O poezie pe zi

[vesperala]

Fior de toamnă

George Dumitrescu

Cu paşi de lup, aud cum trece

Pe la fereastră noaptea rece.

Timpul a stat sau timpul curge

Prin vălmăşagul nopţii murge.

 

Inima ta – sub lăcate –

Ce melodie mai bate?

 

Misterioase vâsle-ncete

Sub stele trec în sure cete

Şi svonul lor, pierdut departe,

Se scutură cu plâns şi moarte.

 

Inima ta – sub lăcate –

Ce melodie mai bate?

 

Ascult tăcut cum frunza sună

Şi tremură de frig şi lună

Şi tremură, în cioburi spartă,

Şi luna-n plopul de la poartă.

 

Inima ta – sub lăcate –

Ce melodie mai bate?

 

 

[Narcisa]

Vagabondul

de Olivier Deck

 

Eu nu posed niciun pămant,

numai rătăcirea.

Cu atat mai puţin un teritoriu

şi nu cunosc itinerarul meu.

Eu nu posed nic un pămant

înauntrul sau înafara mea,

nici orizont, nici cer,

iar cerul...cine posedă cerul?

Un pas,

o idee nouă.

Un pas,

o lumină stinsă.

Murmurul memoriei,

ecou al stelelor pierdute.

Murmurul memoriei,

tot orizontul în spatele meu.

Numai uitarea

usucă raurile.

Uitarea,

cand lumina tace.

Uitarea,

cand suferinţa se coagulează.

Eu cunosc drumul,

meandrele ridurilor

le cunosc.

Eu cunosc

brazda îndoielii,

o cunosc.

Speranţa rănită

de la un capăt la altul

al privirii.

Merg singur,

condus de umbra mea,

sa-mi leg umbra de umbră

Cand se va sfarşi rătăcirea,

Cand va cădea vagabondul.

Edited December 20, 2008 by Narcisa

[raul]

Frig

 

Sunt lângă un gard rupt,

Şi vântul bate cu frunze ude -

Sunt mai urât, sunt supt,

Frigul începe sticla s-o asude.

 

Pe strada aplecată la vale

E-o toamnă ca o poezie veche -

Vântul împinge fusta femeilor în cale,

Cu una din ele nu mai putem fi o pereche.

 

Toamna rupe afişe şi flori,

E mai trist departe-n prăpăstii -

Să faceţi foc pe zi de mai multe ori;

O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii...

Fulgi de zăpadă rătăcitori...

 

(Bacovia)

[raul]

Alb

Orchestra începu cu-o indignare gratioasă.

Salonul alb visa cu roze albe --

Un vals de voaluri albe ...

Spatiu, infinit, de o tristete armonioasă ...

 

În aurora plină de vioare,

Balul alb s-a resfirat pe întinsele cărări --

Cântau clare sărutări ...

Larg, miniatură de vremuri viitoare ..

 

(Bacovia)

[love_me]

Ana Blandiana

 

Tu eşti somnul

 

Întotdeauna toţi m-au iubit,

Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.

Am trecut printre oameni

Mereu acoperită de dragoste,

Cum trec prin iarnă

Acoperită mereu de ninsoare.

Legea talionului e fără milă.

Iubirea cere iubire

Cum sângele cere sânge,

Când ninge

Şi lascive, ameninţătoare,

Funii lungi de argint

Scămoşat mă încing,

Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.

Dar eu trec prin zăpadă dormind,

Tu eşti semnul din care

Nu vreau să mai ies,

Rar câte-o privire mai mare

Distrată, uitucă visez,

Neaua moale îngheaţă pe mine,

Mă strânge,

Mi-e cald în somn şi bine

Şi ştiu că o să mor,

Aş fi iertată

Dacă m-aş trezi din tine,

Dar nu-mi doresc decât,

De sub pleoapele închise izvorât,

Fâlfâitul acesta uşor.

Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,

Spre inima celui din urmă labirint,

Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată

Care-o să mă găsească vinovată

Poate

Şi-o să mă pedepsească pentru toate

Iubirile pe care le-am netrăit dormind.

[vesperala]

Poemul de sticlă

 

Mihai Duţescu

Ar fi trebuit să mi se dea,

odată cu şansa de a te fi cunoscut,

şi timpul pentru a te iubi.

 

dar viaţa mea, aceasta, câtă trece

a fost doar să te caut

pe tine, dragostea mea.

 

şi ce nevoie fără margini aş avea

acum de câteva toamne, în care

să vânăm împreună iepurii umbrelor,

umbrele stelelor de care

ţi-am vorbit într-o altă viaţă, umbrele inimii vorbitoare.

