scorpyo Posted January 25, 2009 Author Report Share Posted January 25, 2009 Am tipat la Dumnezeu: - Tata, ce-ai facut cu mine De-ai uitat ca sint si eu Printre cei creati de Tine? N-am primit nici un raspuns. Lacrima curge navala Si imi vine s-o iau razna Fara nici o socoteala. Am trei carti si o valiza, O umbrela si-un album, Toata marea mea avere Ce m-a insotit la drum. Cind privesc in urma toate Si la astea as da foc, Nu mai am nimic nevoie, Nici nevoie de noroc. ... Dupa-o vreme oarecare Dumnezeu imi da raspuns: - N-am uitat cum ai crezut. Altfel cum de-ai fi ajuns Atit aproape de Mine Daca totul ti-ar fi fost Numai cald si numai bine? Luciana Stoicescu-Vaughan - Mă cert cu Dumnezeu Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted January 31, 2009 Author Report Share Posted January 31, 2009 1 Tu ştii Câte aluviuni Lasă în mine apa curgătoare a zilei Şi ce eroică beznă îmi trebuie Să mă curăţ de ele Şi cum, Atunci când ochii mei abia au uitat Forma străină a corpurilor Şi nici o rază Nu le mai tulbură adânca vedere, Urechile înspăimântate Încep să distingă Scurgerea timpului Din nou înspre zi. Împins, Întunericul primeşte contururi, Se face impur şi se mişcă, Înălţat din zăpadă Câinele ascultă ceva, Paznicul începe să-şi închidă Mantaua. Ajutor, strig Sperând Că ar mai putea cineva Să-l oprească. Dacă Nu s-ar mai face dimineaţă? - Întreb sperând Că mă mai poate ajuta cineva. Dacă nimic nu s-ar mai clinti? Dacă nu s-ar mai pune în mişcare Imensa roată Care mă trage pe zi? 2 Numai de tine atârnă asta, tată, Numai de tine depinde Ca-n leagănul cald În care singur m-ai născut Să-mi vii alături. Braţele mele tu mi le-ai făcut Şi-n întuneric te găsesc pe tine, Şi răsuflarea mea, Din răsuflarea ta înmugurită, Lângă clavicula-ţi subţire Numai noaptea o simţi, Şi doar din beznă ochii tăi mă văd, Şi mi-e atât de bine, Şi ţi-e atât de bine. Iubitul meu, Doamne, tatăl şi fratele meu, Nu prăvăli deasupra mea lumina Ca să dispari în albul ei prăpăd. Nu-ţi fie teamă de mine! 3 Dacă nu s-ar mai face dimineaţă, Dacă alunecosul pisc al nopţii Nu mi-ar fugi mereu de sub picioare, Cine ar îndrăzni să înjosească Noptoasele mele izbânzi, Singurătatea fără ţărm în care Te simt din când în când cum vii Şi-apoi te zbaţi să te desprinzi? E păcat, Doamne, că te-nchid în mine Ca-ntr-o capcană, ca să te mângâi? 4 Împotriva ta Cine-ar îndrăzni să-mi vină-n ajutor? Soarele numai pe tine te-ascultă Şi-odată cu soarele Cresc în jurul meu Pădurile de ochi Mângâioşi, umili şi uzi. Ajutor, ajutor, Numai tu le poţi porunci să adoarmă, Numai tu, Fratele meu întru negăsire, Tu, Întru căutare mire, Tu, Cel ce-ţi astupi cu aripa urechile Să nu mă auzi. 5 Nicicând n-am fost mai muritoare O, spinii tăi îmi intră-n umăr dulci, Eşti prea aproape Ca să simt durerea Când capul lin pe pieptul meu îl culci. Se face noapte peste calendare, Te leagăn, tată, În leagănul meu Şi-mi vine să surâd Când îmi aduc aminte Că fiul meu cuminte-i Dumnezeu. Dar noaptea-l creşte şi mi-l face frate Şi uită că mi-e frate în curând, Lângă clavicula-i subţire Gura mea sfântă respirând O clipă numai indecisă. Şi apoi Devii din nou părinte. Ce spaimă dinainte De-a fi şi eu pe lume Te face să chemi zorii peste noi? Când m-ai născut Te-ai bucurat. Ce nostalgie a puterii tale De dinainte de-a iubi Te face Să răsuceşti lumina-n amândoi? 6 În jurul meu pădurile de ochi, Locul câinelui desenat pe zăpadă, Paznicul dormind în soare undeva. Din ce în ce mai muritoare, Ce păcat - murmur şi nu înţeleg Dacă păcatul îl plâng Sau speram doar să vină. Aştept curată noaptea următoare Şi următoarea moarte în lumină. Ana Blandiana - Moarte în lumină Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 2, 2009 Author Report Share Posted February 2, 2009 Seţos iţi beau mirasma şi-ţi cuprind obrajii cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm. Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-aşa de dor de tine!" Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi pribeag pe-un alt pământ. Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti? Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău, să te ascult şi clipele să-mi pară nişte muguri plini, din care înfloresc aievea - veşnicii. Lucian Blaga - Dorul Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 3, 2009 Author Report Share Posted February 3, 2009 Era puternic. - Dumnezeu din ceruri A revărsat pe fruntea lui lumină. Un cântăreţ al dorurilor multe, Poet supus visării fără nume, Era frumos, în pacea lui senină, Şi vieţuia neînţeles de lume. Lui îi spuneau într-aripate şoapte, Şi stelele şi lucrurile toate, Cu glas vrăjit de mută armonie, Cu-atâta slavă cerul i-a fost darnic; Dar pentr-un vis din zări îndepărtate O biruinţă el cerşea zadarnic. Aşa s-a stins cel mare-n întuneric... Singurătatea-i străjuie mormântul, Şi pe movilă soarele-i coboară, Peste podoaba teilor în floare. Tremurător, un cântec poartă vântul Asemeni unei păsări călătoare. Azi, lutul mort în groapă se desface, La sânu-i rodnic îl primeşte glia Şi se-nfrăţeşte cu pământul tată... . . . . . . . . . . . . . . . . . Eu te întreb, drumeţ oprit în cale, Ce-ai ocrotit pe strune poezia: Ce-a mai rămas din cântecele tale? * Tu, numai tu, cel îmbătat de soare Şi de lumina sfânt-a dimineţii, Tu, chinuit de nemplinite doruri, Ce ţi-au zdrobit şi inima şi struna, Tu,-nsângerat, dar neînvins al vieţii, Tu, suflete, trăi-vei totdeauna! Când pacea dulce-mbrăţişează bolta Şi florile cu roua se sărută, Şi când extazul dragostei curate Va tremura în adâncimi de zare, Se va-mpleti în el, nepricepută, Viaţa ta şi sfânta ta visare. Furtunile când zbuciumă văzduhul Şi vifore-n păgână răzvrătire Aprind temutul fulgerelor caier, Când îngenunche pocăita minte, Tu gemi atunci, cu îngrozita fire, Cutremurat de-aducerile-aminte. Când limpede va legăna amurgul În lumi de stele-un cântec de fecioare, Un cântec care-şi flutură sfiala, Şi-aprins, văpaia patimii răsfrânge, Atunci, topit în ruga-i arzătoare, Tu, suflete, cu jalea lui vei plânge... * Dar, câtă vreme lunci vor fi în floare Şi-un trandafir va mai trăi în fire, Cât buzele vor cere sărutare Şi florile vor cere stropi de rouă, Şi câtă vreme, tainică iubire, Scânteia ta vei mai aprinde, nouă; Când crini nuntesc în razele de soare Şi mândri ţin alaiul strălucirii, În vifore şi în adânc de mare, În stelele ce râd în împrejururi, Pierzându-te în taina sfânt-a firii, Vei dăinui tu, suflete, de-a pururi... Octavian Goga - Sufletul Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 4, 2009 Author Report Share Posted February 4, 2009 ....demoni mărunţi şi sceptici crescuţi direct din rădăcinile norilor înroşiţi şi corăbii asuzitoare în timpanul mărilor necunoscute. din uterul cu muguri firavi răsare o spaimă nesupusă iar manechinele mecanice ale dragostei atârnă sub cerul tandru de aprilie. umbletul meu improvizat agonia mea hilară tăcerea mea neprecupeţită sub orizontul acesta în care culorile nu sunt definitive în care melancoliile subite iluminează iarba străvezie a zorilor în care destinul nostru delicat ca un mecanism cu roţi dinţate prinde încet-încet forma vieţii noastre netrăite încă. Iulian Boldea - Cosmar Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 12, 2009 Author Report Share Posted February 12, 2009 (edited) Nemărginită bolt-a nopţii, Deschide tainica ta carte Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării Neputincioase şi deşarte. Doar mila ta n-o să se stingă Când două mâini tremurătoare Îşi împreun' nevolnicia În chip de rugă şi iertare. Azi ţintele de nestemate Culege-le din cingătoare, Căci ochii stelelor mă mustră, Şi plânsul stelelor mă doare. Azi orice picur de lumină Din faţa ta îmbujorată În ţintirimul larg al minţii O cruce proaspătă-mi arată. Le văd şireag... şi mă cutremur, Şi fiecare clipă-mi pare O fărmitură ce se smulge Ca dintr-un cântec de pierzare. Simt mintea dezgropându-şi morţii, Căzând la fiecare groapă, Şi jalea trecerii eterne Mi-apasă plumbul pe pleoapă. Când tu mi-aprinzi în mii de facle Senina dragostei dovadă, Înfiorându-se-n adâncuri, Plâng ochii osândiţi să vadă. Aducerea-aminte vine, Şi din oglinda-i blestemată Învie rostul celor duse... Iar eu ascult ce-a fost odată... O lume-şi desfăcea-nainte-mi Comoara tainelor bogată, Zvâcnea eternul ei cutremur Sub tâmpla mea înfierbântată. O patimă-mi robise ochii Cu strălucirea ei păgână Şi mă smulgea cu braţ de vifor Din valul lumii de ţărână. Simţeam fiorii-ndrăgostirii, Măreaţa-mbrăţişare mută, Când în amurg târziu de vară Pământ şi boltă se sărută. Şi-n smalţul pulberii de rouă, Ce