Jump to content
Vesperala Forum
scorpyo

Uite un pahar cu lacrimi de ploaie

Recommended Posts

:wish_upon_a_star: just 4 u...from me 2: (you know better than me):

 

 

 

Uite un pahar cu lacrimi de ploaie

căzută peste câmpurile mele cu vise -

acolo unde tu ai schiţat câteva puncte

( ne-)vinovate.

 

De ce te miri,

cum sub tălpile tale

se rostogolesc fâşii de inimă şi lumini?

 

Tâlcul lucrurilor nu-i sub fruntea noastră,

Nici în trupul strâns în chingi de Timp.

 

Ci-i chiar aici:

Între mine şi tine,

în spaţiul infim dintre buze,

în jocul unui sărut.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

 

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,

Să stai visând la foc, de somn să picuri.

 

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

 

Deodat-aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...

Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

 

Mihai Eminescu

post-185-1225056005_thumb.jpg

Edited by vesperala
adăugare autor

Share this post


Link to post
Share on other sites

De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheata mi-apare inainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arata,

Departe doara luna cea galbena - o pata;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasare pluteste cu aripi ostenite,

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus.

Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare,

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,

Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi.

 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

Suntem tot mai departe deolalta amindoi,

Din ce în ce mai sigur mă-ntunec si inghet,

Când nute pierzi în zarea eternei dimineti.

 

 

Mihai Eminescu

post-185-1225133016_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,

Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,

Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemândul uragan.

 

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,

Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

 

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,

Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,

Gândirile de foc.

 

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere

O piatră să ador.

 

Murindului speranţa, turbării răzbunarea,

Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,

La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic, nimica eu.

 

Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,

Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,

Nimic decât o rază din faţa ta senină,

Din ochiul tău senin.

 

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

 

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

 

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

 

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

 

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

 

 

Mihai Eminescu - Amorul unei marmure

post-185-1225211212_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

 

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

 

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

 

 

Mihai Eminescu- De-aş avea

post-185-1225450166_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

Femeia care mi-a vorbit aseara...

De constelatii fixe

Si stele cazatoare

Avea figura lunga si verde ca o para

Si ochii negri-galbeni ca un adanc de mare...

 

Femeia care mi-a vorbit aseara...

De lucruri mici si fara importanta

Avea in glas caldura soarelui de vara

Si-n gand accentuate propuneri de-alianta...

 

Femeia care mi-a vorbit aseara...

 

 

 

Ion Minulescu - Vesperala

post-185-1225459788_thumb.png

Share this post


Link to post
Share on other sites

Poate-am visat ceva rău şi-am uitat,

Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat,

Poate-i doar vântul ce limpede sună,

Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună

Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă

Mi-au picurat o otravă de gheaţă,

Ori poate e dimineaţă.

 

Cine eşti, ori ce eşti,

Abur ori duh străveziu de poveşti,

Care-ai pătruns şi îmi macini mereu

Trupul şi sufletul meu?

 

Privesc în oglindă - acelaşi mi-i chipul

Şi buzele groase tăiate ca-n lemn.

Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni

N-a scris, încă nu, nici un semn.

 

Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne,

Sufletu-şi pâlpâie albe chemări,

Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,

Inima-şi bate ecoul de zări.

 

Cine eşti, ori ce eşti,

Abur ori duh coborât din poveşti,

Undă prelinsă să mă învenine,

Stea fulgerată în mine?

 

Nicolae Labiş- Fior

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

 

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă..

 

 

George Bacovia - Melancolie

post-185-1225540672_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Când alte universuri mă cheamă sau le chem,

De-o nostalgie cruntă adânc oftez şi gem,

 

Căci ştiu atât de bine că din acelaşi lut

Şi trupul meu şi Calea Lactee s-au făcut,

 

Că din aceeaşi piatră cândva am scăpărat

Luceafărul de ziuă şi ochiul meu curat,

 

Şi nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot

Să ţin pe creanga asta şi universul tot...

 

Îl port pe creanga asta întinsă uşurel,

Cum port lumina lumii în piatra de inel,

 

Şi pare universul imens şi uimitor,

Adeseori ca bucla iubitei de uşor,

 

Şi-l simt pân' la durere şi imn, adese, când

Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.

 

 

 

Eusebiu Camilar - Creanga inimii

post-185-1225654501_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

nu îmi e frică de moarte

nici de iubire nu-mi e

intru în prima linie fără nimic în mâini

intru goală cu atât cât am

o bluză şi-o armă prost calibrată

ar fi fost bine să mor în timpul asaltului

din cauza unui glonţ

sau a unei schije intrată haotic în mine

acum însă sunt legată

în faţa unui pluton de execuţie

da, aşa mă simt

când nu pot face nimic

să te am din nou lângă mine

 

 

Atât mai am de spus - Carmen-Manuela Macelaru

Edited by vesperala
ataşament cu nume indecent

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare ...

Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,

Aburii stau încă şi ninsoare

Toata dimineaţa zilei lui prier.

 

Gerul dimineţii şi-al copilăriei

Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin ...

Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei

Prourul vieţii rece şi senin.

 

Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne,

Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup?

N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne,

Albă, numai suflet, suflet înca trup!...

 

Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,

Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,

Toată amintirea strânsă-n carnea clară

Aburind, sui-vă sufletul înapoi ...

 

Izvorăsc din carne sufletele oare?

Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei,

Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare

Îţi va face-un suflet din topirea ei.

 

 

Strofe pentru o fată - Vasile Voiculescu

post-185-1225914499_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Dormi!... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă.

Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă,

Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin

Licăreşte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin.

 

Bate vânt cu ploaie-n geamuri

Şi e noapte neagră-afară...

Plânsul streşinii suspină ca un cântec de vioară

Monoton, şoptind povestea unei vremi de mult uitate...

Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate.

 

Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe,

Şi de oameni şi de patimi fericirea ne-o desparte.

Singur eu veghez în noapte,

Ploaia cântă tot mai tare...

Şi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare

 

 

George Topârceanu - Singuri

post-185-1225972806_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

El cântă pe ţărm. Perfida,

unda mării s-alintă.

Ea zicea: Mă simt silfidă,

prinde-mă - şi sunt a ta...

Marea chicotea: - Ha! Ha!...

Şi-a sărit în apă fata.

Unda mării, înspumată,

doar atâta aşteptă.

Ca pe-o floare-n vânt o poartă

valul viu şi apa moartă.

El o caută-n zadar:

trupul ei mereu îşi pierde

în argint albastru-verde

auriul chihlimbar.

Iată - atingând nadirul

sânii goi şi trandafirul.

Dar cu mâna prin safire

pescuitu-i o poveste

fără margini, ca şi marea.

Consumată-n strălucire,

ziua nu le-a dat de veste

să-şi consume-îmbrăţişarea.

E târziu. Când - beat de dor -

el o prinde şi-o sărută,

unda mării scade, mută,

tremurând în jurul lor.

Unde-s ţărmurile?... Nu-s.

Doar azurul jos şi sus,

clatină pe valuri creţe

tulburată frumuseţe,

ani de fum, eoni de foc.

Oşie de vis a lumii,

ei - în linguşirea spumii -

ard rotindu-se pe loc.

Toate-n jur se sparg, se curmă,

se desfac, se prăbuşesc.

Numai ei nu mai sfârşesc

sărutarea cea din urmă.

- Prinde-mă şi sunt a ta,

murmură apa lividă.

Iat-o prinsă! Dar a cui e?

Unde-i sprinţena silfidă?

Unde-i cel ce-o caută?

Joacă apa amăruie

neagră-vânătă-verzuie. . .

 

 

Ştefan Augustin Doinaş - Marea

post-185-1226045353_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Castelul tau de ghiata l-am cunoscut gindire:

Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit

De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,

In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

 

Am parasit in urma grandoarea ta polara

Si-am mers, si-am mers spre caldul pamint de miazazi,

Si sub un pilc de arbori stufosi, in fapt de seara,

Cararea mea, surprinsa de umbra, se opri.

 

Sub acel pilc de arbori salbateci, in amurg,

mi-ai aparut - sub chipuri necunoscute mie,

Cum nu erai acolo, in frigurosul burg,

Tu, muzica a formei in zbor, Euritmie!

 

Sub infloritii arbori, sub ochiul meu uimit,

Te-ai resorbit in sunet, in linie, culoare,

Te-ai revarsat in lucruri, cum in eternul mit

Se revarsa divinul in luturi pieritoare.

 

O, cum intregul suflet, al meu, ar fi voit

Cu cercul undei tale prelungi sa se dilate,

Sa spintece vazduhul si - larg si inmiit -

Sa simta ca vibraza in lumi nenumarate...

 

Si-n acel fapt de seara, uitindu-ma spre Nord,

In ceasul cind penumbra la orizont descreste

Iar seara intirzie un somnolent acord,

Mi s-a parut ca domul de ghiata se topeste.

 

 

Ion Barbu - Umanizare

post-185-1226132535_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

Avem timp pentru toate.

Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,

sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,

sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,

avem timp sa citim si sa scriem,

sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,

avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,

avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,

sa invinovatim destinul si amanuntele,

avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,

avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,

avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,

avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,

avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.

Cand sa facem si asta - murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!

Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca

Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.

Restul ... depinde de ceilalti.

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie

Altora s-ar putea sa nu le pase.

Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere

Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi

Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata

Ci PE CINE ai.

Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute

Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.

Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca

Ci cu ceea ce poti tu sa faci

Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor

Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva

Am invatat ca oricum ai taia

Orice lucru are doua fete

Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde

S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi

Am invatat ca poti continua inca mult timp

Dupa ce ai spus ca nu mai poti

Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie

Indiferent de consecinte

Am invatat ca sunt oameni care te iubesc

Dar nu stiu s-o arate

Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat

Dar nu am dreptul sa fiu si rau

Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta

Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata

Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu

Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.

Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten

Oricum te va rani din cand in cand

Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii

Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti

Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,

Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.

Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta

personalitatea

Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii

Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc

Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.

Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc

Si nu faptele sale

Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru

Si pot vedea ceva total diferit

Am invatat ca indiferent de consecinte

Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata

Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore

De catre oameni care nici nu te cunosc.

Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat

Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.

Am invatat ca scrisul

Ca si vorbitul

Poate linisti durerile sufletesti

Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult

Iti sunt luati prea repede ...

Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama

Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc

Ca sa pot sa fiu iubit.

 

 

Octavian Paller - Avem timp

post-185-1226230544_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Ţurţurii în plete vor suna.

 

Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.

 

Ce frumoasă eşti în prag de vară,

Când miroşi a mere ce se coc,

Cerul în fiinţa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.

 

Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nţeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.

 

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopţi,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copţi.

 

Să înveţi, iubito, să te bucuri

Că ţi-am dat din jertfă un destin,

Şi că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.

 

Ce frumoasă eşti în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta uşoară,

Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

 

Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri şi de frunze

De la cine să învăţ să-l gust?

 

 

Adrian Păunescu - Ce frumoasă eşti...

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă-am să te chem

Dă-mi măcar un semn

Fie şi-un blestem

Din partea ta.

Totuşi nu ştiu cum

Pentru-atâta drum

Ce-a-nceput acum

Spune-mi ceva.

 

În noaptea despărţirii dintre noi

Copacii cad pe drum din doi în doi,

În ochi mă bate viscolul câinesc

Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

 

Probabil drumul meu va duce-n iad

Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad

Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis

Că biata cifră doi s-a sinucis.

 

Şi de atâta viscol vestitor

Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,

Că tineri am intrat şi cu ce rost

Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

 

Nici aripile zboruri nu mai pot,

E numai despărţire peste tot

Şi se aude că va fi mai greu

Decât vom fi departe tu şi eu.

 

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău

Am dat cu bulgări mari în geamul tău,

Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,

Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

 

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi

Dezastrul împărţirilor la doi,

Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt

Şi cum e să fii singur pe pământ.

 

 

 

Adrian Paunescu - Spune-mi ceva....

post-185-1226340516_thumb.png

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Pe calea aceasta numită Cuvânt

eu merg cu capul plecat, şi parul în vânt.

Sunt pâinea cu sare şi albul ştergar

ce pe masă sunt pregătite de dar.

Şi-naintea voastră, în strigăt,

pieptul glasului îmi dezvelesc:

Sunt vinovată că încă iubesc!

Sunt vinovată că Luna încă răsare

cu rouă împletită din Lumină de Soare

să lumineze în urmă, prin ani şi vecii,

întunerece mii.

Sunt vinovata hăitaşilor mei

că-n goană de întunerec către lumină

sunt fără de vină.

Sunt vinovata vinovaţilor mei

dezlănţuiţi în hoarde de zmei,

 

căci lumină fiind dintr-o Lumină mai mare

Iubirea iubirilor noastre-i fără hotare.

Pe calea aceasta numită Cuvânt

eu merg cu capul plecat, cu părul în vânt.

Sunt vinovată că încă trăiesc.

Şi în tăcere, cu alte glasuri am întrebat:

-Sunt vinovată că v-am iertat!?

 

 

Maria-Eugenia Olaru - Glossă modernă

 

 

 

Ţii minte tu, iubita mea,

O noapte de argint în care

Mi-ai arătat pe cer o stea

Din Carul mare?

 

Cu faţa-n sus spre Dumnezeu,

Lăsându-ţi capul să se culce

Pe braţul meu,

Te legănam, povară dulce.

 

Deasupra noastră, un castan

Cu frunze pudic răsfirate

Pentru-a servi de paravan

Iubirilor nevinovate,

 

Tinzând o ramură-n zadar

Ca să ne apere de stele,

Fusese martor ocular

La toate cele.

 

Şi nu mi-ai spus atunci nimic,

Dar când mi-am coborât privirea,

Un deget mic

Mi-a arătat Nemărginirea.

 

Un strop de-argint a lunecat,

Şi, cu paloarea-i siderală,

Pe cerul negru a-nsemnat

Un fir subţire de beteală...

 

Ţii minte ce fior străin

Trecu atunci, din constelaţii,

Prin bluza ta de crepe-de-Chine

Cu aplicaţii?

 

Ce veşti din cerul depărtat

A nins pe fruntea ta zenitul?

Ce gânduri tainice-ai schimbat

Cu Infinitul?...

