Jump to content
Vesperala Forum

O poezie pe zi


vesperala

Recommended Posts

I. Contemplare

 

Dacă te trezeşti,

iată pînă unde se poate ajunge:

 

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru

ca un tunel, privirea

se face una cu tine.

 

Iată pînă unde poate ajunge

privirea, dacă se trezeşte:

 

Deodată devine goală, aidoma

unei ţevi de plumb prin care

numai albastru călătoreşte.

 

Iată pînă unde poate ajunge

albastrul treaz:

 

Deodată devine gol pe dinlăuntru

ca o arteră fără sînge

prin care peisajele curgătoare ale somnului

se văd.

 

 

II. Creză de timp

 

O, scurtă tristeţe, insectă verzuie,

voi blînde ouă, locuind un miez de meteor

spart; şi de pălmile mele acoperite

ca să renască un cu totul alt decor.

 

Camera se varsă prin ferestre

şi eu nu o mai pot reţine în ochii deschişi.

 

Război de îngeri albaştri, cu lănci curentate,

mi se petrece-n iris.

 

Mă amestec cu obiectele pînă la sînge,

ca să le opresc din pornire,

dar ele izbesc pervazurile şi curg mai departe

spre o altă orînduire.

 

O, scurtă tristeţe, rămîne

de jur-împrejur o sferă de vid.

Stau în centrul ei şi unul cîte unul

ochii din frunte, din tîmplă, din degete

mi se deschid.

 

 

III. Contemplare

 

Deodată aerul urlă...

Îşi scutură păsările în spinAREA MEA

şi ele mi se înfing în umări, în şiră,

ocupă totul şi nu mai au unde sta.

În spinarea păsărilor mari

se-nfing celelalte.

Frînghii zbătătoare le tîrăsc,

acvatice plante.

Nici nu mai pot sta drept,

ci doborît peste pietre fluorescente,

mă ţin cu braţele de stîlpul unui pod

arcuit peste ape inexistente.

Fluviu de păsări înfipte

cu pliscurile una-ntr-alta se agită,

din spinare mi se revarsă

spre o mare-ngheţată, neînnegrită.

Fluviul de păsări murind,

pe care vor lansa bărci ascuţite

barbarii, migrînd mereu spre ţinuturi

nordice şi nelocuite.

 

 

IV. Criză de timp

 

Ca şi cum s-ar sparge un mormînt

şi-ar curge pe fluviu

tot misterul lui...

 

Dar mai degrabă,

ea, privirea, ne ţine

la un capăt al ei fructificaţi.

 

Suge din noi cît poate,

părînd a ne-arăta

îngerii copacilor şi ai

celorlalte privelişti.

 

Copacii ne văd pe noi,

iar nu noi pe ei.

 

Ca şi cum s-ar sparge o frunză

şi-ar curge din ea

o gîrlă de ochi verzi.

 

Suntem fructificaţi. Atîrnăm

de capătul unei priviri

care ne suge.

 

 

V. Contemplare

 

Se arată fulgerător o lume

mai repede decît chiar timpul literei A.

Eu ştiam atît: că ea există,

deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.

 

Recădeam în starea de om

atît de iute, că mă loveam

de propriul meu trup, cu durere,

mirîndu-mă foarte că-l am.

 

Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,

ca să-mi umplu ţevile braţelor cu el.

La fel şi globul de peste umăi

şi celelalte-nfăţişări, la fel.

 

Astfel mă încordam să-mi aduc aminte

lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,

şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul

acesta, lent vorbitor.

 

Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atît-că am atins

pe Alceva, pe Altcineva, pe Altunde,

care, ştiindu-mă, m-au respins.

 

Gravitaţie a inimii mele,

toate-nţelesurile rechemîndu-le

mereu înapoi. Chiar şi pe tine,

rob al magneţilor, gîndule.

 

(Nichita Stanescu)

 

Link to comment
Share on other sites

  • Replies 1.2k
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

Top Posters In This Topic

Posted Images

Ars poetica

 

Înalţă-te, poete, păstrând cu tine lestul!

La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii!

Îmbrăţişarea lumii, privirile şi gestul,

Cu-asprimea unui Hades, supune-le trierii.

 

Să cânţi suflarea vie, lucire de oglindă,

Nu lenta pleşuvie-a cununilor de laur.

Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima, să prindă

Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur!

