Jump to content
Vesperala Forum
BigDefender

Povestiri cu tâlc

Recommended Posts

Cele două grăunţe

 

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:

- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tân¬jind după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.

Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere, în schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumi¬na şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roadă lui multă.

Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria 1-a costat scump pe primul. Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinţa noastră şi ne va răsplăti negreşit. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii, însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării negre - diavolul.

"Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har.

(Sfânta Scriptură)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Arderea lui Buddha

 

Într-o noapte friguroasa de iarna, un ascet ratacitor a cerut gazduire într-un templu.

Bietul om tremura de frig în zapada, asa ca preotul, desi nu prea avea încredere în el,

i-a spus:

- Bine poti sa ramâi, dar numai pentru o singura noapte. Acesta este un templu, nu

un azil. Dimineata va trebui sa pleci.

În zorii zilei, preotul a auzit niste sunete ciudate, ca de lemne sparte. A alergat în

templu si a vazut un spectacol incredibil: strainul facuse un foc chiar în mijlocul

templului. Una din statuile de lemn ale lui Buddha lipsea. Preotul a întrebat:

- Unde e statuia?

Strainul a aratat catre foc si a spus:

- Mi-era atât de frig, încât am crezut ca am sa mor.

- Ti-ai iesit din minti? a strigat preotul. Stii ce ai facut? Aceea era o statuie a lui

Buddha. L-ai ars pe Buddha!

Focul începuse sa se stinga. Ascetul si-a bagat bastonul în jeratic si a început sa-l

rascoleasca.

- Ce faci? a strigat preotul.

- Caut oasele lui Buddha, pe care tu zici ca l-am ars.

 

Preotul i-a povestit mai târziu incidentul unui maestru zen, care i-a spus: "Trebuie sa

fii un preot foarte slab, daca pretuiesti mai mult un Buddha mort decât un om viu".

Share this post


Link to post
Share on other sites

COMUNICARE...

 

 

O broasca a trait toata viata intr-o fantana. Intr-o zi, s-a trezit cu surprindere cu o broasca de alt soi.

- De unde ai venit? a intrebat-o ea.

- Din mare. Acolo traiesc eu.

- Cum este marea? Este la fel de mare ca si fantana mea?

Broasca cea noua a inceput sa rada:

- Nici nu incape comparatie.

Broasca-gazda s-a prefacut interesata de povestile noii venite, dar in sinea sa se gandea: "Dintre toate mincinoasele pe care le-am intalnit in viata mea, aceasta este cu siguranta cea mai mare - si cea mai nerusinata".

 

Cum ii poti vorbi despre ocean unei broaste care traieste intr-o fantana; Sau despre realitate unui teolog; Sau despre alte lumi unui om de stiinta ?

 

 

A cunoaste diferite lucruri inseamna a fi invatat.

A-i cunoaste pe ceilalti inseamna a fi intelept.

A te cunoaste pe tine insuti inseamna a fi Iluminat.

Share this post


Link to post
Share on other sites

POVESTIOARA

 

Rob este tipul de om pe care ti-ar placea sa-l urasti: e intotdeauna bine dispus si are intotdeauna ceva pozitiv de spus. Daca cineva il intreaba cum ii merge, el raspunde: "Daca ar fi mai bine de atat, ar fi nevoie de doi oameni pentru atata bine!" E un optimist. Daca un coleg are o zi rea, Rob reuseste intotdeauna sa-l faca sa vada partea pozitiva a situatiei. Am devenit curios si intr-o zi l-am intrebat: "Nu inteleg, nu este cu putinta sa fii optimist in toate zilele, tu cum reusesti?" Rob imi raspunse: "In fiecare zi cand ma trezesc, stiu ca am doua posibilitati: Pot sa aleg sa fiu bine dispus sau pot sa aleg sa fiu rau dispus. Si aleg sa fiu bine dispus. Cand mi se intampla ceva rau, pot sa aleg intre a fi o victima sau pot sa aleg sa invat din ce mi s-a intamplat. Si eu aleg sa invat. De fiecare data cand cineva vine la mine sa se lamenteze pentru ceva, pot sa aleg intre a-i accepta plangerile sau pot alege sa-l ajut sa vada latura pozitiva a vietii. Si eu aleg intotdeauna partea buna a vietii.” "Dar asta nu este intotdeauna asa de usor" i-am spus. "Ba da, zise Rob, intreaga viata este o problema de optiuni. Cand indepartezi din viata tot ceea ce nu conteaza cu adevarat, totul devine o chestiune de optiuni. Depinde de tine sa alegi cum sa reactionezi la diverse situatii, tu trebuie sa decizi cum sa-i lasi pe altii sa-ti influenteze atitudinea fata de viata. Tu alegi sa fii bine sau rau dispus. Pana la sfarsit tu esti acela care decizi cum sa-ti traiesti viata".

Dupa aceasta discutie am pierdut legatura cu Rob fiindca mi-am schimbat locul de munca, dar adesea ma regaseam gandindu-ma la cuvintele lui atunci optam pentru ceva in viata in loc sa reactionez la evenimente. Apoi am aflat ca Rob a avut un accident groaznic la locul de munca, a cazut de la 18 metri inaltime si dupa o operatie de 8 ore si dupa o indelungata spitalizare a iesit avand o placa de otel in spate. M-am dus sa-l vad si l-am intrebat daca se simte tot atat de bine. "Vrei sa vezi cicatricile mele?" "Dar cum faci sa ramai pozitiv dupa ce ti s-a intamplat? "In timp ce cadeam, primul lucru care mi-a venit in minte a fost fetita mea. Apoi in timp ce zaceam pe pamant, mi-am zis ca pot sa aleg intre a muri si a trai. Si am ales sa traiesc" "Dar nu ti-a fost frica?" "Atunci cand m-au dus la spital si am vazut expresiile fetelor surorilor si doctorilor, mi-a fost frica fiindca era de parca se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a intrebat daca am alergie si am raspuns: DA! Toti m-au privit si atunci am urlat: sunt alergic la gravitatie! Toti au izbucnit in ras si eu le-am spus: acum operati-ma ca pe un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!"