strălucea pe câmp, măruntă Părea că firea-i hărăzeşte Nădejdii mele dar de nuntă. Eu mi-am zidit în nori altarul, Şi inima, smerita roabă, Îngenuncheată-n umilire, Jertfea curata ei podoabă... Azi nu mai este... Şi mă doare Când vraja razelor senine Aprinde-o candelă de veghe Într-o biserică-n ruine... Azi fulgerele mele-s stinse Şi moarte-s zâmbetele toate Şi nu va mai rodi nisipul Din biata mea pustietate. În lanţ de neguri şi uitare Aş vrea amarul meu să-l ferec... Nemărginită bolt-a nopţii, Îmbracă-ţi haina de-ntunerec! Aruncă vălul tău de umbră Pe toate farmecele firii Şi-ngroapă-n adâncimi de ape Ispitele îndrăgostirii. Pe scânteierile de rouă Şi peste câmpul nins de floare, O beznă grea, ca giulgiul morţii, Să cearnă pace-adormitoare. Când glasul tinereţii moarte Şi-al viselor înfrigurate, Rătăcitor, fără repaos, La poarta sufletului bate, Eu, învălit în întuneric, Să-nchid zăvorul de la poartă, Şi nici o stea să nu mai vadă Singurătatea mea deşartă. Octavian Goga - Noapte Edited February 12, 2009 by scorpyo Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 13, 2009 Author Report Share Posted February 13, 2009 "Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate, Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc! Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine! Îmi cere... nu-ş' ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da: Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine, In braţe n-am nimica şi parcă am ceva; Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează, Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază, Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng. Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare! Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit! Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; În trup o piroteală de tot m-a stăpânit. Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica: O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător. Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica, Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor. Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă; Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac; Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă; Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac. De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng, Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară, Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng. Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine, La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind; Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine, Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind. Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare, Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit. Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare, Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit! În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie, Când plopul a sa frunză o tremură uşor Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie, Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor; Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică, Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior Îmi fulgeră şi-mi zice: "Deşteaptă-te, Florică, Sunt eu, vin să te mângâi..." Dar e un vânt uşor! Oar' ce să fie asta? Întreabă pe bunica: O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător; Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica, Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor." Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca; Junicea-n bătătură mugea, căta oborul, Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina. Era în murgul serii şi soarele sfinţise; A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau A satului cireadă, ce greu, mereu sosise, Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau. Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură, În gemete de mumă viţeii lor strigau; Vibra al serii aer de tauri grea murmură; Zglobii sărind viţeii la uger alergau. S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână Începe să s-audă ca şoaptă în susur, Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur. Încep a luci stele rând una câte una Şi focuri în tot satul încep a se vedea; Târzie astă-seară răsare-acum şi luna, Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea. Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit. Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte, Şi lătrătorii numai s-aud necontenit. E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei Veşmântul său cel negru, de stele semănat, Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat. Tăcere este totul şi nemişcare plină: Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat; Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină, Şi apele dorm duse, şi morile au stat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . "Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare Din miazănoapte scapă cu urme de scântei? Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare? Ori e--să nu mai fie! — vro pacoste de zmei? Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu, Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu! Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu! Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai şi tu? Balaur de lumină cu coada-nflăcărată, Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc. Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată; Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc! Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel, Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine N-au nici un pic de sânge, ş-un nas --ca vai de el! O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica: Să fugă fata mare de focul de iubit! Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu, Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură, Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!" Ion Heliade Radulescu - Zburatorul Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 14, 2009 Author Report Share Posted February 14, 2009 Eu am numai trei picioare, Si de-abia ma misc: top, top, Rad cand ma-ntalnesc copiii, Si ma cheama "cuciu schiop". Fratii mei ceilalti se joaca Cu copiii toti, dar eu Nu pot alerga ca dansii, Ca sunt schiop si cad mereu! Si stau singur toata ziua Si plang mult cand ma gandesc Ca tot schiop voi fi de-acuma Si tot trist am sa traiesc. Si cand ma gandesc ce bine M-as juca si eu acum, Si-as latra si eu din poarta La copiii de pe drum!... Cat sunt de frumosi copiii Cei cuminti, si cat de mult Mi-ar placea sa stau cu dansii, Sa ma joc si sa-i ascult! Dar copiii rai la suflet Sunt urati, precum e-acel Care m-a schiopat pe mine, Si nu-i pot iubi de fel... M-a lovit din rautate Cu o piatra in picior, Si-am zacut, si-am plans atata, De credeam ca am sa mor... Acum vine si-mi da zahar Si ar vrea sa-mi fie bun, Si-as putea sa-l musc odata De picior, sa ma razbun, Dar il las asa, sa vada Raul, ca un biet catel Are inima mai buna Decat a avut-o el. Elena Farago - Catelusul schiop Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 16, 2009 Author Report Share Posted February 16, 2009 Hai cu mine pana la capatul lumii, Poate lumea are totusi un capat. Acolo vom gasi grau de aur, Fiecare fir va avea o mie de spice, Fiecare spic va avea o mie de boabe. Hai cu mine pana la capatul lumii, Poate lumea are totusi un capat. Acolo vom gasi struguri albastri, Fiecare butas va avea o mie de struguri, Fiecare strugure o mie de boabe, Fiecare bob o mie de butii de must. Hai cu mine pana la capatul lumii, Poate lumea are totusi un capat. Acolo vom gasi paduri uriase, Paduri de plopi cu crestetu-n cer, Paduri de stajar cu radacinile Infipte adanc pana la miezul planetei. Acolo vom gasi trista mea dragoste, Patimasa mea dragoste o vom gasi Culcata in iarba coapta de soare Ori poate culcata pe un nor alburiu, Pe un nor de argint alburiu … Hai cu mine pana la capatul lumii, Poate lumea are totusi un capat. Zaharia Stancu - Hai cu mine Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 17, 2009 Author Report Share Posted February 17, 2009 (edited) I learned not to cry Unless I can't hold it. The people around Are running away Saying: "Forget it!" "How are you doing?" "Thanks, I'm doing fine" It does not matter if You're sad or suffer No one will give a dime. They want to see success, Money, fame and power. You have to hide the truth That your life is