Jump to content
Vesperala Forum
Sign in to follow this  
raul

iata-ma

Recommended Posts

La poalele crangului

 

 

Pe iarba verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosas zbârnâie un cântec monoton si un toporas galben întinde petalele lui lacome de sarutari spre mine.

E lumina în aer, lumina multa si toate celea sclipesc, desfasoara o bogatie orbitoare de culori.

Soarele trimite raze fierbinti cari-ti amintesc momente de profunda senzualitate...

Ridic capul.

Un nor cenusiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un cuget rau într-o inima nevinovata.

Sunt fericit. Senzatii dulci ma navalesc si pare ca ma doboara, atât sunt de multe si atât sunt de intense.

Sufeltul meu zboara lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde si pe toate le simte.

De pe mugurii plini de seva se desprind sarutari sub îmbratisarea calda a razelor de soare, si sarutarile zboara prin vazduhul clar si trezesc în minte-mi icoane de dragosti apuse.

Iubirea veche, mare, puternica reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea accea, ah, cât n-am simtit eu în noaptea aceea!

Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuala – e remuscarea neagra, dureroasa – iubirea mea fusese criminala – e lupta între ideal si întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana dupa ideal.

Si la poalele crângului, sub razele fiebinti ale soarelui primaverii, renasc sarutarile fierbinti si înfiorate din noaptea aceea, senzatiile omorâtor de dulci, privirile lungi si galese ale iubitei.

Si visez, visez la poale de crâng.

 

 

(Stefan Petica)

Share this post


Link to post
Share on other sites

„ A avut trufia să judece totul…S-a depărtat de cei asemenea lui , care erau singurul lui sprijin…Era prea inteligent ca să accepte lumea aşa cum este , dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el . Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă , nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi…L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat…”

 

Camil Petrescu – „Jocul ielelor

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cântec uitat

 

 

 

...Şi coardele vorbiră prelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiam bine

amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară aşa de rugător şi notele se

tânguiau aşa de sfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fost ochii prinşi de

ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.

Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră

ce se mişcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară!

Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit.

Copacii stăteau nemişcaţi ca nişte copaci fermecaţi de poveste veche şi luna părea prinsă

pe imensa boltă albastră.

Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, şi în toată această magie strălucită şi

ciudată a nopţei numai umbrele negre ale teilor îşi lăsau dulcele lor mister ca un vis duios

peste o serbare veselă.

Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă uşoară sălta zglobie ca

o rază de lună furişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de

visuri!

Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult şi visul se făcea mai

nerăbdător. Fruntea se ridică în sus ca o cugetare plină de cutezanţă şi inima bătea ritmul

viitoarelor fericiri. Portiţa verde apărea scăldată în raze de lună şi n-a fost niciodată

pridvor de biserică mai cu evalvie călcat decât pragul acelei portiţe.

Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lină ca

o faţă de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, şi madona

avea ochi mari şi visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie regală.

O, notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat!

 

 

 

(Stefan Petica)

 

Nopţile de legende

 

 

 

Nopţi împovărătoare, nopţi de vară monotonă şi lungă! Ce trist vă port în suflet în

ceas de singuratecă rătăcire, când visul cade spre amurgurile tragice în cari se cufundară

iubirile mele ca un tezaur în mare, un tezaur misterios în marea adâncă!

Gândul meu se duce mereu către misterele trecute şi în zadar florile fragede de

astăzi îmi surâd; ele par că tremură sub un vânt de doliu şi parfumul lor e trist ca un

cântec ce moare în depărtare.

Mi-amintesc de serile fabuloase şi de pădurile întunecate unde nu mă aştepta

decât straniul glas al cornurilor de vânătoare şi visez nopţile fermecate când ironia nu

insulta inima mea castă şi când dormeam sub bolta ramurilor lungi unde nu-şi lăsareră

tristeţea decât duioasele raze de lună.

Nopţi împovărătoare, nopţi de vară monotonă şi lungă!

Oh, aş vrea să fug către mările lucitoare, către grădinile îmbălsămate şi către

pădurile de legende. Să plec cu roze albe în mână şi să las din ochi naivi să cadă surâsuri

clare ca nişte petale fragede din degete de fecioară, petale curate împrăştiate pe drumuri

luminoase.

Să nu turbure nimeni seninul meu somn de pribreag şi dimineţile zgomotoase să

nu sune chemarea la vecinicul martiriu al visurilor grele. Să fie noapte de pace şi umbră

duioasă; florile să tremure încet pe tulpina lor subţire, iar vânturile să pară că plâng pe un

frate.

Tăcere magică! Să nu se audă nici zgomotul aripelor paserilor rătăcite!

 

 

 

(Stefan Petica)

Share this post


Link to post
Share on other sites

"Increderea luptatorului nu e increderea omului obisnuit. Omul obisnuit cauta certitudinea in ochii interlocutorului si ii spune incredere in sine. Luptatorul cauta perfectiunea in proprii ochi si ii spune simplitate. Omul obisnuit e legat de semenii lui, in timp e luptatorul e legat doar de el insusi. " (Carlos Castaneda -"Tales of power")

Share this post


Link to post
Share on other sites

The Raven

 

 

 

Once upon a midnight dreary, while I pondered weak and weary,

Over many a quaint and curious volume of forgotten lore,

While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,

As of some one gently rapping, rapping at my chamber door.

`'Tis some visitor,' I muttered, `tapping at my chamber door -

Only this, and nothing more.'

 

Ah, distinctly I remember it was in the bleak December,

And each separate dying ember wrought its ghost upon the floor.

Eagerly I wished the morrow; - vainly I had sought to borrow

From my books surcease of sorrow - sorrow for the lost Lenore -

For the rare and radiant maiden whom the angels named Lenore -

Nameless here for evermore.

 

And the silken sad uncertain rustling of each purple curtain

Thrilled me - filled me with fantastic terrors never felt before;

So that now, to still the beating of my heart, I stood repeating

`'Tis some visitor entreating entrance at my chamber door -

Some late visitor entreating entrance at my chamber door; -

This it is, and nothing more,'

 

Presently my soul grew stronger; hesitating then no longer,

`Sir,' said I, `or Madam, truly your forgiveness I implore;

But the fact is I was napping, and so gently you came rapping,

And so faintly you came tapping, tapping at my chamber door,

That I scarce was sure I heard you' - here I opened wide the door; -

Darkness there, and nothing more.

 

Deep into that darkness peering, long I stood there wondering, fearing,

Doubting, dreaming dreams no mortal ever dared to dream before

But the silence was unbroken, and the darkness gave no token,

And the only word there spoken was the whispered word, `Lenore!'

This I whispered, and an echo murmured back the word, `Lenore!'

Merely this and nothing more.

 

Back into the chamber turning, all my soul within me burning,

Soon again I heard a tapping somewhat louder than before.

`Surely,' said I, `surely that is something at my window lattice;

Let me see then, what thereat is, and this mystery explore -

Let my heart be still a moment and this mystery explore; -

'Tis the wind and nothing more!'

 

Open here I flung the shutter, when, with many a flirt and flutter,

In there stepped a stately raven of the saintly days of yore.

Not the least obeisance made he; not a minute stopped or stayed he;

But, with mien of lord or lady, perched above my chamber door -

Perched upon a bust of Pallas just above my chamber door -

Perched, and sat, and nothing more.

 

Then this ebony bird beguiling my sad fancy into smiling,

By the grave and stern decorum of the countenance it wore,

`Though thy crest be shorn and shaven, thou,' I said, `art sure no craven.

Ghastly grim and ancient raven wandering from the nightly shore -

Tell me what thy lordly name is on the Night's Plutonian shore!'

Quoth the raven, `Nevermore.'

 

Much I marvelled this ungainly fowl to hear discourse so plainly,

Though its answer little meaning - little relevancy bore;

For we cannot help agreeing that no living human being

Ever yet was blessed with seeing bird above his chamber door -

Bird or beast above the sculptured bust above his chamber door,

With such name as `Nevermore.'

 

But the raven, sitting lonely on the placid bust, spoke only,

That one word, as if his soul in that one word he did outpour.

Nothing further then he uttered - not a feather then he fluttered -

Till I scarcely more than muttered `Other friends have flown before -

On the morrow he will leave me, as my hopes have flown before.'

Then the bird said, `Nevermore.'

 

Startled at the stillness broken by reply so aptly spoken,

`Doubtless,' said I, `what it utters is its only stock and store,

Caught from some unhappy master whom unmerciful disaster

Followed fast and followed faster till his songs one burden bore -

Till the dirges of his hope that melancholy burden bore

Of "Never-nevermore."'

 

But the raven still beguiling all my sad soul into smiling,

Straight I wheeled a cushioned seat in front of bird and bust and door;

Then, upon the velvet sinking, I betook myself to linking

Fancy unto fancy, thinking what this ominous bird of yore -

What this grim, ungainly, ghastly, gaunt, and ominous bird of yore

Meant in croaking `Nevermore.'

 

This I sat engaged in guessing, but no syllable expressing

To the fowl whose fiery eyes now burned into my bosom's core;

This and more I sat divining, with my head at ease reclining

On the cushion's velvet lining that the lamp-light gloated o'er,

But whose velvet violet lining with the lamp-light gloating o'er,

She shall press, ah, nevermore!

 

Then, methought, the air grew denser, perfumed from an unseen censer

Swung by Seraphim whose foot-falls tinkled on the tufted floor.

`Wretch,' I cried, `thy God hath lent thee - by these angels he has sent thee

Respite - respite and nepenthe from thy memories of Lenore!

Quaff, oh quaff this kind nepenthe, and forget this lost Lenore!'

Quoth the raven, `Nevermore.'

 

`Prophet!' said I, `thing of evil! - prophet still, if bird or devil! -

Whether tempter sent, or whether tempest tossed thee here ashore,

Desolate yet all undaunted, on this desert land enchanted -

On this home by horror haunted - tell me truly, I implore -

Is there - is there balm in Gilead? - tell me - tell me, I implore!'

Quoth the raven, `Nevermore.'

 

`Prophet!' said I, `thing of evil! - prophet still, if bird or devil!

By that Heaven that bends above us - by that God we both adore -

Tell this soul with sorrow laden if, within the distant Aidenn,

It shall clasp a sainted maiden whom the angels named Lenore -

Clasp a rare and radiant maiden, whom the angels named Lenore?'

Quoth the raven, `Nevermore.'

