Jump to content
Vesperala Forum
BigDefender

Povestiri cu tâlc

Recommended Posts

A-i pune si ochi unui dragon desenat

 

Se spune că în istoria Chinei, spre secolul al Vl-lea e.n., era un pictor pe nume Zhang Sengyou, foarte cunoscut prin dragonii pe care-i desena.

 

Odată, Zhang Sengyou zugrăvea pe un perete de la Jemplul Anle din Jinling (oraşul Nanjing de astăzi), o scenă lnfăţişând patru dragoni uriaşi. Aceştia îi reuşiseră aşa de bine încât erau parcă gata să prindă viaţă. Doar că nu aveau pic ochii.

 

- De ce n-aţi pictat şi ochii, maestre? l-au întrebat nişte oameni.

 

- Fiindcă nu pot! Voi nu ştiţi că dragonii pictaţi de mine, dacă i-aş termina, punându-le şi ochii, şi-ar lua zborul, înălţându-se în văzduh, a răspuns Zhang Sengyou.

 

Cei aflaţi acolo nu prea dădeau crezare spuselor lui. Pictorul, plictisit de insistenţa lor, puse în cele din urmă iar mâna pe pensulă şi completă două din imaginile de pe perete. Să vedeţi minune! Atunci, cerul se umplu de fulgere şi tunete şi începu o ploaie în şuvoaie. Peretele cu pricina se crăpă şi cei doi dragoni cărora le pictase şi ochii, se înălţară la cer. Toţi cei de faţă înlemniră de ce le fu dat să vadă.

 

De aici provine şi proverbul din limba chineză: "a-i pune şi ochi unui dragon" des folosit şi astăzi. El se referă la acele cuvinte strălucite, de duh, întrebuinţate într-o compunere scrisă sau într-un discurs, pentru a evidenţia tâlcul profund al textului, sau pentru ca expunerea să devină mai vie, mai convingătoare.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Lao-tzu si Confucius

Ch'ien relatează faptul ca Confucius ar fi vizitat Lo-yang pentru a avea o discutie cu Lao despre ritualuri. Lao-tzu i-ar fi spus lui Confucius: "Oamenii despre care vorbeşti tu au murit demult, iar oasele lor sant oale si ulcele, numai vorbele lor au mai ramas. Mai mult chiar, cand omul superior are ocazia el se afirmă cu prisosinta; dar atunci cand timpurile sant impotriva lui, el se lasa dus la voia intamplarii. Am auzit ca un bun negustor, desi are bogatii nemasurate puse la pastrare in loc sigur, se arata sarac de-a binelea. Iar omul superior, desi desavarsit in iscusinta sa, pare de-a dreptul prostanac privit din afara. Renunta, deci, la aerul mandru si la dorintele tale multe, la purtarea insinuanta si la ambitii. Nu-ti aduc nimic bun - iata tot ce am sa-ti spun." (Legge)

 

Confucius in vizita la Lao-tzu

Ulterior, Confucius le-ar fi spus ucenicilor sai, cu privire la Lao: "Stiu totul despre zborul pasarilor, despre inotul pestilor si despre goana animalelor. Cele care fug pot fi prinse cu capcane, cele care inoata cu carlig, iar cele care zboara pot fi sagetate in aer. Dar cat priveste dragonul, nu va pot spune cum suie el pe vant prin nori si se ridica la cer. Astazi l-am văzut pe Lao-tzu, si nu pot decat sa-l aseman cu un dragon". (Legge)

In acest discurs al lui Confucius - crede Legge - s-ar afla originea numelui "Lao-tzu", aplicat parintelui taoismului. Semnificaţia acestui nume este: "Batranul filozof" sau "Batranul domn". Explicaţia acestui nume este simpla: la data intalnirii cu Lao, Confucius avea numai 35 de ani, in timp ce Lao-tzu avea 88!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Socrate si Adevarurile

 

In Grecia antica Socrate(469-399 de ce), era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus:

"Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?"

"Stai o clipa," ii replica Socrate. "Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei."

"Trei?"

"Asa este," a continuat Socrate. "Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui. Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?"

"Nu," spuse omul. "De fapt doar am auzit despre el."

"E-n regula," zise Socrate. "Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu. Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?"

"Nu, dimpotriva..."

"Deci," a continuat Socrate, "vrei sa-mi ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?"

Omul a dat din umeri, putin stanjenit. Socrate a continuat.

"Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba - filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?"

"Nu, nu chiar..."

"Ei bine," a conchis Socrate, "daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?"

 

Omul era invins si s-a rusinat. Si astfel Socrate nu a aflat niciodata ca nevasta-sa il insela cu studentul respectiv.

Share this post


Link to post
Share on other sites

EVOLUTIE

 

In prima zi de scoala, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul. Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.

Spuse: "Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?"

Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.

"Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta?" am intrebat.

"Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii", raspunse ea zambind.

"Hai sa lasam gluma", am reluat.

Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.

"Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul", imi spuse.

Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata. Ne-am imprietenit pe loc. Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a timpului " confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.

De-a lungul anului, Rose a devenit " mascota " campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.

La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei. A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:

"Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu."

Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:

"Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam. Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes. Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori. Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama. E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani. Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88. Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere. Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii. Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut. Numai cei care au regrete se tem de moarte."

Si-a incheiat discursul cantand cu avant "Trandafirul ". Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.

Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani. La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn. Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii. Aceste randuri au fost compuse in memoria lui Rose.

 

SI NU UITA: nu poti alege sa imbatranesti sau nu; dar poti alege sa evoluezi.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Orbii si Elefantii

 

Se povesteste ca la un moment dat, la Buddha au venit un grup de discipoli.

“Maestre, aici în sat traiesc o multime de ermiti si intelectuali care se complac întro continua disputa, unii spunând ca lumea este infinita si eterna, ceilalti ca ea este finita si muritoare; unii spun ca sufletul moare împreuna cu corpul în timp ce ceilalti ca el traieste etern si asa mai departe. Ce poti sa spui Maestre în ceea ce îi priveste?”

Privindu-i, Buddha le-a raspuns,

“Cânva demult traia un rege care chemându-si servitorii le-a spus: ‘Adunati-va cu totii, servitori credinciosi, apoi mergeti de strângeti la un loc pe toti oamenii nascuti orbi din împaratie, pentru a le arata un elefant.'”.

“Prea bine, marite rege” au spus servitorii, dupa care fiecare a plecat spre a îndeplini voia regelui lor.

Când toti cei nascuti orbi au fost adunati în locul desemnat de rege, acesta a venit în mijlocul lor si le-a spus, “Acesta este un elefant”. Apoi unui orb i-a prezentat capul elefantului, altui orb i-a prezentat trompa, altuia urechea si asa mai departe, spunându-i fiecaruia ca ceea ce i-a aratat a fost un elefant.

De fiecare data când regele prezenta elefantul unui orb, îl întreba pe acesta,

“Asadar orbule, ai vazut cum arata un elefant? Spune-mi acum, ce fel de lucru este un elefant?”

Cei carora li s-a prezentat capul elefantului au spus ca elefantul este ca o oala. Apoi cei carora li s-a aratat urechea au spus ca elefantul este ca un cos de fructe; cei carora li sa-u aratat coltii de fildes ai elefantului au spus ca elefantul este ca un plug; cei carora li sa-u aratat trunchiul elefantului au spus ca elefantul este ca un grânar; cei carora li sa-u aratat picioarele au spus ca elefantul este ca si coloana care sustine un templu; cei carora li sa-u aratat coada au spus ca elefantul este ca o perie.