 

în somnul meu se face lumină

şi încep să văd ceea ce mi-am

dorit o viaţă întreagă să văd:

un poem de sticlă pe care

să-l purtăm amândoi pe străzile lumii.

[vesperala]

După o asemenea iubire

 

Mihai Duţescu

 

După o asemenea iubire

se poate lesne muri

ce aş mai putea aştepta

îmbătrânesc dar chipul meu

se purifică în bătaia timpului,

fermecătoare amintirile

îmbătrânindu-mă treptat

trăindu-mă

După o asemenea iubire

ce mi se mai poate întâmpla,

lămâia zilei alunecă

de-a lungul podelelor,

un portret se aşează pe scaun

să mă aştepte,

după o asemenea iarnă

ce fel de primăvară poate veni

a bătut ceasul din turn

e ora când păsările

îşi întind mâinile

când dansatorul pe sârmă

adoarme în cer

 

azi poţi veni la mine numai cu sufletul.

[vesperala]

Mai mult decât

Ion Brad

 

Mai mult decât o dragoste...

mai mult....

Această-nvălmăşeală de stări

şi-ngândurare...

Pe tine dintr-un codru

subpământean te-ascult?

Sunt eu sau eşti doar tu care tresare?

Ne-am întâlnit ca luna şi soarele pe cer

într-o conjuncţie nimicitoare?

Mă rog de zei - dar stelele tot pier.

Mă rog de mări - dar apa lor tot moare.

Când le vom face toate la un loc

ca omul prim?

Când ne-ntrupăm din magmica ardoare?

Numai din dragoste sorbim, sorbim...

Numai cu ea un cosmos nou răsare...

[raul]

De-aş avea

 

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

 

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

 

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

 

(Mihai Eminescu)

[vesperala]

În oceanul îngheţat de nicăieri

Lucian Avramescu

 

Puteam să fiu bogat

puteam să fiu mort,

puteam să fiu vesel ca o cometă

care arde în jurul tinereţii sale

puteam să mă însor

cu câte o fată în fiecare seară,

puteam să fiu cel mai mulţumit soţ

(şi chiar am fost câteodată toate acestea

după toanele inimii mele

capabilă să ucidă zei

sau să salveze diavoli de la înec)

Puteam să fiu raza unui cuvânt rebel

care nu se traduce în nicio limbă,

puteam să fiu mort de o mie de ori,

celebru de o mie de ori,

spânzurat în orice chip

de craca destinului,

dar fericit niciodată.

[raul]

Altfel

 

Omul începuse să vorbească singur...

Şi totul se mişca în umbre trecătoare -

Un cer de plumb de-a pururea domnea,

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

 

Nimic. Pustiul tot mai larg părea...

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească singur...

 

(Bacovia)

[raul]

Decembre

 

Te uită cum ninge decembre...

Spre geamuri, iubito, priveşte -

Mai spune s-aducă jăratec

Şi focul s-aud cum trosneşte.

 

Şi mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,

Sau zilele mele - totuna -

Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

 

Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, -

Citeşte-mi ceva de la poluri,

Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

 

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte, -

Te uită cum ninge decembre...

Nu râde... citeşte nainte.

 

E ziuă şi ce întuneric...

Mai spune s-aducă şi lampa -

Te uită, zăpada-i cât gardul,

Şi-a prins promoroacă şi clampa.

 

Eu nu mă mai duc azi acasă...

Potop e-napoi şi nainte,

Te uită cum ninge decembre...

Nu râde... citeşte nainte.

 

(Bacovia)

 

v

[lidia_1234]

Atât de fragedă...

 

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger dintre oameni

În calea vieţii mele ieşi.

 

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,

Şi de la creştet pân-în poale

Pluteşti ca visul de uşor.

 

Din încreţirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc -

S-atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de lacrimi şi noroc.

 

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din poveşti,

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

Mi-arată cât de dulce eşti,

 

Cât poţi cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,

Cu-a gurii tale calde şoapte,

Cu-mbrăţişări de braţe reci.

 

Deodată trece-o cugetare,

Un văl pe ochii tăi fierbinţi:

E-ntunecoasa renunţare,

E umbra dulcilor dorinţi.

 

Te duci, ş-am înţeles prea bine

Să nu mă ţin de pasul tău,

Pierdută vecinic pentru mine,

Mireasa sufletului meu!

 

Că te-am zărit e a mea vină

Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,

Spăşi-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deşert.

 

Ş-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtând coroană -

Unde te duci? Când o să vii?