 

`Be that word our sign of parting, bird or fiend!' I shrieked upstarting -

`Get thee back into the tempest and the Night's Plutonian shore!

Leave no black plume as a token of that lie thy soul hath spoken!

Leave my loneliness unbroken! - quit the bust above my door!

Take thy beak from out my heart, and take thy form from off my door!'

Quoth the raven, `Nevermore.'

 

And the raven, never flitting, still is sitting, still is sitting

On the pallid bust of Pallas just above my chamber door;

And his eyes have all the seeming of a demon's that is dreaming,

And the lamp-light o'er him streaming throws his shadow on the floor;

And my soul from out that shadow that lies floating on the floor

Shall be lifted - nevermore!

 

 

 

(Edgar Allan Poe)

 

story behind the raven

Edited by raul

Share this post


Link to post
Share on other sites

Scara la cer

 

 

Un fir de paianjen

Atârna de tavan.

Exact deasupra patului meu.

 

În fiecare zi observ

Cum se lasa tot mai jos.

Mi se trimite si

Scara la cer - zic,

 

Mi se arunca de sus.

 

Desi am slabit îngrozitor de mult

Sunt doar fantoma celui ce am fost

Ma gândesc ca trupul meu

Este totusi prea greu

Pentru scara asta delicata.

 

- Suflete, ia-o tu înainte.

Pâs! Pâs!

 

 

(Marin Sorescu)

Share this post


Link to post
Share on other sites

It was many and many a year ago,

In a kingdom by the sea,

That a maiden there lived whom you may know

By the name of Annabel Lee; --

And this maiden she lived with no other thought

Than to love and be loved by me.

 

She was a child and I was a child,

In this kingdom by the sea;

But we loved with a love that was more than love --

I and my Annabel Lee --

With a love that the wingéd seraphs of heaven

Coveted her and me.

 

And this was the reason that, long ago,

In this kingdom by the sea,

A wind blew out of a cloud, by night

chilling my beautiful Annabel Lee;

So that her high-born kinsmen came

And bore her away from me,

To shut her up in a sepulchre

In this kingdom by the sea.

 

The angels, not half so happy in heaven,

Went envying her and me: --

Yes! that was the reason (as all men know,

In this kingdom by the sea)

That the wind came out of the cloud, chilling

And killing my Annabel Lee.

 

But our love it was stronger by far than the love

Of those who were older than we --

Of many far wiser than we --

And neither the angels in heaven above,

Nor the demons down under the sea,

Can ever dissever my soul from the soul

Of the beautiful Annabel Lee: --

 

For the moon never beams without bringing me dreams

Of the beautiful Annabel Lee;

And the stars never rise but I see the bright eyes

Of the beautiful Annabel Lee;

And so, all the night-tide, I lie down by the side

Of my darling, my darling, my life and my bride,

In her sepulchre there by the sea,

In her tomb by the side of the sea.

 

 

reading of "Annabel Lee"

 

 

 

 

Poem written by Virginia Poe and dedicated to Poe ,

"Ever with thee I wish to roam -

Dearest my life is thine.

Give me a cottage for my home

And a rich old cypress vine,

Removed from the world with its sin and care

And the tattling of many tongues.

Love alone shall guide us when we are there -

Love shall heal my weakened lungs;

And Oh, the tranquil hours we'll spend,

Never wishing that others may see!

Perfect ease we'll enjoy, without thinking to lend

Ourselves to the world and its glee -

Ever peaceful and blissful we'll be"

 

 

(Virginia Poe ,February 14, 1846)

Edited by raul

Share this post


Link to post
Share on other sites

Am crescut?

 

Am crescut? Suntem oameni maturi?

Câte mii de nuanţe putrezesc o culoare...

Dragi şi ridicole, departe sunt zilele

Când lumea o-mpărţeam în buni şi răi.

Am devenit puternici scăldându-ne-n derută

Precum în apa Stixului Ahil,

Dar de călcâiul vulnerabil încă

Atârnă soarta universului întreg.

E totul grav. Şi înţelegem totul.

De-acum va trece timpul neschimbat.

Ne dă de gol adolescenţi doar lipsa

Înţeleptei spaime de moarte.

 

(Ana Blandiana)

Share this post


Link to post
Share on other sites

MARELE INCHIZITOR (F.M. Dostoievski)

 

- Numai că şi aici e nevoie de o introducere, altminteri nu se poate, vreau să zic de o introducere literară! - adăugă Ivan rizînd. Ca să vezi - eu şi literat! Acţiunea se petrece în secolul al şaisprezecelea, pe vremea cînd - cred c-ai învăţat asta la şcoală - forţele providenţiale interveneau în mod curent în operele poetice. Şi nu mă refer numai la Dante. în Franţa, slujbaşii judecătoreşti şi chiar călugării din mînâstiri organizau adevărate spectacole, în care Maica Domnului, îngerii, sfinţii, Hristos şi pînâ şi Dumnezeu apăreau pe scenă figurînd printre personaje. La epoca respectivă, asemenea spectacole erau extrem de naive. în Notre-Dame de Paris Victor Hugo arată cum în capitala Franţei, sub Ludovic al Xl-lea, pentru a sărbători naşterea dauphin-ului, s-a dat în sala primăriei o reprezentaţie populară gratuită înfăţişînd Le bon jugement de la tres sainte et gracieuse Vierge Mărie, reprezentaţie în desfăşurarea căreia Fecioara Mana apare în persoană pe scenă pentru a-şi rosti le bon jugement. La noi, la Moscova, înainte de Petru cel Mare, aveau, de asemenea, loc, din vreme în vreme, spectacole dramatice similare, inspirate de diverse episoade din Vechiul Testament. Tot în aceeaşi perioadă circulau o mulţime de povestiri şi stihuri, în care interveneau, după necesităţile acţiunii, sfinţii, îngerii şi, în general toţi reprezentanţii puterii cereşti. în mînâstirile noastre, călugării tălmăceau, transcriau, ba chiar şi compuneau asemenea poeme - şi asta cînd? - tocmai pe vremea tătarilor! Există, bunăoară, un poem religios (bineînţeles tradus din greceşte), intitulat Trecerea Maicii Domnului prin vămile văzduhului, cuprinzînd unele scene care cred că nu sînt cu nimic inferioare celor zugrăvite de Dante. Dorind să viziteze iadul, Maica Domnului, călăuzită de arhanghelul Mihail, străbate vămile văzduhului. Prin faţa ochilor săi se perindă păcătoşii, cu osîndele la care sînt supuşi. Printre altele, exista acolo, în iad, o categorie destul de curioasă de osîndiţi, ce-şi ispăşesc pedeapsa în focul gheenei cei care se afundă atît de adînc în viitoarea flăcărilor, încît nu mai sînt în stare să iasă la suprafaţă, şi pînă la urmă îi uită Dumnezeu, o expresie extraordinar de sugestivă şi de pro?fundă, nu-i aşa? Uimită şi cu lacrimi pe obraji, Maica Domnului cade în genunchi în faţa tronului divin, rugîndu-se de iertare pentru toţi păcătoşii din iad, pe care i-a văzut cănonindu-se acolo, absolut pentru toţi, fără excepţie.

Convorbirea ei cu Dumnezeu e colosal de interesantă! Preacurata se roagă din tot sufletul, stăruind din răsputeri, iar cînd părintele ceresc îi arătă mîinile şi picioarele străpunse de piroane ale fiului ei, întrebînd-o: "Pot eu să-i iert oare pe cei care l-au chinuit?" Maica Precista se adresează sfinţilor, mucenicilor şi tuturor îngerilor şi arhanghelilor, solicitîndu-i să cadă împreună cu ea la picioarele Domnului şi să ceară îndurare pentru toţi păcătoşii, absolut toţi, fără nici o deosebire. Pînă la urmă, Cel-de-Sus se lasă înduplecat de rugăminţile ei şi hotărăşte ca, în fiecare an, caznele să înceteze o bucată de timp, începînd din vinerea mare şi pînă în ziua Sfintei treimi. Păcătoşii din iad îi mulţumesc, preamârindu-l: Drept eşti tu, Doamne, că ai făcut această judecată!" Dac-aş fi scris poemaşul atunci, cred c-ar fi ieşit ceva în acelaşi gen. La mine apare în scenă el; ce-i drept, nu are decît o apariţie mută, tot timpul nu scoate un cuvînt. Au trecut cincisprezece veacuri de cînd a promis că va coborî din nou din împărăţia lui, cincisprezece veacuri de cînd prorocul său a dat de ştire lumii: "Eu vin curînd". Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici Fiul, ci numai Tatăl, aşa cum a mărturisit el însuşi cînd sălăşluia încă pe pâmînt. Omenirea îl aşteaptă însă cu aceeaşi credinţă şi duioşie. O, îl aşteaptă chiar cu o rîvnă şi mai mare, dat fiind că s-au scurs cincisprezece veacuri de cînd cerul a încetat să mai fâgăduiască ceva omului.

Crede doar ce inima ta îţi doreşte, Căci nimic cerul nu-ţi mai făgăduieşte!

Crede numai ceea ce inima ta îţi doreşte! Este adevărat că pe vremea aceea se mai întîmplau încă destule minuni. Erau sfinţi care înfâptuiau o seamă de tămăduiri miraculoase; sau drept-credincioşi cărora - după cum stă scris în povestea vieţii lor - li se arăta aievea însăşi Crăiasa cerurilor. Diavolul stătea însă de veghe, iar lumea începuse să pună la îndoială asemenea minuni. Tocmai atunci, în Nord, în Germania, a ieşit la iveală o nouă şi cumplită erezie. O stea uriaşă "arzînd că o faclă" (adică biserica) a căzut peste izvoarele apelor, şi apele s-au făcut "amare ca pelinul". Ereticii aceştia luau în deşert numele Domnului, tâgăduindu-i minunile. în schimb, cu atît mai arzător, mai vîrtos credeau în ele cei care îşi păstraseră neştirbită cucernicia. La fel ca odinioară, omenirea îl aştepta şi-l iubea, punîndu-şi toată credinţa în el şi dorind să pătimească şi să moară pentru slava Lui... Atîtea veacuri îşi ridicase glasul spre el, rugîndu-l cu rîvnă şi smerenie: "Vino, Doamne!" Atîtea veacuri îl implorase, încît, pînă la urmă, în nemăsurata lui milă, s-a înduplecat să pogoare din nou în mijlocul ei. Şi, întruchipîndu-se din nou, s-a arătat în fiinţă - precum mărturisesc cărţile sfinte - unor drept-credincioşi, mucenici şi anahoreţi. La noi, Tiutcev- care credea cu nestrămutată convingere în cuvîntul său, a vestit:

Purtînd din greu povara crucii sale, Ca rob umil, cerescul împărat, O, glie, pînă-n zări te-a colindat, Blagoslovind meleagurile tale.