Apoi toti orbii adunati în acea piata au început sa se îmbrânceasca si sa tipe, “Asa arata elefantul!”, “Ba nu, elefantul nu arata asa!”, “Ba da!”, “Ba nu!”. În curând lucrurile au scapat de sub control si orbii s-au luat la bataie.

 

Maestrul a încheiat, spunând "La fel sunt si acesti predicatori si intelectuali care vorbesc la nivel teoretic de lucruri pe care ei nu le-au vazut… Prin ignoranta lor sunt exact ca orbii din povestea cu împaratul: certareti si deformând realitatea într-un fel sau altul.

Share this post


Link to post
Share on other sites

VIATA ESTE UN JOC

 

Cu câţiva ani în urmă, Brian Dyson, preşedintele Coca Cola, a ţinut un discurs la o universitate despre legătura dintre muncă şi celelalte “responsabilităţi” pe care fiecare dintre noi le avem în viaţă.

“Imaginează-ţi viaţa ca pe un joc în care jonglezi cu 5 mingi în aer.

Aceste mingi sunt: munca, familia, sănătatea, prietenii şi spiritul. Trebuie să le menţii în aer.

Curând vei înţelege că munca este o minge de cauciuc, dacă o scapi va reveni înapoi. Celelalte patru mingi însă, sunt din sticlă. Dacă scapi vreuna dintre ele, se va zgâria, crăpa sau chiar sparge. Nu va mai fi niciodată la fel.

Trebuie să înţelegi aceste lucruri şi să te lupţi pentru a obţine echilibru în viaţă. Cum?Nu-ţi subestima valoarea comparându-te cu alţii. Fiecare suntem diferiţi şi fiecare suntem speciali.

Nu-ţi stabili obiectivele după ceea ce susţin alţii că este important. Doar tu poţi ştii ce e mai bine pentru tine.

Nu ignora lucrurile dragi ţie. Ţine de ele ca şi cum ar fi însăşi viaţa ta, pentru că fără ele viaţa este lipsită de sens.

Nu lăsa viaţa să ţi se scurgă printre degete trăind fie în trecut fie pentru viitor. Doar trăind câte o zi odată vei putea trăi toate zilele vieţii tale.

Nu renunţa atunci când ai ceva de oferit.

Nimic nu se termină până în momentul în care te opreşti să mai încerci.

Nu-ţi fie frică să admiţi că nu eşti perfect. Acesta este firicelul fragil care ne leagă unii de alţii.

Nu-ţi fie frică să îţi asumi riscuri. Doar încercându-ne norocul învăţăm să fim bravi.

Nu alunga dragostea afară din viaţa ta spunând că e imposibil de găsit. Cea mai rapidă modlitate de a primi dragoste este să dăruieşti; cea mai rapidă cale de a o pierde este să o ţii prea strâns; dar dându-i aripi vei reuşi să o păstrezi.

Nu alerga atât de repede prin viaţă încât să uiţi nu numai pe unde ai fost ci şi încotro te îndrepţi.

Nu uita! Cea mai acută dorinţă emoţională a oricărei persoane este aceea de a se simţi apreciată.

Nu îţi fie frică să înveţi. Cunoaşterea este o comoară pe care întotdeauna o poţi purta cu tine cu uşurinţă.

Atenţie cum îţi foloseşti timpul şi vorbele. Niciunele dintre ele nu mai pot fi recuperate.

 

Viaţa nu e o cursă, ci o călătorie care trebuie savurată pas cu pas. Ieri e Istorie, Mâine e Mister iar Azi e un Cadou… Bucură-te de el!”

Share this post


Link to post
Share on other sites

PRETUIESTE PREZENTUL

 

Imaginează-ţi că există o bancă care îţi creditează în fiecare dimineaţă contul cu 86.400 lei. E un cont special. În fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei.

Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?

Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.

În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde. În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Nu are sold, nu transferă ce nu ai folosit de la o zi la alta. În fiecare zi îţi deschide un nou cont. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.

Nu există recuperare, nu se poate lăsa pe mâine. Trebuie să foloseşti depozitul zilei de azi.

Investeşte-l în aşa fel încât să obţii maxim de sănătate, fericire şi succes.

Ceasul ticăie. Profită din plin de fiecare zi.

Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.

Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.

Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă editorul unui ziar săptămânal.

Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.

Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.

Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la Olimpiade.

 

Preţuieşte fiecare moment pe care îl ai! Preţuieşte-l şi mai mult pentru că ai pe cineva drag alături cu care merită să îţi petreci timpul.

Şi ţine minte: timpul nu aşteaptă pe nimeni!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Adrian Botez: „Prostul“

 

…Suntem în timpurile vechi ale Marii Cetăţi a Yerushalayimului. O furtună cumplită, de noapte, tocmai a trecut, tăvălug, peste Cetate. După ce a învârtejit, ca-ntr-un cazan clocotitor, nori de smoală, deasupra hipodromului măreţ (al răcnetelor de întrecere a cvadrigelor fudule, cu cai ai deşertului, de cei care unesc, în făptura lor de fulger, şerpii şi lebedele) - a spart câteva ferestre ale trufaşelor palate din Marea Cetate şi a ciobit, cu trunchiuri de chiparoşi smulşi din rădăcini, marmura de pe vreo cinci trepte. Palate ale regelui Irod, ale celui de-al cincilea procurator al Iudeii, “cumplitul călăreţ Pilat din Pont”, palate ale veneticilor patricieni, ale marilor preoţi băştinaşi…

 

Spre a face dreptate deplină, aceeaşi furtună a risipit, în şuiere cumplite de balauri ai văzduhului, zeci şi zeci de colibe şubrede şi acoperişuri prea sărăcăcios îmbinate, din umilele mahalale, ale umiliţilor iudei… - cele dinspre grădina Ghetsemani şi râul Cedron.

 

Dar, iată, zorii încep să se reverse cu atâta dulceaţă senină a luminii, încât parcă nici o frământare n-ar fi fost şi trecut peste de toate păcatele rănitul pământ…Palatele aurite ale celor puternici şi templele credinţelor (celor vechi, băştinaşe, sălbatice, neîmblânzite - celor noi, năvălite, cu tot cu idolii lor, trufaş înaripaţi, ciopliţi în piatră ori turnaţi în bronz) - toate, strălucesc şi se-avântă spre cer, cu trufie severă şi intolerantă - iar cocioabele cârpite ale celor săraci îşi scot capul, şi ele, pe unde pot, cu smerenie şi viclenie - apoi se-nşiruie şi se-amestecă şi se zbat şi parcă se-ncaieră, sumedenie, mai cu seamă acolo unde pieţele vaste ale Centrului Falnic lasă loc labirintului de acoperişuri ale Marginii Umile. Iar drumurile mari, sfruntate şi late, grase de colburi, lasă loc uliţelor furişate, care, cu şleauri adânci ca nişte groaznice riduri - se spală de fala Cetăţii, în grădiniţe de iarbă şi de sfioase flori, gata să se unească, fericite şi slobode, cu câmpurile înrourate, care încă n-au aflat de nisipurile apropiatului deşert…

 

Acolo, la depărtata margine-a alinării, unde este grădina unei pompoase case de vară a cine ştie cărui potentat - iudeu ori roman, totuna, căci casa-i pustie, în această timpurie perioadă a anului - în liniştea razelor dimineţii, la colţ de grădină şi la cotire şi-ncrucişare de drumuri răzgânditoare - s-a oprit un om.