 

Rob m-a invatat ca in fiecare zi avem posibilitatea de a alege sa traim o viata deplina. Si este inutil sa fim mereu ingrijorati pentru maine fiindca fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie sa traim, si maine ne vom gandi la problemele de maine. La urma urmei, azi este ziua de maine pentru care iti faceai probleme ieri.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Bobby:atunci cand nu poti fi destul de puternic

 

Ca medic pediatru, am norocul sa fiu martor zilnic, la puterea miraculoasa si credinta celor mai fragili dintre noi. Unul dintre cazurile cu care m-am confruntat a fost acela al lui Bobby, un baietel de cinci ani care a fost diagnosticat cu leucemie.Boala lui Bobby se atenuase--acum incepuse sa-si revina --si venise la spital pentru o serie de analize de rutina. Bobby avea ochisorii de un albastru intens si un zambet timid care, la prima vedere, nu dezvaluia intelepciunea acumulata in timpul luptei contra cancerului pe care o purtase, timp de un an.

Bobby isi pierduse tot perisorul din cauza chimioterapiei.Din pricina substantelor chimice, avea greturi si nu putea manca. Bobby, fusese supus multor tratamente dureroase, iar testul de azi, nu avea sa fie o exceptie.

Mai trecuse prin asta si stia la ce sa se astepte. I-am explicat ce urma sa facem si de ce si i-am spus ca era foarte important pentru el, sa stea nemiscat. Bobby, m-a asigurat ca nu se va misca deloc si le-a spus asistentelor, ca nu e nevoie sa-l tina.

Cand am inceput, Bobby m-a intrebat:

- Dr. Brown, pot sa recit Psalmul 23, cat ma intepi?

- Sigur ca da, i-am raspuns eu. Apoi am inceput.

Bobby l-a recitat frumos, fara sa planga si fara sa se miste. Procedura a decurs bine. Cu intelepciunea lui de copil, m-a linistit:

Dr. Brown, sa stiti ca nu m-a durut prea tare. Noi, insa, stiam ca fusese dureros. Apoi, Bobby, ma lua prin surprindere intrebandu-ma:

- Dr. Brown, dv. stiti psalmul 23?

- Ei bine, nu stiu...Cred ca da, i-am spus eu, dandu-mi seama ca nu-l stiam prea bine.

- Sa va aud, zise Bobby.

Asa ca eu am inceput sa ma balbai si sa ma incurc. Il recitasem prost, in comparatie cu Bobby, iar eu nu aveam un ac infipt in coloana...si nici cinci anisori...

Am observat ca medicii si asistentele dispareau unul cate unul, de teama sa nu fie rugati sa recite psalmul. Gandul acela ii speria mai tare decat sa recite la teatru in fata unui public numeros.

Apoi Bobby ne spuse:

- Ar trebui sa invatati psalmul 23 pe dinafara. Cand il recitati cu voce tare. Dumnezeu va aude si va arata ca el e puternic atunci cand voi nu puteti fi puternici.

...si voi locui in Casa Domnului pana la sfarsitul zilelor mele.James C. Brown

Share this post


Link to post
Share on other sites

UN OM INTEGRU

 

In perioada Primăverii şi toamnei din istoria Chinei, regele Pinggong din statul Jin l-a chemat într-o bună zi la el pe marele lui sfetnic, Qi Huangyang. Când acesta sosi, suveranul îi ceru părerea:

- Trebuie să trimit un prefect în ţinutul Nanyang. Cine crezi că ar fi mai potrivit pentru acest post?

Qi Huangyang, fără să stea mult pe gânduri, răspunse:

- Nimeni nu e mai potrivit decât Xie Hu.

Nedumerit, regele Pinggong zise: Propunerea ta mă cam miră omule! Ştiu că voi doi nu vă prea aveţi unul pe celălalt la inimă.

- Măria ta, m-ai întrebat cine ar fi bun pentru funcţia de prefect la Nanyang, nu cine mi-e prieten, sau duşman.

- Ai dreptate! Atunci, să-l trimit chiar pe Xie Hu la Nanyang.

Iar după ce acesta a fost pus prefect, rezultatele n-au întârziat să apară.

Nu după mult timp, regele Pinggong îl întrebă iară pe Qi Huangyang:

- Imi trebuie un nou magistrat la curte. Pe cine mă sfătuieşti să-l aleg pentru această slujbă?

Şi de data aceasta, răspunsul lui Qi Huangyang a venit neîntârziat:

- Eu aş zice că Qi Wu este omul potrivit!

Nu mică a fost mirarea suveranului Pinggong, care se uită lung la Qi şi-i spuse:

- Dar Qi Wu nu este chiar fiul tău?

În loc de răspuns, Qi Huangyang i-o întoarse:

- M-ai întrebat cine este nimerit pentru slujba de magistrat, nu cine mi-e fiu şi cine nu, Măria-ta.

- Bine, bine, te ascult! Qi Wu să fie noul magistrat!

După ce a fost numit în această slujbă, Qi Wu s-a dovedit deosebit de drept şi nepărtinitor la judecată, câştigând aprecierea tuturor, atît a demnitarilor cît şi din partea oamenilor de rând. Bucuros nevoie-mare, regelui i-a crescut şi mai mult încrederea în Qi Huangyang.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Lupta mamei pentru un copil special

 

" Nici o limba din lume, nu poate da glas fortei, frumusetii si eroismului dragostei materne"

Edwin H. Chapin

 

 

Frank si Lee s-au casatorit de foarte tineri. Dupa ce au intemeiat o familie, Lee a hotarat ca ea isi doreste sase copii. In urmatorii 11 ani, au aparut rand pe rand cinci copilasi. Cand a venit pe lume al cincilea copil -- Tom-- Lee, ajunsese in momentul in care nu era sigura ca mai putea creste unul.

La sase luni Tom, nu putea inca sa manance din lingurita si nici sa-si tina capsorul sus. L-au dus la pediatru, care le-a spus ca fac din tantar, armasar.:

- Multi copii se adapteaza greu la mancatul din lingurita, i s-a spus, e firesc la varsta asta.

- Cred ca stiu ce e normal si ce nu, i-a spus ea medicului cu franchete. Mai am patru copiii. Ceva nu e in regula.

L-a mai dus la un doctor, care i-a spus sa mai astepte un an, sa vada daca lucrurile se vor indrepta. Lee, a asteptat si l-a vegheat.