 

(Mihai Eminescu)

[vesperala]

Constantin Preda

 

Melopee cu o floare în colţul gurii

 

Mai ţii minte zece culmi

stăteau trântite sub ulmi

jucau leapşa pe o frunză

inimă de foc şi spuză

şapte vipere pe-un deal

ţineau luna sub un şal

amiaza dădea-n cărare

ploaia rea cu trei picioare

aveai umeri mici de fată

poala gurii tămâiată

au au au ce chip sublim

doamne ce era să fim.

[vesperala]

Mihai Duţescu

 

Rugul

 

M-a ajuns somnul neadormiţilor

lumii, ca o ghiulea de

picioarele mele legată

visarea lor,

visarea cu ochii deschişi

şi mă duc în

adâncul vremii

cobor translucid

cu ghiuleaua mea

de picioare.

 

m-a ajuns oboseala

neodihniţilor,

speranţa lor ca o piatră

de moară mă trage

mereu în adâncuri

şi cobor prin apa verzuie

a zilelor

cu piatra mea

de picioare.

[LIVIA]

George Coşbuc

 

Iarna pe uliţă

 

A-nceput de ieri să cadă

Câte-un fulg, acum a stat,

Norii s-au mai răzbunat

Spre apus, dar stau grămadă

Peste sat.

 

Nu e soare, dar e bine,

Şi pe râu e numai fum.

Vântu-i liniştit acum,

Dar năvalnic vuiet vine

De pe drum.

 

Sunt copii. Cu multe sănii,

De pe coastă vin ţipând

Şi se-mping şi sar râzând;

Prin zăpadă fac mătănii;

Vrând-nevrând.

 

Gură fac ca roata morii;

Şi de-a valma se pornesc,

Cum prin gard se gâlcevesc

Vrăbii gureşe, când norii

Ploi vestesc.

 

Cei mai mari acum, din sfadă,

Stau pe-ncăierate puşi;

Cei mai mici, de foame-aduşi,

Se scâncesc şi plâng grămadă

Pe la uşi.

 

Colo-n colţ acum răsare

Un copil, al nu ştiu cui,

Largi de-un cot sunt paşii lui,

Iar el mic, căci pe cărare

Parcă nu-i.

 

Haina-i măturând pământul

Şi-o târăşte-abia, abia:

Cinci ca el încap în ea,

Să mai bată, soro, vântul

Dac-o vrea!

 

El e sol precum se vede,

Mă-sa l-a trimis în sat,

Vezi de-aceea-i încruntat,

Şi s-avântă, şi se crede

Că-i bărbat;

 

Cade-n brânci şi se ridică

Dând pe ceafă puţintel

Toată lâna unui miel:

O căciulă mai voinică

Decât el.

 

Şi tot vine, tot înoată,

Dar deodată cu ochi vii,

Stă pe loc - să mi te ţii!

Colo, zgomotoasa gloată,

De copii!

 

El degrabă-n jur chiteşte

Vrun ocol, căci e pierdut,

Dar copiii l-au văzut!

Toată ceata năvăleşte

Pe-ntrecut.

 

- "Uite-i, mă, căciula, frate,

Mare cât o zi de post -

Aoleu, ce urs mi-a fost!

Au sub dânsa şapte sate

Adăpost!

 

Unii-l iau grăbit la vale,

Alţii-n glumă parte-i ţin -

Uite-i, fără pic de vin

S-au jurat să-mbete-n cale

Pe creştin!

 

Vine-o babă-ncet pe stradă

În cojocul rupt al ei

Şi încins cu sfori de tei.

Stă pe loc acum să vadă

Şi ea ce-i.

 

S-oţărăşte rău bătrâna

Pentru micul Barba-cot.

- "Aţi înnebunit de tot -

Puiul mamii, dă-mi tu mâna

Să te scot!

 

Cică vrei să stingi cu paie

Focul când e-n clăi cu fân,

Şi-apoi zici că eşti român!

Biata bab-a-ntrat în laie

La stăpân.

 

Ca pe-o bufniţ-o-nconjoară

Şi-o petrec cu chiu cu vai,

Şi se ţin de dânsa scai,

Plină-i strâmta ulicioară

De alai.

 

Nu e chip să-i faci cu buna

Să-şi păzească drumul lor!

Râd şi sar într-un picior,

Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna

Mai cu zor.

 

Baba şi-a uitat învăţul:

Bate,-njură, dă din mâini:

- "Dracilor, sunteţi păgâni?

Maica mea! Să stai cu băţul

Ca la câini!

 

Şi cu băţul se-nvârteşte

Ca să-şi facă-n jur ocol;

Dar abia e locul gol,

Şi mulţimea năvăleşte

Iarăşi stol.