 

Sclipind departe, prin frunziş,

O stea smerită şi albastră

Sta singuratică, pieziş

Deasupra noastră.

 

Şi ca un spin,

Cu raza-i rece şi subţire,

Mi-a strecurat un gând străin

În visul meu de fericire.

 

Zicea: - Sub cerul vast şi mut

V-a aruncat aceeaşi soartă

Pe-un strop de lut

Ce-n învârtirea lui vă poartă.

 

Sărman atom sentimental!

Nu ştii tu oare

Că viaţa voastră-i colosal

De trecătoare?

 

Zicea: - Mă mir că te-ai gândit

Să-mi cânţi o odă.

De când poeţii s-au prostit,

Amorul nu mai e la modă.

 

Oricum, voi sunteţi prea mărunţi

Şi eu, prea mare...

N-ar fi mai bine să renunţi

Şi să vă duceţi la culcare?

 

Că nu există pe pământ

Mai venerabilă manie

Decât - sub stele jurământ

Pe veşnicie.

 

Şi nu există-n univers

Mai mare crimă

Decât - la coada unui vers -

Să pui o rimă...

 

 

George Topârceanu - Balada unei stele mici

post-185-1226427970_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,

Stea dulce şi iubită a sufletului meu!

Şi care-odinioară luceai atât de vie

Pe când eram în lume tu singură şi eu!

 

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!

În veci printre steluţe te cată al meu dor,

Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,

Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.

 

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă

Din ora de urgie în care te-am pierdut!

Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă

Ca trista vecinicie e fără de trecut!

 

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!

Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!

V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare

Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

 

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire

N-am altă mângâiere mai vie pe pământ

Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,

Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!

 

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,

O, dulce dezmierdare a sufletului meu!

Şi multă fericire ai revărsat în mine

Pe când eram în lume tu singură şi eu!

 

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!

Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,

Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,

Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

 

Un suvenir, comoară de visuri fericite,

De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,

De zile luminoase şi îndumnezeite,

De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

 

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,

Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,

Şi care se uneşte cu harpele din stele

Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

 

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,

Ai deşteptat în mine poetice simţiri,

Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare

Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

 

 

Vasile Alecsandri - Steluţa

post-185-1226488476_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

Unii te văd numai pe tine,

Alţii mă văd numai pe mine,

Ne suprapunem atât de perfect

Încât nimeni nu ne poate zări deodată

Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia

De unde putem fi văzuţi amândoi.

Tu vezi numai luna,

Eu văd numai soarele,

Tu duci dorul soarelui,

Eu duc dorul lunii,

Stăm spate în spate,

Oasele noastre s-au unit de mult,

Sângele duce zvonuri

De la o inimă la alta.

Cum eşti?

Dacă ridic braţul

Şi-l întind mult înapoi,

Îţi descopăr clavicula dulce

Şi, urcând, degetele îţi ating

Sfintele buze,

Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc

Până la sânge gura.

Cum suntem?

Avem patru braţe să ne apărăm,

Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea

Şi tu numai duşmanul din faţa ta,

Avem patru picioare să alergăm,

Dar tu poţi fugi numai în partea ta

Şi eu numai în cealaltă parte.

Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Suntem egali?

Vom muri deodată sau unul va purta,

Încă o vreme,

Cadavrul celuilalt lipit de el

Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?

Sau poate nici nu va muri întreg

Şi va purta-n eternitate

Povara dulce-a celuilalt,

Atrofiată de vecie,

Cât o cocoaşă,

Cât un neg...

Oh, numai noi cunoaştem dorul

De-a ne putea privi în ochi

Şi-a înţelege astfel totul,

Dar stăm spate în spate,

Crescuţi ca două crengi

Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,

Jertfindu-se pentru o singură privire,

Ar vedea numai spatele din care s-a smuls

Însângerat, înfrigurat,

Al celuilalt.

 

Ana Blandiana - Cuplu

post-185-1226575983_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

Nemărginită bolt-a nopţii,

Deschide tainica ta carte

Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării

Neputincioase şi deşarte.

Doar mila ta n-o să se stingă

Când două mâini tremurătoare

Îşi împreun' nevolnicia

În chip de rugă şi iertare.

 

Azi ţintele de nestemate

Culege-le din cingătoare,

Căci ochii stelelor mă mustră,

Şi plânsul stelelor mă doare.

Azi orice picur de lumină

Din faţa ta îmbujorată

În ţintirimul larg al minţii

O cruce proaspătă-mi arată.

 

Le văd şireag... şi mă cutremur,

Şi fiecare clipă-mi pare

O fărmitură ce se smulge

Ca dintr-un cântec de pierzare.

Simt mintea dezgropându-şi morţii,

Căzând la fiecare groapă,

Şi jalea trecerii eterne

Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

 

Când tu mi-aprinzi în mii de facle

Senina dragostei dovadă,

Înfiorându-se-n adâncuri,

Plâng ochii osândiţi să vadă.