Şi aşa a fost, să ştii. într-o zi, deci, a hotărît să se arate măcar pentru o clipă mulţimii, norodului ce se chinuia, pătimind, cu sufletul încărcat de păcate, dar care-l iubea totuşi cu o dragoste copilărească. Acţiunea imaginată de mine se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crîncene timpuri ale Inchiziţiei, cînd în tot cuprinsul ţării, întru preamărirea Celui-de-Sus, zilnic se aprindeau ruguri şi în autodafeuri, ereticii cu fast ardeau pe rug, în crude sacrificii...

Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, cînd urmează să se înfăţişeze - după cum el însuşi a făgăduit - în toată slava sa cerească, ivindu-se fără veste, "precum fulgerul ce porneşte de la Răsărit şi se arată pînă la Apus". Nu, dorea numai să coboare o clipă în mijlocul odraslelor sale, şi anume chiar în locul unde se înâţa vîlvătaia rugurilor pe care erau daţi pradă focului ereticii. în nemărginita lui îndurare, voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe care-l purtase cu cincisprezece veacuri în urmă. A descins, deci, într-una dintre pieţele toride ale oraşului meridional, în care nu mai departe decît în ajun, în prezenţa regelui, a curţii, a cavalerilor, a cardinalilor şi a fermecătoarelor doamne de la palat, sub ochii poporului din Sevilla, ce venise în număr mare la faţa locului, marele inchizitor arsese pe rug cu fast, ad majorem gloriam Dei, aproape o sută de eretici. Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricît ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Pasajul acesta ar putea să fie cel mai frumos din tot poemul, căci arată cum se face că toţi l-au recunoscut.

Mînat de o forţă irezistibilă, poporul se stânge în preajma lui, înconjurîndu-l; clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinîndu-se pas cu pas după dînsul. Şi-n vremea asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surîs plin de îndurare nemărgănită. Soarele dragostei arde în inima lui şi razele Luminii, Cunoştinţei şi Puterii, ce se revarsă din privirile sale, răspîndindu-se asupra gloatei, trezesc în sufletul fiecăruia o iubire plină de osîrdie pentru dînsul. Cu braţele întinse, el îj binecuvîntează pe toţi, şi simpla atingere a mîinilor lui, sau chiar numai a veşmintelor sale, are virtutea de a lecui orice beteşug. "Tămăduieşte-mă, Doamne, ca să te pot vedea la faţă!" strigă spre el un bătrîn orb din născare, şi-n aceeaşi clipă solzii ce-i acopereau ochii cad, şi orbul îşi recapătă vederea şi poate sâ-l privească. Poporul plînge şi sărută pămîntul pe care calcă el. Copiii îi aruncă flori în cale, cîntînd şi preamârindu-l: "Osana! El, este!" zboară din gură în gură zvonul prin mulţime. "Nu poate fi decît el!" Continuîndu-şi drumul, el nu-şi încetineşte paşii decît în pridvorul Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plînsete şi jale un sicriaş alb în care se află o fetiţă de şapte ani, singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. Sumedenie de flori sînt presărate peste trupşorul neînsufleţit. "Lasă, că el o să-ţi învie copila", îi strigă norodul mamei înlăcrimate. Parohul catedralei, care ieşise în pridvor să întîmpine sicriul, priveşte în jur mirat şi se încruntă. Deodată, mama pruncului mort scoate un geamăt şi se aruncă la picioarele lui: "Dacă eşti într-adevăr tu, trezeşte-mi la viaţă copila!" îl imploră femeia cu braţele întinse spre dînsul. Procesiunea de înmormîntare se opreşte în loc, şi racla este lăsată jos în pridvor, în dreptul lui. El îşi coboară ochii cu milă, şi buzele lui şoptesc din nou, abia auzit: "Talifa, kumi!" şi "ata s-a sculat. Copila se trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu ochi mari, nedumerită, în jur. Un zîmbet i-a înflorit pe chip, şi încă mai ţine în mînâ buchetul de trandafiri albi cu care fusese aşezată în sicriu. Poporul freamătă şi plînge cutremurat. Tocmai atunci se întîmplă să treacă prin faţa catedralei cardinalul, marele inchizitor. Este un bătrîn de aproape nouăzeci de ani, înalt şi drept, cu faţa suptă şi ochii adînciţi în orbite, nişte ochi în care încă mai tremură o licărire uşoară, ca o scînteie.

O, de astă dată cardinalul nu mai poartă odâjdiile fastuoase cu care l-au împodobit în ajun, în văzul mulţimii, în momentul cînd duşmanii credinţei romane piereau mistuiţi de flăcările rugului! Nu, acum nu are pe el decît vechea lui rasă călugărească, făcută din pînză groasă. în urma lui, la oarecare depărtare, păşesc ajutoarele şi servii lui, cu chipuri sumbre, straja lui sfîntă. Oprindu-se în faţa mulţimii, prelatul o cercetează din ochi de la distanţă. Vede tot: coşciugul depus la picioarele lui şi copila înviată din morţi, şi deodată se intunecă la faţă. Sprîncenele-i cărunte şi dese se încruntă, şi-n privirea lui scapără o lumină sinistră. Ridicînd braţul, cardinalul face semn străjerilor să-l ia. Şi atît de mare este autoritatea lui, atît de strunit şi de plecat este poporul, deprins să i se supună fără a crîcni, încît gloata se dă în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormîntale, gărzile pun mîna pe el şi-l duc. Ca la o poruncă, mulţimea se pleacă pînă la pămînt în faţa bătrinului inchizitor, care o binecuvîntează şi pleacă mai departe. Străjile coboară cu prizonierul în temniţa boltită, sumbră şi strimtă din clădirea străveche, unde se ţin şedinţele tribunalului sfînt. Ziua se stinge şi întunecimile nopţii toride şi neînsufleţite învăluie Sevilla. Aerul e înmiresmat de lauri şi lămîi". în bezna groasă ce domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide, şi marele inchizitor, purtînd o lampă în mînă, pătrunde încet înăuntru. Este singur; uşa se închide la loc în urma lui. Bătrînul se opreşte în dreptul uşii, privindu-l lung, un minut sau două, drept în faţă. Apoi se apropie de el pe îndelete, pune lampa pe masă şi rosteşte:" Tu eşti? Tu? neprimind însă nici un răspuns, se grăbeşte să adauge: Taci, nu spune nimic. Ce ai putea să mai spui? Ştiu prea bine ce! Numai că tu n-ai dreptul să mai adaugi nimic la cele mărturisite odinioară. De ce ai venit atunci să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decît să ne tulbure, cred că-ţi dai seama. Ştii tu însă ce o să se întîmple mîine? Eu nu te cunosc, şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti tu acela sau semeni numai cu el; oricum ar fi, mîine am să te osîndesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit dintre eretici, şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţi-a sărutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi sâ adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului tău spre a înteţi focul, ştii tu asta? Da, poate că ştii", răspunde tot el tulburat, dus pe gînduri, cu ochii pironiţi asupra deţinutului.

- Zău, nu pricep, Ivan, ce înseamnă asta... spuse zîmbind Alioşa, care-l ascultase tăcut pînă atunci. E numai o simplă fantezie sau e vorba de o eroare din partea bătrînului, de un absurd quiproquo.

- N-ai decît să alegi cea de-a doua alternativă, dacă-ţi place, rîse Ivan, şi dacă realismul nostru contemporan a reuşit să te acapareze în asemenea măsură, încît să nu mai poţi accepta nimic ce ţine de domeniul fanteziei, fie chiar un quiproquo, dacă vrei. Ce-i drept, continuă el rîzînd, bâtrînul meu are nouăzeci de ani, şi, cu ideea lui fixă, se prea poate să-şi fi pierdut minţile. Cît îl priveşte pe deţinut, înfăţişarea lui avea într-adevăr prin ce să-l uimească. Dar tot aşa de bine, în definitiv, ar putea să fie numai o halucinaţie, vedenia unui moşneag de nouăzeci de ani în pragul morţii, cu imaginaţia înfierbîntată de autodafeul din ajun, căruia îi căzuseră jertfă o sută de eretici. La urma urmei însă, ce ne interesează pe noi dacâ-i un quiproquo sau dâcă-i vorba de o fantezie gratuită? Bătrînul trebuie să spună, în sfîrşit, tot ce are de spus, tot ce a gîndit în sinea lui timp de nouăzeci de ani, să dea în vileag tot ce a ţinut închis în el, în aceşti nouăzeci de ani.

- Şi deţinutul? Nu spune nimic? Se mulţumeşte doar să se uite la bătrîn şi să tacă?

- E obligat în orice caz să tacă, răspunse Ivan, din nou cu zîmbetul pe buze. N-ai auzit ce i-a spus mai înainte bătrînul? că n-are dreptul să mai adauge nici un cuvînt la cele mărturisite odinioară. Dacă vrei, într-asta rezidă însăşi esenţa catolicismului roman, aşa cel puţin cred eu: "Tu i-ai încredinţat totul papei, şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mîna lui; tu nu mai ai deocamdată ce căuta printre noi, nu ne mai tulbura, măcar pînă ce va să vină vremea de apoi". Asta o spun chiar ei, şi nu numai c-o spun, dar o aştern pe hîrtie, cel puţin iezuiţii. Am citit cu ochii mei, scris negru pe alb, de teologii lor. "Mai ai tu dreptul oare să ne dezvălui fie şi o singură taină a lumii din care vii?" îl cercetează mai departe bătrînul, ca tot el să-şi răspundă pînă la urmă: "Nu, nu mai ai dreptul acesta, fiindcă nu trebuie să mai adaugi nimic la cele mărturisite cîndva, nici să le răpeşti oamenilor libertatea pentru care te-ai luptat din răsputeri cît ai fost aici pe pămînt. Orice lucru nou pe care l-ai vesti oamenilor ar atinge cumva libertatea lor de credinţă, căci ar lua înfăţişarea unui miracol, şi, după cîte ştiu, în urmă cu o mie cinci sute de ani pentru tine nu era nimic mai scump pe lume decît libertatea credinţei. Nu spuneai chiar pe vremea aceea: "Vreau să fiţi liberi cu adevărat?" Ai avut acum prilejul să-i vezi pe oamenii aceştia liberi", rosteşte deodată bâtrînul, zîmbind dus pe gînduri. Ca să continue apoi, mâsurîndu-l cu o privire încruntată pe captivul său: Da, să ştii că ne-a costat scump treaba asta, dar acum, am ajuns, în fine, să ducem, în numele tău, la bun sfîrşit misiunea noastră. Cincisprezece veacuri ne-am canonit cu libertatea asta, dar acum am isprăvit, da, da, am isprăvit o dată pentru totdeauna. Ce, nu crezi c-am isprăvit pentru totdeauna? Te uiţi la mine blînd şi nu vrei măcar să mă învredniceşti cu un cuvînt de indignare? Cu toate astea, tocmai acum, poţi să mă crezi, acum, în momentul de faţă, oamenii poartă în ei mai adînc ca oricînd înrădăcinată convingerea că sînt liberi, cu desâvîrşire liberi, deşi chiar ei ne-au oferit libertatea lor, depunînd-o smeriţi la picioarele noastre. Asta e ceea ce am izbutit noi sa facem, dar, te întreb, asta e oare cu adevărat libertatea dorită de tine, libertatea pe care ai visat-o?"

