Jump to content
Vesperala Forum

Scrieri inocente...ale lui Mihai LEONTE


Mihai LEONTE

Recommended Posts

Omule!

 

Te crezi singur pe pământul ăsta? Crezi că numai tu ai gânduri şi probleme?

Nu domnule! Daca tu ai o tolbă de gânduri alţii au mai multe. Tu ai o casă? Da.

Atunci ai o grijă mai puţin şi acest gând nu te mai frământă. Alţii n-au casa lor şi din acest motiv sunt puşi pe gânduri. Ai un venit din care să-ţi duci existenţa, mai bună sau mai rea? Ai! Atunci nu-ţi rămâne decât sa-ţi împarţi acest venit cât mai judicios.

Alţii n-au niciun venit, dar au încă o tolbă de gânduri! De unde să facă rost de bani să trăiască de azi pe mâine. Având o casa, ai şi un pat. Alţii nu-l au nici pe acesta.

E iarnă ai caldură in sobă? Ai, fiindca ţi-ai asigurat lemnele din vară. Alţii n-au fiindcă nu şi-au asigurat lemnele, fie n-au vrut, fie n-au putut. Ai copii? Ai. Sunt aranjaţi? Au un loc de muncă? Au. Şi totuşi toată ziua te gândeşti la ei. Aşa este când eşti părinte. Şi alţii au copii, dar n-au unde să lucreze chiar dacă ar vrea. Şi alţii au copii, au unde să lucreze, dar nu vor! Aşa că nu te mai plânge că tu ai probleme. Lasă-i pe alţii să se plângă, căci şi aşa nu-i ascultă nimeni.

post-6-1202636685_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Răzeşul Pantelimon

 

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Româneşti. În cadrul Şcolii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproape toţi elevii erau implicaţi în pregătirea acestui eveniment. Unii învăţau poezii, alţii erau cuprinşi în coruri şi învăţau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit şi eu un rol în sceneta; Moş Ion ROATĂ şi Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui ţăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(judeţul Suceava) am căutat să vorbesc aşa cum vorbeau ţăranii în satul meu Petia.

În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii de liceu şi ai şcolii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, aşa că aglomeraţia era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.

Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era linişte. Toţi eram îmbrăcaţi în costume specifice ţărăneşti; cioreci, laibăre şi cojoace, şi domnii din piesă în costume domneşti. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, după primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,

s-a făcut linişte în sală, toţi au început să asculte replicile răzeşului Pantelimon cu mare atenţie, şi liniştea a ţinut chiar puţin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moş Pantelimon.

A fost o experienţă frumoasă, care nu s-a mai repetat alatădată. A devenit doar AMINTIRE

post-6-1203882733_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

Mama...

 

Amintirile sunt acele clipe ce rămân neşterse în memoria cuiva, care au impresionat spiritul unui om. Păstrăm în amintire chipul omului drag. Pentru unii acest chip este al mamei care s-a aplecat spre fiinţa ta din prima clipă a vieţii şi până ai plecat departe în lume. Păstrez în suflet chipul mamei văzut într-o fotografie, mult mai târziu , când eram destul de mare pentru a putea citi. Toţi cei care îmi vorbeau despre mama mea spuneau că era o femeie frumoasă, dar care s-a stins foarte repede răpusă de o boală pentru care încă nu se descoperise medicamentul, tuberculoza. Eu nu i-am păstrat chipul real în memorie, dar în sufletul meu este mai frumoasă decât în fotografie. Am păstrat-o în suflet oriunde şi oricând, păstrându-i o amintire greu de descris în cuvinte.

Dorinţa mamei a fost să ajung profesor, dar viaţa nu m-a dus pe acel drum, însă am ajuns maistru, profesând această meserie 21 ani, acesta ar fi echivalentul unui profesor, căci şi maistrul este un fel de pedagog, dar cu alte mijloace. Am fost întotdeauna aproape de oameni, respectându-i, aşa cum mi-am respectat şi colegii de muncă, nu am făcut nici un fel de diferenţieri între muncitor şi maistru. Astfel am considerat că visul mamei a fost îndeplinit, făcând din meseria mea una didactică, aşa cum şi-ar fi dorit mama. Numai cei care n-au avut în viaţa lor o mamă lângă ei, pot spune ce mult înseamnă mama şi cât de mult le-a lipsit în decursul vieţii. Cei care mai aveţi mame respectaţi-le. Veţi dovedi prin asta înaltul simţ al umanităţii. Mai multe nu vă pot spune.

post-6-1205677942_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

PSALMUL CREDINŢEI MELE.

 

Doamne când voi ajunge în faţa TA, eu fiul TĂU Mihai să mă judeci, să nu mă întrebi dacă am crezut în TINE? TU ştii prea bine că am crezut în puterea TA, căci mi-ai fost întotdeauna pavăză şi sfătuitor, altfel n-aş fi putut ajunge să merg până aici.

Când eram singur, foarte singur, doar Tu mi-ai fost alături întărindu-mi credinţa. Ştiu că sufletul curat al mamei, TE-A rugat să nu mă laşi în braţele deznădejdii. M-ai pus la încercări pentru a vedea cât sunt de slab, dar nu m-ai lăsat să cad.

Mi-ai dăruit putere şi mi-ai luminat calea, arătându-mi drumul pe care să merg. Întotdeauna TE-AM ascultat cu o evlavie ascunsă, fără să mă arăt semenilor. Atunci când am putut ŢI- am ridicat rugi şi TE- am slăvit. Am greşit, dar TU ca un TATĂ iubitor m-ai iertat, şi iarăşi m-ai îndrumat spre lucrurile bune. Pentru asta sunt foarte fericit.

ÎŢI MULŢUMESC DOAMNE CĂ M-AI ÎNŢELES. EU AM CREZUT ÎN TINE. CEI CARE CRED ÎN TINE VOR AVEA PAZA TA. APĂRĂ-MĂ DOAMNE PÂNĂ LA CAPĂT, PE MINE ŞI PE URMAŞII URMAŞILOR MEI. AMIN.

post-6-1205947847_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Necesitatea bibliei…

 

Mărturisesc sunt un credincios moderat, ortodox prin naştere şi nu renunţ la această religie. Nu am făcut compromisuri nici altădată şi nu am motive să fac nici acum. Totuşi cine n-a citit încă biblia îl sfătuiesc să înceapă citirea acestei cărţi, biblia fiind cea mai citită dintre toate cărţile scrise până în prezent. Biblia trebuie să fie o carte deschisă în orice casă, această carte deosebită nu trebuie citită doar de teologi. Umblând prin ţara noastră, prin minunaţii Munţi Apuseni, am văzut că în fiecare casă, în camera bună exista pe masă la loc de cinste o biblie masivă, cu un scris destul de mare pentru a putea fi citită şi de bătrânii care nu prea aveau ochelari. În biblie sunt destule învăţături ce ar trebui urmate de toţi muritorii. Nu trebuie să luăm aspectele dogmatice, acestea rămânând în seama teologilor. Biblia trebuie să fie o carte deschisă, unde fiecare cititor îşi poate găsi un anume fel de alinare, căutând acolo unde sufletul are nevoie de linişte şi pace.