 

E singur, subţire - înalt şi singur, ca un cedru ori chiparos . Nu e încă nimeni pe uliţă - e prea dimineaţă, şi zbaterile furtunilor nopţii i-au obosit pe oameni… - afară de un pici de vreo 7-8 anişori, care, la vreo 20 de metri de Străin, cu cămăşuţa ruptă peste picioruşele goale şi zgâriate, priveşte atât urmările mâniei cerului de noapte, cât şi pe Străinul cel singuratic, în albă cămaşă de in înveşmântat - cu egală şi proaspătă curiozitate. Era un Străin, trebuia să fie un Străin - deşi purta strai de iudeu. Dacă n-ar fi fost Străin, n-ar fi avut atâta farmec, pentru micuţul băştinaş. Căci oamenii de pe-aici sunt răi şi sălbatici, răcnesc, spurcaţi la gură, şi se încaieră şi se lovesc într-una, amestecat şi aprins - cu rost, rareori - dar, mai ales, fără nici un rost, ca nişte diavoli întărâtaţi…Era atât de frumos şi tăcut, atât de nobil, Străinul de Yerushalayim - în simplitatea, în liniştea lui, atât de luminată şi severă!

 

Printre ulucile înalte, de lemn, ale gardului acestei poieniţe de răgazuri şi tihne, la marginea Marelui Frământ al Cetăţii Trufiei - omul, cu boiul frumos şi înalt, “mai înalt cu un cap decât toţi cei din jur” (dac-ar fi fiind oameni în jur, dar încă nu sunt…) - zăreşte un răzor de flori albe şi, altele, trist de albastre, toate culcate şi frânte - zdrobite, dureros, sub rămăşiţele unui acoperiş, smuls de cine ştie unde, zburătăcit şi prăbuşit, greoi şi grosolan, de cu noapte, peste luminile gingaşe ale grădinii. Străinul ridică palma dreaptă în sus şi, cu privirile-i blânde, dar ferme, strălucind la întrecere cu soarele răsărind - cheamă spre văzduh - pe de-o parte, asprul şi greoiul acoperiş prăvălatic de scânduri, să uşureze povara ucigaşă de deasupra florilor - pe de altă parte, cheamă gingaşele corole de flori să lepede umilinţa durerii şi să-şi înalţe, iarăşi, mândria senină şi pură, spre ceruri. Şi acoperişul se-nalţă, fără nici o boare sub el, de la pământ - şi dispare, în zbor înapoi, căutând şi găsindu-şi locul de deasupra de casă, de unde slăbiciunea-l smulsese, trădându-şi misiunea ocrotitoare - iar florile frânte din lujere, cu un sfielnic şi uşurat geamăt, se-ndreaptă, iar fragede şi tefere - şi-şi ridică, mândre şi modeste, deodată, potirele, spre roua luminii din ceruri…Apoi, cu aceleaşi gesturi line, scrise parcă pe văzduh, Străinul chemă păsările din ramuri - zeci! - şi ele se aşezară pe umerii lui, ca pe-un arbore al lumii, şi-ncepură un sfat ciripit - cu mare lumină şi plină bucurie…

 

Piciul rămase cu gura căscată, cât şura…Stătu locului preţ de multe clipite - până când, scârţâind din toate încheieturile, un cărucior cu cărbuni se ivi, trudnic, la colţul de uliţă, tras de un Fierar şi Cărbunar, cu faţa neagră, lucind de funingini. Cu capul în pământ, de trasul poverii pe roate - Fierarul nici nu băgă de seamă cum îl lovi, cu o roată grea şi cu cotul, cumplit de osos, în şale, până la izbucul sângelui (inul cel alb deveni purpuriu), pe Străinul cel înalt şi blând, care stătea în drumul lui, la cotitura de cale. Păsările de pe umerii Străinului explodară-n văzduh, speriate de moarte…În loc să-şi mormăie cererea de iertăciune - văzând că lovitul şi rănitul nu-i decât un vagabond, cu o simplă cămaşă pe el - Fierarul înnegrit de cărbuni izbucni, mânios:

 

Naiba să te ia, calic puturos! Dă-te din drumul celor care trudesc, neisprăvitul pământului!

 

Pace ţie, truditor al mâniei - truditor pe trei bani - murmură, cu linişte, omul cel înalt.

 

- Pe trei bani? De unde ştii tu, păduchiosul pământului, că eu trudesc pe trei bani? Şi mai du-te naibii cu pacea ta cu tot, cât te văd! - îşi spori furia, Fierarul-doar-cu-ochii-albi - dar şi mirarea.

 

- Câtă vreme nu-ţi îndrepţi întâi şalele, înainte de a-ţi osteni, apoi, în orice fel, trupul - şi nu aduci, întâi şi întâi, mulţumire Celui care ţi-a dăruit încă o zi de lumină - truda ta nu face mai mult de trei bani: doi cu care să-ţi ostoieşti pântecul şi unul să-l păstrezi pentru râul morţilor, ca dajdie dreaptă - spuse, liniştit cât întreg cerul zorilor, omul cu şalele deja purpurii. Şi de pace ai mai multă nevoie decât de cărbunii tăi - căci, cât cărai doar cărbuni, nu te îmbolnăviseşi de mânie şi nu-ţi pierdeai suflarea suduind…Atâta că, nevoind să vezi lumina, înainte de negreaţa cărbunilor - s-ar putea să ţi se înnegrească şi albul de-acuma al ochilor, omule - şi să nu mă mai vezi deloc… - mai murmură, cu priviri strălucitoare de rouă, Străinul cel înalt şi blând. Şi apoi, cu un glas sonor, precum vuietul gongului: Pace şi lumină ţie, truditorule, căci e nevoie de tine, pe acest pământ!

 

Ca prin farmec, Fierarul îşi înghiţi ce venin îi mai gâlgâia prin guşă - îşi îndreptă, trosnind straşnic, şalele - şi-apoi, de parcă nu el ar fi fost semănătorul de iuţi şi spurcate sudalme-n văzduh, de mai înainte cu câteva clipe - plecă, fostul zavistnic, acum cu faţa parcă mai puţin neagră, începând a încreţi zâmbet şi - culmea! - îngânând un cântecel…, vesel şi ghiduş precum o rază strecurată printre crengile dese ale unui copac. Şi căruciorul scârţâia cu mult mai puţin - parcă se mai uşurase, şi el, de poveri şi dureri.

 

Piciului zdrenţăros, care abia apucase să-şi închidă gura, după minunea cea cu florile, cu acoperişul şi cu păsările - iar îi pică falca de mirare, mai să înghită o postaţă bună de pământ…

 

Nu multă vreme şi trecu, pe la strâmtorarea, încrucişarea şi cotirea de drumuri, Negustorul - gras ca un pepene şi tolănit într-o lectică, de parcă greutatea şekelilor de argint şi a talerilor de aur, din punga atârnând la brâu, l-ar fi ologit de tot…Şi, cum era de aşteptat, unul dintre sclavii care purtau lectica - unul care nu trăgea cu ochii şi pe la florile drumului abia trezite, ci, linguşitor, privea doar la ameţitoarea măreţie a stăpânului… - se împiedică de Străinul cel înalt şi-l izbi dureros - poticneala sclavului îl răsturnă pe o parte pe Negustor - şi din gura largă a acestuia (gură care, până nu se ajunsese, striga “La oale roşii!” , pe hudiţele Cetăţii Măreţe şi Putrede) - se porniră, precum puhoaiele, sudalme şi blesteme zdrobitoare:

 

-Câine! Trăsni-te-ar trăsnetul lui Iahve! Nu vezi că trec oameni de seamă? Dă-te la o parte din drum, nemernicule, încurcă-lume ce eşti - orbule şi surdule!

 

-Pace ţie, Negustorule! Îţi mulţumesc pentru numele dat: câinele-i făptură şi suflet bun - se întoarce, jertfit, spre stăpânul său, iarăşi şi iar, omule, oricât l-ai lovi şi fulgera, orb şi nedrept, până la moarte – rosti, rar şi blând, cel lovit pentru a doua oară într-o singură dimineaţă.