In anul urmator, Tom, a reusit sa-si tina capul sus, dar in alte privinte situatia s-a inrautatit. Refuza, de multe ori sa manance. Sau manca totul pasat, pana cand pielea, a capatat o tenta portocalie.

Dar, ceea ce o ingrijora cel mai mult, erau accesele de furie. Ii batea, pe fratii lui, cand acestia se uitau la televizor, sau o lovea pe Lee, cand aceasta sofa. Lee, stia ca aceesele de furie de genul acesta sunt normale pentru copii, insa intensitatea lor o ingrijora.

Avea un an si jumatate cand Lee, a reinceput vizitele la medici si la specialisti. De data acesta nu i-a mai spus nimeni, ca Tom este un copil normal. Unul dintre medici, l-a diagnosticat cu PKU (fenilcetonurie), o tulburare de metabolism, care are drept rezultat retardarea. Un altul i-a spus ca nu e PKU, ci lezarea creierului la nastere din lipsa de oxigen. Dupa un an, consultand cand un medic, cand altul, i s-a spus ca Tom, n-o sa poata duce o viata normala, si ca trebuie institutionalizat.

Lee, a fost ingrozita. Cum putea sa-si trimita copilul, intr-o institutie unde posibilitatea de a creste sanatos, ar fi putut fi periclitata pentru totdeauna? Cand s-a dus impreuna cu Frank, sa viziteze institutia recomandata, a vazut ca toti copii de acolo, aveau deficiente mintale grave, multi fiind incapabili sa vorbeasca. Tom avea intr-adevar probleme, decise Lee, dar asta nu era un loc unde sa-l trimita.

Apoi, o asistenta medicala, i-a spus lui Lee despre un spital, care l-ar putea ajuta pe Tom. Medici si psihiatrii de acolo, au tras concluzia ca Tom e retardat, si nu va fi in stare sa termine un liceu.

O asistenta sociala din spital sugera ca le va fi greu sa creasca un copil cu capacitati mintale atat de limitate, ei fiind amandoi, absolventi de colegiu.

- Nu va putea fi nicodata altceva decat sapator, spuse ea.

- Si, ce-i cu asta? replica Lee, taios. Sa-ti spun ceva. Nu ma intereseaza cum o sa-si castige painea. Eu, imi iubesc toti copiii la fel. Nu-i iubesc in functie de cat sunt de inteligenti. Faptul ca nu e un geniu, nu ma face sa-l iubesc mai putin.

Dar Tom, intrecu asteptarile medicilor. Medicii s-au hotarat cu greu sa-l lase sa mearga la o scoala normala. Desi a cunoscut perioade grele, a absolvit nu numai liceul, ci si doi ani si jumatate de colegiu. Undeva pe drum, deficienta mintala de care suferea, s-a dovedit a avea o cauza emotionala, si a fost tratat in consecinta.

Ma bucur ca Lee, nu a renuntat la acel copil, pentru ca acel copil, cu un debut nefericit in viata, sunt eu. Astazi urmez, inca un tratament, care sa tina sub control, urcusurile si coborasurile mele emotionale. Iar cand privesc in urma la copilaria mea, ii multumesc lui Dumnezeu, ca am o mama asa de incapatanata, care n-a vrut sa asculte predictiile pesimiste ale medicilor, despre viitorul meu intunecat.

Mama, m-a iubit indeajuns, ca sa-si asculte inima -- care i-a spus ca arma cea mai buna in lupta pentru un copil-- este credinta si dragostea.

Tom MUlligan

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ispita fumatului

 

Siluan Athohonitul, s-a intamplat sa mearga in tren, langa un negustor, fumator pasionat. Acesta a aprins o tigara, si a simtit nevoia sa-si apere apucatura, zicand ca are unele avantaje, sau macar iluzia lor. I-a cerut parerea lui Siluan. Acesta i-a spus:

" Domnule, inainte de a va aprinde tigara, rugati-va. Spune-ti Tatal nostru."

Negustorul a raspuns cu mirare:

" Pai, nu prea merge sa te rogi inainte de fumat."

Parintele Siluan a zis:

" Orice lucru care nu merge cu rugaciunea netulburata, mai bine sa nu-l facem".

Share this post


Link to post
Share on other sites

Povestea vulturilor aurii

 

Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părintii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si părintii lor.

Si se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugită cursă, de către niste oameni care credeau că se vor îmbogăti vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi si le-au agătat la brâu, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum să se târască pe jos, ca niste serpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Linistii?" - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.

De durere si de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpătânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o vointă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristete: "Ce vor zice puii nostri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Linistii?"

Sprijinindu-se unul de altul, si gândindu-se la urmasii rămasi acasă, doi vulturi au simtit cum suferinta începe să li se aline. Si stând asa, asteptând parcă să le crească aripi, ei au simtit că durerea se preschimba în putere.

Da, da, chiar asa: stând lipiti unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială, si apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.

 

Luându-se după ei, s-au ridicat si alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Linistii...

Share this post


Link to post
Share on other sites

“Moto: Licuriciul si-a luat zborul, si vantul mi-a ramas in palma. Issa (1763-1827)

 

Maestrul zen Vo Ngon Thong murea. Discipolii sai il implorau:

- Lasa-ne un mesaj care sa ne permita sa ajungem la fericirea suprema a Trezirii!

Dar limbajul este sursa de erori si poate sa duca la conceptualizare, la atasamentul fata de o formula. Ar trebui transmis un mesaj care sa nu fie nici acceptat, nici refuzat, nici inteles, nici neinteles, ci depasit; a spune si a nu spune, astfel incat discipolul sa asculte, dar cuvintele sa se stearga imediat, precum roua de vantul de dimineata, pentru ca fiecare sa vada direct propria sa natura… Astfel gandea Vo Ngon Thong, care urma sa moara…

- Maestre, cum vom cunoaste fericirea zen?

- Nu ma mai intrebati, n-am nimic de spus! Si a adaugat:

- Nu am spus nimic!”

Share this post


Link to post
Share on other sites

dintr-un un mail primit de la marius doru:

 

La o gradinita, educatoarea i-a pus pe copii sa deseneze. In timp ce se plimba printre ei, a observat o fetita care era foarte concentrata asupra desenul ei si a intrebat-o ce deseneaza. Fetita i-a raspuns ca il deseneaza pe Dumnezeu.