S-au făcut multe referiri chiar la valoarea poetică a unor capitole din biblie, acei care studiind-o în profunzime au decis că ilustrul împărat Solomon, înţelept al împăraţilor şi împărat al înţelepţilor, prin Cântarea Cântărilor a ridicat poezia la apogeul absolut.

Cântarea Cântărilor capodopera a poeziei universale aduce un elogiu neegalat iubirii pure, iubirii curate plină de semnificaţii, ce astăzi ni se par banale şi desuete, dându-le o interpretare minoră. Fără a concluziona, ori de câte ori aveţi ceva ce vă frământă nu ezitaţi, luaţi şi citiţi în biblie, veţi vedea că imediat ceva se va schimba în gândurile dumneavoastră. Dacă nu aveţi încă această carte, faceţi rost de una şi vă asigur că nu veţi regreta. Prin anii 1960 această carte era pusă sub mare stricteţe, un OM deosebit adept al unui cult, văzându-mă căutând această carte mi-a făcut cadou una pe care o păstrez, ţinând-o la loc de cinste în casa mea. Niciodată nu am îngrădit pe nimeni să-şi manifeste credinţa, cu toate că prin poziţia mea eram obligat de împrejurări să mă port destul de închis, dar n-am făcut acest lucru. Întotdeauna am lăsat oamenilor libertatea de a crede în ceea ce ei consideră că este calea cea mai bună. Prin acest articol nu vreau să fac nici un fel de apologie, doresc doar ca fiecare dintre noi să fie lăsat liber să-şi aleagă credinţa ce o va urma.

Mihai LEONTE

post-6-1206771744_thumb.jpg

post-6-1206771762_thumb.jpg

post-6-1206771777_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

Spiritul copilăriei

 

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărţim de ceea ce am trăit în copilărie. Foarte mulţi psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul şi inima noastră pentru totdeauna. Nu aş putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.

Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aş putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuşi am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăast timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alţii au mai mult ca mine. M-am mulţumit cu puţin, ca şi alţii cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumuseţe deosebita. Mergând cu vitele la păşune îmi găseam satisfacţii în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viaţă. Iarba şi florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ţinându-mi tovărăşie ca şi o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mişcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spaţiul înconjurator.

Mă fascinau muşuroaiele cu furnici în continuă mişcare, ce nu îşi întrerupeau munca niciodată. Albinele şi bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau nişte escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizaţi. Însoţit îndeaproape de veşnic flămnzii mei boi, careee oricât mâncau ziua, seara ajungeu acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mancare şi pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveştilor cu zâne frumoase, cu împăraţi drepţi şi buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuţi în lupta nici de cei mai fioroşi zmei. Soarele era şi el un un prieten bun ce mă însoţea, fiindu-mi aliat dar şi duşman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpuşoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.

Nimic nu avea vreo importanţă deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aştepta să vină seara, să ajunga acasă, să mănânce şi să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îţi lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine ştie ce lanuri străine de ale tale. Viaţa îşi ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinţii, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, şi nu altădată.

post-6-1208092209_thumb.jpg

post-6-1208092232_thumb.jpg

post-6-1208092243_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

PICHETUL DE GRĂNICERI

 

- La ieşirea din Coronini spre sud-est, pe drumul ce merge spre Orşova, a fost cândva pichetul de grăniceri. Paznic de nădejde a graniţei cu vecinii noştri sârbi, ochi magic al statului nostru în zona de sud vest. Aici erau cartiruiţi grănicerii care vegheau ca nimeni să nu privească cel puţin spre malul fost iugoslav, unde foarte mulţi români îşi căutau fericirea spre occidentul care azi ne refuză. Dunărea a fost cel mai fidel grănicer de a lungul istoriei de veacuri a spaţiului carpatic, ducându-şi apele mai întotdeauna învolburate în aval, acolo unde le aşteptau vechile cleanţuri ascunse în adâncuri. Acum nu mai există pericolul stâncilor deoarece fie au fost distruse, fie au fost acoperite de apele lacului de acumulare ale actualului baraj de la hidrocentrala electrică de la Porţile de Fier, dată în folosinţă în 1972.

Acum din vechiul pichet a mai rămas doar o clădire cu ziduri coşcovite şi părăsite, cu ochii ferestrelor goliţi de banalele geamuri, privind spre drumul pustiu acum. Restructurarea sistemului de apărare a graniţelor României, a făcut ca aici să nu mai existe nimeni pentru a păzi măcar patrimoniul destul de consistent cândva. Totul e pustiu. Peste puţin timp această clădire va dispare, cum au dispărut şi altele, cărămidă cu cărămidă. Cu puţină voinţă din partea unor autorităţi aici se putea face în locul ruinelor, un mini hotel pentru toţi pescarii amatori ce vin din Timişoara, Reşiţa sau alte localităţi, care dorm prin autoturismele personale sau prin corturi improvizate, putând să fie cazaţi decent în condiţii mult mai umane.

Întrebarea ar fi, dacă se vrea distrugerea acelui bastion al pazei din vremuri de acum apuse, care a făcut destul de multe victime din rândul celor ce voiau libertatea cu orice preţ? Pe aici când treceai, nu puteai să întorci privirea spre malul celălalt căci erai catalogat drept ,,trădător'' şi puteai să fii cazat aici fără voie, şi mai presus de atât să ieşi bine tăbăcit de către soldaţii în termen, care voiau o permisie sau o avansare la ,,excepţional''.

Pe marginea acestui subiect ar fi multe de spus. Mă rezum doar la acest inocent articol.

 

Mihai LEONTE- pensionar - Moldova Noua.

post-6-1210876184_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 months later...

Amintiri, amintiri...

 

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admiraţie poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu şi tabletele de scriitor ale matusalemului poeziei româneşti Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca şi articolele scrise despre minerii din Leşul Ursului, îmi retrăiesc tinereţea acelor momente care mi-au rămas neşterse în memorie după aproape cinci decenii.