sour. Depression is a shame, Melancholy - a stigma - Who wants to be around Someone who lack charisma? Go party, spend some money, Show that you have some fun, Smile with or without reason (!) Nobody then will run. Luciana Stoicescu-Vaughan - Nowadays Edited March 22, 2009 by vesperala ataşament indecent Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 19, 2009 Author Report Share Posted February 19, 2009 Şi vom rămâne în eternitate La fel de tineri cum suntem acum Când miezul morţii-n turnul tâmplei bate Plecând pleoape roşii pe gropi adânci, cu scrum? Vom fi şi-n moarte tot uşor de-nfrânt Şi nu vom înţelege nici atunci Sensul acelui strivitor cuvânt Rotindu-se-n absurdele porunci? Tot tineri şi frumoşi fără-ncetare, Mereu împleticiţi în lungi priviri, Vom fi jertfiţi mereu pe alte-altare Şi neacasă, veşnic nicăiri? Apleacă-te pe braţul meu când mor, Lasă-te-nvins de legea lor străveche. Nouă ni-e dat în schimbul tuturor Norocul de a fi pereche. Ana Blandiana - Pereche Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 20, 2009 Author Report Share Posted February 20, 2009 Altceva nu-i nimic Şi mereu mă complic Şi ce simplu mi-ar fi, Dacă nu te-aş iubi. Dacă m-aş lua după pretexte, dacă-aş trage unde e uşor, nici nu trebuia s-aud de tine şi-mi era mai de folos să mor. M-am băgat de bună voie slugă, dragostei morale ce ţi-o port, dar pricep că mi-ar fi fost rentabil să privesc destinul ca pe-un sport. Nu-i o simplă încăpăţânare, pentru un ambiţios pariu, dar aleg o cale complicată, tocmai din motivul că sunt viu. Eu detest relaţia burgheză, decorată circumstanţial, mă închin la legile naturii şi salut iubirea, ca scandal. Mama ei de viaţă prefacută, tatăl ei de soartă la mezat, te iubesc în felul unui trăznet, te prefer aşa cum s-a-ntâmplat. Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie cu acest fel de a trăi al meu, totuşi, vreau să ştii că, din pacate, dragostea e o dificultate, fără care-ar fi cu mult mai greu. Adrian Păunescu - Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 21, 2009 Author Report Share Posted February 21, 2009 Mă voi feri ca de foc de pericolul Că dragostea să devină Obiect al meditaţiei, Al speculaţiei, Al filozofiei. Ferească Dumnezeu De acea dragoste retorică, În stare să ucidă Numai eroii Pe scenele de scândura uscată. Alt fel de dragoste am trăit eu În zilele şi-n nopţile vieţii mele. Am fost devorat, De patimi reale, Şi nici un regizor Nu mi-a putut iscăli pieptul Cu biata lui cerneală roşie, De care s-au învrednicit toţi actorii. Eu însumi am ceva teatral În fiinţa mea. Dar eu nu sunt actorul, Eu nu sunt regizorul, Eu sunt autorul Tragediei pe care o joacă atâţia. Adolescenţi şi adolescente Se vor regăsi teatral În poemele mele de dragoste Pe care le restitui lumii Ca pe-o boală de care voiesc să mă lepăd Şi nu pot. Căci nici o boală nu devine Mai mică în tine Dacă se molipsesc şi alţii de ea; O, dragostea mea devăstătoare, Câţi tineri îşi vor face iluzia Că-i poţi salva când te vor ciţi În cuvintele mele. Nu există propriu-zis experienţă umană, Nimic nu e valabil decât o singură dată, Ca o seringă în vremea modernă. Totul se aruncă după folosinţă, Înclusiv dragostea unui poet Citită în cărţile lui. Nici Biblia nu foloseşte, Nici Biblia n-are un conţinut exemplar, Experienţa din Cântarea Cântărilor Se pierde ca un proces verbal de şedintă, Nu e nimic de făcut, Nu e nimic de ales Din toate acele cuvinte, Decât plăcerea estetică. Eu simt autorul tragediei, Eu declam împreună cu actorii, Eu fac fibrilaţie la inimă odată cu regizorii, Eu aplaud şi huidui împreună cu spectatorii, Eu mă spânzur împreună cu administratorul teatrului În acest final de veac În care dragostea A ajuns atât de prost vandabilă. Se joacă, dragii mei, Tragedia dragostei În faţa scaunelor goale. Murim şi nimeni nu se uită la noi, Actorii turbează pe scândura goală Şi poate ca de-atâta singurătate În sălile în care joacă Ei încep să ia în serios Rolurile din tragedia dragostei. N-a fost chip să scap de aceste cuvinte, A trebuit să vi le spun Gelos pe Shakespeare, Care a avut răbdarea Să-şi omoare toţi eroii, Stiind Că vă fi absolvit de marea lui vină Pentru că, între timp, oricum, Toţi aveau să moară, De moarte firească. Dar eu sunt poet liric, Eu încă n-am deprins învăţul De-a pune la