Jump to content
Vesperala Forum

Povestiri cu tâlc


Recommended Posts

Fericirea de a da altora o parte din noi insine

 

La targul de sambata din orasul meu, era un taran care vindea fructe la coltul strazii. Le tinea in cosuri mari, si nu avea balanta pentru a le cantari. Era cel mai sarac dintre vanzatorii ambulanti, nu avea nici taraba, nici cort pentru a se apara de soare si ploaie.

I se adresau numai persoanele modeste, convinse fiind ca fructele lui aveau un pret mai mic fata de cel de la alte tarabe.

Omul acela, asezat pe jos la coltul strazii, era multumit ca veneau la el mai ales oamenii saraci, pentru ca le daruia fructele.

Atunci cand i-au cerut o explicatie pentru comportamentul sau neobisnuit, a raspuns ca, pentru el, sambata era ziua lui fericita fiindca putea darui ceva altora.

Morala omului cu fructele este aceea ca fericirea este ca o samanta: acolo se poate cultiva pentru a o face sa creasca.

Adevaratul secret al fericirii sta in a cere mult de la noi insine si putin de la altii, in a cunoaste propriile limite si a le iubi.

Si noi putem fi fericiti cand suntem in stare sa dam altora o parte din noi insine.

Link to post
Share on other sites
  • Replies 900
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

DE CE NU SUNTEM FERICITI?

 

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:

- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:

- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:

- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?

Femeia îi răspunse:

- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

 

„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”

Link to post
Share on other sites

Stiti despre ce va voi vorbi astazi?

 

Era odata un profet oriental care, odata pe an, se intalnea cu discipolii sai doritori sa il auda vorbind.

 

In prima zi a intrebat: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” Discipolii au raspuns in cor: “Nu!”. “Atunci – a adaugat profetul – daca nu stiti, este inutil ca eu sa stau aici sa pierd timpul. Ne vedem alta data.” Discipolii s-au simtit foarte jigniti si au decis ca la o alta intalnire sa raspunda totii cu “Da!”

 

A doua zi, profetul a intrebat din nou: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” Cu totii au raspuns: “Da!” Atunci, inteleptul a raspuns: “Daca stiti, e inutil sa va mai vorbesc”. Apoi a plecat si de data asta. Discipolii, si mai ofensati, au avut o idee geniala: “La urmatoarea intalnire, jumatate dintre noi va raspunde da si cealalta jumatate nu. In felul acesta profesorul nu va mai avea cale de scapare”.

 

A treia zi a intrebat din nou: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” jumatate dintre discipoli au raspuns da, si cealalta jumatate nu. Atunci profetul a exclamat: “Bine! Sunt foarte multumit de raspunsul vostru si va rog pe toti cei care ati raspuns da, sa le povestiti si celorlalti ce as fi vrut sa va spun”.

 

Profetul s-a dus si de data aceasta, iar discipolii nu l-au mai revazut.

 

Ce gand ti-a trezit istoria profetului? Gandeste-te bine! Mediteaza asupra povestii profetului!

 

***

 

Fiecare suras pe care il intalnim

pe drumul nostru face sa creasca in noi

dragostea pentru viata si pentru altii.

Aduce uitarea trecutului,

Face viitorul demn de trait

Si ne da posibilitatea de a ne mai naste inca o data.

 

*

Sursa: Romano BATTAGLIA – O inima curata,

Bucuresti, RAO, 2008

Link to post
Share on other sites

Fereste-te de diavol !

O poveste cu talc

 

In timpul exilului fratilor Pandava , cei insurati cu una si aceeasi femeie pe nume Draupadi , Krishna i-a vizitat pentru a se asigura ca au o viata buna si s-a hotarat sa ramana o noapte impreuna cu ei. Pentru a-si proteja femeia, cei cinci frati faceau de veghe noapte de noapte, cate unul in fiece ora.Krishna s-a oferit sa ramana si el de paza vreme de o ora.