- Tot nu pricep, îl întrerupse din nou Alioşa, e o ironie, vrea cumva să glumească pe socoteala lui?

- Cîtuşi de puţin. Bâtrînul e convins, dimpotrivă, că faptul de a fi sugrumat, în sfîrşit, libertatea ca să-i fericească pe oameni este un merit al său şi al ciracilor lui. "Fiindcă numai acum", i se destâinuie el (bineînţeles e vorba de Inchiziţie), "sîntem în măsură pentru prima oară să ne gîndim la fericirea oamenilor. Aşa cum a fost el plămădit, omul e un răzvrătit din fire, dar crezi tu oare că răzvrătiţii pot avea parte de fericire? Ţi s-a spus răspicat, stăruie bătrînul," ţi s-a atras doar atenţia asupra acestui lucru, ţi s-au dat destule avertismente, pe care însă tu le-ai nesocotit deopotrivă, respingînd singurul mijloc care putea să-i facă pe oameni fericiţi. Noroc câ, plecînd dintre noi, ai avut grijă să laşi totul în seama noastră. Ne-ai hărăzit, ai întărit prin cuvîntul tău dreptul pe care ni l-ai încredinţat de a lega şi dezlega totul, şi cred că n-ai de gînd acum - sigur că da, nici nu poate măcar să-ţi treacă prin gînd cumva să ne privezi de el! Atunci de ce ai venit să ne tulburi?"

- Cum adică, "ţi s-au dat destule avertismente şi îndrumări"? întrebă Alioşa.

- Ei uite, tocmai ăsta e punctul principal asupra căruia caută să insiste cardinalul.

"înfricoşatul şi preaiscusitul duh, duhul nimicniciei şi al nefiinţei" - îl mustră mai departe bâtrînul ," strălucitul duh a grăit către tine în pustiu, şi, după cum mărturiseşte Sfînta Scriptură, el a încercat să te ispitească. E drept, ori nu? Există oare un adevăr mai deplin decît acela pe care el ţi l-a dezvăluit, punîndu-ţi cele trei întrebări, sau, precum spun Scripturile, cele trei ispitiri ale tale, adevăr pe care tu l-ai respins? Şi totuşi, dacă va fi avut loc vreodată pe lume o minune fără de seamăn, ea s-a întîmplat numai şi numai atunci, în ziua celor trei ispitiri. Căci în asta constă toată minunea, în faptul câ cele trei întrebări au fost rostite. Dacă ne-am închipui bunăoară, să zicem, câ întrebările puse de înfricoşatul duh ar fi pierit fără urmă în cărţi şi c-ar trebui deci reconstituite cumva, plăsmuite din nou, alcătuite vorba cu vorbă, pentru a putea fi puse la locul lor în Scripturi, şi ca în acest scop ar fi fost adunate laolaltă toate capetele luminate de pe faţa pămîntului - toţi dregătorii, cei mai de seamă păstori ai bisericii, învăţaţii, filosofii, poeţii - reîncredinţîndu-li-se misiunea de a născoci, de a formula trei întrebări, care nu numai să fie pe măsura unui eveniment de o însemnătate atît de mare, dar şi să exprime în acelaşi timp în trei cuvinte, sau, mai bine zis, în trei poziţii pe înţelesul minţii omeneşti, întreaga istorie de mai tîrziu a umanităţii şi a universului - crezi tu, oare, ca tot acest areopag format din înţelepţii pămîntului ar fi în stare să dea în vileag ceva care să se asemuiascâ măcar pe departe prin forţă şi prin adîncime cu cele trei întrebări pe care într-adevăr ţi le-a pus atunci în pustiu puternicul şi iscusitul duh? Aceste întrebări, miracolul prin care ele au ieşit la lumină dovedesc îndeajuns că aici avem de-a face nu cu inteligenţa omenească, a cărei soartă e pieritoare, ci cu o inteligenţă nepieritoare şi desăvîrşită. Fiindcă aceste trei întrebări, atît de strîns legate între ele, preconizează întreaga desfăşurare de mai tîrziu a istoriei lumii, constituind totodată cele trei formule în care se îmbină toate contradicţiile istorice nerezolvate ale firii omeneşti. Pe vremea aceea era un lucru de care nimeni nu-şi putea da seama chiar atît de precis, viitorul fiind încă învăluit în neguri; acum însă, după ce au trecut cincisprezece veacuri, vedem că în aceste trei întrebări era cuprins totul, şi că tot ce preconizaseră ele s-au adeverit în aşa măsură, încît nu se mai poate adăuga sau înlătura nici o iotă.

Hotărăşte deci singur cine avea dreptate: tu sau acela care ţi le-a pus? Aminteşte-ţi prima întrebare, dacă nu cuvînt cu cuvînt, cel puţin sensul ei: Vrei să te duci în lume aşa, cu mîinile goale, făgăduind oamenilor o libertate pe care ei, în ignoranţa şi becisnicia lor înnăscută, nu pot s-o înţeleagă, de care chiar se feresc, îngroziţi, fiindcă nu există şi nici n-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om şi pentru societate decît libertatea! Vezi pietrele astea din acest pustiu dogorit de arşiţă? Porunceşte ca ele să se facă pîini, şi omenirea întreagă, plină de recunoştinţă, va alerga pe urmele tale ca o turmă ascultătoare, deşi tot timpul va fi cu frica-n sîn ca nu cumva, la un moment dat, să-ţi retragi braţul întins şi, o dată cu asta, să se isprăvească şi pîinea dăruită de tine?. Tu însă n-ai vrut sa-l lipseşti pe om de libertate şi ai respins o asemenea propunere, socotind că nu mai poate fi vorba de libertate, de vreme ce supunerea a fost cumpărată cu pîine. Drept care ai răspuns că omul nu trăieşte numai cu pîine; ştii tu însă că în numele acestei hrane pâmînteşti duhul pămîntu-lui se va ridica împotriva-ţi şi, dînd piept cu tine, te va birui şi că atunci toată lumea îl va urma, strigînd în gura mare: "Cine este asemenea fiarei, care a făcut să se pogoare focul din cer?" Ştii tu oare că peste veacuri, omenirea va da glas prin gura înţelepţilor şi a învăţaţilor săi că nu există pe lume crimă şi, prin urmare, nu există nici păcat, ci numai flâmînzi? "Dă-le mai întîi de mîncare, şi abia după aceea le poţi cere să respecte virtutea!" - va sta scris pe steagul celor care se vor scula împotriva ta, nimicind templul durat de tine. Pe ruinele templului tău se va zidi o altă clădire, un nou şi înfricoşător Turn Babel; se va înălţa piatră cu piatră, cu toate că şi el va împărtăşi soarta celui dintîi, rămînînd, ca şi acela, neterminat; puteai totuşi sa-i scuteşti pe oameni de toată această trudă de prisos, să le cruţi o mie de ani de suferinţe, fiindcă, pînă la urmă, tot spre noi se vor îndrepta, după ce se vor fi canonit în zadar zece veacuri în şir să-şi isprăvească turnul! Şi atunci, ne vor căuta iarăşi pe sub pâmînt, prin catacombele în care vom sta ascunşi (fiindcă ne va fi dat să fim din nou persecutaţi şi schingiuiţi), şi gasindu-ne în cele din urmă, vor ridica glasul spre noi: "Daţi-ne pîine, căci cei care ne-au făgăduit să pogoare focul din ceruri pentru noi nu ni l-au dat!" Şi noi vom izbuti să ridicăm pînă la capăt turnul început de ei, căci cine va da de mîncare mulţimii va apuca să-l ducă la bun sfîrşit, şi noi vom fi aceia care o vom hrăni în numele tău, amăgind-o în numele tău. O, în vecii vecilor, fără noi, oamenii nu vor ajunge să-şi astîmpere foamea! Toată înţelepciunea lumii nu va putea să le dea pîine atîta timp cît vor rămîne liberi; dar ai să vezi că, pînă la urmă, ne vor aduce singuri plocon libertatea şi, depunînd-o la picioarele noastre, ne vor spune: "înrobiţi-ne, dar astîmpăraţi-ne foamea!"