Îmi amintesc cu tristeţe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărţi, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit şi când a văzut cartea mi-a luat-o din mână şi când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, şi mi-a înterzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul şi stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.

Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea şcolii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toţi elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toţi eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greşit. Întotdeauna ne scotea în evidenţă calităţile şi nu defectele. Toţi eram buni, frumoşi, cuminţi. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.

Amintiri frumoase păstrez şi despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toţi, elevi, profesori, ingineri, maiştri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazaţi la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munţii Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereţii în ,,calcio vecchio’’ vopsiţi în alb, ca şi uşile şi ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă şi liniştită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos îşi trimitea şuşotitul în permanenţă până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu şi a soţiei sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii şi ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi şi niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Aceşti oameni au fost minunaţi şi noi îi respectam iubindu-i aşa cum înţelegeam noi atunci.

Pentru mulţi din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o şcoală profesională? Ei bine, din acest gen de şcoală au ieşit mulţi meseriaşi care mai târziu au schimbat faţa României de după cel al doilea război mondial. La şcoala din Zlatna învăţau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare şi haine pentru a învăţa o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma şi cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulţi să aibă o rampă de lansare mult mai uşoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alţii au ajuns în domeniul lor buni meseriaşi, devenind apoi maiştri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a şi întâmplat în anii următori. Şcoala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu şcoala era şi biblioteca oraşului. Timp de citit aveam suficient, îţi trebuia doar dorinţa de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârşit cunoaşterea marilor scriitori români, şi universali. În şcoala elementară din Buneştii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alţi scriitori acceptaţi la acea vreme. Cum lucrasem şi în Ploieşti frecventasem şi biblioteca rafinăriei unde lucram, dar şi biblioteca centrală din acest mare oraş, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam şi sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ţi însuşeşti literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puţin îndoctrinate.

post-6-1216393392_thumb.jpg

Link to comment
Share on other sites

  • 2 months later...

ARMĂSARUL CEZAR

 

La Valea Călugărească am ajuns din întâmplare. Împlinisem 16 ani şi umblam să caut de lucru prin Ploieştii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum nişte băieţi care căutau de lucru la Forţele de Muncă. Aceştia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei şi m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploieşti - Sud. Am nimerit o cursa muncitorească şi în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau şi plecau fel şi fel de oameni. Dimineaţa am plecat în sat şi am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a îndrumat; mergeţi la Bârcă. Nu ştiam cine e Bârcă şi ce hram poartă. Din grupul format la Ploieşti mai eram patru băieţi cam de aceeaşi vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva şi întreţinea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poşta, primăria, miliţia aşa că eram destul de avantajaţi. Intram noi pe ici pe colo şi întrebam de Bârcă. Odată apare în faţa noastră un bătrânel cu o figură de şmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană şi ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moşului, şi a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâştele. Nu ştiam că Bârcă ăsta era un glumeţ. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe şotii, încercând să minimalizeze forţele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un bărbat tânăr şi înalt pus la patru ace, destul de elegant, şi îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, şi se întorc la noi şi ne întreabă dacă avem acte. Dintre toţi eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalţi o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul şi mă întreabă dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploieşti. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, şi uşurel m-a luat de guler şi m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.

Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega şi unde? I-am explicat unde lucrasem şi de ce am plecat. Mi-a luat buletinul şi m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt şi utemist m-a dat pe mâna unui şef de echipă şi i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit şi Bârcă, adică şeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ştefan, şi este secretarul UTM - ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alţi câteva zeci de muncitori. După masă şeful de echipă m-a luat şi m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.

Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului şef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armăsarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o culoare maronie înspre un roşu vişiniu. Nu ştiam ce voi păţi cu el in viitor, şi cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, şi a început să-mi spună ce aveam de lucru, cu blândeţe şi un fel de protecţie părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de şaretă cu care mergeau şefii în deplasări, dar era şi cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără şa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, ţesălându-l şi îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întâmplările cu Cezar nu au întârziat să apară.

Era duminică şi toţi caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, şi vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlaţi, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae ştiind regulile îl înhamă pe Cezar la şareta şi îmi încredinţează mie hăţurile. Şeful cu care mergeam îl încredinţează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul naţional dinspre Ploieşti spre Mizil. La ieşirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depăşit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea şi peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlţâindu-ne puţin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câţiva metri în faţa noastră. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit şi cine ştie ce aveam să păţim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în acelaşi timp şi pe noi. Şi asta a fost doar prima întâmplare.

Link to comment
Share on other sites

BĂDIA HUŢĂ

 

Bădia Huţă nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Şi domn Agape era directorul şcolii noastre din sat. Dacă din întâmplare greşeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huţă. Bădia Huţă era omul şcolii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreaţiile din curtea şcolii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huţă venea în clasă şi ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huţă ştia tot felul de poveşti, mai ales din război, unde fusese ordonanţa domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveştile bădiei Huţă ne făceau să uitam că suntem în clasă, la şcoală, şi tremuram cu el prin tranşee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huţă l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munţii Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldaţii n-au mai ascultat de nici o comandă, şi fiecare şi a căutat un drum cât mai scurt către ţară, şi casă. - În zilele de iarnă bădia Huţă venea la domnu’ Agape să ceară câţiva băieţi pentru tăiatul lemnelor în magazia şcolii. Erau preferaţi băieţii mai bine legaţi la trup. Cu toate că voiam să merg şi eu, pentru a asculta alte poveşti ale lui bădia Huţă, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieţii care mai ştiau ceva carte, şi aici mă avea şi pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace şi pe bădia Huţă, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învăţătură pe copiii care mai trebuiau să şi înveţe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu nişte joagăre ruginite şi vechi nu era un lucru prea uşor pentru nişte băieţi de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îţi trebuia şi timp, dar şi forţă. Domnu’ Agape ţinea foarte mult la bădia Huţă, căci spuneau alţii, acesta îi salvase viaţa de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul şcolii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huţă şi a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, şi au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce şi-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădiţa Huţă a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieşit amândoi la pensie.