Unul dintre frati , Dharmaja , s-a minunat peste masura :"Tu esti protectorul intregului univers , asa ca de ce ai sta sa pazesti asupra noastra ?' .Cu toate acestea , el l-a avertizat pe Krishna : " Fereste-te de diavol ! Eu si cu fratii mei l-am intalnit in fiecare noapte .De multe ori a incercat sa ne atace .De aceea , te rugam sa nu mai stai de paza.Ai venit sa vezi daca traim bine si nu ar trebui sa te punem in primejdie.Te rog sa mergi sa te odihnesti." Krishna i-a raspuns : " Dharmaja, asta ai inteles tu din divinitatea mea ? Pe de o parte , imi acorzi rolul de protector al universului si , pe de alta parte , crezi ca nu ma pot apara pe mine insumi ? Esti speriat ca demonul imi va face rau ? Fii sigur ca nici un demon nu ma poate atinge .De aceea , lasa-ma sa ma alatur veghei voastre ."

Dupa ce si-a terminat straja de o ora , Krishna s-a asezat pe o stanca si a inceput sa zambeasca in sinea lui. Cel ce urma sa faca de veghe era un alt frate Pandava , pe nume Arjuna. Acesta s-a repezit spre Krishna , temator ca diavolul i-ar fi putut face vreun rau.Atunci cand l-a zarit, insa, surazand , Arjuna s-a aruncat la picioarele lui Krishna si l-a intrebat daca nu cumva l-a infrant pe demon.Krisna i-a spus : " Arjuna , eu nu am creat niciodata diavoli si spirite rele. Atunci, cum sa face ca aceste creaturi isi fac aparitia in aceasta padure ? Demonul despre care vorbesti tu nu este deloc un demon .Este doar o reflectie a trasaturilor diavolesti precum ura , mania si invidia.Mania din tine se manifesta ca un diavol.Puterea lui se mareste in aceeasi masura ca si mania din tine."

Tendintele rele ale omului sunt adevaratii demoni care il tulbura.Omul are credinta gresita ca diavolii exista si ca ei sunt de vina pentru suferintele lui. Totul nu este , de fapt, decat imaginatie si frica a sufletului. Numai omul face sa sufere un alt om si nu exista nimic care sa se asemene cu demonii. In acesta creatie nu exista diavoli si spirite rele. Arjuna si-a dat seama de adevarul spuselor lui Krishna si, din acel moment , nu a mai intalnit nici un diavol.Arjuna ii datora aceasta revelatie lui Krishna. El a ingenuncheat in fata lui Krishna si si-a aratat recunostiinta. Binele si raul nu sunt decat propriile creatii ale omului.

 

Poveste inspirata de o veche legenda hinduista

Link to post
Share on other sites

Sensul vieţii

 

Un profesor îşi termină cursul şi apoi rosti cuvintele obişnuite:

- Aveţi nelămuriri?

Un student zise:

- Domnule profesor, care este sensul vieţii?

Unul dintre cei din sală, care era pe punctul de a pleca, începu să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înţelese că da.

- Am să vă răspund.

Scoase din buzunarul de la pantaloni portofelul şi din el o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă. Zise apoi:

- Eram copil pe timpul războiului. Într-o zi am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare. Acesta este. Am început să mă joc cu el şi am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere, unde soarele nu ajunge niciodată: găuri adânci, crăpături, ascunzişuri. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat, am înţeles că acesta nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aş fi putut face în întreaga mea viaţă.

 

Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, bândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva în unii. Poate că alţii vor face la fel dacă mă vor vedea pe mine. Cred că în acesta constă sensul vieţii.

Link to post
Share on other sites

Despre curaj sau Fata care a infruntat moartea

 

Era o fata, fiica de tarani, care in fiecare zi urca pe munte sa culeaga radacini si ierburi pentru a potoli foamea familiei sale.

Intr-o zi, a vazut un dovleac mare, copt si gata sa fie cules impreuna cu frunzele lui late si verzi. Fericita, fata il imbratisa, incercand sa-l desprinda de stanca unde prinsese radacini. Nu ii fu usor sa il miste, dar insista si in sfarsit reusi sa-l ridice.

Cu mare uimire vazu ca tocmai din locul din care crescuse, tasni apa proaspata din belsug. Dupa ce-si potoli setea, puse dovleacul la loc pe despicatura si paraiasul se opri.

In clipa aceea auzi o voce care spusese: "Eu sunt spiritul muntelui. Vai de tine daca vei dezvalui cuiva existenta acestui izvor de apa curata! Te voi pedepsi inecandu-te chiar in acest izvor”.