Abia atunci vor înţelege în fine că libertatea şi faptul de a avea pîine în realitate şi cu prisosinţă, aşa ca să ajungă pen?tru toată lumea, sînt două lucruri incompatibile, fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pîinea între ei! Şi în acelaşi timp se vor convinge că niciodată nu vor putea fi liberi, fiindcă sînt slabi de înger, dedaţi la rele, becisnici şi îndărătnici. Tu le-ai făgăduit pîinea cerească, dar, iarăşi te întreb, crezi într-adevăr că poate avea acelaşi preţ în ochii stirpei omeneşti, nevolnice, desfrînate şi pururea nerecunoscătoare ca pîinea reală, pămîntească? Dacă, în numele pîinii cereşti, se vor găsi cîteva mii sau zeci de mii de suflete care să te urmeze, cum rămîne cu milioanele şi zecile de mii de milioane de făpturi omeneşti incapabile să renunţe la hrana pâmîntească pentru cea făgăduită în ceruri? Sau ţie nu-ţi sînt dragi decît cele cîteva zeci de mii de suflete mari şi puternice, celelalte milioane - nenumărate, că nisipul mării - de oameni slabi de înger, dar care te iubesc cu adevărat, fiind menite să slujească doar ca un suport material celor puternici şi oţeliţi? Nu, nouă ne sînt deopotrivă de dragi şi cei slabi din fire. Deşi nărăviţi şi îndărătnici, pînâ la urmă tot ei vor fi cei mai supuşi. Cuprinşi de admiraţie, aceştia ne vor socoti nişte zei, ca unii ce vom domni asupra lor - atît de înfricoşătoare li se va părea pînă la urmă libertatea! Dar noi vom căuta sâ-i convingem că nu facem decît să ascultăm de porunca ta şi că domnim în numele tău. îi vom înşela astfel din nou, de astă dată însă n-o să-ţi îngăduim să vii printre noi. Şi în acelaşi timp, înşelătoria aceasta va fi un nesecat izvor de suferinţă pentru noi, fiindcă vom fi mereu nevoiţi să minţim. Iată care este sensul primei întrebări ce ţi s-a pus atunci, în pustiu, şi iată ce ai respins în numele libertăţii pe care o preţuiai mai presus de orice. în ea sălăşluia ferecată taina cea mare a lumii acesteia. învrednicindu-te să primeşti miracolul pîinii, ai fi reuşit să împlineşti acea năzuinţă eternă a omului - şi nu numai a fiecărui individ în parte, ci a întregii umanităţi -pururea dornic să ştie în faţa cui trebuie să-şi îndoaie genunchii! Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decît aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece pînă la pâmînt. Numai că el vrea să se plece înaintea unei forţe indiscutabile, atît de indiscutabile, încît toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii în faţa ei. Căci, în primul rînd, aceste fiinţe vrednice de plîns vor să găsească pe cineva în faţa căruia să se plece pînă la pâmînt, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care sâ creadă lumea întreagă şi căruia sa i se închine toţi, absolut toţi. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în parte, precum şi a întregii umanităţi. Din pricina acestei necesităţi, oamenii s-au tăiat adesea cu săbiile. Şi faurindu-şi singuri zei, s-au ameninţat unii pe alţii: "Lepădaţi-vă de zeii voştri, strigau ei, şi veniţi de vă închinaţi celor care se află în mare cinste la noi, altfel, va fi vai şi amar de voi şi de zeităţile voastre!" Şi aşa o să fie pînâ la sfîrşitul veacurilor. Chiar atunci cînd vor pieri toţii zeii de pe faţa lumii, vor continua totuşi sâ înghenuncheze în faţa idolilor. Şi tu ai ştiut asta, nu se poate sâ nu fi cunoscut această fundamentală taină a firii omeneşti, şi totuşi, cunoscînd-o, ai refuzat unica emblemă infailiblă ce ţi s-a oferit, şi în virtutea căreia omenirea ţi s-ar fi supus fără sâ crîcneascâ, emblema pîinii reale, pâmînteşti. Tu însă ai refuzat-o în numele libertăţii şi al pîinii cereşti. Am să-ţi arăt acum ce ai făcut mai departe, iarăşi şi iarăşi în numele libertăţii! Adevăr zic ţie că sufletul omenesc nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decît aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-i împace conştiinţa îi va fi dat să pună stăpînire şi pe libertatea lui.

Emblema ce ţi s-a oferit o dată cu pîinea avea toţi sorţii de izbîndă; dă-i pîine, şi omul ţi se va supune fără greş, e cea mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva - nu tu, altcineva - s-âr întîmpla să-i prindă în mreajă conştiinţa, o, atunci, să ştii, e-n stare sâ se lipsească pînă şi de pîinea cu care îl îmbii şi să-l urmeze pe acela care va fi izbutit să-i subjuge cugetul. Aici, recunosc, dreptatea era de partea ta. Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Fără o noţiune precisa a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curînd şi-ar face singur seama decît să-şi ducă mai departe existenţa pe pâmînt, chiar dacă în jurul lui ar fi maldăre de pîine. Asta este realitatea; dar ce s-a ales pînâ la urmă? în loc să cauţi a pune stăpînire asupra oamenilor, îngrădindu-le libertatea, tu te-ai străduit sâ-i desfăşori cît mai larg fruntariile! Ai uitat, se vede, că omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău! Fiindcă nu există ceva mai ademenitor pentru el decît libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit! Iar tu în locul unor principii temeinice, care ar fi statornicit o dată pentru totdeauna liniştea în conştiinţa umană, ai ales tot ce poate fi mai ciudat, mai nedesluşit şi mai vag, tot ce depăşeşte puterile oamenilor, procedînd aşa ca şi cum nu i-ai fi iubit cîtuşi de puţin. Cine? Tocmai tu, care ai pogorît pe pămînt ca să-ţi jertfeşti viaţa pentru ei! în loc de a căuta să le zălogeşti libertatea, tu le-ai sporit-o şi mai mult, aruncînd pe veci chinuitoarea ei povară asupra împărăţiei sufletului omenesc. Ai vrut să ai parte de dragostea liber consimţită a omului, ai dorit ca el să te urmeze de bunăvoie, ademenit şi subjugat de tine, de ideea ta. în locul legii străbune, pe care se putea bizui din momentul acela, omul trebuia să aleagă cu inima slobodă ce este rău şi ce este bine, avînd înaintea ochilor doar chipul tău drept călăuză menită sâ-i îndrume paşii, dar cum de nu te-ai gîndit că, aşezînd pe umerii lui o povară atît de grea ca libertatea de a alege, pînă la urmă el va ajunge să pună la îndoială pînă şi chipul tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de tine? într-o bună zi oamenii vor mărturisi în gura mare că adevărul nu poate sălăşlui în tine, fiindcă era cu neputinţă să-i urgisească cineva atît de cumplit ca tine, lăsîndu-i să se zbată într-o incertitudine atît de chinuitoare, cu atîtea griji pe cap şi atîtea probleme fără dezlegare! în felul acesta, tu însuţi ai pus la cale surparea împărăţiei tale şi n-ai deci nici un drept să arunci vina pe alţii. Asta să fie oare, spune, ceea ce ţi s-a oferit? în lume nu există decît trei forţe, unicele pe pămînt, în măsură să înfrîngâ şi să subjuge definitiv, în numele propriei lor fericiri, conştiinţa acestor becisnici răzvrătiţi. Şi aceste forţe sînt miracolul, taina şi autoritatea. Tu însă le-ai respins pe cîteşitrele, rînd pe rînd, prin exemplul pe care tu însuţi l-ai dat. Urcîndu-te pe streaşină templului, preaiscusitul şi înfricoşatul duh ţi-a spus: "De eşti tu fiul lui Dumnezeu, aruncâ-te jos, căci scris este: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor ridica pe mîini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul tău; numai aşa vei ajunge să afli de eşti cu adevărat fiul lui Dumnezeu şi cît de puternică este credinţa ta în tatăl ceresc ". Tu însă l-ai ascultat pînâ la capăt, dar ai refuzat să faci ceea ce-ţi propunea el; n-ai vrut să te laşi dus în ispită şi nu te-ai aruncat jos. O, fireşte, ai fost într-adevăr plin de măreţie, superb ca un Dumnezeu! Dar crezi tu oare că oamenii, seminţia aceasta slabă şi răzvrătită, sînt zei? O, bineînţeles, în momentul acela ţi-ai dat seama că dacă ai fi făcut un singur pas, o singură mişcare ca să te arunci în gol, ar fi însemnat să-l ispiteşti pe Dumnezeu şi să-ţi pierzi totodată credinţa în el, aşa încît, ajungînd jos, te-ai fi zdrobit de pâmîntul pe care veniseşi să-l izbăveşti, spre bucuria preaiscusitului duh care încercase să te ispitească. Dar încă o dată îţi spun: sînt oare mulţi pe lume ca tine? Ai fost tu în stare să crezi cu tot dinadinsul - fie chiar numai o clipă - că oamenii au atîta putere în ei ca să înfrunte asemenea ispită? Sau îţi închipui cumva că firea omenească a fost în aşa fel plămădită, încît prin însăşi alcătuirea ei să respingă miracolul şi că în momentele de cumplită răscruce, cînd sufletul lui este bîntuit de cele mai grele şi mai chinuitoare probleme, omul se poate mulţumi cu ceea ce inima sa are toată libertatea să aleagă? O, tu ai ştiut că eroismul faptei tale va fi pomenit în Scripturi şi că va răzbate astfel prin veacuri pînă în vremea de apoi, şi în sinea ta ai nădăjduit că, mergînd pe urmele tale, omul va rămîne alături de Dumnezeu, fără a mai avea nevoie de minuni. Cum de nu te-ai gîndit însă că, lepădîndu-se de minuni, el se va lepăda în acelaşi timp şi de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, nu-l caută pe Dumnezeu, cît mai ales minunile sale? Şi cum nu poate să trăiască fără minuni, omul va încerca să şi le făurească singur, dînd crezare miracolelor plăsmuite de el, închinîndu-se în faţa minunăţiilor săvîrşite de vraci, în faţa farmecelor urzite de vrăjitoare, chiar dacă ar fi de o sută de ori un răzvrătit, un eretic sau un ateu. Tu nu te-ai învrednicit să cobori de pe cruce cînd cei din jur îşi băteau joc de tine şi te aţîţau, strigîndu-ţi: "Pogoară-te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede!" Tu nu te-ai învrednicit să cobori, fiindcă nu voiai sâ-l cîştigi pe om printr-o minune, aşteptînd o credinţă liber consimţită din partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai tu cu ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vîrît pe veci frica în oase.