 

 

Virgil Gheorghiu

Link to comment
Share on other sites

Requiem

 

Eram să te aştept prin parc,

Văzând că singurătăţi pe aici m-au oprit...

Dar, mereu aceleaşi uitări!

Dar, tot aceeaşi poezie la infinit!?

 

Filosofia vieţii mi-a zis:

Undeva este, cu mult mai departe...

Atâtea şi-atâtea... lasă!

Visezi, ca din carte!

 

(G. Bacovia)

Link to comment
Share on other sites

Hai nani, nani

 

Hai nani, nani,

Lumina mamii...

 

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...

Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, -

Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte

Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant...

 

Hai nani, nani...

 

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar

Cuvintele-si pierd sirul, - ca vezi, în asta seara

I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,

De parca-ar plange-ntregul saracilor amar...

 

Dar tu astepti un cantec - ca tu ce stii de vant!

Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?...

O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste...

...Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...

 

Hai nani, nani,

Lumina mamii...

 

...Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant

Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,

Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele

Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt...

 

Hai nani, nani...

Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci -

Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,

Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care

Se sting de frig si foame copiii cei saraci...

 

 

(Elena Farago)

Link to comment
Share on other sites

În fericire

 

Sunt clipe când toate le am...

Tăcute, duioase psihoze -

Frumoase poveşti ca visuri de roze...

Momente când toate le am.

 

Iată, sunt clipe când toate le am...

Viaţa se duce-n şir de cuvinte -

Un cântec de mult... înainte...

Momente când toate le am...

 

(George Bacovia)

Link to comment
Share on other sites

Creion

 

Obrajii tăi mi-s dragi

Cu ochii lor ca lacul,

În care se-oglindesc

Azurul şi copacul.

 

Surâsul tău mi-i drag,

Căci e ca piatra-n fund,

Sper care-noată albi

Peşti lungi cu ochi rotund.

 

Şi capul tău mi-i drag,

Căci e ca malu-n stuf,

Unde păianjeni dorm,

Pe zori făcute puf.

 

Făptura ta întreagă

De chin şi bucurie,

Nu trebuie să-mi fie,

De ce să-mi fie dragă?

 

(Tudor Arghezi)

Link to comment
Share on other sites

Noapte de vară

 

Noaptea-ncet, ticnit se lasă -

Poezie, sau destin -

Luna urcă, somnoroasă, -

Vino, vin!

 

Este linişte, răcoare,

Codrul e de farmec plin -

Pe sub teii încă-n floare, -

Poezie, sau destin.

 

În suavele parfume

Poezie, sau destin -

Ori pe unde-ai fi în lume, -

Vino, vin!

 

Îngerii deasupra noastră

Vor cânta un imn divin -

Ah, ce clară noapte-albastră, -

Poezie, sau destin.

 

(George Bacovia)

Link to comment
Share on other sites

Descântec

 

Lacăte, cine te-a închis

La uşa marelui meu vis?

Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,

Să sfarăme zăvorul

Şi să vedem în fundul nopţii noastre

Mişcându-se comorile albastre?

Un pas din timp în timp, greoi

Se-apropie, dar a trecut de noi

Toţi paşii se sfârşesc şi pier

Pentru urechea ta de fier.

De-o vana-ntoarsă peste tine

Cred ca atârnă din vazduh glicine

Şi, de pe bolţi, zorele

Şi muguri şi ciorchini de stele.

Cine va pune-n uşa noastră cheie

0 singură scânteie?

Lumina ochiul şi-l aşează,

Şi-n încăpere caută să vază.

Lacătul simte şi tresare

Cu bezna mea, ca de o sărutare.

Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui

Şi lacătul tăcerii să-l descui?

 

(Tudor Arghezi)

Link to comment
Share on other sites

Diana

 

Ce cauţi unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurător

Şi unde păsările-ntruna

Se-ntrec cu glas ciripitor?

 

N-auzi cum frunzele-n poiană

Şoptesc cu zgomotul de guri

Ce se sărută, se hârjoană

În umbr-adâncă de păduri?

 

În cea oglindă mişcătoare

Vrei să priveşti un straniu joc.

O apă vecinic călătoare

Sub ochiul tău rămas pe loc?

 

S-a desprimăvărat pădurea,

E-o nouă viaţă-n orice zvon,

Şi numai tu gândeşti aiurea,

Ca tânărul Endymion.