 

-…Orbule, surdule! Nemernicule, şterge-te din faţa oamenilor de seamă! - continuna să spumege Negustorul.

 

-Nu eu m-am împiedicat de tine, deci nu eu sunt orbul de care zici - grăi Străinul cel înalt. Şi oare crezi că măreţia ta m-o fi surzit, ori poate sunetul banilor, care-ţi alintă ţie urechile - de nu mai ştii nici o muzică mai dulce decât aceea a argintului şi aurului rece? Nici măcar împăraţii lumii şi popoarelor nu-s de vreo seamă - câtă vreme nu privesc nici Drumul, nici Cerul, nici Lumina care vădeşte Drum şi Cer - şi nici, mult mai adânc, pe Cel care a făcut Drumurile şi Cerul şi Lumina! Care-i şi Cel care s-a îndurat să facă a curge în punga ta metalele şerpeşti ale întunericului pământului, înţelegând, cu milă, până şi o voie strâmbă ca a ta, om fără drum - grăi aşezat, cel căruia îi picura sânge ca roua, din şalele rănite.

 

-…Încurcă-lume! – zbieră, nelăsându-se, cu una, cu două, Negustorul, aproape sufocat de mânie şi osânză.

 

-Nu eu mi-am încurcat piciorul în lumea ta, ci sclavul tău cel linguşitor, care te privea, în loc să vadă Lumina Soarelui Adevărat şi Calea. Nu eu încurc iadul cu raiul, întunericul pământului cu lumina cerului. Pace ţie, Negustor Orb, Slab Negustor - care nu ştii negustorì şi agonisì, spre folos adevărat şi statornic, nici pentru tine însuţi, şi nici pentru lumea asta, pe care zici că o vezi - d-apoi pentru lumea pe care n-o vezi! - căci osânza ţi se-aşterne peste ochi şi peste suflet - îşi ridică străinul cel înalt aceeaşi voce de bronz…Scoală şi mergi sănătos, Negustorule - căci, o vreme, şi de tine va fi nevoie în lume…de la o poartă la alta…

 

Negustorul bolborosi ceva nedesluşit - dar acest “ceva” bolborosit era de tot îmblânzit în cimpoiul triplei lui guşe - aproape că gungurea, precum turtureaua! şi, minune! se ridică din lenea-i ologitoare, se cumpăni spre văzduh, în sus, pe picioarele-i proprii, cam şovăielnic, e drept, dar călca pe pământ! - şi porni, urmat de toată liota mirată a sclavilor - nici el şi nici înşelător-melodiosul glas de aur al pungii sale neştiind unde şi încotro şi de ce…

 

N-avu când piciul cel zdrenţăros să se mire şi de această minunată îmblânzire şi îndreptare - şi, de după colţ, tot ologit în lectică, înfoiat în straiele-i scumpe şi-n credinţa că nimic pe lume nu-i mai strălucitor decât el însuşi şi mintea sa - se ivi Fariseul, care - cum altfel? - se împiedică (nici nu se mai ştie dacă printr-un sclav , printr-un tovarăş linguşitor, sau chiar prin însuşi cotul său, prea întins a stăpânire, mult peste firea întinderii sale de trup) de blândeţea înaltă şi atotîndurătoare a Străinului, aflat la cotirea de drumuri a florilor înrourate. Lucru hotărât este numai că lovitura de împiedicare, cu muchia ascuţită şi prelungă, precum lama unui cuţit tâlhăresc, a lecticii, fu mai teribilă, prin durere, decât celelalte două la un loc - căci Străinul ardea purpuriu, acum, din tot trupul…

 

-Vierme! Robule! Dă-te la o parte, târâtură! Neghiobule! Scursură! Măgar puturos! Gunoiule! - urlă în delir, aproape să se sufoce de indignare, Învăţatul Templului…

 

-Pace ţie, demone care-ţi strigi numele, precum cucul - spuse, cu glas limpede şi sonor, către cătrănitul Fariseu - Străinul cel însângerat. Tu, rob desăvârşit tuturor celor rele, târâtor scurs şi răspânditor a întreagă mârşăvia Lumii - măgar pe care Dumnezeu îl va încăleca şi struni, la Ziua Judeţului Ultim şi Sfânt! - sânge din mine să-ţi dau - da, îţi voi da, ca să te vădesc şi limpezesc Vierme Neodihnit în Rele! - şi tot nu voi putea chema omul în tine, tu, care-ţi vinzi sufletul tuturor Negustorilor şi ţi-l înnegreşti şi răsuceşti la toţi Făurarii Iadului, cu deşucheată, beată, de tot îngunoiată bucurie - căreia-i zici “Minte” ! - fireşte, dezvelind silnicia neruşinată-a Minciunii! Pace ţie, demone, te duci să-ţi verşi veninul învăţăturii în guşile puilor de om care te-aşteaptă să-i hrăneşti cu Pâine, iar tu vii şi, părinte ei crezându-te pe tine, le dai spre hrană Şarpe, şi-i îmbuibi cu moartea sufletelor! Pace ţie, demone - şi pas’ de te-ntoarce în iad, de unde-ai purces, cu tot cu zborul, zimţuit de-ntuneric, al trădării de Soare - al trădării de Izvor al Luminii! De tine şi de trădarea ta, precum de voma-mpuţită şi slobozită meree, chiar nu mai are nevoie lumea cea nouă!

 

Şi, de cum grăi chinuitul şi hotărâtul blând glas al Străinului cu trupul şiroind de sânge - Fariseul, tovarăşii şi târâtorii săi de lectică se învârtejiră-n văzduh, de parcă atât aşteptau stihiile nopţii, ca să se întoarcă, stârnească şi să smulgă bucăţi din lume, din nou - şi, pe aripi zimţuite de furtună nebună, Fariseul şi tovarăşii săi se-nălţară şi pieriră în sus, întâi ca nişte păpuşele de cârpă, smotocite de vânturi, apoi tot mai mici, ca nişte băşici de spumă, sparte şi dispărute, din orice vedere pământeană - aşteptându-şi, însă, cu viclenie de şarpe, ascuns în cumplit şi cernit culcuş, sub măşti de răbdător întuneric, sorocul de crimă, scris la Cartea cea tristă şi măreaţă a Lumii…

 

Piciul zdrenţăros înlemni…Şi, după cîteva clipe, parcă împins de vântoase, o luă la fugă, înapoi, spre casa părinţilor lui - unde,-n ogradă, tatăl său, un Dulgher, devenit, prin nevoie, şi iscusit Rotar - se necăjea, în faţa înaltului şopron cu porţile deschise, de cum dăduse lumina zorilor, să termine de dres dricul unui car, pe care-l tocmise pentru un vecin mai bogat - şi-apoi avea de potrivit obezile roţilor în şine - tiii, câtă treabă!… şi ziua-i doar de câteva ceasuri, acolo…Ridică tesla, cu mare sete şi folos să lovească…

 

-Tatăă…ta-tă…tat-ăă - gâfâi sfios, ajuns, după aprigă goană, în dreptul muncii tatălui său, pruncul, venit de pe uliţi.

 

-Ce ţi-e, măi? de unde mai venişi? De ce te sculaşi, că treaz tot degeaba stai?! - mormăi, morocănos că-i oprit din avântul muncii făcătoare de bani, Dulgherul, cu ochii în jos, aţintiţi pe lemnul trudit, cu dinţii strânşi şi degetele încârligate pe teslă.