Dar şi de astă dată ai greşit, socotindu-i pe oameni mai presus de ceea ce se arată a fi în realitate, cînd ei nu sînt decît nişte robi, cu toate că, aşa cum au fost plăsmuiţi, în sufletul lor mocneşte răzvrătirea. Priveşte în jurul tău şi judecă singur: au trecut cincisprezece veacuri, du-te acum şi vezi: cine sînt cei pe care i-ai înălţat pînă la tine? îţi jur că omul este mult mai nevolnic şi mai ticălos decît l-ai crezut tu! Te poţi cumva bizui să facă ceea ce ai făcut tu? Preţuindu-l peste măsură, ai procedat ca şi cînd n-ai fi avut nici cea mai mică îngăduinţă, fiindcă însemna să ceri de la el mai mult decît putea să dea - şi cine? tocmai tu, care l-ai iubit mai presus decît pe tine însuţi! Dacă însă l-ai fi preţuit mai puţin şi nu i-ai fi cerut decît ceea ce putea să-ţi dea, ar fi simţit mai mult dragostea ta, fiindcă nu l-ai fi îndatorat să poarte o povară chiar atît de grea. Omul este slab de înger şi ticălos. Ce-are a face că în momentul de faţă încearcă în tot locul să se răzvrătească împotriva puterii noastre, împăunîndu-se cu fapta lui? Mîndria lui de răzvrătit este copilărească, mîndrie de şcolări ce-au pus la cale o revoltă în clasă, izgonindu-l pe învăţător. Bucuria lor va fi însă de scurtă durată, şi o vor plăti cu vîrf şi îndesat. Vor dărîma templele şi vor îneca pămîntul în valuri de sînge. Dar pînă la urmă nu se poate să nu-şi dea seama, în nerozia lor puerilă, că, deşi s-au răsculat, sînt prea nevolnici ca să fie în stare a duce mai departe pe umeri povara propriei lor răzvrătiri. Şi cu obrajii scăldaţi în lacrimi nătînge, vor recunoaşte în sfîrşit că cel care i-a plămădit, sădind în ei sâmînţa răzvrătirii, a făcut-o, fără doar şi poate, numai în bătaie de joc. Vor mărturisi lucrul acesta cu deznădejdea în suflet şi fiece cuvînt al lor va fi un cuvînt de hulă; hulind însă se vor simţi şi mai nefericiţi, fiindcă prin firea lui omul nu se poate împăca totuşi cu blasfemia şi pînă la urmă va căuta să se răzbune pentru ea. Aşadar, nelinişte, tulburare şi nefericire -cu asta s-au ales oamenii după toate suferinţele pe care le-ai îndurat în numele libertăţii lor! Marele tău proroc, în viziunea lui alegorică, spune că i s-au arătat în faţa ochilor toţi cei care au luat parte la prima înviere şi că erau cîte douăsprezece mii cu totul din fiecare seminţie. Ca să fie atît de puţini, înseamnă că nici ei n-au fost oameni ca toţi ceilalţi, ci zei. Căci au aflat în ei destulă putere ca să poarte crucea şi să vieţuiască zeci de ani în pustiu, flămînzi şi goi, hrănindu-se cu ierburi crude şi rădăcini; te poţi mîndri, fireşte, cu aceşti copii ai libertăţii, ai dragostei liber dăruite, cu sublima lor jertfă adusă de bunăvoie în numele tău! Aminteşte-ţi însă că aceştia erau doar cîteva mii, şi toţi plămădiţi ca nişte zei, pe cînd ceilalţi? Cu ce sînt vinovaţi oare ceilalţi, adică toţi cei nevolnici, care n-au fost în stare să facă ceea ce au izbutit a îndeplini cei căliţi din fire? Cu ce este vinovat un suflet plăpînd dacă nu poate cuprinde asemenea haruri înfricoşătoare? Nu cumva tu ai pogorît din ceruri numai în mijlocul celor aleşi şi şi numai pentru ei? Dacă-i aşa, atunci la mijloc este o taină pe care mintea noastră n-o poate pricepe. Şi dacă există într-adevăr o taină, atunci avem tot dreptul să vorbim în numele ei, mărturisind în faţa lumii că libertatea inimii de a alege între bine şi rău nu înseamnă mare lucru, că totul e taina căreia oamenii sînt datori să i se supună orbeşte, chiar împotriva conştiinţei lor. Şi chiar aşa am şi procedat. Am căutat să îndreptăm ceea ce ai făcut tu, punînd la temelia faptei tale eroice miracolul, taina şi autoritatea. Şi oamenii s-au bucurat că sînt din nou mînaţi ca o turmă şi că, în sfîrşit, inima lor a fost uşurată de povara unui dar funest care le adusese numai necazuri. Am avut ori nu dreptate să procedăm aşa, propovăduind învăţătura aceasta oamenilor, spune! Crezi oare că noi n-am iubit omenirea, de vreme ce am înţeles cu atîta umilinţă slăbiciunile ei şi am căutat din toată inima să-i uşurăm povara, îngăduind firii sale nevolnice chiar şi păcatul, cu condiţia ca sâ fie sâvîrşit cu ştirea noastră? De ce atunci vii acum să ne tulburi? De ce mă priveşti în tăcere cu ochii tăi blînzi, convins câ dreptatea e de partea ta? Mai curînd aş vrea sâ te văd mînios, nu-mi trebuie dragostea ta, pentru câ nici eu nu te iubesc. De ce aş încerca să mă prefac? Nu-mi dau seama oare cu cine vorbesc? Ştii dinainte tot ce aş avea să-ţi spun, o citesc în ochii tăi. Cum aş putea oare să ascund de tine taina noastră? Poate că vrei totuşi s-o auzi din gura mea. Atunci ascultă: noi nu sîntem cu tine, ci cu el, asta este toată taina noastră! De mult nu mai sîntem cu tine, ci cu el, au trecut opt veacuri între timp. S-au împlinit opt veacuri de cînd am primit din mîinile lui ceea ce tu ai lepădat cu indignare, darul din urmă, pe care el însuşi ţi l-a oferit atunci, cînd ţi-a înfăţişat împărăţiile pămînteşti. Noi am primit de la el Roma şi spada cezarului, decretîndu-ne stăpînitorii pâmîntului, singurii lui împăraţi, deşi nici pînă în ziua de azi n-am apucat să ne desăvîrşim lucrarea începută. Dar cine-i de vină? O, într-adevăr, lucrarea e abia înfiripată, dar totuşi s-a înfiripat. Va trece încă multă vreme pînă să fie dusă la bun sfîrşit, şi pînă atunci lumea va mai avea încă multe de îndurat, dar în cele din urmă ne vom ajunge ţelul şi vom fi cezari. Atunci ne vom gîndi la fericirea omenirii. Şi cu toate acestea, tu ai fi putut să primeşti pe loc spada cezarului. Pentru ce ai respins acest ultim dar? Primindu-l, ai fi împlinit toate năzuinţele oamenilor pe pămînt: le-ai fi dat un stăpîn căruia să i se închine, încredinţîndu-le propriile lor conştiinţe, şi le-ai fi pus la îndemînâ mijlocul de a se uni cu toţii laolaltă într-un furnicar în care nu încap divergenţe, fiindcă necesitatea alăturării mondiale este cea de-a treia şi ultima pricină de frămîntare pentru oameni. Umanitatea a dorit dintotdeauna să se organizeze într-o asociaţie unitară. Multe popoare au avut o istorie glorioasă, dar cu cît acele popoare se aflau la un nivel de civilizaţie mai înalt, cu atît erau mai nefericite, fiindcă simţeau mai adînc decît altele necesitatea asocierii tuturor oamenilor. Marii cuceritori, de talia unui Tamerlan sau Ginghis-Han, au străbătut ca o vijelie pâmîntul în dorinţa de a-şi întinde stâpînirea asupra întregului univers, dar şi ei, fie chiar inconştienţi, au exprimat aceeaşi nestăvilită aspiraţie a omenirii spre o asociere generală. Primind dominaţia lumii şi purpura cezarului, tu ai fi întemeiat o împărăţie universală, statornicind în acelaşi timp pacea pe toată faţa pămîntului. Fiindcă cine altul ar putea fi în măsură sâ stăpîneascâ oamenii decît acela care le stâpîneşte cugetul şi în mîinile căruia se află pîinea lor? Noi am primit, aşadar, spada cezarului şi, o dată cu asta, fireşte, ne-am lepădat de tine pentru a-l urma pe el.