Educatoarea i-a spus ca nimeni nu stie cum arata Dumnezeu. Fara sa isi ridice privirea de pe desenul ei si la fel de concentrata pe pictura, fetita i-a raspuns: Ai putina rabdare, imediat vor sti !

Share this post


Link to post
Share on other sites

" De ce este atat de greu sa ierti, sa nu te mai agati de rani, care au trecut demult?"

 

Pentru simplul motiv, ca ele sunt tot ce ai. Si continui sa te joci cu ranile vechi ca sa le mentii proaspete in memorie. Nu le lasi sa se vindece.

 

Un om statea intr-un compartiment de tren. Peste drum de el, statea un preot care avea alaturi un cos de picnic. In lipsa de ocupatie, omul se uita la preot.

Dupa un timp, preotul a deschis cosul si a scos un servet pe care si l-a pus cu grija pe genunchi. Apoi, a scos un bol de sticla si l-a pus pe servet., dupa aceea a scos un cutit si un mar, a curatat marul de coaja, l-a taiat in bucatele si a pus bucatelele in bol.

Apoi a luat bolul si a rasturnat cuburile de mar pe fereastra.

Dupa aceea, a scos o banana, a decojit-o a taiat-o in bucatele, le-a pus in bol si le-a aruncat pe fereastra. A facut acelasi lucru cu o para, o conserva mica de visine, un ananas si un borcanel de frisca. Dupa ce le-a aruncat pe toate pe fereastra, a sters bolul, a impaturit servetul si le-a pus in cosul de picnic.

Omul, care il urmarea uimit pe preot, l-a intrebat in cele din urma:

- Iarta-ma parinte, dar ce faceai acolo?

La care preotul i-a raspuns cu detasare:

-Salata de fructe.

- Bine, dar ai aruncat totul pe fereastra, i-a spus omul.

- Da, nu pot sa sufar salata de fructe.

 

Oamenii cauta intr-una lucruri pe care nu pot sa le sufere, pe care le urasc.

Traiesc din ura. Zgandaresc mereu ranile, ca sa nu se vindece; nu le lasa sa se vindece -- toata viata lor, si se bazeaza pe trecut.

Daca nu incepi sa traiesti in prezent n-ai sa poti sa uiti si sa ierti trecutul.

Nu spun ca trebuie sa uiti si sa ierti trecutul; nu asta este metoda mea. Eu spun: Traieste in prezent. A trai in prezent este modul pozitiv de a aborda existenta. Acesta este un alt mod de a spune sa fii mai constient, mai atent, pentru ca atunci cand esti constient, atent, esti in prezent.

 

Constienta nu poate fi in trecut si nu poate fi in viitor. Constienta nu cunoaste decat prezentul; are numai un timp; prezentul.

Sa te eliberezi de trecut si de viitor, inseamna sa simti pentru prima data gustul libertatii. Iar in acea experienta, devii intreg, sanatos, toate ranile sunt vindecate. Dintr-o data nu mai exista nici o rana. Simti cum in tine apare sanatatea. Acea sanatate este inceputul transformarii.

 

OSHO

Share this post


Link to post
Share on other sites

"Un om a traversat muntii si marile pentru a se convinge personal de autenticitatea faimosului Maestru.

- Ce miracole a facut Maestrul tau? l-a intrebat el pe un discipol.

Ei bine, exista miracole si miracole. In tara din care vii tu, oamenii considera un miracol cand Dumnezeu implineste vointa cuiva. In tara noastra, se considera un miracol atunci cand cineva implineste vointa lui Dumnezeu."

 

"Ori de cate ori era intrebat cum s-a produs iluminarea in cazul sau, Maestrul refuza sa vorbeasca, desi discipolii sai au încercat prin toate mijloacele sa il traga de limba.

Singura informatie pe care o detineau ei era ca atunci cand propriul sau fiu l-a intrebat ce a simtit cand a trait iluminarea, el a raspuns: - Am innebunit!. Cand baiatul l-a intrebat de ce, Maestrul a raspuns:

- Ei bine, fiule, m-am simtit ca si cum as fi facut niste eforturi uriase pentru a intra intr-o casa urcandu-ma pe o franghie si spargand o fereastra, numai ca sa descopar in final ca usa era larg deschisa."

 

"Maestrul nu obosea niciodata sa respinga conceptiile despre Dumnezeu ale oamenilor.

- Daca Dumnezeul vostru va sare in ajutor si va scoate din necaz, obisnuia sa spuna el, inseamna ca a sosit timpul sa il cautati pe adevaratul Dumnezeu.

Rugat sa explice mai bine, el a relatat o poveste:

- Un om s-a dus la piata si a plecat la cumparaturi, lasandu-si bicicleta nesupravegheata. Nu si-a amintit de ea decat a doua zi, cand s-a repezit la piatã, convins ca bicicleta i-a fost furata. Aceasta se afla insa exact in locul in care o lasase. Coplesit de bucurie, el a intrat in primul templu care i-a iesit in cale si i-a multumit lui Dumnezeu pentru ca i-a pastrat bicicleta. Cand a iesit afara din templu, bicicleta disparuse!"

 

Anthony de Mello- Intelepciune la minut

Share this post


Link to post
Share on other sites

Copilul si stelutele de mare

 

O teribila furtuna se abatu asupra marii. Vantul sufla inghetat, brazdand apa si inaltand-o in valuri uriase care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere si producand curenti care patrundeau in adanc ca plugurile de otel si smulgeau din loc vietuitoarele marine, crustaceele si molustele, purtandu-le la zeci de metri de tarm.

 

Atunci cand furtuna se potoli, la fel de repede precum se si pornise, apa se domoli si se retrase. Acum plaja era o imensa intindere de noroi unde se zvarcoleau in agonie mii si mii de stele marine. Erau atat de multe incat plaja parea ca devenise rozalie.

 

Acest lucru facu sa vina multa lume pe acea parte a coastei. Sosira acolo si echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.

 

Stelele marine erau aproape nemiscate.

 

Trageau sa moara.