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

CIRIPITORUL

 

- Venise la noi ca nou angajat. Un băiat isteţ şi frumuşel. Din fişa de instructaj, datele erau seci; nume şi pronume; Cristian TELL, calificare, necalificat. Purtând numele colonelului de la 1848, prieten al lui Nicolae Bălcescu, am început să vorbim despre istorie şi literatură. Pentru cele 7clase scrise în fişa de instructaj, ştia mult mai mult. Totuşi mi-am zis; ,,Băiat deştept cu 7 clase''. Întrebându-l (cum ne instruise psihologul întreprinderii) cam cât va sta la noi, a început să-mi îndruge planuri de viitor, şi că va ieşi la pensie de aici. Ceva m-a făcut să nu prea cred ce spunea, căci mâinile lui arătau ca ale unui pianist, cu degete lungi şi fine, cu ceva semne de om care scrisese mult, şi nu ale unui muncitor care voia să spună că muncise pe şantier. Funcţia mă obliga să-l ascult cu atenţie.

- L-am repartizat în echipa care deservea locul unde se manevrau vagonetele pline de minereu pentru descărcare. Aici era o echipa de 6 oameni, noul venit era cumva în plus, dar şeful îl repartizase aici, şi trebuia să respect ordinul. Încet-încet omul nostru Tell, era tot mai iubit de cei din echipă, fiindcă era ascultător şi bun executant. Cum oamenii vechi erau şi ei trecuţi prin multe, unul îmi spune într-o zi; Meştere Telu (fiindcă aşa îi spuneau toţi) scrie ceva într-un carnet când noi nu-l vedem. Nu se poate, îi zic eu celui care-mi spusese. Dar am rămas cu o îndoiala în suflet. Am pus pe altcineva să-l întrebe unde stă şi ce face în timpul liber. Personal discutam mai rar cu Telu, şi încercam să-l ignor. Am început să arunc nişte poante false, cum şi cu cine am fost la băut, pentru a vedea unde se vor duce informaţiile mele. Acţiunea a dat roade. Într-o dimineaţă după ce oamenii intraseră în mină, sunt chemat la biroul şefului de mină. Aici nu era şeful minei, ci secretarul de partid pe mină, maistru şi el, şi cu care fusesem colegi la şcoala de maiştri. Acesta începe să mă întrebe ce am făcut în zilele anterioare şi unde fusesem? Am îndrugat nişte răspunsuri reale în fond, şi intenţionat ocoleam altceva. Tipul a început să-mi reproşeze că ar trebui să fiu mai atent, şi să nu mai umblu prin birturi. Nu am zis nimic, şi mi-am însuşit critica. Dar ajuns la locul de muncă, cum am avut ceva timp liber încep să le povestesc celor din echipa cum fusesem în seara precedentă la restaurant, fără să dau nume. Unul care mă ştia cine sunt mă întărâta să le spun ce şi cum băusem, dar eu ocoleam răspunsuri concrete. Câteva zile am difuzat astfel de ştiri false. Sistemul a funcţionat, şi după vreo câteva zile politrucul mă cheamă din nou. Începe cu sfaturi prieteneşti şi colegiale, şi mă avertizează că nu fac bine ce fac. Totuşi în final mă întreabă de ce mă port aşa? Pentru că mă cunoştea, şi o cunoştea pe soţia mea, l-am rugat să o sune la telefon pe soţia mea când ajunge acasă şi să întrebe ce am făcut eu în ultimele zile.

Asta fiind într-o sâmbătă la schimbul 1 , luni seara la schimbul 3 Telu nostru nu a mai apărut la lucru. Cineva a venit şi ne-a spus simplu că se lichidează, şi nu l-am mai văzut. După ceva timp m-am dus la cadre să întreb de soarta lui. Am rămas stupefiat când mi s-a spus că nu aveau nici un angajat cu numele şi marca pe care o căutam eu. Am luat fişa de instructaj şi am distrus-o. Dacă ştiam că va veni într-o zi revoluţia, aş fi păstrat acea fişă. Acesta a fost unul dintre aşa zişii,,ciripitori'', dar câţi nu vor mai fi fost până la el, şi după el?

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

DESPRE MINERI ŞI MINERIT…

 

Am muncit peste 30 ani în minerit şi pot spune că despre această meserie ştiu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii 1960. Deoarece în anul 1963 deţinuţii au fost scoşi din toate minele din România. În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al şcolii profesionale de mineri din Zlatna şi făceam practica la mina Haneş din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentaţie destul de consistentă faţă de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toţii în aceleaşi condiţii, ucenici, civili şi deţinuţi. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deţinuţi şi civili. Să nu se creadă cumva că aceşti deţinuţi erau nişte îngeraşi, ci aveau de executat foarte mulţi ani de închisoare. Nici care mai puţin de zece ani. Ce hrană primeau aceşti deţinuţi când porneau spre punctele de lucru? Poate nu veţi crede dar aceşti deţinuţi ,,muncitori’’ primeau o alimentaţie foarte consistentă. Fiecare avea un săculeţ pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie şi se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeţ se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, adică 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă şi usturoi şi uneori şi ceva desert. Pentru acea vreme şi acele locuri mulţi civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentaţie.

După absolvirea şcolii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almaşul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deţinuţi. Minele unde lucrau deţinuţi erau păzite de militari destul de înarmaţi, închise cu grilaje duble, şi fiecare civil avea o legitimaţie specială de acces şi nu aveam voie să introducem în mină cărţi, reviste sau ziare. Mina Almaşul Mare era departe de Zlatna, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Aici exista un punct alimentar unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, şi dacă nu reuşeai să-ţi cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau foarte plastic colegii noştri de muncă localnici. Tot aici la gura minei funcţiona şi o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonaţi la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, aşa zisa ,,galiţă’’, care distrugea şinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizaţi deţinuţii pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsaţi să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverşi capi de grup, ce coordonau şi solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria şi priceperea lor. Condamnaţii cu ani mulţi ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele şi rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deţinuţii ştiau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiţionalul maxim, adică 3 zile la zi. Dar printre deţinuţi erau şi aşa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceştia erau cei care aveau studii superioare fiind jurişti, ingineri, ofiţeri care lucrau fie în administraţie, fie la transport sau alte locuri de muncă mai uşoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toţi tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfăşurării activităţii.

Civilii cu deţinuţii erau într-o strânsă relaţie de colaborare. Deţinuţii confecţionau diverse obiecte care le dădeau civililor pentru ţigări în mod special. Şi aici deţinuţii aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deţinut în timpul detenţiei.

După ce şi-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină şi s-a angajat. Nu s-a dezminţit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât şi el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălţime. Şeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din nouă oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi şi astfel reuşeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, aşa cum făceau deţinuţii. Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadenţă de realizare a obiectivului nostru. Am reuşit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen şi astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuşi am ieşit destul de şifonaţi, mai bine spus foarte obosiţi, dar satisfăcuţi pentru realizarea câştigului în primul rând. Toţi acei care n-au văzut vreodată o mină, nu ştiu ce înseamnă să respiri cel puţin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf şi gaze diverse, din cele mai toxice şi în plus să primeşti în plămâni particulele de siliciu foarte prezente în minele din Munţii Apuseni.

