raul

Finis Cadavrul impozant pe catafalcul falnic, Sub gaza de argint visa în astă sală... Iar sânul ei pierdut în mortuara gală -- Pe veci oprit înmărmurise falnic. (George Bacovia)

...Apoi a venit linistea punand in fiecare oglinda o lebada neclintita si tic-tac-ul pamantului nu s-a mai auzit. Landourile de aur s-au tavalit in noroiul unde gainile mai cauta si azi boabele de porumb, care erau pe vremuri ochii domnitelor albastre. O mana umbla prin legaturile astrale de chei, cealalta presara pe ceasornice cenusa. In pasul tau a mai ramas un ecou, ca o prastie de matase din luptele sterile si panoplia se apleaca deasupra memoriei, cand pantofii din secolul Regelui-Soare alearga printre stilele si flacoane cu otravuri verzi. In clopotul cald al subtiorilor, in anotimpul de bronz, mi-am pierdut sarutarile reci - pe care le mai caut in febra ca fluturii de gheata pe respiratie. Ca un clinchet si o macelarie ireala de sabii, degetele imi treceau prin parul ravasit de flacari si ma inchipuiam in fata oglinzii, o lava stinsa dintr-o amfora izbucnind un incendiu negru. Ondulatiile singurului tau inel sclipeau pe tampla. Pe tampla unde a ramas o cicatrice, un degetar al revolverului uitat printre hartiile din sertar, sa fumege ca un crin negru de fier. In amintire de indepartezi ca o fereastra in naufragii, si te am inchiouit vazuta intr-un parc de sidef unde-ti vorbeam dupa gratii, iar miscarile tale erau ortopedice si nimic nu intelegeai. Noaptea trecea sub mine vijelioasa ca fluviile din munti sub parapete si stiu ca am alunecat in cristal. Voi reveni? Poate la o ora de dimineata cand iti vei indrepta o bucla printre oglinzile intredeschise in neant. (Stefan Roll, "Aleea de trepte")

Hieroglifa Ce singurătate să nu înţelegi înţelesul atunci când există înţeles. Şi ce singurătate să fii orb pe lumina zilei,- şi surd, ce singurătate in toiul cântecului. Dar să nu-nţelegi când nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopţii şi surd când liniştea-i desăvârşită,- o, singurătate a singurătăţii! (Nichita Stanescu)

Enervat de aceasta lunga agonie a unui veac suspect, umilit, mai mult ca totdeauna de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumusetii, veneam spre casa intr-o noapte, tarziu, innebunit de mizeria si minciuna in care am aparut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodata. Orasul mic dormea in noaptea lui... Acasa, un plic alb, la aprinsul lampii, aparu pe podele langa usa, in tacuta odaie, unde stau de mult fara sa fi avut nici o corespondenta de nicaieri. Am deschis plicul, si pe cartonul negru-mat era scris cu alb: "-Vino pe podul de fier, maine la ora 3 d.m." M-am gandit sa nu ma duc. Cum, insa, in noaptea aceea eram cu totul nimicit de viata reala, invitatia aceasta ma lasa indiferent, parandu-mi chiar un lux, bun de emotii bizare pentru altii. A doua zi, insa, eram pe pod. Un domn si o doamna in negru; ei ma condusera repede intr-o trasura care astepta. Trasura porni cu noi, iar ea, zambind, puse pe fata mea o masca, prin care nu vedeam nimic. Cand ea imi ridica masca, eram intr-un salon larg, vechi, dar bine luminat; afara era noapte. Peste putin timp, am luat totii cate o baie parfumata si, infasurati numai in cearsafuri albe, am revenit in salon. Nici un alt om nu aparu; tot palatul dormea... trebuia sa fie mai mult de miezul noptii... Figurile noastre erau palide si tacute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac. Cu un gest nervos, ei stinsera atunci lumina, si prin intunerecul adanc ridicara un oblon secret, taiat in podele, intr-un colt al salonului. Un patrat de lumina venita din subsol aparu deodata in coltul acela al podelelor. Prin vorbe abia soptite, cearsafurile alunecara de pe noi. Nuduri din ziua de azi... Ea, cu parul desfacut, disparu cea dintai, in lumina patratului deschis; coborand si noi, capacul fu tras. Un cub negru, subsol, capitonat cu catifea neagra, ne inconjura intre podele, plafon si pereti; nici o fereastra. In plafon ardea un lampion care lasa o lumina violeta in acest cub al uitarii, iar intr-un colt al cubului, o soba ascunsa in zid alinda nudurile noastre cu o caldura molesitoare... Noi stam culcati pe catifea neagra, sorbind arome negre, din trei pahare negre. Ochii se priveau simpatic, aprinsi... -Canta, zise el... Si ea lua ghitara neagra si incepu, cu o voce stinsa, poema corbului din Edgar Poe. Refrenul "niciodata, niciodata" se pierdea abia soptit, si ghitara tacu. Noi beam arome negre din trei pahare negre... -Danseaza, zise el... Ea se ridica in lumina pala, violeta... O frumusete de linii arata o cumintenie naturala... Dansa fantastic, lenes, decandent... Printr-o spirala, ea cazu langa noi, ca o stea in cubul negru... Noi beam in cubul negru, in fumul tigarilor, ce ne invaluia, iar lampionul arata sfarsitul unui veac. Eram si mai tacuti.. Deodata, lumina fu stinsa, si umbra lui Karl Marx aparu in noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne. Un tipat isteric iesi din pieptul lor. Cu brate nervoase, ma inclestara, si o ploaie de sarutari bizare ne adormi profund in acel cub negru al uitarii... Cu aceeasi masca fui condus a doua zi; la acelasi pod ne am despartit. Spuneau ca maine vor pleca pentru totdeauna, si ca veacul nostru s-a sfarsit. (George Bacovia, "Cubul")