 

In multime, tinut de manuta de tatal sau, era si un copil care privea cu ochii plini de tristete micutele stele de mare. Cu totii se uitau si nimeni nu facea nimic. Dintr-odata copilul lasa mana tatalui sau, isi scoase incaltamintea si fugi pe plaja. Se apleca si culese cu manutele sale trei stelute de mare; apoi, luand-o la fuga, le duse in apa. Dupa aceea, se intoarse inapoi si repeta operatiunea.

 

De pe parapet, un om striga spre el:

 

- Dar ce faci, baiete?

 

- Arunc in apa stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plaja, raspunse copilul fara a se opri din fuga.

 

- Dar pe plaja asta sunt mii si mii de stele de mare: cu siguranta nu ai sa poti sa le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai striga barbatul. Ca sa nu mai spunem ca la fel se intampla pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poti schimba lucrurile!

 

Copilul zambi, se apleca iar si mai culese o stea de mare si, aruncand-o in apa raspunse:

 

- Iata ca am schimbat lucrurile pentru aceasta.

 

Barbatul ramase o clipa mut, apoi se apleca, isi scoase pantofii si sosetele si cobori si el pe plaja. Incepu sa adune stele de mare si sa le arunce in apa. O clipa mai tarziu coborara inca doua fete si astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine in apa. Dupa alte cateva minute erau cincizeci, apoi o suta, doua sute, mii de persoane care aruncau stele de mare in apa. Astfel fura salvate toate.

 

Bruno Ferrero

 

Pentru ca lumea sa se schimbe ar fi suficient sa aiba cineva - chiar si un prunc - indrazneala de a incepe.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Sarutul minunat

 

Era odata un batran care nu fusese niciodata tanar. De fapt, in toata viata sa nu invatase sa traiasca. Si neinvatand sa traiasca, nu reusea nici sa moara.

Nu avea sperante, nici nelinisti; nu stia nici sa planga, nici sa rada.

Nimic din ce se intampla in lume nu-l indurera, nici nu-l mira. Isi petrecea zilele lenevind pe pragul cabanei sale, fara sa arunce o privire macar catre cer, imensul cristal albastru pe care, si pentru el, Domnul il stergea in fiecare zi cu vata moale a norilor.

Unii trecatori ii mai puneau intrebari. Era atat de nins de ani ca lumea il credea foarte intelept si incerca sa se imbogateasca din experienta sa de sute de ani.

”Ce trebuie sa facem pentru a fi fericiti?”

”Fericirea e o nascocire a prostilor”, raspundea batranul.

Treceau pe acolo si oameni cu suflet nobil, doritori sa fie de folos aproapelui.

”In ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fratii nostri?”, il intrebau ei.

”Cel care se sacrifica pentru omenire e un nebun”, raspundea batranul cu un ranjet sinistru.

”Cum ne putem indruma copiii pe calea cea buna?”, il intrebau parintii.

”Copiii sunt niste serpi”, raspundea batranul. ”Nu te poti astepta de la ei decat la muscaturi veninoase.”

La batranul pe care toti il credeau intelept, veneau si artistii si poetii. ”Invata-ne sa ne exprimam sentimentele pe care le avem in suflet”, ii spuneau ei.

”Ati face mai bine sa taceti”, mormaia batranul.

Incet, incet ideile lui rele si triste, incepura sa influenteze lumea. Din coltul sau posomorat, unde nu cresteau flori si pasarile nu cantau, Pesimism, (caci acesta era numele batranului cel inrait) sufla un vant inghetat peste bunatate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau si dispareau.

Toate acestea nu-i placeau deloc Domnului care hotari sa faca ceva. Chema un copil si-i spuse:

”Du-te si da-i un sarut acelui biet batran.”

Copilul asculta. Cuprinse cu bratele lui gingase si grasute gatul batranului si-i dadu un sarut umed si zgomotos pe fata lui zbarcita.

Pentru prima oara, batranul se mira. Ochii lui tulburi se inseninara dintr-o data. Caci nimeni nu-l mai sarutase pana atunci.

Astfel deschise ochii spre viata, iar apoi muri, zambind.

 

Uneori, intr-adevar, ajunge un sarut. Un ”Te iubesc”, chiar si doar soptit. Un ”Multumesc”. O apreciere sincera. Este atat de usor sa faci fericit pe cineva. Atunci, de ce nu o facem?

Share this post


Link to post
Share on other sites

Exista sotia perfecta?

 

Mulla Nasrudin sedea in pravalia sa de ceai cand sosi un vecin care voia sa-i vorbeasca. "Mulla, ma casatoresc si sunt tare emotionat", ii spuse vecinul. "Tu nu te-ai gandit niciodata sa te casatoresti?"

Nasrudin ii raspunse: "Ba da, m-am gandit. Si cand eram tanar mi-o doream foarte mult. Voiam sa gasesc sotia perfecta. Am pornit la drum pentru a o gasi si am mers la Damasc. Acolo am intalnit o femeie frumoasa, plina de gratie, distinsa si foarte spirituala, dar care nu cunostea lumea. Am pornit atunci din nou la drum indreptandu-ma spre Isphahan. Acolo am intalnit o femeie pe cat de spirituala pe atat de mondena, frumoasa din multe puncte de vedere, dar nu reuseam sa comunicam. La urma am mers la Cairo si, dupa multe cautari, am gasit-o. Era profunda, plina de gratie, frumoasa din toate punctele de vedere, in largul ei atat in lume cat si in imperiile care o transcend. Simteam ca am gasit femeia perfecta."

"Atunci de ce n-ai luat-o de sotie, Mulla?", il intreba prietenul.

"Bietul de mine!", spuse Nasrudin clatinand din cap, "si ea cauta sotul ideal."

 

Un celibatar ii ceru calculatorului sa-i gaseasca tovarasa de viata perfecta. "Vreau o fata micuta si gratioasa careia sa-i placa sporturile nautice si activitatile de grup."

"Casatoreste-te cu un pinguin", ii raspunse calculatorul.

 

A iubi inseamna a primi pe un "altul" cu felul sau de a fi, cu diversitatea sa, cu defectele sale, si nu copia vreunui vis prostesc de-al nostru. Sotul perfect este cel care nu vrea o sotie perfecta.