O, vor mai trece încă veacuri de becisnică domnie a gîndirii libere, a ştiinţei şi a antropofagiei, fiindcă, de vreme ce au început să ridice Turnul Babei fără noi, vor ajunge, în cele din urmă, la antropofagie. Abia atunci, fiara se va tîrî la picioarele noastre şi le va linge supusă, stropindu-le cu lacrimi de sînge. Şi noi o vom încăleca şi vom înălţa cupa, iar pe cupă va fi săpat cuvîntul "Taină". Atunci, numai atunci se va statornici împărăţia păcii şi a fericirii omeneşti. Eşti mîndru de aleşii tăi, dar tu nu ai în jurul tău decît puţini aleşi, în timp ce noi vom ajunge să-i mulţumim pe toţi. Şi pe urmă, gîndeşte-te: cîţi dintre cei aleşi sau dintre cei puternici, care ar putea să fie cîndva aleşii tăi, nu vor fi obosit aşteptîndu-te, cîţi dintre ei nu-şi îndreaptă şi nu-şi vor mai îndrepta încă forţele şi ardoarea inimii spre un alt ogor, sfirşind prin a ridica steagul libertăţii lor împotriva ta însuţi? Dar cine altul decît tine a înălţat acest steag? Pe cînd noi vom dărui tuturor fericirea, şi nimeni atunci nu se va mai răzvrăti, oamenii nu se vor mai căsăpi unii pe alţii, aşa cum se căsăpesc în fiece clipă şi în tot locul, acum, în numele libertăţii propovăduite de tine. O, noi vom izbuti să-i convingem că nu vor putea ajunge cu adevărat liberi decît atunci cînd vor renunţa de bunăvoie la libertatea lor în favoarea noastră şi cînd ni se vor supune cu desăvîrşire nouă! Vom avea oare dreptate sau vom rămîne de minciună? Se vor convinge însă că dreptatea e de partea noastră cînd îşi vor aminti în ce cumplită sclavie şi în ce frămîntare îi împinsese libertatea ta. Deplina independenţă, gîndirea liberă şi ştiinţa îi vor afunda într-o junglă atît de încîlcită şi le vor pune în faţă asemenea miracole şi taine atît de bine ferecate, încît unii dintre ei - cei răzvrătiţi şi aprigi - îşi vor face singuri seama; alţii - şi ei răzvrătiţi, dar nevolnici - se vor nimici unii pe alţii; iar restul - cei becisnici şi nefericiţi -se vor tîrî la picioarele noastre mărturisind în gura mare; "Da, aţi avut dreptate, voi singuri stăpîniţi taina, de aceea ne-am întors la voi, izbăviţi-ne de noi înşine!" Primind pîinea din mîna noastră, îşi vor da seama, fireşte, că nu facem decît să le luăm pîinea, pe care au dobîndit-o ei înşişi prin munca braţelor, şi s-o împărţim între ei; şi-şi vor da seama deopotrivă că nu-i vorba de nici o minune la mijloc, că noi nu prefacem pietrele în pîine, dar nu se vor bucura atît de pîine, cît mai ales pentru că o primesc din mîna noastră! Fiindcă îşi vor aduce aminte, desigur, că odinioară, înainte de venirea noastră, pîinea pe care o cîştigau prin puterea braţelor se preschimba în piatră din clipa cînd o luau în mînă şi că, de cînd s-au întors la noi, pietrele din mîna lor s-au prefăcut iarăşi în pîine. Şi atunci se vor dumeri pe deplin ce mult înseamnă să te supui pe veci! Atîta timp însă cît oamenii nu vor înţelege lucrul acesta, vor fi nefericiţi. Spune-mi, cui i se datoreşte în primul rînd incapacitatea lor de a înţelege? Cine a fârîmiţat turma şi a împrâştiat-o pe căi necunoscute? Turma se va aduna însă la loc şi se va supune iarăşi, de astă dată pentru totdeauna. Şi atunci noi vom hărăzi oamenilor o fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, aşa cum au fost plămădiţi. O, ai să vezi că pînă la urmă vom izbuti sâ-i convingem să nu se mai ţină mîndri, fiindcă numai tu le-ai băgat asemenea fumuri în cap cînd ai căutat să-i ridici atît de sus! Noi le vom dovedi că sînt slabi, că nu sînt decît nişte bieţi prunci, dar că fericirea hărăzită copiilor este mai dulce ca oricare alta. Şi atunci, cuprinşi de sfială, cu ochii aţintiţi spre noi, se vor strînge în jurul nostru înfricoşaţi, ca nişte pui sub aripile cloştii. Privindu-ne cu admiraţie şi în acelaşi timp cu un fior de spaimă, se vor simţi mîndri cu noi, văzînd cît sîntem de puternici şi de inteligenţi şi cît de lesne am izbutit să domesticim o turmă năbădăioasă de milioane şi milioane de capete. Vor tremura zgribuliţi în faţa mîniei noastre, gîndurile lor vor fi din ce în ce mai timide, ochii - veşnic înrouraţi de lacrimi, ca la copii sau la femei, pentru ca, la un singur gest din partea noastră, să treacă tot atît de uşor la veselie şi rîs, cu chipurile luminate de o bucurie copilăroasă şi cu cîntece fericite pe buze. Nici vorbă c-o să-i punem să muncească, dar în orele libere vom căuta să le înjghebăm o viaţă plăcută, ca un joc de copii, cu cîntece naive, cu coruri şi dansuri nevinovate. O, le vom da voie chiar să şi păcătuiascâ, ştiindu-i slabi de înger şi becisnici, şi ei, la rîndul lor, ne vor iubi ca nişte copii pentru că vom fi fost atît de toleranţi! Le vom spune că oricare dintre păcatele lor va fi de bună seamă răscumpărat, de vreme ce a fost săvîrşit cu învoirea noastră, şi că numai şi numai din dragoste le îngăduim să păcâtuiască, luînd asupra noastră pedeapsa ce li se cuvine. Şi, luînd-o asupra noastră, cu atît mai vîrtos ei ne vor iubi ca pe nişte binefăcători care-i vor fi izbăvit de povara păcatelor înaintea lui Dumnezeu. în schimb, nu vor păstra nici o taină faţă de noi, nu vor căuta să ne ascundă nimic. Şi după cum vor fi sau nu ascultători, le vom permite sau îi vom opri să trăiască cu soţiile şi ibovnicele lor, să facă sau nu copii cu ele, şi ei se vor supune cu dragă inimă, fericiţi. Cele mai chinuitoare secrete ce le apasă conştiinţa vor veni să ni le mărturisească nouă, dezvăluindu-ne tot, absolut tot ce au pe suflet, şi noi îi vom dezlega; iar ei vor fi bucuroşi să se încreadă în cuvîntul nostru, pentru că, bizuindu-se pe noi, vor scăpa de o grijă împovărătoare şi de înfricoşătorul chin la care îi supune în momentul de faţă necesitatea de a alege singuri şi în deplină libertate. Şi astfel vor fi toţi fericiţi, milioane de făpturi omeneşti, toţi în afară de cei o sută de mii, în mîinile cărora se află destinele lor. Fiindcă numai noi, deţinătorii secretului, noi singuri vom fi nefericiţi. Vor fi mii de milioane de prunci fericiţi şi o sută de mii de martiri care-şi vor lua asupra lor povara blestemată a cunoaşterii binelui şi râului. Ei vor muri în pace, se vor săvîrşi din viaţă în numele tău şi dincolo de mormînt nu vor găsi decît moarte. Iar noi vom păstra cu grijă secretul şi, pentru fericirea lor, îi vom amăgi, făgâduindu-le o răsplată veşnică în ceruri. Fiindcă, de bună seamă, chiar dacă lumea de apoi ar exista cu adevărat, ea nu va fi fost făcută pentru făpturile de seama lor. Se zice că, aşa cum s-a prorocit, vei veni din nou printre noi, şi biruinţa va fi a ta; vei veni însoţit de ceata celor aleşi, a celor mîndri şi puternici; însă noi vom spune atunci că aceştia nu s-au izbăvit decît pe ei, în timp ce noi am izbăvit toată lumea.

Se zice de asemenea că la vremea aceea defrînata ce sade pe fiară, ţinînd în mîinile ei cupa tainei, va fi dezonorată şi că din nou se vor răzvrăti cei nevolnici şi, sfîşiind purpura de pe ea, îi vor despuia trupul nemernic. Eu însă mă voi ridica atunci şi-ţi voi arăta mii de milioane de prunci fericiţi, care n-au ştiut ce este păcatul. Şi noi, cei care am luat asupra noastră greşelile lor, pentru ca să poată avea parte de fericire, vom veni în faţa ta şi-ţi vom spune: "Judecă-ne, dacă poţi şi dacă te încumeţi s-o faci". Află că nu mă tem de tine. Să ştii ca şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvîntat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung în rîndul aleşilor tăi, în rîndul celor căliţi şi puternici cu dorinţa "de a împlini numărul". M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie. înapoindu-mâ, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea ta. I-am părăsit pe cei mîndri şi m-am întors către cei umili, pentru a zămisli fericirea lor. Aşa va fi, cum ţi-am spus, şi împărăţia noastră va lua fiinţă. îţi repet: mîine chiar ai sa vezi cum, la un singur gest din partea mea, turma asta atît de supusă se va repezi să îngrămădească jăraticul la poalele rugului, pe care îţi vei ispăşi osînda, fiindcă ai venit sâ ne tulburi. Căci nimeni pe lume nu cred sâ fi meritat cîndva mai mult decît pedeapsa prin foc! Mîine deci am să te ard pe rug. Dixi!"

Ivan se opri. Vorbise cu atîta însufleţire, încît se înfierbîntase; isprăvind, un zîmbet îi lumină toată faţa.

Alioşa, care-l ascultase pînâ atunci în tăcere , cu toate că, spre sfîrşit, din ce în ce mai tulburat de cuvintele lui, voise de cîteva ori sâ-l întrerupă, făcînd vădite sforţări să se stâpînească, se porni ca rupt din lanţ:

- Bine, dar... dar e absurd! izbucni el deodată, cu obrajii înflăcăraţi. Poemul tău este spre lauda lui Iisus, nicidecum o ponegrire... aşa cum ai vrut. Cine poate să creadă ce spui tu despre libertate? Oare aşa se cade s-o înţelegem? Asta să fie oare concepţia religiei ortodoxe?... Ceea ce arăţi tu acolo e Roma, şi nici măcar întreaga Romă... Este o erezie, e tot ce poate fi mai rău în sînul catolicismului, Inchiziţia, iezuiţii!... Inchizitorul tău e numai o ficţiune, aşa ceva nu-i cu putinţă sâ existe! Care sînt păcatele oamenilor pe care zice că le ia asupra lui? Cine sînt aceşti deţinători de taine care acceptă sâ poarte povara nu mai ştiu cărui blestem pentru a ferici omenirea? Cînd s-a văzut aşa ceva? îi cunoaştem noi pe iezuiţi şi ştim cîte lucruri urîte se spun pe socoteala lor! Cum îi înfăţişează însă poemul tău? Sînt altfel, crede-mă, cu totul altfel decît îi prezinţi tu... De fapt, menirea lor e să alcătuiască armata Romei în slujba viitorului imperiu mondial, în fruntea căruia urmează să fie suveranul pontif... ăsta e idealul lor. Un ideal care nu ascunde nici o taină şi nici un fel de sublimă melancolie... în fond, nu este decît cea mai vulgară rîvnire de putere, o lăcomie după josnicele plăceri lumeşti, dorinţa de a subjuga... de a întrona o nouă stare de sclavie, în care ei să joace rolul unor latifundiari... asta-i tot. Se prea poate ca pînă la urmă nici să nu creadă în Dumnezeu. Inchizitorul tău cu inima îndurerată nu este decît o fantezie... Ivan rîse.

- Stai, stai! Cum te-ai aprins! Fantezie, zici tu? Fie şi aşa! Se înţelege de la sine că nu poate fi decît o fantezie! Aş vrea totuşi să te întreb ceva: eşti convins într-adevăr că mişcarea catolică din ultimele secole nu se rezumă decît la setea de putere, la dorinţa de a dobîndi unele satisfacţii josnice? Nu cumva părintele Paisie ţi-a băgat în cap ideile astea?

- Da' de unde, dimpotrivă! Părintele Paisie spunea într-o zi cam aceleaşi lucruri ca şi tine... bineînţeles, nu chiar aceleaşi, se grăbi să-şi ia vorba înapoi Alioşa.