 

De ce doreşti singurătate

Şi glasul tainic de izvor?

S-auzi cum codrul frunza-şi bate,

S-adormi pe verdele covor?

 

Iar prin lumina cea rărită,

Din valuri reci, din umbre moi,

S-apar-o zână liniştită

Cu ochii mari, cu umeri goi?

 

Ah! acum crengile le-ndoaie

Mâinuţe albe de omăt,

O faţă dulce şi bălaie,

Un trup înalt şi mlădiet.

 

Un arc de aur pe-al ei umăr,

Ea trece mândră la vânat

Şi peste frunze fără număr

Abia o urmă a lăsat.

 

(Mihai Eminescu)

Link to comment
Share on other sites

Lumina

 

Lumina ce-o simt

năvălindu-mi în piept când te vad,

oare nu e un strop din lumina

creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

 

Nimicul zăcea-n agonie

când singur plutea-ntuneric şi dat-a

un semn Nepătrunsul:

"Să fie lumină!"

 

O mare

şi-un vifor nebun de lumină

facutu-s-a-n clipa:

o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,

o sete de lume şi soare.

 

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci - cine ştie?

 

Lumina ce-o simt năvălindu-mi

în piept când te vad - minunato,

e poate ca ultimul strop

din lumina creată în ziua dintâi.

 

(Lucian Blaga)

Link to comment
Share on other sites

Umbra

 

Cine merge înainte

Şi nu întoarce capul

S-a părăsit pe sine în urmă;

Cine aleargă

De spaimă o face

Să nu fie ajuns

De el însuşi;

Cine nu-şi spune ţelul

Se teme

Să nu se găsească

Pe sine acolo,

Ca şi cum umbra

N-ar fi chiar balta de întuneric

Scurs prin venele noastre deschise

Din dorinţa de-a înainta...

 

(Ana Blandiana)

Link to comment
Share on other sites

 

Autopastel

 

De mulţumirea lumii cu mâhnire

Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi,

Şi orice gest se-opreşte la pornire,

Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.

 

Oh, nechezatul lor să nu scâncească

În râsul lumii prea copilăros,

Să nu lucească prea riscanta-mi sanie

Alunecând de viaţă mai în jos.

 

Verzi herghelii născute pe murii mei degeaba,

Degeaba peste mine uriaşele ninsori,

De mulţumirea lumii cu mâhnire

Mă refugiez în urşi îngrozitori.

 

Dar sunt şi urşii mei la fel de laşi

Şi mă preling cu zâmbet în prăpăd.

Când cu mâhnire mulţumirea lumii

Din blana ursului o văd.

 

Sunt ursul eu, spre mulţumirea lumii,

Şi fotograful lângă urs tot eu.

Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc

Şi mă fotografiez mereu.

 

(Ana Blandiana)

Link to comment
Share on other sites

Fresca

 

In iad pacatosii

Sunt valorificati la maximum.

Femeilor li se scot din cap

Cu o penseta

Clamele, agrafele, inelele, bratarile,

Panzeturile, lenjeria de pat.

Dupa aceea sunt aruncate

In clocotul unor cazane,

Sa fie atente la smoala,

Sa nu dea in foc.

 

Apoi unele sunt transformate in sufertase

Cu care se cara la domiciliul dracilor pensionari

Pacatele calde.

 

Barbatii sunt si ei folositi

La cele mai grele munci,

Cu exceptia celor foarte parosi

Care sunt torsi din nou

Si facuti presuri.

 

(Marin Sorescu)

Link to comment
Share on other sites

Poveste sentimentală

 

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

tu - la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau intre noi,

înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

şi deodată,

îmi lăsam un genunchi,

iar cotul mi-infigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba-nclinată

de caderea vreunui cuvânt,

ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

înainte şi înapoi,

şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, într-un vârtej aproape văzut,

structura materiei, de la-nceput.

 

(Nichita Stanescu)

Link to comment
Share on other sites

Apusul soarelui

 

 

 

După dealul ce nutrește oi plăvițe: mari, mărunte,

A luminei ochi se pleacă și se-nchide dispărând

Iar în vale râul curge și-o copilă pe-a lui punte

Chipu-n apă-și oglindește fără grijă surâzând,

 

Și voioși se-ntorc cu toții muncitorii din ogoare

Povestind din vremi bătrânii, iar cei tineri șuguind;

Un copil sărind în fugă mână boii la izvoare,

Și-un dulău, a turmei paznic, vine-n urma sa lătrând.