Link to comment
Share on other sites

E FOARTE GREU SĂ FII PARLAMENTAR

 

În politică a fi în opoziţie este ca şi cum ai fi într-un concediu de patru ani. Ai devenit parlamentar ai asigurat un salariu foarte consistent, autoturism la scară, plătit de stat (statul fiind noi cetăţenii contribuabili). Locuinţa la un hotel de multe stele. Hrană la bufetul subvenţionat al parlamentului, şi uite aşa dacă ai chef te duci la parlament, dacă nu dai telefon unui coleg să voteze în locul tău. Nu te poate trage nimeni la răspundere, te-a ridicat partidul.

Dacă vii în teritoriu, săptămânal se zice, treci în goana jeepului tău, din când în când la vreo primărie, unde eşti primit cu pâine şi sare, o răchie, o fripturică (de vânat bineînţeles). Şoferul îi şopteşte secretarului de la primărie să dea un telefon la ziare, să se ştie că domnul parlamentar se află în teritoriu. Dacă cineva critică aleşii neamului, atunci se organizează urgent o conferinţă de presă şi se aduc în prim plan realizări şi succese ale partidului, fie din secolul trecut, fie din istoria îndepărtată. Şi uite aşa trec cei patru ani, fără să ştii.

Nu e uşor să fii parlamentar în România de azi. Dacă eşti la putere e cu totul altceva, nimeni nu te atinge cu nici un cuvânt.

Link to comment
Share on other sites

  • 4 weeks later...

ÎNCERCĂRI

 

În momentul când începi să scrii desigur că încerci să-ţi deschizi acea parte a sufletului încă nevăzută de cei care te înconjoară, şi cu atât mai mult de alţii mult mai îndepărtaşi. Nu neapărat cei care scriu vor deveni celebri, dar încercările lor sunt exerciţii de curaj pe care foarte mulţi nu le au. Fiecare scriitor sau poet îşi va expune în creaţia sa în primul rând sentimentele şi gândurile personale. Nu văd nimic rău în asta, ci tocmai că aceste scrieri în foarte multe cazuri pot fi benefice, atunci când ele redau experienţe de viaţă prin care autorul a trecut sau alţii le au avut şi au fost descrise. Experienţa de viaţă, gradul de cultură, talentul şi nu în ultimul rând, geniul creatorului se oglindesc în tot ce scrie cu cea mai mare acurateţe. Nu aş vrea să dau exemple şi totuşi nu pot să trec, fără să remarc scrierile americanilor Mark Twain şi Jack London, a ruşilor Tolstoi şi Dostoievski în proză. Cât de reale sunt descrierile trăite de compatriotul nostru Panait Istrati, Zaharia Stancu, şi Marin Preda.

Venind la simplitate ne vom reaminti de acele ,,Amintiri din copilărie’’ a neîntrecutului povestitor Ion Creangă, ce trebuie recitite cel puţin odată pe an, pentru deschiderea şi destinderea sufletului. În poezie trebuie exemplificat marele Mihai Eminescu în primul rând. De ce? Fiindcă marele poet şi-a deschis sufletul pentru noi cititorii. Numai că el a făcut-o într-un mod simplu, cu motivaţii foarte deschise, dar cu semnificaţii mult mai largi. Aici se remarcă geniul său de necontestat. Încercând să descifrăm şi alţi poeţi români, trebuie să remarcaţi acei poeţi mai puţin cunoscuţi, cum sunt Panait Cerna sau Ion Păun-Pincio. Chiar dacă uităm că avem şi alţi poeţi mult mai populari cum este cazul lui George Coşbuc, vom vedea la acest poet că în fiecare poezie sau chiar în fiecare strofă stau ascunse trăirile poetului răzbătute până la noi, şi atât de citite şi cântate de cele mai diverse categorii de persoane.

Link to comment
Share on other sites

  • 3 weeks later...

TĂLMĂCIREA UNUI VIS

 

De la o vreme seara când mă culc nu prea am griji. Ştiu bolile de care sufăr. Pat unde să dorm am. Căldură în soba de teracotă am. Astfel că adorm liniştit. Totuşi mai zilele trecute, tocmai când dragul nostru preşedinte, ( fiindcă am văzut că a primit un premiu de simpatie populară) anunţase că vom avea premier pe domnul Stolojan. Am adormit liniştit căci fiind finanţist Stolo va manevra banii aşa cum trebuie. Dar peste noapte am început să visez; Se făcea că sunt zbuciumat şi neliniştit. Mă întrebam totuşi de ce? Deodată se făcea că Sfântul Petru, venise pe Pământ trimis de Divinul Creator să vadă ce mai facem noi pământenii, căci după cum se ştie Creatorul nu ne are numai pe noi. Cum eu stăteam aşa cu capul pe o masă sub o salcie pletoasă de lângă blocul nostru, ilustrul personaj mă bate uşor pe umăr, destul de familiar. Ce faci Mihăiţă? Ridic privirea şi întorc uşor capul. Sincer credeam că e moş Aurel un vecin al nostru. Nu, nu era dumnealui. Deschid ochii şi recunosc un chip destul de cunoscut, întreb;

- Dumneavoastră sunteţi Sfântul Petru? La care simpaticul bătrân îmi răspunde prompt; - Da eu sunt Sfântul Petru, ştiu că mă ai într-o icoană din casă. Am rămas oarecum descumpănit, dacă şi pe asta o ştia. Sfântul îmi zice;

- Văd că ai început să visezi, şi m-am gândit fiind prin zonă să-ţi las un Înger să-ţi tălmăcească visul. Prind curaj şi îi spun bătrânului sfânt;

- Nea Petrică pe dumneata parcă te văd mai des decât pe aleşii noştri!

- Se prea poate Mihăiţă, vin şi eu mai rar, căci voi pământenii v-aţi înmulţit destul de mult. Dar mă mir de aleşii voştri, cum de nu vă vizitează mai des? Eu îţi las acest Înger şi pe el întrebă-l ce vrei şi ce nu vrei. Astfel că Sfântul Petru a plecat lăsând un fel de Duh ce plutea pe lângă mine. Şi încep să-l întreb pe Înger;

- Crezi că voi avea linişte în următorii ani?