Aducerea-aminte vine,

Şi din oglinda-i blestemată

Învie rostul celor duse...

Iar eu ascult ce-a fost odată...

 

O lume-şi desfăcea-nainte-mi

Comoara tainelor bogată,

Zvâcnea eternul ei cutremur

Sub tâmpla mea înfierbântată.

O patimă-mi robise ochii

Cu strălucirea ei păgână

Şi mă smulgea cu braţ de vifor

Din valul lumii de ţărână.

 

Simţeam fiorii-ndrăgostirii,

Măreaţa-mbrăţişare mută,

Când în amurg târziu de vară

Pământ şi boltă se sărută.

Şi-n smalţul pulberii de rouă,

Ce strălucea pe câmp, măruntă

Părea că firea-i hărăzeşte

Nădejdii mele dar de nuntă.

 

Eu mi-am zidit în nori altarul,

Şi inima, smerita roabă,

Îngenuncheată-n umilire,

Jertfea curata ei podoabă...

Azi nu mai este... Şi mă doare

Când vraja razelor senine

Aprinde-o candelă de veghe

Într-o biserică-n ruine...

 

Azi fulgerele mele-s stinse

Şi moarte-s zâmbetele toate

Şi nu va mai rodi nisipul

Din biata mea pustietate.

În lanţ de neguri şi uitare

Aş vrea amarul meu să-l ferec...

Nemărginită bolt-a nopţii,

Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!

 

Aruncă vălul tău de umbră

Pe toate farmecele firii

Şi-ngroapă-n adâncimi de ape

Ispitele îndrăgostirii.

Pe scânteierile de rouă

Şi peste câmpul nins de floare,

O beznă grea, ca giulgiul morţii,

Să cearnă pace-adormitoare.

 

Când glasul tinereţii moarte

Şi-al viselor înfrigurate,

Rătăcitor, fără repaos,

La poarta sufletului bate,

Eu, învălit în întuneric,

Să-nchid zăvorul de la poartă,

Şi nici o stea să nu mai vadă

Singurătatea mea deşartă.

 

 

Octavian Goga - Noapte

post-185-1226662994_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

niciodata, iubito, n-am sa merg fara tine

esti prezenta in sangele meu galopand

te simt ca pe-o bautura in vine

cutit ce-mi taie sfoara unui gand

 

niciodata, iubito, n-am sa ador altceva

decat sanii tai mici far-a bluzei perdea

leganarea soldurilor tale fierbinti

ce scoate pe Corso

vanzatorii din minti

 

niciodata, iubito, n-am sa umblu hai-hui

in palma mereu imi vei sta ca un cui

rastignit in aceasta ravnita dulceata

ce tine o viata

 

in cosmos trimis sa comand escadrile

sa cuceresc un meteorit

din alta cale lactee

stapungand in iures norii atomici

vei fi, dintre stele,

singura ravnita femeie

 

si-n moarte de-ar fi sa cobor fara lift

sa umblu

prin ale iadului odai cu metroul

tot la tine iubito m-as gandi

admirandu-ti, in zmoala,

trusoul

 

 

Lucian Avramescu - Niciodată, iubito

 

 

 

 

 

 

 

Asi fi vrut să fiu un piccol în Tahiti

cautator de perle negre undeva în Bali

în Samoa să pazesc tacerile clipitei

în Florida să scutur portocalii

 

asi fi vrut să fiu acrobat în Filipine

sau cowboy în insulele Mariane

în Bolivia aur asi fi vrut să caut în mine

cormorani sub albe ceruri pakistane

 

asi fi vrut să cânt în Tucuman milonga*

să conduc un taxi în Santiago vara

să dansez în baruri la Macuto conga

sau în Tenerife să-mi instrun ghitara

 

asi fi vrut să fiu birtas în Turnu Magurele

flasnetar de port uitat în Calarasi

asi fi vrut să fiu un lustragiu de stele

profesor de canto în liceu la Iasi

 

asi fi vrut să fiu notar în Fagaras

marinar pe-o barca alba la Roscoff

vanzator de ziare'n piata la Medias

negustor de mure'n piata la Brasov

 

n'am ajuns nimica din ce-am vrut să fiu

nici campion de rugby, vatman sau birjar

bate-un vant din Kona, ploua si-i tarziu

matur praful lunii singur intr'un far.

 

 

 

Stefan Baciu - Balada omului care n'a ajuns nimic din ce-a vrut să fie

post-185-1226733393_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

I. Dilema

 

1. O viziune a omului comun

 

Aievea nu şi nici cu-nchipuirea

Eu munţii nu-i mai simt cum îi simţeam

În vremea unor basme petrecute

Când se făcea că un copil eram,

Când mă-nsoţeam cu păsări şi cu ciute,

Când mă-nstelam cu flori, când nu eram.