 

Și-apoi pacea e stăpână pe gândire și mișcare.

Doi luceferi, ochi de înger, de pe cer voios lucesc.

Numai greierul se-aude însoțind cu-a lui strigare

Glasul tainicilor unde, ce cu țermul șopotesc.

 

Luna-n palidă podoabă și pe căi de nori umblate

Se ivește-n depărtarea printre ei făcându-și loc.

Iar colo în lumea verde cu-a lor frunți de chin brăzdate,

Muncitorii dorm în tihnă împregiurul unui foc.

 

 

 

Volenti, Nicolae : 1874

Link to comment
Share on other sites

Noapte de vară - de George Coşbuc

 

 

 

 

Zările, de farmec pline,

Strălucesc în luminiş;

Zboară mierlele-n tufiş

Şi din codri noaptea vine

Pe furiş.

 

Care cu poveri de muncă

Vin încet şi scîrţîind;

Turmele s-aud mugind,

Şi flăcăii vin pe luncă

Hăulind.

 

Cu cofiţa, pe-ndelete,

Vin neveste de la rîu;

Şi cu poala prinsă-n brîu

Vin cîntînd în stoluri fete

De la grîu.

 

De la gîrlă-n pîlcuri dese

Zgomotoşi copiii vin;

Satul e de vuet plin;

Fumul alb alene iese

Din cămin.

 

Dar din ce în ce s-alină

Toate zgomotele-n sat,

Muncitorii s-au culcat.

Liniştea-i acum deplină

Şi-a-nnoptat.

 

Focul e-nvelit pe vatră,

Iar opaiţele-au murit,

Şi prin satul adormit

Doar vreu cîne-n somn mai latră

Răguşit.

 

Iat-o! Plină, despre munte

Iese luna din brădet

Şi se nalţă,-ncet-încet,

Gînditoare ca o frunte

De poet.

 

Ca un glas domol de clopot

Sună codrii mari de brad;

Ritmic valurile cad,

Cum se zbate-n dulce ropot

Apă-n vad.

 

Dintr-un timp şi vîntul tace;

Satul doarme ca-n mormînt-

Totu-i plin de duhul sfînt;

Linişte-n văzduh şi pace

Pe pămînt.

 

Numai dorul meu colindă,

Dorul tînăr şi pribag,

Tainic se-ntîlneşte-n prag,

Dor cu dor să se cuprindă

Drag cu drag.

 

 

Link to comment
Share on other sites

George Bacovia

 

Poveste

 

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,

Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori

Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,

Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...

 

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată

Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări

Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată

Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

 

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire

Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,

Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,

Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

 

- Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,

Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,

Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere

Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

 

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,

Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat

Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă

Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Link to comment
Share on other sites

foarte frumoasa poezie, orphe :mousquetaire:

 

Celei care minte

 

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată,

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!...

 

În cinstea ta,

Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,

În pat ţi-am presărat garoafe

Şi maci -

Tot flori însângerate -

Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,

Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt

Trei ramuri verzi de lămâiţă

Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

 

Dar iată,

Bate miezul nopţii...

E ora când amanţii,-alt'dată,

Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...

Deci vino,

Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,

Înfinge-ţi în priviri Minciuna

Şi-n caldul buzei Adevărul

Şi spune-mi:

Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa

Câţi au murit

Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...

 

Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...

Dar fiindcă azi mi te dai toată.

Am să te iert -

E vechi păcatul

Şi nu eşti prima vinovată!...

 

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,

Nu-ţi cer să-mi spui

Nimic din tot ce-ai spus la alţii,

Ci tot ce n-ai spus nimănui.

Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,

Nu-ţi cer

Nimic din ce poetul palid

Cerşeşte-n veci de veci, stingher,

Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă

Din şirul clipelor la fel,

Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,

În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde

Şi în priviri

Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.

Şi-aşa tăcuţi -

Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -

Să-ncepem slujba-n miez de noapte

Şi mâine s-o sfârşim în zori!

 

(Ion Minulescu)

Link to comment
Share on other sites

Nod 33

 

Am gândit un mod atâta de dulce

de a se întâlni două cuvinte

încât în jos înfloreau florile

şi sus

înverzia iarba.

 

Am gândit un mod atâta de dulce

de a se izbi două cuvinte

de parcă iarba verde ar înflori

iar florile s-ar ierbi.

