-i încet pe ambii obraji.

-Ce a fost, eu n-am mai văzut nimic?!

-Ci...ci...cineva...bâlbâie ea. Se..se uita la mine.

-Ai văzut pe cineva acolo, la geam care se uita la tine? Ce era, bărbat, femeie...

După ce le zice „femeie” ea dă din cap mai tare.

-Femeie...?!

-Bătrână, şopteşte ea trăgându-şi sufletul şi respirând adând. O bătrână, lângă geam, se uita la mine. Părea ca una moartă.

-Moartă se uita la tine? Adică arăta ca o moartă?!

Ea dă din cap că da.

-Uite cum facem. Linişteşte-te acum, mâine la prima oră plecăm de aici, bine? Eu n-am mai văzut nimic, dar te cred. Am să urmăresc, poate mi se arată şi mie. Orice ar fi, nu ai de ce să te temi, sunt cu tine şi nu poate să-ţi facă nimic. Aici nu are putere.

Nici nu apucă el să-şi ducă vorba la sfârşit când o izbitură puternică se aude în uşa din camera depozit. Lovitura se repetă la fel de puternic, cu violenţă.

Ştefan sare în picioare şi apucă un picior de lemn rupt cine ştie de unde, ce zăcea lângă uşa de la intrare.

-Vă arăt eu vouă cum să vă bateţi joc, îşi mârâie înfuriat la culme.

Deschide cu brutalitate uşa ce dă spre hol... Scaunul din bucătărie îl loveşte cu putere sub genunchi aproape răsturnându-l. Prostit se uită la scaunul ce fusese o clipă înainte în mijlocul bucătăriei. Nu mai înţelege nimic! Geamul deschis se trânteşte brusc, cu violenţă, rupându-se, iar sticla sfărâmată căde ploaie asupra lui şi-l răneşte uşor pe obraz şi nas. Se târăşte de-a buşilea către perete la adăpostul uşii, dat uşa, ca posedată îl prinde într-o serie de lovituri cel rănesc la tâmplă şi aproape să-i frângă graţul cu care încearcă să se apere. Se ridică ca împins de un resort. Carmen, care nu înţelege nimic, se uită la el incapabilă să înţeleagă.

Ştefan se repede şi o cuprinde de umeri. Ea îi şterge cu palma câteva firicele de sânge ce-i siroiau din obraz şi nas.

-Plecăm acum! Îmbracă-te!

 

Noaptea rece îi învăluia făcându-i să tremure, dar avea darul de a-i ţine treji. Trăgeau după ei bagajele împachetate la nimereală într-o grabă ce friza nebunia. Abia îşi luaseră cele câteva haine uşoare pe ei. Strada pustie era bătută de rafale de vânt, iar picuri mici le cădeau în creştet , apoi pe braţe, pe faţă... Începuse să plouă mărunt. Un taxi opri lângă ei, şoferul măsurându-i atent şi circumspect.

-Ne puteţi duce la cel mai apropiat motel sau motel? îl întreabă Ştefan cu o voce stinsă.

-Urcaţi... le răspunde acesta după câteva secunde.

În spate, Carmen se ghemui în braţele lui tremurând. Ochii ei, roşii, i se închid obosiţi şi grei. Ştefan priveşte înainte prin parbrizul stropit de picături. Ştergătoarele îl prind ca într-un joc stupid, urmărindu-le mişcarea ciclică şi acel scârţâit specific al cauciucului uzat.

-Ştiu un motel ieftin, vă pot duce acolo...

-Bine, răspunde Ştefan încet.

-Nu ştiu cine sunteţi, de unde veniţi, dar mai bine că nu v-a venit ideea să înoptaţi în casa aia mare părăsită, de acolo de pe dreapta. Aia se zice că-i bântuită. Acolo s-a spânzurat o bătrână, cu mult timp înainte. Casa rămase acum fiului sau nepotului ei, aşa ceva, doar că ăla a fost găsit mort seara trecută... Despre casă se spun numai prostii din astea. Acum, sincer eu nu cred că-s adevărate, vorbe bune să sperie copii, sau să atragă amatorii de senzaţii tari.

Soferul nu se mai oprea. Turuia încontinuu vorbe pe care ei nu le auzeau. Carmen aţipise. Ştefan îşi întoarce capul. Priveşte cum maşina se depărtează de casă. Undeva, la etaj o lumină pâlpâi preţ de o fracţiune de secunde, apoi se stinse cufundând totul în negura nopţii.

 

Sfârsit

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...
Sign in to follow this  

×
×
  • Create New...