- Da, îmi răspunde Îngerul, numai să nu dai drumul la televizor şi la radio. Pe stradă nu vei mai auzi megafoanele făcând reclamă pentru cei care vor să fie aleşi. Ici colo pe câte un stâlp vei mai vedea pozele lor. Dar asta să nu te neliniştească, pe aleşi nu ai să-i vezi.

- Îngeraşule bun, încep eu să-l linguşesc, dar ţara noastră, România va avea parte de linişte?

- Dragul meu, îmi zice Îngerul; întrebarea ta este dificilă; Numai Dumnezeu ştie ce va fi! Atunci am sărit din somn şi am încercat să aflu unde sunt de fapt. Stupoare, eram în pat şi mă trezisem, căci Coşava noastră care sufla pe aici de ceva vreme, deschisese plasa de ţânţari de la fereastră, şi aceasta zdrăngănea de mă trezise.

Link to comment
Share on other sites

CINE E MOŞ CRĂCIUN?

 

Cum domnule să nu ştii cine e Moş Crăciun?

Moş Crăciun e copilul care nu te cunoaşte, dar îţi dă bună ziua!

Moş Crăciun e tipul sau tipa, care te vede cu plasele grele de cumpărături şi te ajută!

Moş Crăciun e trecătorul de pe stradă, care atunci când te opreşti să-ţi tragi sufletul,

te întreabă daca ai nevoie să te ajute cu ceva!

Moş Crăciun e cel care din puţinul lui adunat cu trudă, oferă şi altora ceva!

Moş Crăciun e cel care nu lasă pe nimeni să îngheţe în frig!

Moş Crăciun este cel care ţi-a răspuns la mesajul tău sincer.

Încercaţi să fiţi şi voi cât de cât un Moş Crăciun.

Eu vă urez un CRĂCIUN FERICIT,

Mulţumesc pentru ca m-aţi citit.

Pentru toţi cei care mă cunosc, indiferent de modalitate.

Mihai LEONTE

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

RĂZEŞUL PANTELIMON

 

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Româneşti. În cadrul Şcolii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproape toţi elevii erau implicaţi în pregătirea acestui eveniment. Unii învăţau poezii, alţii erau cuprinşi în coruri şi învăţau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit şi eu un rol în sceneta; Moş Ion ROATĂ şi Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui ţăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(judeţul Suceava) am căutat să vorbesc aşa cum vorbeau ţăranii în satul meu Petia.

În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii de liceu şi ai şcolii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, aşa că aglomeraţia era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.

Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era linişte. Toţi eram îmbrăcaţi în costume specifice ţărăneşti; cioareci, laibăre şi cojoace, şi domnii din piesă în costume domneşti. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, după primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,

s-a făcut linişte în sală, toţi au început să asculte replicile răzeşului Pantelimon cu mare atenţie, şi liniştea a ţinut chiar puţin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moş Pantelimon.

A fost o experienţă frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.

Link to comment
Share on other sites

  • 4 months later...

KEMET, COPILUL HALELOR

 

Cine nu îl cunoştea pe Kemet în Halele din Ploieşti? Toată lumea! Era peste tot unde apărea o căruţă cu zarzavaturi, din primăvară până în toamnă. Cei care îl cunoşteau îl chemau dintr-o privire, căci Kemet ştia de unde şi când vin căruţele cu zarzavaturi. Ţăranii îl chemau pe el fiindcă nu se tocmea cu cei care aduceau marfa. Nu era un copil prea bine făcut, era chiar pirpiriu, dar muncea cu spor la tot pe ce punea mâna. Era îmbrăcat cu un palton făcut dintr-o pătură cazonă se pare, fiindcă avea nişte litere pe spate; KMT, de aici i se trăgea şi numele său. Nimeni nu ştia să aibă alt nume. De fapt nici el nu prea ştia cum îl cheamă, se pare că uitase că ar avea un nume propriu. Piaţa halelor din Ploieşti era lumea lui, şi mică şi mare. Ajunsese aici printr-o întâmplare hazlie. Plecase de acasă de copil, şi un anume nenea Luţă îl luase acasă la el să stea cu cei 2 băieţi ai lui până ce soţia lui, tanti Filica şi mama ei tanti Fănica erau la muncă. Tanti Fănica era vânzătore la un aprozar în Hale, şi când era acasă tanti Filica, îl lua pe Kemet cu ea să o ajute la ghereta ei din Hale. Cine cunoaşte Halele din Ploieşti, ştiu că este o clădire impunătoare, construită asemănător cu Halele din Paris! Astfel lumea lui Kemet începuse să se extindă. La început a stat pe lângă tanti Fănica, dar nu putea sta numai lângă ea. A început să exploreze spaţiile din hală. Astfel a ajuns să cunoască pe ţăranii veniţi din Bărcăneşti sau Blejoi. Toamna începuse să-i cunoască pe cei din Vintileanca şi din apropierea Mizilului care veneau cu marii harbuji ce de abia îi ţineau în braţe. La intrarea în Hale venise cu opincile sale de acasă, căci nu avea altceva, apoi a început să strângă bani să-şi cumpere o pereche de tenişi. Tanti Fănica nu pre îl onora cu bani cu toate că seara când ajungea acasă făcea tot felul de socoteli numai de ea ştiute şi de tanti Filica. Locuiau într-un fel de şandrama care începea la poarta de intrare şi se termina undeva în fundul unei curţi ce dădea în altă stradă. Lui Kemet pe timpul iernii, i se oferise să doarmă într-o bucătărioară care avea avantajul de a avea încălzire cu gaz metan. Zilele când trebuia să stea acasă cu cei doi băieţi ai familiei Luţă erau cumva bune, căci copii nu erau răi şi se jucau mai tot timpul în camera lor. Tanti Filica lucra în ture la o fabrică nedenumită pentru Kemet, asta fiindcă toată lumea îi zicea fabrică, şi atât! Astfel că în anumite săptămâni întregi Kemet era prezent la Hale. Într-o zi însă când Kemet a venit seara să se culce în mica lui cămăruţă, a găsit poarta închisă. A încercat de mai multe ori să intre, iar când a văzut că nu poate intra, s-a întors la Hale. Venise primăvara şi putea să se aciueze undeva. Cum învăţase mai multe cotloane din Hale şi-a găsit un culcuş pentru acea noapte. Dimineaţa a aşteptat-o pe tanti Fănica să afle ce s-a întâmplat, dar tanti Fănica nu a mai venit, şi nici nu avea să mai vină. O ridicase miliţia pentru delapidare, ziceau ei. Astfel că Kemet pierduse un aliat. Cei care au aflat de ,,trăsnaia” Fănicăi, au început să-l întrebe pe Kemet ce ştie, dar acesta era mut, nu ştia nimic! Fie că nu voia să spună, sau chiar nu ştia. Nenea Luţă a venit la Hale şi i-a spus să nu mai vină pe la ei. Fără alte explicaţii.