 

Văd o-nserare plină de lumină

Plutind pe bucla unui brâu de brad,

În mijloc e poiana-n lună mată,

Şi-ntr-însa cineva a desenat

Copilul pur pe care altădată

Aşa precum pe mine l-a chemat.

 

Tabloul se apropie şi creşte,

Îl am în faţă ca un ochi deschis.

Copilul mişcă buzele şi-ngaimă:

"Eşti rău, străine - te-am văzut şi-n vis"...

Şi buzele îi tremură a spaimă -

"Eşti rău, străine, pleacă" - mi-a mai zis.

 

"Ce vrei, copile? Nu mă poţi cunoaşte!

De ce-mi priveşti în suflet ca-ntr-un sac?

Vezi bine, nu sunt jucării într-însul."

"De-aceea-ţi pare sarbăd şi posac."

Şi-năbuşit a trebuit să tac.

 

"Eşti rău, străine. Lămurit eu nu ştiu,

Dar te-am văzut şi-n vis şi se făcea

Cum cineva pe oameni îi loveşte -

Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa.

El mi-a strigat: - Şi tu, la fel vei creşte!

Eu când voi creşte nu voi fi aşa."

 

Pe frunte îmi ţâşni sudoare rece -

"Ascultă, deşănţat judecător,

Găseşte-ţi altă victimă şi spune-i

Acest vis sadic şi amăgitor;

Ai merita să fii legat în funii,

Să nu mai tulburi traiul tuturor."

 

Dar deodată-n juru-mi mii de voci

S-au auzit strigând cu larmă multă:

"Ascultă, tu, străinule de jos.

"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"

Oh, surd strigau şi trist şi dureros -

"Ascultă-l pe copil! Ascultă-ascultă!"

 

De-atunci nicicând eu nu l-am mai văzut,

Dar parcă mă-nfioară-o presimţire

Şi-mi tot repet blestemul ce-a rostit

Cu voce tremurată şi subţire,

Prin codri mari îl caut răvăşit

Şi-n vise îl mai caut, în neştire.

 

Dar pentru mine azi străini îs codrii,

Sunt numai arbori, pietre, flori şi hău,

Iar visele-ncărcate de coşmaruri

Nu-mi mai aduc curatul chip al său...

Pe suflet tot arunc cernite zaruri -

"De ce mi-ai spus, copile, că sunt rău?"

 

2. Omul comun ia o hotărâre

 

"Eu viaţa mi-am închis-o sub lăcate,

Şi-atâtea zile s-au stătut în van,

Din multe cugetări adevărate

Mi-am înjghebat un jalnic paravan.

 

Mi-am înjghebat justificări senine

Când părăsisem drumul durei munci:

Dar dac-ar roade suferinţa-n mine

Tot necesară-aş crede-o şi atunci?

 

De m-ar izbi puterile inerte

Ce stânjenesc înaltul ţării zbor,

Au m-aş păstra şi-atunci în trândăvia,

Acestui trai anost şi-adormitor?

 

Se cere să lovesc în cei pe care

Eu i-am slujit, simţind că putrezesc.

Va fi nevoie, ştiu, fără cruţare,

Fără regret, şi-n mine să lovesc.

 

Ideile-mi rămase, triste cete,

Am să le-ntrem cu asprul vieţii vin,

La oameni, părăsiţii mei prieteni,

Sfios, dar hotărât am să revin.

. . . . . . . . . . . . . . .

Văd o-nserare plină de lumină

Plutind pe bucla unui brâu de brad.

În mijloc e poiana-n lună mată

Şi-ntr-însa cineva a desenat

Copilul pur pe care altădată

Aşa precum pe mine l-a chemat.

 

Eu simt o bucurie dureroasă,

Simt ochii lui ţintiţi asupra mea

Şi tâmplele îmi bat înfierbântate,

Sunt stânjenit, dar parcă aş zbura...

- Copile, ai avut atunci dreptate,

Dar pentru ce mă mai priveşti aşa?"

 

II. Regenerarea

 

1. Omul comun pleacă din birou

 

"Bună dimineaţa, munţilor. Dormisem

Un somn greu, dar iată, iar vă pot privi,

Bună dimineaţa, codrilor de tisă,

Bună dimineaţa, proaspeţi zori de zi.

 

Bună dimineaţa, oameni. Somn de moarte

Mă zvârlise între trândavi şi învinşi,

Bună dimineaţa, sate de departe,

Bună dimineaţa, zori de zi aprinşi.

 

Drumuri nesfârşite, bună dimineaţa,

În coşmaru-mi groaznic v-am visat ades...

Am să-mi spăl în rouă palmele şi faţa

Şi-am să sorb mireasma florilor de şes.

 

Şovăielnici paşii-mi caută-n ţărână

Urmele pe care mai demult am fost.