 

-Tată, un om plin de sânge…

 

-Ce zici tu? Iar înjunghiară pe-ai noştri? L-a înjunghiat careva dintr-ai noştri? – întrebă repezit şi-şi săltă ochi cercetători Lemnarul, să nu care cumva să fie băgat, de nevinovat, în vreo belea; pe-aşa vremuri, oricine te poate urgisi şi năpăstui, de-i mai bogat, ori mai puternic ca tine…totuna…

 

-Nu, tată - gâfâi, de zor şi conştiincios, fiul cel mic. El face să zboare acoperişuri înapoi pe case…şi vindecă florile…vorbeşte cu păsările…şi îndreaptă spinările…şi-i face să zboare pe răi…

 

-Ce-ai, te-ai zărghit de tot? Ai fiebinţeli? Ţi-a rămas de la furtuna de-azi-noapte? Cine să zboare, ce să zboare, de ce să zboare? - se fâstâci tatăl, se nelinişti puţin, dar se şi pregăti de mânii şi sudalme.

 

Pentru sine, mânii şi sudalme, pentru sine - căci treaba asta era veche, la el în casă şi-ogradă: îl ştia pe fiu-său cam zănatic, tare stângaci, neîndemânatic şi netrebnic. Bolnăvicios…ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o-nvârtim şi cotim: prost, tare prost era! - un fecioraş netrebnic, căruia-i ardea numai de cai verzi pe pereţi. Şi-acuma, poftim! – a dat şi-n boala vedeniilor!…Îşi luase demult gândul că va scoate din el un iscusit Meşteşugar. Dar - gata! - se mâhnise altădată destul, pentru asta…Gata!

 

-…El îmblânzeşte…l-a îmblânzit pe Fierar, de-a cântat…

 

-Cine-a cântat, măi? - întrebă, cam într-aiurea, Lemnarul, derutat , oprindu-se, doar o clipă, din lucru.

 

-Fierarul, Fierarul a cântat, şi Negustorul n-a mai ocărât şi-a plecat bucuros, şi Fariseul a zburat, de tot a zburat, a pierit ca un balon de săpun… - îi dădu înainte, icnind, ca să-şi înfrângă teribila gâfâială, piciul în zdrenţe.

 

-Taci, nebunule! - zbieră Lemnarul - apoi şuieră, printre dinţi: Taci, că ne bagi în temniţă pe toţi, neisprăvitule, plod nebun! Te-ai găsit să te iei de preoţi, de cei sfinţi, mucos nebun!

 

-Dar…

 

-Taci odată, îţi spun! - strigă deznădăjduit, speriat de moarte, tatăl. Ştia că moartea, cea mai cumplită moarte, îl pândeşte îndată pe cel care defăimează, ori pe cel care-ascultă defăimarea - totuna! - mai marilor Templului din Yerushalayim.

 

-El e în crucea drumurilor - acolo! - e plin de sânge şi face minuni! Oamenii îl lovesc mereu, şi-l însângerează cumplit, dar el e-atât de blând…îi face pe oameni mai buni şi îndreaptă florile spre cer…se-aşază pe el păsările, ca îngerii - gâfâi tainic, în şoaptă aprinsă, cu ochii arzând rugători, micuţul zdrenţăros.

 

Tatăl se linişti şi se-ntoarse la muncă, apucând cu nădejde tesla. Avea atâta de lucru…

 

-Tată…tată - el sângerează, din pricina noastră…sângerează pe uliţă…acolo… în crucea drumurilor, unde toţi se izbesc de el - arătă cu degetuţul lui murdar, dar sincer, copilul, cu ochii mai mari şi mai rugători ca nicicând, crezând până în ultima clipă că tatăl său este ocrotitorul tuturor, nu doar al familiei sale, şi că se va repezi pe poartă să vadă de rănile Străinului cel minunat de blând…care spunea vorbe vrăjite…şi să i le oblojească…

 

Dar tatăl se aplecase cu înverşunare peste ciolanele roţii: avea de câştigat bani buni, dacă termina carul de reparat şi întrulocat până seara…După ce-l făcuse pe micul zănatic să tacă, să nu pună-n primejdie casa lui şi familia - nu-i mai păsa decât de munca lui şi de visul la banii cei sunători…

 

-Tată…el sângerează… - mai încercă copilul în zdrenţe, disperat, dar toropit de oboseala încercării de a mărturisi, cât mai repede şi convingător, Adevărul.

 

Lemnarul mormăi ceva nedesluşit - şi-şi înfundă mai încăpăţânat capul între umerii vânjoşi. Ce-l interesa pe el că sângerează, pe uliţi, un vagabond, sau o mie de vagabonzi?….Câtă vreme legea Cetăţii nu e atinsă, câtă vreme soldaţii legii nu sunt…şi nu spun…nu dau de veste cu trâmbiţe - nici legionarii romani, nici oştenii Marelui Templu…Apoi, ridicând o clipă ochii:

 

-Decât să te prosteşti atâta, mai bine-ai ţine de lemnul ăsta! - îi spuse, cu năduf, fiului, care se clătina de oboseală. Nu-i bun, nu-i bun deloc lemnul ăsta - şi vecinul e pretenţios, ar vrea obezi de aur, poate…de aur, da…

 

Ca-n vis, fără să se gândească, micuţul puse mâna pe lemn…

 

Deodată, sub mâna Lemnarului-tată săltă, năvalnic zvâcni, ca o inimă imensă - perfect rotundă şi orbitor de luminoasă, sub razele sus trezite-ale soarelui - o roată de car: o roată cu spiţele ţesute numai şi numai din lumini! Lumina zvâcnea şi unduia printre spiţe, precum oglinda unui lac umbrit în adânc de mii de focuri tainice…

 

-Ptiu! - scuipă, înfricoşat şi înciudat, totodată, Lemnarul cel aprig de harnic şi ahotnic după bani. Drace! Ce-i asta, ce s-a-ntâmplat cu roata mea? Unde-i roata mea? A luat foc roata mea! - începu el să se jeluiască, aproape să plângă de spaimă - şi, cu cât lemnarul se jeluia, cu atât roata luminoasă se chircea, de durere amarnică, parcă - până se făcu mică, doar cât o minge scăpărătoare, precum un ochi dilatat, care stă să izbucnească, acu-acu, în disperat plâns de umilinţă…

 

Omul, speriat şi mânios, cu amândouă mâinile, înşfăcă şi făcu vânt mingii de lumină sub şopron, înfundând-o în deplin întuneric…sub paie…

 

Şi, după ce alungă roata de lumină, mult prea ciudată (“ce va zice vecinul, dacă-i voi schimba rotundul şi cunoscutul, cenuşiul de roată - cu ciudăţenia asta, de niciunde venită, iscată…? - blestemat e copilul ăsta, numai necazuri îmi face!”) - de sub privirile sale atât de ştiutoare de roată, atât de obişnuite cu cenuşiul roţii de lemn - se linişti în ritmul adormitor, ca de tobă, al cioplirii din teslă. Se linişti în Marea Ştiinţă-a cioplirii de aşchii.