- E o indicaţie cît se poate de preţioasă, oricît ai protesta că n-ar fi "chiar aceleaşi lucruri". Eu te întreb de ce crezi tu că iezuiţii şi inchizitorii s-au unit numai şi numai ca să-şi asigure o meschină fericire pămînteană? De ce dintre ei n-ar putea să răsară un martir, unul singur, mistuit de o covîrşitoare suferinţă, însufleţit de dragoste faţă de oameni? Presupune că printre cei care aleargă după meschinele bunuri materiale s-ar ivi un singur om, unul singur, leit bâtrînul inchizitor, un om care s-a hrănit cu rădăcini în pustie şi s-a canonit din răsputeri să-şi biruie trupul, ca să poată fi cu desâvîrşire liber şi să atingă astfel perfecţiunea, şi care, în acelaşi timp, toată viaţa lui a iubit omenirea; unul singur care şi-a dat seama, la un moment dat, că disciplina perfectă a voinţei nu constituie o satisfacţie morală chiar atît de mare cînd vezi că milioane de alte fiinţe, plăsmuite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sînt sortite să rămînâ într-o stare de plîns, că niciodată făpturile acestea nu vor fi in stare să-şi cucerească libertatea, că, aşa cum sînt, nişte bieţi răzvrătiţi fără vlagă, niciodată nu vor ajunge coşcogea uriaşii în măsură să ducă lă bun sfîrşit construcţia Turnului, că armonia la care visa marele idealist nu avea nici în clin, nici în mînecă cu asemenea gînsaci. Şi cînd şi-a dat seama de toate acestea, a făcut cale întoarsă şi s-a alăturat... oamenilor inteligenţi. Tu crezi că n-ar fi posibil aşa ceva?

- Cui să se alăture? Cine sînt oamenii aceştia inteligenţi? izbucni pătimaş Alioşa. Nici unul dintre ei nu are un grăunte de inteligenţă, nici unul nu deţine vreo taină sau vreun secret... Ateismul, iată singura lor taină! Inchizitorul tău nu crede în Dumnezeu, ăsta-i tot secretul lui!

- Şi dacă-ar fi aşa? în sfîrşit, acum văd c-ai înţeles şi tu despre ce-i vorba. Aşa este, într-adevăr ăsta-i tot secretul lui, dar nu-ţi închipui ce suferinţă cumplită trebuie să fie asta pentru un om care şi-a irosit viaţa în pustiu, fără a înceta o singură clipă să iubească oamenii? Spre asfinţitul zilelor lui, ajunge să se lămurească însă pe deplin că numai îndrumările înfricoşătorului duh erau în măsură să organizeze cît de cît existenţa unor răzvrătiţi atît de neputincioşi, unor fiinţe neisprăvite, făcute numai de probă, plăsmuite în bătaie de joc. Convins de aceasta, el îşi dă limpede seama că trebuie să meargă pe calea arătată de înţelepciunea înfricoşătorului duh al morţii şi al distrugerii, şi, fără a pregeta în faţa minciunii şi a înşelătoriei, îi conduce cu bună ştiinţă pe oameni la moarte şi la distrugere, amăgindu-i tot timpul, ca nu cumva sâ observe încotro sînt purtaţi, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeţi sâ aibă iluzia fericirii. Bagă de seamă: este vorba de o înşelăciune săvîrşită în numele celui în care bătrînul îşi pusese toată credinţa, ţinînd o viaţă întreagă ochii aţintiţi spre idealul propovăduit de el! Oare asta nu înseamnă o nenorocire destul de mare? Şi dacă s-ar găsi unul singur ca el, care să se aşeze în fruntea acelei armate lacome de putere, rîvnind doar la josnice plăceri", nu crezi că-i suficient pentru a urzi o tragedie? Ba pot să-ţi spun chiar mai mult: unul singur ca el ajunge pentru a se descoperi, în sfîrşit, adevărata idee călăuzitoare a întregului catolicism roman, cu toate armiile şi iezuiţii lui, ideea supremă a acestei mişcări. îţi mărturisesc cinstit: sînt convins că acest om unic n-a fost nici un moment absent din rîndurile celor aflaţi în fruntea mişcării. Cine ştie dacă asemenea excepţii nu se vor fi găsit şi printre înalţii pontifi romani! Poate bătrînul ăsta afurisit, care, în felul lui, iubeşte cu o nemăsurată dragoste omenirea, mai există încă şi azi, şi chiar în mai multe exemplare, sub înfăţişarea unor moşnegi singuratici ca şi dînsul şi unici în felul lor. Şi nu printr-o simplă coincidenţă, ci ca o organizaţie, o uniune secretă, de mult înjghebată pentru a păstra cît mai bine taina, despre care ţi-am vorbit, ferind-o cu grijă de lumea celor mărunţi şi neputincioşi, pentru ca să-i poată face fericiţi. Trebuie să existe asemenea asociaţie, nu se poate să nu existe. Mi se pare că şi masonii au la origine tot ceva similar, de aceea cred că şi sînt priviţi cu atîta ură de catolici, care văd în ei nişte concurenţi, o sciziune a mişcării lor, cînd, de fapt, ar trebuie să fie o singură turmă şi un singur păstor... Apărîndu-mi însă excepţia, mi-e teamă să nu fac impresia unui scriitor care nu admite nici un fel de critică. Ajunge cît am vorbit.

- Poate că şi tu eşti mason! exclamă Alioşa. Nici tu nu crezi în Dumnezeu, adăugă el cu amărăciune, şi în momentul acela i se păru că zăreşte un licăr de ironie în privirea lui Ivan. Cum se termină poemul tău? întrebă el cu ochii în | pămînt. Sau poate că s-a şi terminat?

- Mă gîndeam la următorul epilog: inchizitorul a spus tot ce avea de spus şi aşteaptă acum răspunsul prizonierului său. Tăcerea lui îl apasă. L-a ascultat tot timpul cu luare-aminte, liniştit, privindu-l pătrunzător, drept în ochi, fără să-i obiecteze nimic. Bătrînul ar vrea totuşi să-i audă glasul, sâ-i spună ceva, orice, măcar un cuvînt, fie el cît de amar, cît de cutremurător. Acesta însă se apropie de el şi sărută blînd buzele ofilite ale bătrînului de nouăzeci de ani. E singurul lui răspuns. Inchizitorul tresare. Ceva îi tremură în colţul gurii; se îndreaptă apoi spre uşă, o deschide şi spune: "Du-te şi să nu măi vii... să nu mai vii... niciodată, niciodată!" Şi-l lasă să iasă în noaptea ce învăluie piaţa oraşului. Iar prizonierul pleacă.

- Şi bâtrînul?

- Sărutul îi rămîne ca un balsam pe inimă, şi totuşi, stăruie mai departe, neclintit, în hotărîrea lui.

- Ca şi tine, nu-i aşa? răbufni Alioşa îndurerat. Ivan începu să rîdă.

- Toate astea sînt cai verzi pe pereţi, Alioşa! o simplă fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi închipui că voi fi avînd de gînd acum să mă duc la ei, acolo, la iezuiţi, să mă înrolez printre cei care se căznesc să îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă mie de toate astea?! Ţi-am spus doar: să ajung numai la treizeci de ani, şi pe urmă gata, trîntesc cupa de pămînt!

- Şi mugurii cleioşi, şi mormintele dragi, şi cerul albastru, şi aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei dragostea pe care zici că le-o porţi? continuă cu lacrimi în glas Alioşa. Poţi oare să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul asta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sînt sigur că de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... iar dacă nu, ai să te omori, fiindcă n-ai să poţi rezista pînă la urmă!

Edited by raul

Share this post


Link to post
Share on other sites

Uneori ne simtitm stapaniti de un sentiment de tristete pe care nu izbutim sa ni-l controlam. Ne dam seama ca momentul magic al zilei a trecut si noi nu am facut nimic. Viata isi ascunde atunci magia si arta. trebuie sa il ascultam pe copilul care am fost candva si care inca exista in noi. Copilul acesta intelege momentele magice. Putem sa-i inabusim plansul, dar glasul nu i-l putem reduce la tacere. Copilul acesta care am fost candva continua sa fie prezent. Friciti fie copii ca a lor este Imparatia Cerurilor!

 

Daca nu renastem inca odata, daca nu reincepem sa privim viata cu inocenta si entuziasmul copilariei, nu mai are niciun sens sa traim mai departe. Exista multe feluri de a te sinucide. Cei care ucid trupul incalca legea lui Dumnezeu. Cei care incearca sa ucida sufletul incalca si ei legea lui Dumnezeu, chiar daca crima lor sare mai putin in ochii oamenilor. Sa dam atentie celor spuse de copilul pe care il mai adapostim in inima. Sa nu ne rusinam de el. Sa nu-l lasam prada fricii, deoarece copilul acesta e singur si nu este aproape niciodata auzit. Trebuie sa-i ingaduim uneori sa ne tina el haturile existentei. Copilul asta stie ca fiecare zi e diferita de celelalte.

 

Sa facem astfel incat el sa se simta din nou iubit. Trebuie sa il facem sa se simta bine chiar daca ar insemna sa actionam altfel de cum suntem obisnuiti, chiar daca asta ar parea ca o sminteala in ochii celorlalti. Amintiti-va ca intelepciunea oamenilor este nebunie in fata lui Dumnezeu. Daca-i vom da ascultare copilului pe care il pusrtam in suflet, ochii nostri vor reincepe sa straluceasca. Daca nu vom pierde contactul cu acest copil, nu vom pierde contactul cu viata.

 

Coelho(La raul Piedra am sezut si am plans )

 

"Exasperant lucru sa intalnesti pe strada un om care rade. De ce rade? Bucuria e a lui, atat de mult a lui incat il separa de rest. Dar daca intalnesti un om care sufera, suferi si tu. Suferinta uneste. ( Curios lucru ca tristetea si nu bucuria cea stearpa e pusa de Apuseni printre pacatele capitale. ) Bucuria e echivalentul, pe plan moral, al adevarului: e o fixitate, o separatie. Vreti o lume sparta in cioburi? Inveseliti-va! " ( Constantin Noica, Jurnalul Filozofic )

Share this post


Link to post
Share on other sites

”Într-adevăr libertatea de a vorbi sau de a scrie ne ar putea fi luată de către o forţă superioară, nu însă şi libertatea de a gândi, şi totuşi cât de mult şi cât de just am putea noi gândi, dacă nu am gândi totodată în comuniune cu alţii, cărora să le împărtăşim gândurile noastre şi care să ni le împărtăşească pe ale lor.” I.Kant

Share this post


Link to post
Share on other sites

Până la un punct

 

Pana la un punct

Somnul e regenerare,

Daca-l depasesti -

E putrezire.

 

Da-mi inapoi crinul,

Pe care-l tineam în mana

Si care, în bezna cea mai adanca,

Se deschidea,

Omorandu-mi cu parfumul lui tare

Moartea, cea tematoare de esente.

Moartea omorandu-mi-o de tot,

Crinul,

Pe care-l tineam falnic în mana.

 

Da-mi-l inapoi!

Visul meu se-ntinde dupa el

Ca o a treia mana.

 

 

(Marin Sorescu)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...
Sign in to follow this  

×
×
  • Create New...