 

 

Link to comment
Share on other sites

  • 1 year later...

INDIENII MEI !

 

Într-o perioadă când munca ne era controlată încă de cum ieşeai din apartament, şi până te întorceai din nou acasă nu puteai decât să vorbeşti în vreun fel codificat.

La locul de muncă atunci când începeam apelul muncitorilor, ca maistru aveam de fiecare dată un asistent, din partea partidului unic (pcr), vreun miliţian, sau cine ştie cui ii venea în minte să asiste. Nu pun la socoteală şefii direcţi care oricum erau unii mai oameni decât ceilalţi. Era un fel de birocraţie peste birocraţie. Încă de la începutul activităţii mele ca maistru învăţasem că trebuie să ai oamenii de partea ta. Şi astfel în orice relaţii foloseam foarte mult poreclele lor. Astfel îi feream de anumite riscuri de a fi sancţionaţi de cei care nu îi cunoşteau. La echipa de transport aveam marea majoritate nişte tipi mai bruneţi, ceea ce m-a făcut să-i botez ,,indieni’’. Şi cum indienii au doua nume aceştia au devenit; Aripă Neagră, Marele Tuciuriu. Tăciunele Alb, astfel încât la rândul lor mă porecliseră pe mine; Vulturul Pleşuv, fiindca aveam un început de chelie.

Unii aveau porecle din localităţile de unde veneau sau chiar de prin alte locuri de muncă. Dintre aceştia se remarca moş Koşava, un bătrânel simpatic şi mucalit în acelaşi timp. De glumele lui nu scăpa nici un şef, indiferent de rangul său. Odată fiind anunţată vizita directorului general, moş Koşava s-a gândit că nu i-ar strica şi acestuia o păcăleală de la un muncitor necalificat. A venit ziua respectivă şi echipa care îl însoţea pe director se deplasa pe o galerie nu prea luminata si cu multe armaturi rupte. Moş Koşava vorbise cu mai mulţi mineri care lucrau acolo să le distragă atenţia la şefi în aşa fel încât directorul să meargă singur înainte. Trucul a prins, iar Koşava stătea sprijinit de un stâlp, şi când directorul s-a apropiat de el, după ce l-a salutat cu un ; noroc bun, l-a rugat sa sprijine puţin stâlpul să poată aduce un lemn să-l proptească. Astfel că moş Koşava a dispărut în întunericul minei lăsându-l pe director să păzească şi să sprijine stâlpul. Între timp apar şi cei din staff-ul directorului, găsindu-l pe acesta ţinând stâlpul cu umărul. Văzând pe director sprijinit de stâlp l-au întrebat ce face acolo. Auzind despre ce este vorba şi-au dat imediat seama despre farsa pusă la cale de moşul cel glumeţ. Directorul a râs de gluma respectivă, dar împotriva glumeţului nu s-au luat măsuri de pedepsire.

 

 

Link to comment
Share on other sites

  • 2 months later...

 

Bătrânii nu trebuie uitaţi...

 

„TIMPUL” 5 octombrie 1999

 

Despre bătrâneţe s-a scris încă din cele mai vechi timpuri. Anticul filosof roman Cicero (106-43 î.e.n.) a scrs despre îndelungata experienţă a bătrânilor în lucrarea „De senectute". Bătrânul Seneca (61 ï.e.n. 39 e.n.) a lansat sintagma „A trăi înseamnă să lupţi". Românii au scos o altă sintagmă – „Tinereţe fără bătrâneţe". Aici înţelepciunea populară a vrut să scoată în evidenţă că activitatea continuă nu-l va lăsa pe om să moară decât în picioare, ca bradul<br/>

<br/>

Despre trecerea de la etapa activă la cea a pensionării se pare că nu se ştiu prea multe, cu toate că foarte mulţi au cercetat fenomenul despre aşa-zisa „vârstă a treia". Francezul Voltaire (1694 - 1778) a decis că a „îmbătrâni” este singurul mijloc de a trăi mai mult. Trebuie să ne gândim că în fiecare dintre noi există dorinţa de a ajunge la bătrâneţe. Dar sensul îmbătrânirii nu trebuie să fie un obstacol pentru generaţiile ce vin, ci din contra, va trebui să devină un obiectiv, căci bătrâneţea este ca un far, la care vor ajunge doar cei puternici, care vor reuşi să străbată valurile vieţii. Cei slabi vor deveni bătrâni înainte de vreme. 0rganizaţia Naţiunilor Unite a fost şi este preocupată de problematica bătrâneţii. Astfel, în 1962, la Adunarea Mondială asupra Îmbătrânirii, ţinută la Viena, a declarat anul 1982 - Anul Internaţional al Bătrânului.<br/>

<br/>

Prin Rezoluţia 45/106/1991 s-a hotărât ca ziua de 1 octombrie să devină în fiecare an, pentru toate statele lumii, Ziua Internaţională a Vârstnicilor. În 1998, Naţiunile Unite au declarat perioada 1 octombrie 1998 - 1 octombrie 1999 ca Anul Internaţional al Persoanelor Vârstnice, fără însă a anula prin aceasta Rezoluţia 45/106/1991.<br/>

<br/>

Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor Moldova Nouă s-a menţinut consecvent pe linia activităţii continue a membrilor săi, începând încă din 1997 organizarea Şezătorilor bătrânilor, organizarea unor simpozioane cu tematică adecvată, „Viitorul bătrânilor”, ”Viaţa bătrânilor, prezent şi viitor”, „Morala creştină, reflectată în relaţiile dintre părinţi şi copii”. Această ultimă temă a fost prezentată la Simpozionul Internaţional „Solidaritate între generaţii”, care a avut loc la Predeal, în iulie 1999, de către Mihai LEONTE, preşedintele C.A.R.P Moldova Nouă. În acest an, s-a ajuns la ediţia a doua a Expozìţiei Fotografice „Bătrânii noştri”, la care ni s-au trimis până în prezent 40 de lucrări ale unor fotografi renumiţi din Sibiu, Oradea, Slănic Prahova, Carei, cât şi ale unor fotoamatori din Moldova Nouă.<br/>