 

(Nichita Stanescu)

Link to comment
Share on other sites

Hieroglifa

 

Ce singurătate

să nu înţelegi înţelesul

atunci când există înţeles.

 

Şi ce singurătate

să fii orb pe lumina zilei,-

şi surd, ce singurătate

in toiul cântecului.

 

Dar să nu-nţelegi

când nu există înţeles

şi să fii orb la miezul nopţii

şi surd când liniştea-i desăvârşită,-

o, singurătate a singurătăţii!

 

(Nichita Stanescu)

 

Link to comment
Share on other sites

  • 2 weeks later...

BALADA LUI NESIMTILA

.

SERBAN FOARTA

.

Coteţul1 său e-o atenansă doar în zodiacul fără şansă al nostru... La Kitai, jigodia aceasta-şi are nu doar zodia, dar şi onoarea - el, godacul -de-a încheia întreg zodiacul.

In apocrifa noastră „zodie

a Porcului", câte-o cimotie

(sau simplă cunoştinţă) poa' să

ne-arate cât de norocoasă

e zodia Dumnealui (şi-a Scroafei, -

c-un iz, în plus, ca al garoafei).

Numai că, pentru a fi demn de-un astfel de benefic semn (al unui ins din rasa York), se cade-a fi tu însuţi porc, cu-o piele cât mai nesubţire care-ţi aduce nesimţire.

In accepţiunea (astrologică) de „casă".

La ce e nesimţirea bună? La voiajatul împreună-n maşina-n care se dă buzna, de parcă orişiunde ai urca,-n troleu sau în tramvai, tu circuli tot cu-autobuzna!

Este un mijloc de transport ce-aduce tot mai mult a sport extrem, - pe fondul olfactiv, a toate izurile strânse-n spaţiile cele mai restrânse, în care nu poţi fi activ,

ci doar cobai, - fie că pute a cururi, subsuori, căpute, fie că o telefonie mobilă se-ntretaie,-n haită, cu cinci manele ce se vaită de moarte,-ntr-o babilonie.

*

La ce mai este bună pelea

cum spun persoanele acelea-n

a căror minte sonul i

nu ştiu ce are-a ispăşi,

de-a dispărut cu totul, betul,

de el, din ditai alfabetul,

fie că cumperi pept din peaţă, fie că ai perdut în veaţă, fie că-ţi merge aţă Featul, fie că ăştia cu-nfeatul de câini ar trebui, şi ei, făcuţi, cât mai degrabă, pei,

fie că ăia de vor pele de câine pentru-a-şi face-obele din ea, căciulă sau mănuşi, i-ar jupui ca, de pănuşi, porumbul. - „Daţi-mi-i pă mână şi-i termen într-o săptămână!"

*

Porumbul evocat mai sus dezlănţuie o poftă-n plus de-aer curat şi iarbă verde, ca şi de micii bine fripţi cu-aromitoare erbi şi-nfipţi în ţepe,-ncât nu mai poţi perde

nici un minut, dând fuga-n spaţiul strâmt dintre blocuri, ca nesaţiul să ţi-l astâmperi cu grătare, luând seama să le faci sub geamul vecinului, care, ca neamul de traistă, strigă tot mai tare

la tine, că-l îneacă fumul, al tău şi-al altora, în cumul...

Când bulangiului nu-i place cum cântă Nicolae Gută, -tu-i strigi: „La operă, bă, pută, cu tine, - tras la patru ace!"

*

— Nene Vasile, ia mai zi-mi-o p-aia dă i-o zisăşi chiar astă seară, lu-aia cu sâni d-o kilă?

— Fă, taci, că ţi-l trimit pe fi-mio la tine şi te face pastă

dă mici; sau mută-te la vilă!

Ce-mi pasă mie c-ai esamen la nu-ş' ce mă-ta. Eu te-njur căci vreau manele, - nu-s afon ca ăia dă făceau un damen tango, dup-un magnetofon dă-i adormea pă ăi din jur.

Bă, foameo, veaţa-i un ielastic

dă care tragi în chip şi fel,

plesnindu-i p-unii peste bot;

ce dacă,-n jur, îs pungi dă plastic,

la iarbă verde e la fel,

şi-alţi câini cu limba de un cot...

La ce mai este bună pielea precum a unei pahiderme

de groasă? E că n-ai să semeni cu toate neamurile elea strivibile precum un vierme şi care. cică, ţi-ar fi semeni.