 

…Şi, până-n seară, îşi termină treaba (niciun supărător foc nu mai izbucni de sub mână ori teslă, din lemn!) cu iscusinţa şi hărnicia lui atât de obişnuite - şi, la poartă, despărţit de vecin, se bucură de lumina amurgului, care se stingea, mat, în şekelii îndelung şi atât de cinstit trudiţi… Îl încerca o îngâmfare, umflată în piept, dar pe care se silea s-o ţină bine ascunsă, ca s-o deguste în voie, fără rivali şi împotrivitori: nimeni nu-i mai bun Meşteşugar decât el, nimeni! Mâinile lui plămădesc, vânjos şi degrabă, orice îşi vădeşte, clar şi la lumina zilei, fibra, ţesutul de artere ale pământului! Şi pentru ce face - câştigă bani mulţi, mulţi - deşi nu prea ştie să-i rostuiască, banii ăştia - şi ai lui din casă tot în zdrenţe se poartă…necum să mai aibă să dea şi altora, spre ajutorinţă…Dar el uneşte şi desparte, cu rost pentru ochi şi privire, tot ce-i văzut şi pipăit de mâinile sale…“Meşteşugar iscusit, deştept, nepreţuit Meşteşugar” - ce vorbe vrăjite, ce încântare fără seamăn de dulce, răsfăţătoare, atât de dulce-adormitoare…

 

Nici urmă, în urechile sale, de sunetul durerii vorbelor pruncului său: “Tată…el sângerează în uliţă…sângerează din pricina noastră…” Şi chiar să-şi fi amintit - la colţul de uliţă, la răscruce - acum, era pustiu. Nimeni nu mai stătea - nici să privească, măcar - d-apoi să se ţină de zboruri şi de luminate, blânde minuni, cu sufletele şi cu văzduhul…Întunericul era desăvârşit, în Vechea, Marea şi Sălbatica Cetate a Yerushalayimului.

 

…Numai într-un cotlon ascuns de şopron, un prunc zdrenţăros plângea sfâşietor, ţinând strâns lipită de inimă o minge micuţă de lină văpaie, o minge închipuind, în rostul ei, o roată de car - o roată care-l cuprindea, îl îmbrăţişa, la rându-i, între spiţele ei - spiţe aburind de o tainică, de nespus pentru alţii, lumină…Numai pruncul cel zdrenţăros şi umilit văzuse, în roata de lumină, oglindindu-se chipul cel nesfârşit de blând al Străinului…Străinul care, acum, stătea în trudnica încovoiere a Roţii - stătea răstignit pe Spiţele unei Uriaşe Cruci Rotitoare-n Văzduhuri. Văzduhuri dumnezeiesc de limpezi, înstelate-n puhoi nesfârşit de lumină… Atât de strâns ţinea copilul, cu degetele şi cu sufletul, Roata - încât, din palme,-i ţâşnea sângele - sânge de văpaie, luminând a mare şi tainică vestire, umilele paie-ale şoprului. Şi lumina Roţii pe care era, parcă, crucificat - el, zdrenţărosul prunc, dimpreună cu blândul Străin, până la contopirea-ntre ei - devenea, şi ea, sângerie…Izbăvitor veşmânt, ori mreajă de sânge aprins, se ţesea, pentru întreg pământul, acolo sus, între stele.

 

…Deasupra Yerushalayimului începu să cadă o ploaie tot mai deasă, pătrunzând printre scândurile şi căpriorii acoperişului de şopron, ca-ntr-o iesle pe care picurii de ploaie-o luminau îngereşte - şi deasupra căreia îşi lăsa, protectoare, îmbrăţişătoare, aripile, ca nişte Spiţe, o Cruce uriaşă, pe care, spre cele patru duhuri ale spaţiului lumii, sângele Pruncului şi sângele Marelui şi Tainicului Străin se-ngemănau.

 

Dar, deocamdată, această Cruce n-o vedea niciunul dintre preaiscusiţii Meşteşugari ai Pământului. Doar un oropsit prunc - nebun şi prost…care nici nu va-nvăţa vreodată să fie iscusit sclav, Rotar-Rotitor al Cenuşii…

Share this post


Link to post
Share on other sites

- Spune-mi, zise ateul, exista un Dumnezeu - exista cu adevarat?

Maestrul ii spuse:

- Daca vrei sa fiu perfect onest cu tine, nu am sa-ti raspund.

Mai tarziu discipolii au cerut sa afle de ce nu i-a raspuns.

- Pentru ca intrebarea nu are raspuns, spuse Maestrul.

- Deci esti ateu?

- Bineinteles ca nu. Ateul face greseala de a nega acel ceva despre care nu poate fi spus nimic... iar teistul face greseala de a afima.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Lacrimile unei mame

 

Intr-o zi, o mama a primit o scrisoare din partea unei rude. Dupa ce a citit-o, a ramas mult pe ganduri. In cele din urma, a chemat-o pe fiica sa Ofelia, in varsta de 15 ani, si i-a spus.:

- Draga mea, matusa ta, care stii ca este in varsta si tare bogata, mi- ascris ca ar vrea sa te infieze. M-a asigurat ca la ea vei gasi, tot ce te-ar putea face fericita, si orice dorinta a inimii tale, ti-ar fi pe loc indeplinita.

Pentru o clipa, Ofelia, visa cu ochii deschisi, la rochii si toalete scumpe, la calatorii in strainatate, la petreceri stralucitoare si la alte lucruri pe care i le-ar fi putut aduce aceasta imprejurare.

Mama sa i-a zis:

- Bineinteles acest lucru nu se poate implini fara consimtamantul tau. Cu toate ca iti sunt mama, m-as simti vinovata daca, tinandu-te langa mine, as sta in calea fericirii tale. Pe cand rostea aceste cuvinte, lacrimile siroiau pe obrajii mamei, si vocea-i tremura... Ofelia vazandu-si mama atat de trista, a inceput si ea sa planga.

- Buna si scumpa mea mama! striga ea, cazandu-i la picoare si imbratisand-o. Nu duce nici o grija, pentru ca eu nu-mi pot afla fericirea parasindu-te pe tine, iubita mama a inimii mele...

Lacrimile tale ma incredinteaza indeajuns, ca am in inima ta o comoara de bunatate si iubire, pe care toate avutiile din lume nu le-ar putea inlocui. Ii voi scrie de indata matusii,

ca-i sunt recunoscatoare pentru bunavointa ce mi-a aratat-o, dar ca eu nu-mi voi parasi parintii.

 

Cand o fericire indepartata iti va straluci inainte,

De lacrimile parintilor tai sa iti

aduci aminte...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Telefonul de Duminica noaptea

 

Intr-o duminica seara, un preot a lucrat pana tarziu, si s-a decis sa o sune pe sotia lui inainte de a pleca catre casa. Era aproximativ ora 10 seara, dar sotia lui nu i-a raspuns la telefon. Preotul a lasat telefonul sa sune de mai multe ori. I s-a parut ciudat ca nu a dat de sotia lui. S-a decis sa-si impacheteze lucrurile si sa incerce apoi din nou.

Cand a sunat a doua oara, ea a raspuns imediat. A intrebat-o de ce nu a ridicat receptorul mai devreme, dar ea mirata a spus ca telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitarii. Lunea urmatoare insa, preotul a primit un telefon la birou. Barbatul de la celalalt capat al firului vroia sa stie de ce a fost sunat duminica noaptea. Preotul era confuz si nu intelegea despre ce vorbea acesta. Apoi cealalta persoana a adaugat "A tot sunat, dar nu am raspuns."

In acel moment preotul si-a adus aminte de primul telefon dat acasa duminica seara. A realizat ca gresise numarul si si-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat barbatului ca a intentionat sa o sune pe sotia lui.

Acesta i-a raspuns: "Nu-i nicio problema. Permite-mi insa sa iti spun povestea mea. Vezi dumneata, duminica noaptea am vrut sa ma sinucid, dar inainte m-am rugat: Dumnezeule, daca esti acolo si nu vrei sa fac asta da-mi un semn. In acel moment telefonul a inceput sa sune. M-am uitat la apelant si scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frica sa raspund."