<br/>

Prin toate aceste activităţi şi acţiuni, încercăm să ţinem ridicat moralul bătrânilor, care o duc şi aşa destul de greu. Nu ne rămâne decât să le dorim celor în vârstă multă sănătate şi optimism! <br/>

<br/>

Mihai LEONTE,<br/>

<br/>

Preşedintele Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor <br/>

<br/>

Moldova Nouă<br/>

Link to comment
Share on other sites

JUCĂRIILE STRICATE

 

Cine n-a văzut un copil care jucându-se îşi face din zdrenţe o păpuşă, sau un tren din bucăţi de lemn, vine cineva, un om în toată firea şi dă cu piciorul acestor nevinovate jucării. Copilul îşi ridica privirea şi se uită cu mirare la intrusul care ii stricase jucăriile. Dar cel mare şi tare, nu realizează distrugerea universului creat de micuţ, şi îşi continuă maiestuos drumul considerând că a făcut o mare bravură. Învinsele jucării şi constructorul lor ad-hoc au rămas nemişcate într-o întrebare nevinovată; ce o fi avut omul ăsta cu noi?

De multe ori în viaţă se întâmplă ca unii dintre noi să le stricăm jucăriile altora, şi apoi să privim cu nepăsare la distrugerea pricinuită. Unii cred că numai ei ştiu, numai ei cunosc, şi au autoritatea morală de a distruge totul în faţa lor, fără reticenţe, fără menajamente, fără regrete. Aceştia sunt cinicii şi sadicii fără de sentimente, fără o credinţă în vreun lucru cât de cât sfânt. Nu poţi să-i cunoşti, fiindcă au faţa umană, dar sufletul lor e negru, precum cărbunele de Anina, unde şi-au dat viaţa oameni pentru ca noi să avem lumină şi căldură. Atunci când cu gânduri ascunse vrei să câştigi ceva mai mult pierzi. Nu strica jucăriile altora. Nu promite şi apoi nu mai da. Nu da niciodată şi apoi cere înapoi. Prin aceste gesturi şi purtări, nu faci altceva decât să-ţi încalci principii care de fapt nu le-ai avut. Să devii dintr-odată din binefăcător un om de nimic, un adevărat distrugător de suflete. Este cel mai trist lucru din lume, să oferi un cadou şi apoi să-l iei înapoi cu forţa sau prin alte mijloace dure.

Totuşi se întâmplă şi aşa ceva în viaţă.

 

Link to comment
Share on other sites

  • 1 month later...

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE

 

 

CUNOŞTINŢA

 

Fiind elev al şcolii profesionale, cum dădea primăvara îl rugam pe diriginte să ne lase să facem meditaţia in cimitir unde erau amenajate diverse mese, iar cadrul natural cu arbori destul de bătrâni era foarte plăcut. Cu oarecare rezerve dirigintele un profesor foarte generos ne elibera dintre zidurile şcolii profesionale. Condiţia eliberării era să ne formam grupe de câte 4 elevi după care ne dădea un bilet de voie. Aici aveam să cunosc ceva ce nu ştiam încă până atunci. Intr-o zi a venit la noi o distinsă doamnă să o ajutăm să întreţină mormântul soţului său. Adică să-l săpăm şi să o ajutăm să planteze flori. Fiindcă eu terminasem ce aveam de învăţat m-am oferit să o ajut. Din discuţiile purtate am reţinut că soţul ei murise cu ceva timp în urmă măcinat de o boală îndelungă de plămâni. Doamna s-a recomandat a avea în jur de 40 ani, şi că o cheamă Minica, un nume destul de curios pentru mine. În timpul cât am ajutat-o la lucru m-a întrebat despre biografia mea, şi m-a solicitat să merg să o ajut când am timp liber să o ajut şi acasă la lucrul în grădină. Între timp apare şi dirigintele nostru pentru verificare, însoţit de un pedagog al şcolii. Pe doamna Minica o cunoştea căci avea casa în oraş. Aceasta tocmai îi explica dirigintelui şi pedagogului că ar dori să o mai ajut şi acasă la diverse lucrări în timpul meu liber. Dirigintele a acceptat şi chiar mi-a semnat un bilet de voie permanent. Astfel aveam să cunosc o lume în care am intrat fără să vreau. Doamna Minica mi-a dat adresa unde trebuia sa merg. A doua zi după orele de curs mi-am anunţat pedagogul de serviciu si am plecat spre adresa data de doamna Minica. Cu toate ca mai fusesem pe acea strada nu remarcasem prea mult casa unde stătea doamna Minica. Mi-a spus ca avea de săpat in gradina vreo câteva zeci de metri patrati si sa amenajam straturile de zarzavat si flori. Casa era situata undeva sub panta dealului, practic muntele Măgulicea cum ii ziceau localnicii. Doamna Minica locuia cu mama dumneaei in vârstă de 61 ani cum aveam să aflu. Doamna Minica era o femeie destul de frumoasă pentru cei 39 ani ai săi. Avea un corp zvelt şi vorbea în continuu ameţindu-şi partenerii de discuţii. M-a întrebat daca fumez şi mi-a oferit o ţigară Carpaţi fără filtru. Noi ucenicii fumam ce ne pica în mână. Am mers în grădină şi după ce mi-a arătat parcela de săpat eu am început să sap cu sârg pentru a termina cât mai repede. însa după ce am săpat cam pentru două straturi m-a oprit şi am început pregătirea straturilor. Doamna Minica a început să mă descoase şi să-i povestesc despre mine. Bine înţeles cum eram destul de larg la gura i-am povestit despre viaţa mea şi locurile pe unde umblasem până am ajuns la şcoala profesională Zlatna. Am muncit destul de întins iar la ora când trebuia să ajung la masa de seară la şcoală cele doua straturi erau gata însămânţate cu ceapă. Am vrut să plec dar nu m-a lăsat să merg la masa de la şcoală, astfel că am rămas să mănânc la familia dumneaei. Mama doamnei era şi ea o femeie destul de vioaie pentru vârsta ei, pregătise câteva ochiuri de ouă cu jumări, şi se scuza că nu gătise ceva mai bun. La masa am fost servit cu ţuică însă am gustat doar un mic păhărel şi am refuzat paharul de vin oferit după masa găsind multiple scuze, după care am plecat la şcoala. Doamna Minica m-a rugat sa vin şi a doua zi să continuăm munca. Pentru ziua lucrată mi-a plătit 20 lei, sumă ce mi se părea destul de mare pentru cât lucrasem.

 

http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

 

 

Link to comment
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...
×
×
  • Create New...