(Bruno Ferrero)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ispita

 

Intr-o zi foarte calduroasa de vara, un muncitor primise sarcina de a sapa gradina stapanului. Se apuca de lucru fara chef si incepu sa-l blesteme pe Adam, singurul vinovat, dupa parerea lui, pentru toate impovararile.

Blestemele si insultele sale ajunsera la urechile stapanului care, apropiindu-se ii spuse:

"Dar de ce il blestemi pe Adam??! Fac prinsoare ca si tu ai fi facut la fel in locul lui."

"Cu siguranta nu!", raspunse lucratorul. "Eu as fi rezistat ispitei!".

"Vom vedea!", spuse stapanul si il invita la masa de pranz.

La ora fixata, lucratorul se infatisa la casa stapanului, iar acesta il pofti intr-o sala unde se afla o masa incarcata cu tot felul de bunatati.

"Poti manca tot ce voiesti", ii spuse stapanul angajatului. "Doar de supiera din mijlocul mesei sa nu te atingi, pana ma voi intoarce."

Lucratorul nu se lasa rugat, se aseza la masa, si cu o pofta de lup incepu sa infulece una dupa alta delicatesele ce-i erau servite. La sfarsit, privirea-i fu atrasa irezistibil de supiera. Curiozitatea mai ca-l innebunea, nu mai rezista si pana la urma, cu mare grija de-abia apuca sa ridice putin capacul supierei, ca din ea sari un soarece. Lucratorul il apuca de ceafa, dar soarecele-i scapa din mana. Incepu vanatoarea. Zgomotul scaunelor si meselor rastunate il facu pe stapan sa se-ntoarca din drum.

"Ai vazut?", il intreba stapanul. Apoi il mustra razand: "Pe viitor, in locul tau, n-as mai blestema pe Adam si greseala lui cu voce tare!"

"Eu? Nu! Eu sunt altfel! Eu nu m-as fi comportat asa cu siguranta!

"Ce prost ai fost! Trebuia sa faci asa si asa ..."

 

Cate feluri de a-i acuza pe ceilalti. Cel care-l acuza insa pe celalalt, se acuza pe sine inca si mai mult.

 

Un novice vorbea cu dispret despre aviditatea si violenta oamenilor din lume". Maestrul ii spuse: "Imi aduci aminte de lupul care trecea printr-o perioada de bunatate si care, vazand o pisica fugind dupa un soarece, se intoarse spre lupul care-l insotea si-i spuse indignat: "N-ar fi oare timpul ca sa faca cineva ceva pentru a pune capat aceastei urmariri?"

 

(Bruno Ferrero)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ma pot opri cand vreau eu?

 

Era odata un elev în vârsta de saptesprezece ani care visa ca un leu îl devora cu coltii sai ascutiti.

A doua zi de dimineata, pleca împreuna cu colegii sai de clasa într-o excursie într-un oras necunoscut, în care însa nu avea de ce sa se teama ca va da de vreun leu.

Înfricosat totusi de acel vis, tânarul se îndrepta spre o biserica. Ajuns în piata unde se ridica aceasta, zari un leu de piatra care racnea spre cer cu gura larg deschisa.

- A, uite leul care ma mânca azi noapte! Le povesti tovarasilor sai visul. Apoi, pentru a le demonstra ca nu credea în vise, se apropie râzând de leu.

- Ma recunosti, leule? Hai, desteptarea! Desclesteaza-ti coltii si însfaca-ma de poti!

Si, zicând acestea, îsi vârî pâna la cot mâna în gura lui...

Tipa însa de durere si cu teama, scotându-si iute mâna însângerata de acolo si cazând la pamânt.

Un scorpion urias care se aciuase în gura leului de piatra îi strapunsese mâna cu acul sau înveninat.

 

Pot sa ma opresc din baut când am chef. Acum doi ani m-am lasat de fumat, dându-mi seama ca era un obicei costisitor si ca nu merita. Nu sunt deloc dependenta. Se întâmpla sa nu iau nici o doza câte sase luni; si când iau, ce mare lucru? Îmi pare ca nu-i mare scofala sa evadez uneori, e chiar frumos. Nu-i ceva de neînteles. Oamenilor le place sa exagereze în ceea ce priveste consecintele...

Kenny, 19 ani (cu o saptamâna înainte de a muri din cauza unei supradoze)(

Bruno Ferrero)

Share this post


Link to post
Share on other sites

LACRIMILE

 

Cand au fost alungati din Rai, Adam si Eva au plecat plini de ciuda si suparare. Aveau fetele intunecate, gurile schimonosite de durere, iar inimile le erau pline de amaraciune.

Pe rand, se acuzasera, se insultasera, se amenintasera.

"Nenorocitule, nu esti decat neputincios ... ", striga Eva.

"E doar vina ta!", vocifera Adam pana ragusi. Mergeau cu pumnii inclestati, cu ochii scanteind de manie si impovarati foarte.

Toate acestea il intristau nespus pe Dumnezeu.

Se hotari deci sa adauge ceva Creatiei.

Ceva ce nu fusese prevazut in planul initial. Trecu usor pe langa barbat si femeie si le atinse inima si ochii.

Facu lacrimile.

Adam si Eva incepura sa planga. Povara si mania ce-o aveau in suflet se topi. O noua duiosie ii invalui si se imbratisara.

 

Poti plange, daca vrei.

 

Bruno Ferrero

Share this post


Link to post
Share on other sites

Parfumul

 

Hinduşii istorisesc o legendă stranie... aceea a căprioarei de pe creste.

Cu mulţi-mulţi ani în urmă, era o căprioară care simţea în nări un puternic parfum de mosc. Ea se căţăra pe crestele verzi ale munţilor şi simţea acel minunat parfum, atât de pătrunzător şi dulce. Alerga ca o săgeată prin păduri şi acel parfum o însoţea mereu, plutind în aer.

Căprioara noastră nu izbutea să priceapă de unde venea acea mireasmă care o tulbura într-atât.

Ea se asemăna cu cântecul unui flaut, la a cărui chemare nimeni nu putea rezista.

Şi iată, căprioara noastră o porni la fugă - din codru în codru - în căutarea izvorului acelui minunat şi tulburător parfum.