 

De atunci barbatul care a vrut sa se sinucida frecventeaza cu regularitate slujbele tinute de preot la biserica al carei nume este "Dumnezeu Atotputernicul"

Share this post


Link to post
Share on other sites

Legenda celor 8 minute

 

Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:

Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.

Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.

Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”

Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.

Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.

Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”

Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.

In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.

Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”

Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

 

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”

Share this post


Link to post
Share on other sites

Prietenia-comoara cea mai de pret

 

Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el.

Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.

Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum.

Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald.

Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.

Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.

Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.

Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.”

“Unde este?” exclamă toţi surprinşi.

“Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”

 

Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate! Toţi au găsit PRIETENIA!…Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!

Share this post


Link to post
Share on other sites

SONATA LUNII

 

Care dintre noi n-a avut vreodata un moment de mare durere?

Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta?

Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei?

 

Nici oamenii faimosi, bogati, importanti nu sunt scutiti de a avea momentele lor de singuratate si de adanca amaraciune. La fel i s-a intamplat unuia din recunoscutii compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, nascut in anul 1770, in Bonn, Germania, care a murit in anul 1827, in Viena, Austria.

 

Beethoven traia una din aceste zile triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el.

 

Tanarul compozitor suferea de o mare lipsa de afectivitate. Tatal sau era alcoolic inrait si il batea. A murit pe strada din cauza betiei. Mama sa a murit foarte tanara. Fratele sau de sange nu l-a ajutat niciodata cu nimic si la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat.

 

Beethoven putea sa auda doar folosind un fel de trombon ( palnie ) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa-le citeasca de pe buze.

 

Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven, si care ii spuse aproape strigand „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”.

 

Auzind-o, Beethoven se emotiona pana la lacrimi. La urma urmei, el putea vedea! El isi putea pune maiestria in compozitiile sale.

 

Pofta de viata ii reveni si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”.

 

In tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul sau.

 

Privind la cerul argintat de clarul de luna si amintindu-si de tanara oarba, ca si cand s-ar intreba de cauza mortii unui mecena atat de iubit, el se lasa cufundat intr-un moment de adanca meditatie transcendentala.

 

Unii specialisti in muzica spun ca cele trei note, care se repeta insistent in tema primei parti a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvantului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvant sinonim, in germana.

 

Dupa ani de la depasirea suferintei, va veni incomparabila “Oda a bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care incununeaza misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd.

 

“Oda bucuriei” exprima recunostinta sa adusa vietii, pentru faptul de a nu se fi sinucis.

 

Totul datorita acelei fete oarbe, care i-a inspirat dorinta de a transpune in note muzicale o noapte cu luna.

 

Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scaldate de clarul de luna [razele lunii], pentru cineva care nu putea vedea cu propriii sai ochi.

 

Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care: noua simfonii (a III-a Eroica, a IV-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene); cinci concerte pentru pian si orchestra (remarcabile al IV-lea si al V-lea Imperialul); un concert pentru vioara si orchestra; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de luna, a XXIII-a Appassionata); Sonate pentru vioara si pian (mai cunoscuta Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde; Opera Fidelio. Productia muzicala a lui Beethoven este considerata in mod traditional ca o punte intre Clasicism si Romantism

 

Clar de luna este Sonata pentru pian nr. XIV in do diez minor, cunoscuta si cu numele de Sonata lunii. Beethoven a compus aceasta sonata in 1801 si a dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi de care era indragostit. In 1832, poetul Ludwig Rellstab a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectata pe un lac. De atunci piesa este cunoscuta ca “Sonata lunii”. Sonata are trei miscari (parti).

 

Pe baza istorisirii relatate de muzicianul Enrique Baldovino

Share this post


Link to post
Share on other sites

Gradinarul si discipolul

 

A fost odata un gradinar care era foarte priceput. Atat de priceput incat ii mersese vestea si in tinuturile invecinate, si multi dintre parinti isi trimiteau odraslele la el ca sa invete mestesugul.

Gradinarul ii primea si ii invata cu bucurie, iar discipolii sai reuseau dupa un timp sa cultive plante la fel de frumoase si de sanatoase ca si ale maestrului lor.

Intr-o zi a venit la el un tanar foarte dornic sa invete arta gradinaritului. Batranul l-a primit, l-a pus intr-o grupa de incepatori si s-au apucat de treaba. Cu totii munceau cu spor si voie buna, iar dupa o vreme au inceput sa apara primele rezultate. Micile plantute care se iveau din pamant erau la fel de frumoase si de sanatoase ca si cele ale gradinarului, cu o singura exceptie. Plantele ingrijite de tanarul nostru pareau bolnave si neajutorate.

Desi atat gradinarul cat si tanarul le acordau o atentie speciala, rasadurile o duceau din ce in ce mai prost pe zi ce trecea.

Intrigat, batranul a luat o torta si s-a furisat langa stratul respectiv dupa apusul soarelui, asezandu-se la panda. Nu mult dupa miezul noptii el a zarit o silueta in intuneric apropiindu-se de strat. A aprins torta si a sarit din ascunzis surprinzandu-l pe hot.

Mare a fost mirarea batranului cand a vazut ca cel prins era chiar discipolul, care nelinistit de evolutia plantelor sale venea in fiecare noapte sa verifice daca radacinile au mai crescut sau nu.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Eu inca mai cresc

 

Edmund Hillary a fost primul om care a escaladat muntele Everest. In 29 Mai 1953 a urcat pe cel mai inalt munte stiut de oameni. A fost rasplatit pentru eforturile sale.

Cu toate acestea, pana nu citim cartea sa, "High Adventure", nu putem intelege ca Hillary a trebuit sa creasca pentru a obtine acest succes.

Vezi, in 1952 a incercat sa urce pe muntele Everest, dar a esuat. Cateva saptamani mai tarziu, un grup de englezi l-a rugat sa le adreseze cateva cuvinte membrilor. Hillary a pasit pe scena in aplauze furtunoase. Audienta recunostea incercarea sa de a atinge excelenta, dar Edmund Hillary se considera un esec. S-a dus de langa microfon si a inaintat pana pe marginea platformei.

A ridicat pumnul catre o poza a muntelui. A spus cu voce tare:

''Everestule, tu m-ai invins prima data, dar eu te voi invinge data viitoare pentru ca tu ai crescut deja cat ai putut sa cresti... dar eu inca mai cresc!''

Share this post


Link to post
Share on other sites

STERGARUL

 

La cina cea de taina, in camera de sus,

Inconjurat de apostoli S-a asezat Iisus.

Se revarsa din sfesnic o galbena lumina

Pe azimile calde, pe mielul fara vina.

Era placut prilejul. Si toate pregatite.

Dar, vai, uitase gazda o sluga a trimite:

Un rob sau o copila, ca dup-a vremii lege

Cureaua de pe glezne pe rand sa le-o dezlege,

Sa le aline talpa de colbul de pe drum.

Si-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

Se intrebau in cuget: cum vor sedea la ruga?

Sau cine isi va pune stergarul cel de sluga?

O, iata-i cum se-ncrunta privind cu tulburare

Cand vasele cu apa, cand praful pe picioare.

Si Duhul ii intreaba cu soapta lui usoara:

- N-ai vrea sa-ti pui tu, Petre, stergarul asta seara?

- Chiar eu? Nu sade bine, eu doar sunt mai batran.

- Dar tu? Tu, cel mai tanar? - Eu stau langa Stapan…

- Dar tu? intreaba Duhul acuma pe Andrei.

- Chiar eu? Sunt cel din urma la Domnul, dintre ei?

- Dar tu, ce doar tii punga? Eu am facut de-ajuns:

Am cumparat merinde si mielul l-am strapuns.

- Tu, Toma, nu vrei sa fii tu oare cel ce spala?