persoana a treia Ceea ce devoră persoana întâi. Şi de-atâtea ori am simţit nevoia Să mă salvez cu un plural al majestăţii Şi n-am putut şi unii dintre voi Au numit, prosteşte, Această care mi s-a întâmplat, Egoism. Şi nici nu am blestemată Răceala de cuget A şefului de cadre Care iubeşte-n taină, În vreme ce acţionează Cu dosare şi referinţe de tot felul Împotriva tuturor iubirilor şi a tuturor celor Care iubesc. Dragostea mea are un aspect Aproape clasic, În romantismul ei Desuet şi expresionist. Iubesc În numele tuturor umilinţelor, Şi al tuturor aşa-ziselor faradelegi pedepsite De legi fără de lege. Vai mie, autor de tragedii, O s-ajung exemplar, o să se predea Lecţii de literatură universală Pe textele mele, Biată autopsie, Vinovată şi impudică autopsie, Câti din voi, care vă veţi supăra pe copii voştri C-au luat note mici La lecţia "Poezia lui Adrian Păunescu", N-aţi fi azi în stare Să mă ucideţi Pentru poezia de dragoste La care nu copii voştri, ci voi aţi putea rămâne repetenţi. Vă voi trece clasa, Pe voi şi pe femeile voastre, În faţa cărora îngenunchez Pentru sfânta răbdare pe care o au cu noi Şi pentru misteru1 care ne leagă. Vă voi trece clasa, vă voi trece veacul, Veţi supravieţui în poezia mea, Şi poate mai mult în pozia mea de dragoste, Care nu e reglementată Prin hotărâre a Consiliului de Miniştri. O, bieţii mei prieteni! Scriu poezie de dragoste Şi ştiu că n-am nici o şansă În timpul vieţii mele. Sunt făcut să par altceva, Suport interdictia de a vă fi unul din semeni, Teatral uneori, Pentru că-n clădirea teatrului nostru A ascuns armata Toata muniţia, toate drapelele. Teatral uneori Pentru că în oraşul nostru Nu mai e loc nicăieri altundeva de poeţi Întrucât primaria e plina de funcţionari. Teatral, teatral, într-adevăr, Şi rugindu-vă, Implorindu-vă, Ordonidu-vă: Pace şi dragoste Şi dacă sunt pe lume şi dragostea, şi pacea Va fi şi Truda de-a le păstra. Bucuraţi-vă că mai aveţi Poeti din acest os, Păsări de această marcă, Împulsuri în această direcţie. Bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, plângând, Că în vreme ce voi mă credeaţi surghiunit În sintaxa unei singure orientari, Să lucrez ca orbetele Pentru infăţişarea voastră festivă, Eu iubeam şi scriam Poezie de dragoste. Iar pe voi, fraţii mei tineri, Pe voi, care mă veţi ciţi crezând Că veţi avea ceva de învăţat din poezia mea de dragoste Vă rog, nu pariaţi prea mult Pe această iluzie. Nimic nu se învaţă de la nimeni Până când nu înveţi acel lucru Din propria ta experienţă. Voi mă veţi iubi Abia după ce Veţi ajunge-n situaţia mea. Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste, Poezia mea de dragoste nu e iniţiere, În versurile mele nu veţi găsi Descrise somptuos Poziţiile dragostei Ca-n manualele de pornografie indiana Sau chiar daneză. O, nu. Toată poezia mea de dragoste E o imensa vatră de cenuşă La temelia unui rug Ce arde încă. Luaţi această carte-n mâini, Această machetă a unui teatru tragic, Iubirea e tragică. Pentru că iubirea e moarte, Iubirea e tragică Pentru că actorii o rostestesc cu suflarea tăiată, Măreaţă cum e În scriitura pe care au învăţat-o, Dar abia aşteaptă să coboare Dupa ce şi-au îmbrăcat hainele de stradă În fierbintea, urâtă, dar pasionata lor Iubire de oameni. În sală pe fiecare-l aşteapt-o femeie, Undeva, la balcon, o fată pură plânge, Când iubitul ei, actor la Teatrul municipal, Se sărută pe scenă cu o actriţă. Vai, eterna contradicţie Dintre artă şi viaţă! Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise Citiţi cartea mea Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi, Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic, N-am decât orgoliul de-a mă alatura Cu toată cenuşa distrugerii mele Cenuşilor voastre, Căci fiecare dintre voi E un cuplu De la care ar putea începe Iaraşi BR> Lumea. Şi când veţi vedea În faţa ochilor voştri arzând de iubire Tunurile veacului pregătindu-se s-ă-distrugă Câmpiile şi fabricile, Oamenii şi munţii, Păsările şi peştii, Bibliotecile şi spitalele, Mormintele şi bisericile, Nu pregetăţi, aruncaţi-vă hainele de pe voi, Îmbrăţişaţi-vă, sărutaţi-vă, Şi pentru că pământul e rece, Iar tunurile care vor să-l distrugă sunt calde, O, voi, tineri ai planetei mele Convulsionată de-atâtea arme, Sub ochii holbaţi ai armatelor, Sfărimând