 

Astfel tabăra se duce

Lălăind în chip avan:

Baba-n mijloc, căpitan,

Scuipă-n sân şi face cruce

De Satan.

 

Ba se răscolesc şi câinii

De prin curţi, şi sar la ei.

Pe la garduri ies femei,

Se urnesc miraţi bătrânii

Din bordei.

 

- "Ce-i pe drum atâta gură?

- "Nu-i nimic. Copii ştrengari.

- "Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,

Parcă trece-adunătură

De tătari!

[raul]

Strofe pentru o fată

 

Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare ...

Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,

Aburii stau încă şi ninsoare

Toata dimineaţa zilei lui prier.

 

Gerul dimineţii şi-al copilăriei

Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin ...

Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei

Prourul vieţii rece şi senin.

 

Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne,

Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup?

N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne,

Albă, numai suflet, suflet înca trup!...

 

Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,

Moleşită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,

Toată amintirea strânsă-n carnea clară

Aburind, sui-vă sufletul înapoi ...

 

Izvorăsc din carne sufletele oare?

Ştiu atât, că dacă astăzi eşti de stei,

Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare

Îţi va face-un suflet din topirea ei.

 

 

(Vasile Voiculescu)

[Aethera]

Unui luptător

de Ştefan Octavian Iosif

 

 

E mult de-atunci... şi, totuşi, ai crede c-adineauri

Visai că lupţi de-a valma cu zmei şi cu balauri,

Să dezrobeşti pe mândra copilă de-mpărat...

E mult de-atunci... şi, totuşi, ai crede c-adineauri

 

Visai pe-nvingătorul, încununat cu lauri,

În lupta pentru bine, de-o lume admirat...

Azi, obosit şi sceptic, ai devenit cuminte,

 

De visul de mărire râzi când ţi-aduci aminte,

Cum râzi şi de himera minunii din poveşti;

Dar te cuprinde jalea că te-ai jertfit durerii,

 

Şi-ai prăpădit o viaţă, luptând cu mici mizerii,

Şi n-ai avut o clipă norocul s-o trăieşti!

[florin7franky]

Pribeagul

 

Întotdeauna se reazimă noaptea albă de colină,

Unde plopul se înalţă în sunete argintii,

Unde-s pietre şi stele.

 

Deasupra torentului puntea se bolteşte somnoroasă,

Băiatul priveşte cu ochi de cristal,

Se trezeşte înfloritul vânt, cântec de pasăre asemenea morţii,

Iar paşii înverzesc în pădure, uşor.

 

E amintirea copacului şi-a animalului. Domoale trepte de muşchi;

Şi luna

Căzând cu sclipăt în apele triste.

Acela se reîntoarce şi pribegeşte de-a lungul malului înverzit,

Îl leagănă gondola neagră prin oraşul în ruine.

 

Georg Trakl

[Want3D]

Elegia a şasea

 

 

Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg

pe nici unul, stau

între doi idoli şi plouă mărunt,

şi nu pot să aleg pe nici unul

şi-n aşteptare-nlemnesc,

idolii-n ploaia măruntă, Eu stau

şi nu pot să aleg între două

bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot

în putreda ploaie s-aleg. Stau,

şi lemnele, cele două, şi-arată

coastele albite de ploaia măruntă.

Stau între două schelete de cal

şi nu pot să aleg pe nici unul, stau

şi plouă mărunt, topind pămîntul

sub oasele albe, şi nu pot să aleg.

Stau între două gropi şi plouă mărunt

şi apa roade pămîntul cu dinţi

de şobolan înfometat.

Stau cu o lopată în mînă, între două gropi,

şi nu pot, în ploaia măruntă,

să aleg prima pe care voi astupa-o

cu pămîntul muşcat de poaia măruntă.

 

(Nichita Stanescu)

Edited December 29, 2008 by Want3D

[raul]

Din noaptea...

 

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg,

A vieţii noastre dezmierdări

Şi raze din amurg,

 

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus -

Aş vrea odată-n viaţă tu

Să te înalţi în sus.

 

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini,

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini.

 

Şi dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt,

Tot înţeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

 

(M Eminescu)

[danco]

Voichiţa lui Ştefan

 

Doamna lângă Ştefan vine,

Blândă-n vorbe şi-n purtat:

- "Doamne, iar eşti supărat !"

- "Sunt Voichiţă, pentru tine !"

Zăpăcită doamna sta

Şi-nflorită de ruşine :

- "Ce-am făcut, măria ta ?"

 

-"Tu ?...Nimic ! Şi vodă strânge

Mâna doamnei gânditor.

Şerpii au culcuşul lor...