Urme noi striviră urma cea bătrână

Şi să o mai caut n-are nici un rost.

 

Temelii durate trudnic înainte

Sunt acoperite de clădiri întregi.

Viaţa-n cascadarea-i largă şi fierbinte

Zămisleşte zilnic înnoite legi.

 

Bună dimineaţa, păsări bete-n soare,

Mi-aţi strigat odată să mă-ntrec cu voi.

Mă primiţi voi după-atâta vreme oare?

Ori vă veţi retrage-ndemnul înapoi?

 

Sufletu-mi se umflă-n vânt ca o aripă,

Clipele prin arbori freamătă a zbor.

Fierb în câmpuri seve, păsările ţipă...

Amintirea, numai, tace mustrător..."

 

III. Treapta superioară

 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

2. Tablou general

 

Pe fluviul fără de capăt şi fără sfârşit,

Pe fluviul timpului lunecă stoluri de nave,

Catarge-ndreptate spre est şi spre vest şi zenit,

Ori, fără catarge, bolnavele lumii epave.

 

Iar apa aceasta-i vrăjită şi-nchide în ea

Atâtea destine sub undele-i verzi de uitare,

Şi-atâtea destine, pe unda-i brăzdează să stea

O urmă-n vecie nestinsă şi scăpărătoare.

 

Şi fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi

Cu apele-i palide-n tot mai grăbită năvală,

E-un clocot de valuri, e-un cor ce se zbuciumă-n salturi,

Aud zăngănind o fantastică luptă navală.

 

Epavele lumii îşi cheamă arcaşii pe punţi -

Fantome cu sângele încă în vine -

Gem robii sub punţi şi cătuşele-şi zornăie, crunţi,

Săgeţile ţiuie-n zboruri haine.

 

Pe navele lumii au oamenii scut nepătruns,

Steag roşu se zbate,

Fantome cu sângele încă în vine, pe-ascuns,

Lovesc pe la spate.

Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburând,

Tresaltă,

În fund de epave cătuşele sar, răsunând

Sub daltă,

Şi fluviul curge în curbe spre steaua înaltă.

 

Pe fluviul timpului navele tinere lunecă.

Cu faruri aprinse se surpă-ntunericul orb,

Şi razele lor ascuţite nicicând nu se-ntunecă

Şi, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb.

 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

 

4. Spre fericirea personală

 

Somnul meu laş e de-acum amintire urâtă

Care-n răstimpuri mă întărâtă...

Lumea sufletului mi-i asanată,

Cerbii printr-însa tropotă-n ceată,

Sună sub soare şi lună, mereu,

Clopotul limpede-al cerului meu.

Cu braţele goale din zori până-n sară,

Se seceră-n sufletul meu ori se ară,

Se-nalţă gânduri, se sapă fântânile,

Se şuieră doinele de primăvară -

Doinele mele - izvoarele-ngâne-le...

 

Şi totuşi, ceva mai lipseşte. Flămând,

Inima încă-mi mai bate, cerând.

Lipseşte o floare, neînflorită

Nici în somnu-mi adânc,

Nici în munca-mi grăbită.

 

Mă deşteptasem şi-atunci am pornit

Prin euritmia pădurii în goană,

Aerul munţilor m-a ameţit,

M-au încântat căprioarele negre-n poiană,

Şi pestriţele aripi tremurătoare,

Şi susurul surd izvorât de sub bolţi de frunzare...

Dar numele nu mi-am legat

De nici un copac cu frunzişul rotat,

N-am chemat nici o căprioară la mine

S-o sărut între coarnele fine,

Apoi, amândoi, după vânt, în lumină

 

Să pornim dănţuind peste stâncile roşii, de fier...

Poate de-aceea-mi venea să ţip fără pricină

Şi mă oprea, ruşinându-mă, codrul sever.

 

Mă deşteptasem şi-atunci am pornit

Prin sate, în carul cu crâşnete frânte de roţi.

Am stat la taifas cu ţăranii şi fetele tinere,

Lângă ei mă-ntristam şi mergeam la petreceri cu toţi.

Întrebam: Voi, naivi filosofi, să-mi răspundeţi,

Care e marele vieţii-adevăr? Ce să fac?

Am trecut de la unul la altul, precum în pădure

Eu treceam întrebând despre farmec copac de copac -

Şi-mi compuneam un răspuns întrebării

Culegând de la toţi, de la toate,

Precum în păduri din frunzele nenumărate...

Mă deşteptasem şi-atunci am pornit

Printre blocuri semeţe cu-antene pe ţeasta bombată,

Blocuri dansând după muzica dură-a tramvaielor,

Muzică ameţitoare şi multiplicată,

Soră cu muzica sobră, de unghiuri şi planuri,

Armonie-a metropolei, jerbă de fier şi elanuri.