Căutarea era tot ceea ce mai ştia. Biata făptură nu se mai gândea nici la hrană, nici la apă, nici la somn şi nici la altceva. Ea nu ştia de unde venea chemarea acelei miresme, dar simţea că trebuie să-i dea ascultare, căutându-­i urma prin păduri, peste văi şi munţi, ceea ce şi făcu până când, înfometată, ostenită, fără nici o vlagă şi alergând înainte doar la întâmplare, lunecă de pe o stâncă şi căzu rănindu-se de moarte.

Rănile sale erau dureroase şi adânci.

Căprioara noastră îşi linse pieptul însângerat şi, în acea clipă, descoperi un lucru de necrezut. Parfumul, acea mireasmă care o vrăjise, chiar din trupul său venea, din acel "săculeţ" de mosc pe care îl au toate căprioarele din specia sa.

Biata făptură respiră adânc acel parfum, dar era prea târziu ...

(Bruno Ferrero)

"Prea târziu te-am iubit, frumuseţe străveche şi mereu nouă, prea târziu te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu, iar eu în afară trăind fără tine şi aruncându-mă asupra acelor frumuseţi pe care tu le-ai plăsmuit şi care fără tine nu ar fi putut exista. Tu erai mereu cu mine, dar eu nu te-am găsit. "

(Sfântul Augstin)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Sperietoarea de ciori

 

Odată,un sticlete fu rănit la aripă de către un vânător.O vreme reuşi să supravieţuiască hrănindu-se cu ceea ce găsea pe jos.Apoi, însă, sosi iarna grea şi geroasa.

Într-o dimineaţă rece,cautând ceva de ciugulit,sticletele nostru se aşeză pe o sperietoare de ciori.Nu era o sperietoare de ciori oarecare,ci mai degraba o prietenă a cotofanelor, ciorilor şi altor zburatoare.

Trupul ei de paie era învesmântat într-un vechi strai de nuntă; capul îi era făcut dintr-un bostan potocaliu; în loc de dinţi avea boabe de grâu; drept nas îi slujea un morcov şi drept ochi, 2 nuci.

-Ce-i cu tine,sticlete mic? îl întrebă sperietoarea de ciori,draguţă ca de obicei.

-Nu-mi merge bine,oftă sticletele nostru.Frigul mă omoară şi nu am unde să mă adăpostesc. Ca să nu mai spun de hrană. Teama- mi este că nu mai apuc primavara.

-Nu-ti fie teama! Vâră-te la mine sub haină. Paiele mele sunt uscate şi calde.

Aşa găsi sticletele nostru un lăcaş în inima de paie a sperietorii de ciori. Mai ramânea de văzut ce avea să mănânce. Căci sticletelui nostru îi era tot mai greu să găsească sâmburi şi seminţe. Într- o bună zi, când toate tremurau sub stratul de promoroacă,sperietoarea de ciori îi zise sticletelui nostru:

-Sticlete mic, ciuguleşte dinţii mei: sunt din cele mai alese boabe de porumb.

-Dar aşa tu vei ramâne fără gură.

-De-abia voi părea mai inţeleaptă.

Sperietoarea de ciori ramase fara gură, dar se bucura că micul său prieten traia. Şi îi zâmbea cu ochii săi din nuci.

După câteva zile,veni rândul nasului său facut din morcov.

-Manâncă-l, are multe vitamine,îi spuse sperietoarea de ciori sticletelui.

Le veni apoi rândul şi nucilor care jucau rolul de ochi:

-Îmi va fi de ajuns ce ai să-mi povesteşti tu,îi spunea ea.

La urmă, sperietoarea de ciori îi oferi sticletelui şi bostanul care îi slujea drept ţeastă.

Când sosi primăvara, sperietoarea de ciori nu mai exista, dar sticletele traia şi îşi lua zborul spre cerul albastru.”

 

Bruno Ferrero,”Cercuri în apă”.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Un maestru Zen i-a spus unuia dintre discipolii sai, care voia sa picteze bambusi: "Mai intai, devii un bambus" Era un pictor desavarsit, trecuse toate examenele artistice cu distinctie chiar. Numele sau incepuse deja sa devina celebru. Iar maestrul i-a spus:" Du-te in padure, traieste alaturi de bambusi cativa ani, devii bambus. Iar in ziua in care poti deveni bambus, intoarce-te si picteaza, da nu inainte. Cum poti sa pictezi un bambus, cand nu stii ce simte bambusul inlauntrul sau? Poti sa pictezi un bambus din afara insa , aceasta este doar fotografie."

Aceasta este diferenta dintre fotografie si pictura. Nici o camera de fotografiat nu poate sa patrunda in suflet.

Maestrul a spus: " Du-te in padure!"

Si discipolul s-a dus si timp de trei ani a ramas in padure alaturi de bambus, infruntand toate capriciile vremii.

Pentru ca atunci cand ploua bambusul traieste o anumita placere; iar cand bate vantul bambusul are alta stare de spirit si cand este soare totul se schimba in fiinta unui bambus.

Iar cand cucul, vine in crangul de bambusi si incepe sa-si cante chemarea, bambusii sunt tacuti si sensibili. Discipolul a trebuit sa ramana acolo vreme de trei ani.

Si pe urma s-a intamplat: stand alaturi de un bambus, a uitat cine era. Si vantul a inceput sa bata, iar el a inceput sa se legene asemenea bambusului. Abia mai tarziu si-a amintit ca el fusese un om. Intrase in sufletul bambusului si apoi a pictat bambusul.

Acea pictura era vie, pentru ca arata sufletul bambusului, in toate starile de spirit, in toata bogatia sa, sub toate capriciile vremii. Continea, tristetea, bucuria, extazul precum si tot ceea ce stie un bambus, intreaga biografie a bambusului era prezenta in pictura aceea...

 

OSHO

Share this post


Link to post
Share on other sites

Viata ca o surpriza

 

Erau doua temple rivale. Ambii maestri-- asa-zisi maestri pentru ca erau de fapt preoti -- erau atat de porniti unul impotriva celuilalt, incat le spuneau credinciosilor lor, sa nu priveasca niciodata spre templul celalalt.

Fiecare preot avea un baiat care-l slujea si ii facea servicii. Preotul primului templu i-a spus baiatului care il slujea: Nu vorbi niciodata cu celalat baiat...oamenii aceia sunt periculosi.