Ah, Voichiţo, cum aş plânge!

Rău ca Radu, nimeni nu-i :

Uite-n pumni aşa aş frânge

Gât de lup cum e al lui."

 

Doamna i-a pătruns cuvântul,

Până-n suflet i-a pătruns.

El tăcea, ea n-a răspuns.

Noapte e şi bate vântul,

Şi prin noapte, cu vreo doi,

Tari să baţi cu ei pământul

Pleacă Ştefan la război.

 

Dintr-acelaşi ceas Voichiţa

Nu s-a mai oprit din plâns.

Brâu pe trup ea n-a mai strâns,

Nu şi-a mai gătit cosiţa.

În genunchi, c-un dor păgân

Ea sărută iconiţa

Maicii Domnului, din sân.

 

Unu-i şoţ, iar altu-i tată,

Pentru care se ruga ?

Zile-ntregi ea se lupta

De fiori cutremurată;

Când avea pe şoţ în gând

Ea se pomenea deodată

Pe părinte blestemând.

 

"Ah ! De-aş fi un zid de-aramă

Între dânşii, până-n nori !"

Şi prin plâns adeseori

Îi părea că ei o cheamă

Să-i împace ! Ea, dar cum ?

Pe ea cine-o bagă-n seamă ?

Prutul să-l opreşti din drum !

 

Şi-ntr-o zi, sătui de sânge,

Iată-i, moldovenii vin.

Sufletul, de milă plin,

Al Voichiţei cum se frânge :

Pentru soţul ei dorit

Râde veselă, şi plânge

Pentr-un tată biruit.

 

Ea cu paşi grăbiţi porneşte,

Să-şi cuprindă sotu-n prag;

Ochii-i stinşi s-aprind de drag.

Ştefan însă ocoleşte

Ochii doamnei, e pripit.

Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte

Nici să-i zică "Bun sosit".

 

-" Tu mă ştii, Voichiţo, bine !

Neamul vostru-i neam de hoţi,

Şi voi duşmăniţi pe toţi,

Cum te duşmănesc pe tine !

Am să-i curm pe-ai tăi de veci

Nu mai poţi trăi cu mine :

Tu ai mamă, poţi să pleci."

 

Doamna-ngălbenind scoboară,

Ochii umezi în pământ,

Făr-a zice vrun cuvânt.

Iese-apoi. I-a spus-o doară,

Şi-a durut-o ce i-a spus

Un altar ce se coboară

Când vin trăsnete de sus !

 

Şi rămas acum viteazul

Singur în iatac, şi-a pus

Capu-n mâini, pe gânduri dus.

El şi-a potolit necazul

Dar pe doamna o iubea !

Şi-ngropând în coif obrazul

Ştefan vodă-acum plângea.

 

(G.Coşbuc - 1894)

[vesperala]

Romanţă

George Bacovia

 

Când lumea e o rază de argint

Hai, că te-aştept în zăvoiul de argint.

De n-o să vii nu e nimic,

E-un secol mic,

Toţi mint,

Când totul e pentru argint.

 

Rămâne luna, rază de argint,

Azi nu-i vreme de alint,

De vei veni

Când n-o să vin,

Pe banca veche vei găsi

Un crin

Şi o monedă de argint.

[Aida]

Şoapte

George Topirceanu

 

 

 

 

În noaptea tristă care ne desparte,

Tu poate simţi în jurul tău suspine

Şi fâlfâiri de aripi şi de şoapte...

E dorul meu ce vine de departe

Şi ostenit adoarme lângă tine,

Cuminte ca un fluture de noapte

Ce s-a lăsat la capul tău, pe-o carte

Închisă de la sine

Când ai simţit că somnul ne desparte...

Edited December 29, 2008 by Aida

[vesperala]

Nichita Stănescu

 

Ridicare de cuvinte

 

 

Astfel, ca pielea

de pe o oaie tunsă, se ridică ziua.

 

Greu este să jupuieşti o piatră de sinele său.

 

Dar de ce să vorbim noi, aceasta!

La urma urmelor

şi lumina are piele,

şi lumina poate fi jupuită...

Deci

şi lumina este vinovată că este.

 

Vine aer curat

o dată cu mileniul.

Noi suntem frumoşi;

De ce n-am fi frumoşi?

 

Ne mâncăm unii pe alţii

numai din foame

din adoraţie

din structură

din amor.

N-are importanţă.

Noi suntem ceea ce suntem,

adică frumoşi.

 

Port în inima mea sângele

mereu nemişcat.

Port în ochiul meu lacrima

mereu sărată.

 

Port îngerul în mijlocul cerului.