- Sunt trist!… se lupta-n mine o umbra de-ndoiala.

- Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?… Dar tu…

Si-n fiecare cuget raspunsul a fost: NU!

Atunci lasandu-Si braul si haina intr-un ungher,

S-a ridicat Stapanul cel coborat din cer

Si-a-nfasurat stergarul, S-a aplecat usor

Sa-Si spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atatia ani s-au dus!

Si-acum a cata oara, Se-aseaza iar Iisus

Prin Duhul Sfant sa-ntrebe pe cei ce-L inconjoara:

- N-ai vrea sa-ti pui tu Gheorghe, stergarul asta seara?

Tu sora Marioara, tu Mircea, tu Mihai?

Frumos va fi odata acolo sus in rai!

Dar azi sunt mii de treburi… Necazul greu se curma.

Nu vrei, in lumea asta, sa fii tu cel din urma?

E bun un vas de cinste, dar trebuie si-un ciob!

Nu vrei sa fii tu, frate, al fratilor tai rob?

Sunt rani neingrijite, sunt flacari ce se sting,

Batiste-n care lacrimi in taina se preling!

Sunt vaduve bolnave, batrani fara putere.

Sunt oameni singuratici, dornici de-o mangaiere,

Sunt prunci ramasi acasa, cu-o mama in spital,

Sunt suferinzi ce-astepta al Cerului semnal.

Se cere osteneala si jertfa uneori

Si nopti de priveghere si iarasi munca-n zori!

Nu manui cuvantul cand harul nu ti-e dat,

Cat matura si acul si rufa de spalat!

Cat lingura in cratiti si roata la fantana,

Ciocanu-n tabla casei si-un gard la vreo batrana,

Sa stai de veghe noaptea, la cate-un capatai,

Sa-ntorci cu greu bolnavul, sa rabzi si sa mangai,

Sa-l scoti apoi la soare si sa-i alini amarul,

Nu vrei cu Mine, frate, sa-ti infasori stergarul?

- Chiar eu? Nu sade bine. Eu doar sunt mai batran.

- Chiar eu? Eu sunt prea tanar, eu stau langa Stapan.

- Chiar eu? Eu nu am vreme. Eu am facut de-ajuns.

- Chiar eu? Chiar eu? se-aude acelasi trist raspuns.

Atunci, lasand sa cada cununa Lui si haina

Iubirii fara margini traindu-i iarasi taina

Incet, a cata oara Se-apleaca iar Iisus

Si plin de-atatea ganduri, stergarul iar Si-a pus!

Asa cum o mladita se-ndoaie langa trunchi,

Stapanul omenirii se-apleaca in genunchi.

La jugul fara slava, Iisus din nou se-njuga.

El, Imparatul vietii, din nou e rob si sluga.

Veniti leprosi ai lumii, murdari de-a ei tarana!

Iisus va spala astazi, cu propria Sa mana.

Veniti voi ce-n pacate nadejdea vi se frange!

Iisus va spala astazi cu propriul Sau Sange!

Voi, frati, goniti mandria, visarile si somnul!

Luati cu drag stergarul alaturea cu Domnul

Si nu uitati: pe cale orice lucrare-i buna,

Dar cine ia stergarul, acela ia Cununa!

de C. Ioanid

Share this post


Link to post
Share on other sites

CUNUNA DE FLORI

 

Bunicul Nicolae a dus o viata linistita si cumpatata. De aceea la adanci batraneti, avea fata rumana, iar parul ii era in intregime alb. Cand si-a serbat a optzecea oara ziua de nastere, copiii sai s-au adunat in jurul lui, sa il sarbatoreasca si sa ii ureze multa sanatate.

Dupa fii, a venit randul nepoteilor, care i-au pus pe cap, o cununa de crini albi, ca parul lui si de trandafiri, rumeni ca obrajii.

Atunci batranul multumindu-le, le-a zis:

- Cununa este frumoasa, si-mi place mult. Dar cea mai frumoasa cununa a parintilor si a bunicilor este sa aiba copii si nepoti care sa semene trandafirului prin frumusete si crinului prin curatia si nevinovatia inimii lor. Nu avem pe cine sa punem sa picteze aceasta cununa de flori si sa scrie in mijlocul ei cuvintele urmatoare; voi insa sa le pecetluiti in inimile voastre si sa le spuneti si altora ca amintire.

Cand dorintele tale vor avea a crinului candoare,

Chipul tau va fi impodobit cu a trandafirului culoare...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Portretul tatalui

 

In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.

Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.

Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?

Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.

Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:

- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.

Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.

Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn.

Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:

- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.

Atunci judecatorul a zis.

- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.

 

Acesta este inceputul biruintii,

In viata sa-ti cinstesti intai, parintii.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cele 10 porunci cu citate din biblie

 

 

1.Sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine.

Nimeni nu poate sluji la doi stapani. Caci sau va ura pe unul si va iubi pe celalalt; sau va tine la unul, si va nesocoti pe celalalt. Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona.

 

2.Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos de cat pamantul.Sa nu te inchini inaintea lor, si sa nu le slujesti.

Caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii pana la al treilea si la al patrulea neam al celor ce Ma urasc, si Ma indur pana la al miilea neam de cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele.

 

3.Sa nu iei in desert Numele Domnului, Dumnezeului tau; caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua in desert Numele Lui.

 

4.Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti.Sa lucrezi sase zile, si sa-ti faci lucrul tau.Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului, Dumnezeului tau: sa nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta.Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea, si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea S-a odihnit:de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit -o

 

5.Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, pentru ca sa ti se lungeasca zilele in tara, pe care ti -o da Domnul, Dumnezeul tau.Copii, ascultati in Domnul de parintii vostri, caci este drept."Sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta" - este cea dintai porunca insotita de o fagaduinta - "ca sa fii fericit, si sa traiesti multa vreme pe pamant."

 

6.Sa nu ucizi.Oricine uraste pe fratele sau, este un ucigas; si stiti ca nici un ucigas n-are viata vesnica ramanand in el.

 

7.Sa nu preacurvesti.Dar Eu va spun ca ori si cine se uita la o femeie, ca s-o pofteasca, a si preacurvit cu ea in inima lui.

 

8.Sa nu furi.Cine fura, sa nu mai fure; ci mai de graba sa lucreze cu mainile lui la ceva bun, ca sa aiba ce sa dea celui lipsit.

 

9.Sa nu marturisesti stramb impotriva aproapelui tau."Iata ce trebuie sa faceti: Fiecare sa spuna aproapelui sau adevarul; judecati in portile voastre dupa adevar si in vederea pacii; niciunul sa nu gandeasca in inima lui rau impotriva aproapelui sau, si nici sa nu iubiti juramantul stramb!

Caci toate lucrurile acestea Eu le urasc," zice Domnul

 

10.Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tau.Si lumea si pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, ramane in veac.

 

Sa nu adaugati nimic la cele ce va poruncesc eu, si sa nu scadeti nimic din ele; ci sa paziti poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, asa cum vi le dau eu.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Casa Domnului

 

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.

- Mamă, de ce plângi?

- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…

- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?

Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.

"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”

 

„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Sfânta simplitate

 

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:

- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?

- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi fru¬moase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căl¬dura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.

Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

 

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."

(Christos Yannaras)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ceasul mântuirii

 

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia odată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:

- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?

- Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.

- Atât de puţin, părinte?

- Da, fiul meu!

- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?

- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, m orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.

Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufle¬tului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

 

"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând." (Fericitul Augustin)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Nemurirea sufletului

 

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:

- Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.

După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.

- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nos¬tru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se "murdă¬rească" de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie me¬reu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvân¬tată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

 

"Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apei, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. "

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...