Insa baietii sunt baieti. Intr-o zi s-au intalnit pe drum si baiatul de la primul templu, l-a intrebat: "Unde te duci?".

Celalat i-a raspuns: " Oriunde ma va duce vantul". Trebuie sa fi ascultat lucruri Zen mari in templu, pentru ca a rostit aceste vorbe. O mare afirmatie Tao, pur.

Insa primul baiat s-a simtit foarte jenat, ofensat, pentru ca nu gasea un raspuns sa i-l dea., frustrat furios, dar simtindu-se si vinovat pentru ca stapanul sau i-a spus sa nu vorbeasca niciodata cu oamenii acestia. Se gandea..."Oamenii acestia, chiar sunt periculosi. Ce fel de raspuns a fost aesta? Chiar m-a umilit. S-a dus la maestrul sau si i-a spus ce se petrecuse.

Maestrul i-a spus: " Te-am prevenit, dar nu m-ai ascultat. Acum uite ce ai sa faci, maine te asezi din nou in acelasi loc si cand vine, intreaba-l ...unde te duci? , iar el va raspunde: oriunde ma va duce vantul....atunci sa fii si tu mai filozofic...spune-i < Asta pentru ca nu ai picioare? Pentru ca sufletul nu are corp si nu-l poate duce vantul nicaieri!> Ce parere ai de asta?

Cat se poate de bucuros, intreaga noapte baiatul a tot repetat raspunsul. Iar a doua zi dimineata foarte devreme, s-a dus acolo, s-a asezat pe locul care trebuia si chiar la ora potrivita a venit si al doilea baiat. Primul baiat era foarte fericit, avea de gand sa-i arate el ce inseamna filozofia adevarat. Asa ca l-a intrebat: " Unde te duci>"... si a asteptat...

Insa cel de-al doilea baiat i-a rspuns: " Ma duc sa iau legume de la piata"...

...

Si acum ce sa faca baiatul cu filozofia pe care o invatase?

 

Asa este viata. Nu te poti pregati pentru ea, nu poti sa fii gata pentru ea. Aceasta este frumusetea ei, aceasta este minunea ei, ca te ia intotdeauna pe nepregatite...vine intotdeauna ca o surpriza.

Daca vei avea ochi, vei vedea ca fiecare moment e o surpriza si ca nici un raspuns pregatit dinainte, nu este aplicabil.

OSHO

Share this post


Link to post
Share on other sites

TRAIESTE LIBER

 

Oamenii traiesc cate 70 de ani, vieti la rand, fara sa stie ce este

viata. Ei nu ajung la maturitate, nu se integreaza, nu sunt centrati.

Ei nu traiesc decat la periferie.

 

Daca periferia voastra se intalneste cu periferia altora, ciocnirile

sunt inevitabile. Pe de alta parte, daca sunteti tot timpul preocupati

de greselile altora, nu puteti trai decat la periferie. Daca veti

realiza ca " Eu sunt singurul responsabil pentru existenta mea. Orice

s-ar intampla, eu sunt cauza care a generat acest lucru.", atunci

constiinta voastra trece brusc de la periferie in centru. Abia acum

incepeti sa deveniti centrul existentei voastre.

De acum inainte veti putea face foarte multe lucruri. Daca nu va place

ceva, puteti renunta la el; daca va place altceva, il puteti adopta.

Daca vi se pare ceva adevarat, il puteti urma; daca simtiti ca nu este

adevarat, puteti sa-l evitati, caci acum sunteti centrat si

inradacinat in sine.

OSHO

Share this post


Link to post
Share on other sites

Omul care iubea pescarusii

 

Mic fragment

 

"Într-o zi frumoasă de primăvară, învăţătorul le-a spus micuţilor săi elevi:

– Am văzut ieri ceva interesant, şi mă întreb dacă aţi văzut şi voi acelaşi lucru. Dacă ştiţi despre ce este vorba, nu le spuneţi celorlalţi. Am ieşit afară şi am văzut ceva crescând din pământ la circa douăzeci şi cinci de centimetri. În vârf avea o sferă pufoasă. Dacă suflai în ea, creai în jur o întreagă galaxie de stele, care zburau pretutindeni. Ce a fost acest lucru, înainte de a se transforma într-o sferă pufoasă, alcătuită din steluţe?

Un copil i-a răspuns:

– A fost o floare galbenă, ca un fel de floarea soarelui, dar mai mică.

– Şi cum a fost înainte de a deveni o floare galbenă?

O altă fetiţă a spus:

– A fost ca o umbreluţă verde, pe jumătate închisă, având în mijloc ceva galben.

– Bravo! Şi cum a fost înainte de a se transforma într-o umbreluţă?

Un alt copil a răspuns:

– A fost ca un fel de rozetă care ieşea din pământ, alcătuită din frunze verzi.

– Perfect! Aşadar, ştie toată lumea despre ce este vorba?

– Despre păpădie, a tunat la unison clasa.

– Şi aţi cules vreodată păpădii?

Cei mai mulţi au răspuns că da, dar învăţătorul le-a spus:

– Nu, nimeni nu poate culege o păpădie. Acest lucru este imposibil. O păpădie este alcătuită din toate aceste lucruri pe care le-aţi menţionat şi chiar mai multe. De aceea, atunci când o culegi, nu culegi practic decât un fragment din tot acest proces. Nu poţi culege o păpădie, căci o păpădie nu este un lucru. Ea este un proces şi o realizare. De altfel, orice există în univers este un proces şi o realizare, chiar şi voi.

 

Nu poţi culege nici chiar o păpădie în totalitatea ei, căci totalitatea este uriaşă. Cum l-aţi putea prinde atunci pe Dumnezeu? Nu poţi culege nici măcar o floricică. Dumnezeu este întregul demers. Tot ceea ce există în momentul prezent este Dumnezeu. Tot ce a existat vreodată este Dumnezeu şi tot ce va exista vreodată este Dumnezeu. Dumnezeu nu este un obiect, ci un proces. Este atât de infinit şi de vast, încât nimeni nu îl poate vedea vreodată. Este imposibil. Tot ce poţi face este să te scufunzi în acest ocean al divinităţii. În acel moment, uşa ţi se va deschide instantaneu. Nu va mai trebui să aştepţi."

 

OSHO

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...