Nod 33 Am gândit un mod atâta de dulce de a se întâlni două cuvinte încât în jos înfloreau florile şi sus înverzia iarba. Am gândit un mod atâta de dulce de a se izbi două cuvinte de parcă iarba verde ar înflori iar florile s-ar ierbi. (Nichita Stanescu)

Este evocata ca o persoana extatica, fildesie si inspiratoare de poezii si de aprinse elogii. Niciodata nu s-au mai folosit atatea adjective pentru o privire, nici n-au mai existat atatea zboruri, nici pasari pentru a descrie un par impletit cu har. Fiind inrudita cu tacerea, i se atribuie cele mai obscure cuvinte pe care le poate zamisli inchipuirea. A fost straina de pasiuni. Luna n-a avut nici un fel de putere asupra ei. Nu a cunoscut dragostea si totusi a fost dorita cum n-a mai fost nimeni altcineva. Pe seama aceleiasi fete se pune si o teribila legenda, o fabula in care se amesteca sangele cu noaptea si cu lupul. (Rafael Perez Estrada)

foarte frumoasa poezie, orphe Celei care minte Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert - E vechi păcatul Şi nu eşti prima vinovată!... În cinstea ta, Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint, Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint, În pat ţi-am presărat garoafe Şi maci - Tot flori însângerate - Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate, Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt Trei ramuri verzi de lămâiţă Şi-un ram uscat de-Eucalipt. Dar iată, Bate miezul nopţii... E ora când amanţii,-alt'dată, Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată... Deci vino, Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul, Înfinge-ţi în priviri Minciuna Şi-n caldul buzei Adevărul Şi spune-mi: Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa Câţi au murit Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?... Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată. Am să te iert - E vechi păcatul Şi nu eşti prima vinovată!... Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări, Nu-ţi cer să-mi spui Nimic din tot ce-ai spus la alţii, Ci tot ce n-ai spus nimănui. Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit, Nu-ţi cer Nimic din ce poetul palid Cerşeşte-n veci de veci, stingher, Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă Din şirul clipelor la fel, Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel, În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde Şi în priviri Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri. Şi-aşa tăcuţi - Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori - Să-ncepem slujba-n miez de noapte Şi mâine s-o sfârşim în zori! (Ion Minulescu)

Iterativ si mandru, asa am vazut soarele reflectandu-se in fluviu. Pe neasteptate, un baiat a rupt-o la fuga: Unde te duci? l-am intrebat eu, curios; iar el mi-a raspuns cu simplitate: Sa prind soarele inainte de a ajunge in mare. Altfel imi va fi imposibil. Si a conchis cu intelepciune: Cand o sa-l prind, am sa suflu asupra lui si o sa se intoarca din nou pe cer; chiar daca, facand asta, am sa mi cam ard sprancenele. Am putut atunci sa aud de departe un glas nelinistit de femeie si mama: Prometeu, a strigat ea, nu te mai juca cu focul, ca o sa faci pipi in pat. (Rafael Perez Estrada)