Dar nu m-am legat de nici un ungher,

De nici o fereastră aprinsă în seară stingher,

De la toate ferestrele-o rază am aprins şi-am strâns,

Pentru mine. De aceea nici o fereastră

Nu s-a aprins, nu s-a stâns...

 

Veţi spune că multe-am văzut, dar nimic n-am păstrat

Că nimic n-am ales din a lumii bogată recoltă,

Dar eu am văzut şi păstra-voi ceva minunat,

O constelaţie roşie-aprinsă pe boltă,

Şi sufletul meu încântat numai ei îi ridică

Şoapta-mi de dragoste, până-acum unică

"Constelaţie ce sui

În azurul albăstrui

După legi ce azi le ştiu,

Sfredel luminos şi viu,

Constelaţie ce sui,

Şi planeta lumii mele

Limpezită de ploi grele

Zboară-n largile-ţi inele...

Constelaţie ce sui,

Cad îmbătrânite stele

În adâncul timpului,

Într-al morţilor pustiu...

Numai tu nu poţi s-apui,

Sfredel luminos şi viu,

Constelaţie ce sui."

Zboară-n seară şoapta clară,

Sufletu-mi freamătă ca o vioară,

Şi totuşi ceva mai lipseşte. Flămând,

Inima încă mai bate, cerând,

Dar lumea sufletului mi-i asanată,

Cerbii printr-însa tropotă-n ceată,

Sună sub soare şi lună, mereu,

Clopotul limpede-al cerului meu.

 

5. Poiana primei amintiri

 

Revăd din nou poiana primei amintiri -

Copilul care am fost eu spre mine vine,

Vorbeşte rar muşcându-şi buzele subţiri...

- Îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine...

 

Şi mă priveşte cu o candidă trufie,

În jur se leagănă-al pădurii verde cerc,

Mă simt pătruns de-o-nlăcrămată duioşie

- Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc?

 

Nicolae Labiş - Lupta cu inerţia

post-185-1226837048_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Pe-acelaşi drum,

Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,

De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-acelaşi drum

Pe unde ieri trecură poate,

Străbunii noştri

Şi parinţii,

Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

 

Noi -

Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe

Şi doliul vremilor apuse,

Şi-al idealurilor scrum -

Pe-acelaşi drum

Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani!

 

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Şi-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămaşi în urmă -

Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi

Cum le luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Şi-n gură caldele cuvinte...

 

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Şi-n calarea noastră întâlni-vom -

O!... câte nu poţi să-ntâlneşti

Când drumu-i lung

Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână

Tot mai departe

Şi te poartă,

Ca pe un orb ţinut de mână,

Spre-ntrezărite-Aureole -

Nimicuri scumpe pământeşti!...

 

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...

Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

 

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântaţi că-n urma noastră

Zări-vom pe-alţii cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte

Şi râd că nu-i putem opri...

 

Da...

Va veni şi ziua-n care vom obosi,

Şi va veni

Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul ţiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care numeni n-o cunoaşte...

 

Şi-atunci, privind un urma lor -

Ca cei ce n-au nimic să-şi spună

Când nu-şi pot spune tot ce vor -

La umbra zidurilor mute

Şi-a secularilor castani,

Vom adormi ca şi drumeţii

Ce dorm uitaţi de mii de ani!...

 

 

Ion Minulescu - Romanţa noastră

post-185-1226938170_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Nu-mi pasa ca nu m-ai iubit....

insa te rog un singur lucru:

.........saruta-ma

........ pe-al mortii pat

cand imi vei inchide ochii

si gandeste-te o clipa

cat de mult

eu te-am iubit.

Si astazi,

zi a disperarii,a calmului si a impacarii

nu regret nimic,

sa stii

decat ca n-am marturisit

...tuturor

...ca te-am iubit

si de-o clipa imi pare rau

pentru-al meu suflet ranit,

si iti spun:

".....Nu plange

.......nu jeli,

.......fii vesela si petrece

caci azi iubirea s-a-mplinit

cu mana neagra-a mortii

ce m-a lovit."

post-185-1227034021_thumb.jpg

Edited by scorpyo

Share this post


Link to post
Share on other sites

Mor multe şiraguri de clipe,

Şi nimeni nu-mi bate la poartră

Când vremea-mi aşterne pe suflet

Cenuşa ei aspră şi moartă.

 

Vin neguri cu noaptea pe umeri,

Şi bezna mă-nghite, nătângă,

Şi viforul vine, păgânul,

A viselor aripi să-mi frângă.

 

Nu-i rază să-mi mângâie fruntea,

Încet coborându-mi din stele...

Mai străluci-va vreodată

Altaru-nchinărilor mele?

 

Stejarul nădejdilor multe

Îşi scutură frunzele moarte...

Vai, tu eşti atât de frumoasă,

Şi tu-mi eşti atât de departe...

 

 

Octavian Goga - Părăsit

post-185-1227111558_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...