Ce semeni?... Când tu eşti un macho

şi, din merţană, o faci fleaşcă

pe blonda din Trabant, pe care

o scuipi din mers şi-i strigi: „Răgaceo,

te-a k*** mă-ta în caleaşca,

dă nu poţi circula mai tare?"

Sau p-ăla care-i tragi o flegmă când vrea-s dăşchiză, în plin soare, geamu-n tramvai şi-o babă, cică, precisă ca o apoftegmă2: „E corent, maică, şi ne doare urechile!". - Ce semeni, Gică?

Ce semeni, Nae?... Poate clone prin gări şi vămi autohtone, cu termopane-n rol de sticlă, de după care câte-o riglă de calcul, îţi răspunde-n scârbă, ca unei moi urechi de cârpă3, -

conform cutărui Decalog (ălui vechi, cvasianalog,

2 Termenul apoftegmă, aici, îmi aparţine.

3 Acest organ auricular este trouvailk-ul lui Nichita Danilov.

//

doar că oleacă mai excentric), şi care pune-un punct pe i, la punctul 2: „Nu te gândi la ceilalţi. Fii, bre4, egocentric."

Altminteri, nesimţiţii fac

un soi de Internaţională

ai cărei membri-s, parcă, gemeni,

dar, îndeobşte, se prefac

că nu sunt din aceeaşi oală,

fi'ndcă nu vor să aibă semeni.

*

Ce semeni? - când, plecând la băi

mai totdeauna cu ai tăi

rar singur, - soaţa-ţi, de o zi, e

plină de-o tandră gelozie:

„Să nu uiţi cum urci, dragă,-n tren

să-ţi scoţi pantofii dă teren

şi să rămâi doar în ciorapii tăi flauşaţi şi albi; iar crapii în saramură, nici pă ei să nu-i serveşti fără mujdei, mujdeiu-n care-ntingi şi cele vreo doişpe proaspete piftele;

iar dacă-l iei şi p-ăla micu (care e,-ntreg, leit tăticu'),

4 „Bre"-ui colocvial (incompatibil, altminteri, „decalog") e o iniţiativă a mea, de ordin comic.

 

lasă-l să umble copăcel ba chiar de-a buşilea, şi el, că-nţepeneşte şi, în veaţă, doar cin' să-mpinge iasă-n faţă."

*

„A, Şi să nu uiţi, Aurele, maieul ăl cu găurele prin care-o adiere simţi, că prinde bine când îţi scoţi cămaşa albă din chiloţi şi din nădragii ăia strimţi.

Şi să nu uiţi să te-ntorci vineri că e logodna ălor tineri, iar pentru că la noi nu-i loc, vom aşeza,-n mai larga casă a scărilor, o lungă masă şi vom pofti întregul bloc:

să tacă ăi dă pă palier c-atunci când pleci, în marşaler, te-auzi mai rău ca la raliu, -iar cu-ordinea, îl punem şef pă ăl bătrân, pă nenea Ştef, ce-a fost, pă vremuri, caraliu."

*

„Dă toate numele mi-e silă, zisese tac-su, când cu pleaşca

cu decreţelu... S-aibe şiansă, io zic să-i zicem Nesimţilă!" Iar soacră-sa, privind în ceaşca cu nechezol, cam dinspre ansă

spre stânga (ea nu-i zicea toartă, fi'ndcă ştia de la cocoana unde fusese fată-n casă, că se-mbunătăţeşte soarta când ţii de ansă chiar o cană, darmite-o franţozească tasă),

spunea, pe urmă, cui credea-n ghicitul în cafea şi-n dodii dintr-astea: „După ce-o re'ntorc, cu gura-n sus, ce să vedea în ceaşcă?... Ale doişpe zodii, -iar ultima era un porc!"

 

ENVOI

S-au scris acestea ca-ntr-o sală de aşteptare ,-n care nesimţirea este abisală şi imuabilă ca Iadu' -ca şi aceea care ne aşteaptă încă-n Ghidul nesimţitului, în care Radu Paraschivescu,-n acest an, se-nfurie, - martor Foarţă N. Şerban.

 

 

Prolog in versuri la " Ghidul nesimtitului" de Radu Paraschivescu

Edited by illudere
Link to comment
Share on other sites

  • 6 months later...