A muri - mi-a spus copilul - inseamna a ramane in fata aceluiasi si aceluiasi peisaj. Atunci s-a intamplat sa-i descopar pe ingerii orbi, care macina lumini si scanteieri, amestecand tristeti si nostalgii. (Pe neasteptate, a trecut un vechi tramvai, in el erau persoane pe care nu le-am vazut din copilarie.) Apoi a intrat fetita, micuta si gratioasa, cu unicornul ei de carton. In mana tinea o plasa de prins fluturi patata de sange. Am inteles imediat: vaporul va porni la drum. (Rafael Perez Estrada)

o zi buna vesperali

Poveste sentimentală Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei, tu - la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau intre noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-infigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de caderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut, structura materiei, de la-nceput. (Nichita Stanescu)

Ii plac jocurile de noroc, de aceea se naste cu ochii inchisi. Din lipsa unei meserii productive a devenit contemplativa. Pastreaza traditia balconului. Totusi, ca sa treaca drept o utilitate, a adoptat ura contra soarecilor. Iarna murmura, in fata focului, dispretul pe care i-l inspira oamenii tot anul. Cand o atingi cu bagare de seama repeta in surdina blesteme stramosesti. E cu totul lipsita de caracter: dupa ce fura se spala pe maini. Si cinica: isi linge propriul ei scuipat. Nesinceritatea ei nu a putut fi dovedita. E discreta. Despre caine are o parere preconceputa: trebuie privit de la distanta. Moare pe ascuns - de teama hotilor de blani. Cand pisica nu e acasa, e prin vecini. Cat priveste pisica cu clopotei, nici nu se gandeste sa prinda soareci. (Jacques Costin, "Pisica")

Fresca In iad pacatosii Sunt valorificati la maximum. Femeilor li se scot din cap Cu o penseta Clamele, agrafele, inelele, bratarile, Panzeturile, lenjeria de pat. Dupa aceea sunt aruncate In clocotul unor cazane, Sa fie atente la smoala, Sa nu dea in foc. Apoi unele sunt transformate in sufertase Cu care se cara la domiciliul dracilor pensionari Pacatele calde. Barbatii sunt si ei folositi La cele mai grele munci, Cu exceptia celor foarte parosi Care sunt torsi din nou Si facuti presuri. (Marin Sorescu)

In odaile cu usile deschise, tarziu... nu sunt tablouri, nici albumuri cu fotografii vechi, nici carti vestejite, insa aceste toate stau in tacere, le ascult din mica odaie, la un foc de lampa. Oh! De n-as striga un cuvant in noaptea asta... si sa cad... Am uitat cine sta aici si unde au plecat, e tarziu; pe strazi e soapta bunului-plac si a suferintelor extreme, sau nimic... si podeaua e veche, si cioturile dau senzatii de cranii; mintea cadenteaza fara sir cugetari pustii... pana ce o molecula s-a zdrobit in creier, pana ce totul spune: "Vedeti ce ati facut..." O, mai tarziu, mai tarziu, dupa atatea aceleasi lucruri vor fi mai placute... si aceste lacrimi din noaptea aceasta nu se vor mai intelege... oh, de n-as racni un cuvant, intr-o spaima crescanda, si sa cad... Acum de ce sa mai aprind lampa... Usa e deschisa, fereastra... in mijlocul odaii dorm in picioare, ma clatin in intunericul parasit... uitat in fondul negru al odaii... Un caine se smuceste inapoi suparat, apoi latrand; o pisica sare pe fereastra, repezindu-se indarat de asemeni... Dorm in picioare in mijlocul intunericului parasit... Un greier canta in tacere... Altfel nu a fost niciodata... pana ce soarele dezvaluie si aici o sentinela obosita a singuratatilor dispretuite. Dimineata friguroasa cu vant... camera goala... pasind, podele suna, scriind... penita plange pe hartie... poate s-a scris - ce vremuri... ce sens... Nouri intunecosi astupa fereastra... Gardurile si lemnaria, ude... Nouri intunecosi intuneca ochii...si vrea sa ploua din nou... Ceasul s-a oprit, nu mai vrea sa insemne timpul... niste bani stau pe coltul mesei, si gandul e inchis... Nourul intunecos sta la fereastra ca o noapte de gheata. Patul nu e strans, si hainele asteapta pe scaun... poate e tarziu... si vantul urneste incet nourul de la fereastra, pentru a pune altul. E noaptea cand oamenii se culca si se iubesc.. cand tot orasul canta cu note de ploaie ca o veche pianola... Singur, prin casa fac versuri... Daca tot orasul plange ca o veche pianola... Ce este gandul in sine... maine ne vom duce dupa painea cea blonda, cea bruna... inainte... (George Bacovia, "Tarziu", 1923)