ochelarii greţoşi ai generalilor, Fără nici o ruşine, În numele singurei religii care ne uneşte, Credinţa în continuitatea speciei umane, Iubiţi-vă, Iubiţi-vă pe tunuri! Concediaţi tunarii Şi dezamorsaţi obuzele Şi daţi-ne acest prim şi netrecător Semn al păcii universale. Iubiţi-vă, Iubiţi-vă pe tunuri! Iubiţi-vă până le veţi hodorogi, Până le veţi scoate din funcţiune, Iubiţi-vă aruncând din mâini Tot ce vi se-ntâmplă s-aveţi în mâini, Actele voastre, banii voştri, oglinzile, Chiar şi această carte care nu are decât meritul Că aparţine unui om Care în viaţa lui, deşi n-a avut norocul Să facă dragoste pe nici un tun, Când n-a dormit şi n-a scris, A iubit Cu disperarea condiţiei umane, Cu lacomia venitului de pe front, Cu grija medicului Şi cu dăruirea muribundului. Facă-se profeţia mea, Fie o dată pentru totdeauna a tinerilor Iubirea pe tunuri! Adrian Paunescu - Iubiti-va pe tunuri Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 22, 2009 Author Report Share Posted February 22, 2009 e momentul să vedem poarta în tăcere câteva funii medievale şi o moarte din zâmbet sugrumată de credinţa în ce Doamne? încet .. ornamente de fier sunt rece, sunt demon deşert un şarpe negru precum un baal dacă ai avea sângele cald ai sta drept în faţa morţii ai privi-o cu dispreţ ai plânge sărutând icoane false şi fiii din pămant şi apă eşti un ratat manipulat de oameni slabi şi deci eşti mort am sângele impur devin un fum de carne ce învăluie plămânii unei statui demonic în gură se strâng clipele de credinţă pe care le scuip după o beţie în care nu-mi ajung ţigările mai ştiu eu ce să cred? şi vreau să ies din acest corp static să fug ca un copil nebun dar încă mai am nisip în buzunare am construit castelul celor morţi în moarte şi am intrat curios să inţeleg întunericul acum e momentul să-l dărâm ca să ies se va face clipa, deşert iar Soarele ne va ucide în numele Său vom râde iar dar altfel suntem nomazi prin viaţă şi orbi iar voi prietenii mei de joacă o să-mi repetati greşeala de a fi om. Ioan Naidut - Moarte in miniatura (Dumnezeu sa te odihneasca in pace,suflet bland... ) Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 23, 2009 Author Report Share Posted February 23, 2009 Poate-am visat ceva rău şi-am uitat, Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat, Poate-i doar vântul ce limpede sună, Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă Mi-au picurat o otravă de gheaţă, Ori poate e dimineaţă. Cine eşti, ori ce eşti, Abur ori duh străveziu de poveşti, Care-ai pătruns şi îmi macini mereu Trupul şi sufletul meu? Privesc în oglindă - acelaşi mi-i chipul Şi buzele groase tăiate ca-n lemn. Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni N-a scris, încă nu, nici un semn. Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne, Sufletu-şi pâlpâie albe chemări, Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne, Inima-şi bate ecoul de zări. Cine eşti, ori ce eşti, Abur ori duh coborât din poveşti, Undă prelinsă să mă învenine, Stea fulgerată în mine? Nicolae Labis - Fior Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 25, 2009 Author Report Share Posted February 25, 2009 Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ţi-l leagă, Încât să n-o mai poţi uita Viaţa ta întreagă. Dar încă de te-aşteaptă-n prag În umbră de unghere, De se-ntâlneşte drag cu drag Cum inima ta cere: Dispar şi ceruri şi pământ Şi pieptul tău se bate, Şi totu-atârnă de-un cuvânt Şoptit pe jumătate. Te urmăreşte săptămâni Un pas făcut alene, O dulce strângere de mâini, Un tremurat de gene. Te urmăresc luminători Ca soarele şi luna, Şi peste zi de-atâtea ori Şi noaptea totdeauna. Căci scris a fost ca viaţa ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă. Mihai Eminescu - Ce e amorul... Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted February 27, 2009 Author Report Share Posted February 27, 2009 Bunica stă pe prag şi toarce, Dar, pe când sfârâie fuiorul, Cu visul ei care-şi ia zborul Şi tinereţea i se-ntoarce. Se vede-n horă legănată De-al lăutarilor suspin, Cu sânul tare, cald şi plin, Sub cămăşuţa ei de fată. Şi cum se-ncinge o bătută, O prinde Dinu de mijloc Şi joacă lângă ea cu foc, Apoi din fugă o sărută. Târziu, când hora s-a sfârşit Şi cerul s-a făcut ca plumbul, S-au dus alături şi-n porumbul Din vale tainic s-au oprit. Dar nunta? Nicidecum paharul, Ci ochii lui au îmbătat-o… O, parcă-l vede pe primarul Şi popa care-a cununat-o! Şi cum se toarce-ntruna firul Şi-n jurul fusului se prinde Nu ştiu ce spaimă o cuprinde De-şi pierd şi visurile şirul. Într-un amurg pe când apusul Pălea sub norii-nsângeraţi, Doi prunci îşi vede îngropaţi, Şi-o lacrimă îi arde fusul. Şi când, trezindu-se din vise, Văzu că-i noapte şi târziu, La luna care răsărise Lătra un câine a pustiu. Cincinat Pavelescu - Bunica Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted March 1, 2009 Author Report Share Posted March 1, 2009 Fără tine mi-e frig N-am înţeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat. Universul se strânge Ca o minge plesnită Şi-şi lasă pe mine zdrenţele reci. Câinele negru Cu burta întinsă duios pe zăpadă Se scoală şi se îndepărtează Privindu-mă în ochi, Refuzând să-şi spună numele. Începe să fulguie. Mă ustură pielea Pe locul de unde te-ai rupt. Şi mi-e frig, Când simt cum cade moale, Odată cu zăpada, Această rugăciune către nimeni. Ana Blandiana - Fara tine Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted March 18, 2009 Author Report Share Posted March 18, 2009 Băiatul meu e mititel, Dar năzdrăvan, nevoie mare Şi iubăreţ, şi ştrengărel. Aleargă ziua, până-n seară. Cu ochişorii albăstrui, Năsucul mic şi frumuşel, O frunte lată şi la păr, E castaniu-deschis, de fel. Se bucură mereu, de tot, Chiar o bomboană de-i oferi, Îţi spune: – Mulţumesc frumos Şi mâine poate-mi dai, eu sper! Mă rog la bunul Dumnezeu Să-l crească mare, sănătos, Să îl ferească de ce-i rău Să fie bun şi inimos. Băiatul meu - Simona Bodea Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted March 20, 2009 Author Report Share Posted March 20, 2009 (edited) Acum dirijorul concretizează elementele unui poem creat de orchestră de spectatori? talpa lui apasă pe cazma şi prima inimă a pământului este întoarsă? nu mai vrea să asculte de melos şi întoarce inimile cu gurile spre cer? ceea ce părea posibil a ricoşat de veşnicie şi dintr-un punct de vedere neînţeles nimeni nu mai poate să iubească? dar eu mă simt umbră şi acopăr fără să ascund? mă simt miez de pepene şi mă apăs în cuţit îndulcindu-l? mă simt zefir şi adun florile sub aripi aşa cum şi-adună cloşca puii? văd că dirijorul se întoarce spre orchestră şi ridică bagheta? îmi dau seama că a avut doar un moment de slăbiciune aşa cum te învinge o întrebare la care nu te aşteptai O întrebare la care nu te aşteptai - T. Constantin Georgescu Edited March 20, 2009 by scorpyo Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted March 22, 2009 Author Report Share Posted March 22, 2009 Dacă inima ta ar fi o barcă m-aş urca în ea fără nicio ezitare în fiecare noapte şi aş fotografia fiecare celulă, fiecare mişcare ca un turist japonez nimerit pe Il Canal grande din Veneţia aş rătăci prin tine ca un pirat fără corabie, fără plasturele care îi acoperă ochiul scos, fără pistoale, fără piciorul de lemn m-aş opri doar în cimitirul unde zac toţi iubiţii tăi i-aş saluta prieteneşte apoi voi bea câteva carafe de vin rece povestind despre tine şi buzele tale şi m-aş culca alături de ei aşteptând dimineaţa să-mi reiau odiseea dar într-o zi aş fi atât de obosit încât nu aş mai putea să mă trezesc dintre ei rămânând înfipt ca o cruce pe mormântul pe care mi l-ai săpat atunci când mi-ai zis că mă iubeşti O zi în care se moare din dragoste - Alberto M. Popesco Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
scorpyo Posted September 18, 2010 Author Report Share Posted September 18, 2010 (edited) Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gândesti la viaţa toată. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ; Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată. Să stai visând la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jet pe gânduri, Visez la basmul vechi al zânei Dochii, În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri; Deodat’ aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri… Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii. Eminescu - Afara-i Toamna Edited September 18, 2010 by scorpyo Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
Recommended Posts
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.