 

Victoria învăţăturii- Jean de La Fontaine

 

După cum o să vedeţi,

Zice-se că ar fi fost,

Mai demult,

Doi târgoveţi:

Un bogat-semeţ şi prost-

Şi-un sărac ,-băiat isteţ.

Stând de vorbă pe o dreavă,

Se treziră la gâlceavă.

Cel bogat , om certăreţ

Pretindea că-i mai de preţ

Şi se cade ca oricine

Cu respect să i se-închine

(banii au şi ei un rost:

merite dau celui prost!)

-Prietene, ascultă-mă pe mine,

eu socotesc că nu ţi se cuvine

să fii cinstit ca om de rangul meu.

Poţi tu să dai ospeţe cum dau eu?…

Te văd citind.La ce-ţi serveşte în viaţa,

Când ai palatul în pod - o chichineaţă-

Şi vara porţi , ca iarna, aceeaşi haină sumbră,

Iar ca lacheu statornic ai propria ta umbră?

Republicii nu-i trebuiesc golanii,

Ci cei ce ştiu să-şi cheltuiască banii.

Cu mesele şi luxul, eu risipesc comori.

Pe urma mea trăiesc, cum ştii prea bine,

Atâţia meseriaşi şi negustori

Şi câte un pârlit de scrip, ca tine…

I-ar fi răspuns săracul aşa cum se cuvine,

Dar a tăcut, având prea mult de spus.

Şi iată că războiul l-a răzbunat mai bine,

Căci fără milă, Marte, oraşul le-a distrus.

În alt oraş săracul, om cult şi renumit,

Fu găzduit, cinstit şi răsplătit,

În timp ce bogătaşul , acum sărac şi prost,

Rămase fără adăpost…

 

 

Păţania a limpezit gălceava:

Vârtejul soartei spulberă doar pleava,

Lăsând pe loc grăunţele de aur.

Invătătura-i pururi un tezaur.

Link to comment
Share on other sites

Moartea caprioarei

 

 

 

de Nicolae Labis

 

 

 

 

Seceta a ucis orice boare de vant.

Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt.

A rãmas cerul fierbinte si gol.

Ciuturile scot din fantana namol.

Peste paduri tot mai des focuri, focuri,

Danseaza salbatice, satanice jocuri.

Mã iau dupa tata la deal printre tarsuri,

Si brazii mã zgarie, rai si uscati.

Pornim amandoi vanatoarea de capre,

Vanatoarea foametei în muntii Carpati.

Setea mã naruie. Fierbe pe piatra

Firul de apa prelins din cismea.

Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta

Planeta, imensa si grea.

 

Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scapata soarele, când va licari luna,

Aici vor veni sã s-adape

Una cate una caprioarele.

 

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã tac.

Ametitoare apa, ce limpede te clatini!

Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege si de datini.

 

Cu fosnet vestejit rasufla valea.

Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!

Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca

Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters.

 

Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,

Si stelele uimite clipira printre ele.

Vai, cum as vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii,

Frumoasa jertfa a padurii mele!

 

Ea s-arata saltand si se opri

Privind în jur c-un fel de teama,

Si narile-i subtiri infiorara apa

Cu cercuri lunecoase de arama.

 

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,

Stiam ca va muri si c-o s-o doara.

Mi se parea ca retraiesc un mit

Cu fata prefacuta-n caprioara.

De sus, lumina palida, lunara,

Cernea pe blana-i calda flori calde de cires.

Vai cum doream ca pentru-intaia oara

Bataia pustii tatii sã dea gres!

 

Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,

Ea ridicase capul, il clatina spre stele,

Il pravali apoi, starnind pe apa

Fugare roiuri negre de margele.

O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,

Si viata caprioarei spre zarile tarzii

Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna

Când lasa cuiburi sure si pustii.

 

Impleticit m-am dus si i-am inchis

Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,

Si-am tresarit tacut si alb când tata

Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!

 

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã beau.

Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!

Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege si de datini...

Dar legea ni-i desarta si straina

Când viata-n noi cu greu se mai anina,

Iar datina si mila sunt desarte,

Când soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte.

 

Pe-o nara pusca tatii scoate fum.

Vai, fãrã vant alearga frunzarele duium!

Inalta tata foc infricosat.

Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în maini fãrã sã stiu

Un clopotel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima caprioarei si rarunchii.

 

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....

Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!

Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!

Link to comment
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...