Fetei i se facu frica si se intoarse acasa tacuta. Vazand-o tulburata, mama ei intreba ce i se intamplase, dar ea ramase muta si in zilele urmatoare. Era mereu trista, nu vorbea cu nimeni, parintii erau ingrijorati. Secretul ramase ingropat in inima ei pana cand seceta incepu sa arda recoltele.

Ii vazu in arsita soarelui pe taranii care se osteneau sa aduca vase grele cu apa pe terenurile parjolite. Cei mai batrani nu reuseau si se ghemuiau, doborati de efort, de-a lungul drumului.

Fata privi atunci muntele, si avu un acces de curaj si razvartire.

Incepu sa le strige tuturor ca acolo sus era un izvor care ar fi putut iriga campia si salva recoltele. Se oferi chiar sa-i insoteasca in acel loc pe cei mai puternici tarani. Dovleacul fu scos din radacini si sfarmat in mii de bucati. Imediat, apa tasni din plin si se transforma intr-un rau, apoi intr-un fluviu care potoli setea pamantului ars al campiei.

Atunci cand taranii coborara in vale, fata se duse sa se ascunda printre trestii, in asteptarea razbunarii care-i fusese anuntata.

In scurt timp se ridica vantul si auzi vocea tunatoare a spiritului muntelui: “Nu te pedepsesc, ba din contra te admir pentru curajul pe care l-ai avut. Ai infruntat moartea pentru a-i salva pe ai tai si recoltele. Ai actionat cu puritate si te-ai salvat. Altii, de frica, ar fi lasat sa moara de sete batrani si copii. Vor creste alti dovleci pe munte. Vor fi de folos pentru a pune la incercare curajul si altruismul oamenilor.”

Vocea tacu, vantul nu mai sufla printre trestii.

Fata care adusese apa ramase libera, campurile se inviorara si ai ei reluara fericiti cultivarea pamantului.

***

Curajul sta in constientizarea faptului de a putea infrunta orice adversitate, in timp ce prea des, pentru o viata linistita, ne comportam cu lasitate. Prin coerenta vom reusi sa ne schimbam viata in bine, iar daca nu o facem este numai pentru ca ne lipseste curajul de a spune adevarul.

Link to post
Share on other sites

Poveste de demult

 

Demult, tare demult, cu mult timp inainte ca primii oameni sa-si poarte pasii pe acest Pamant, exista o gradina minunata si binecuvantata, numita a Edenului. Cuvintele nu pot exprima frumusetea acestui colt de rai, o creatie cu adevarat dumnezeiasca. Un pom si marul lui se aflau in centrul acestei gradini, inca neatinsi, inca nepangariti. Traiau aici in pace fel si fel de vietuitoare, pasari frumos colorate, lei maiestuosi, elefanti batrani si impasibili, gandacei minusculi. Iar totul inspira aromonie, frumuse si puritate.

Prin centrul Gradinii serpuia un rau lenes, cu o apa limpede ca cristalul in care norii pufosi si jucausi se reflectau ca intr-o oglinda fermecata. Zilnic toate vietuitoarele veneau la acest rau sa se adape cu minunata apa. Dar intotdeauna putea fi vazuta acolo o pasare, care isi privea ore in sir propria reflexie, netacuta. Mahnirea ii cuprindea sufletul si inclestarea disperarii nu ii mai dadea drumul.. era atat de urata, atat de hidoasa, comparativ cu toate celelalte pasari. Cu mult inainte ca Deznadejdea, Ura, Frica, Uraciunea, Rusinea si toate celelalte Rele si Furii sa se dezlantuie pe Pamant scapand din inchisoarea in care erau inlantuite, acest suflet chinuit reusea cumva sa simta si Mahnirea si Durerea.

Este adevarat ca era foarte urata acea pasare. Dar in schimb avea un dar refuzat tuturor celorlate vietuitoare ale Edenului: un cantec divin care vrajea orice fiinta, prinzand-o in mreje, framantand-o, rascolind-o. Ea zilnic intampina rasaritul soarelui cantandu-si suferinta, suita sus, in varful Pomului Vietii. Zilnic intreaga suflare a Edenului se strangea vrajita in jurul ei, captivata de glasul dumnezeiesc ce rasuna si reverbera prin sufletele lor. In cele cateva minute de la rasaritul soarelui, acolo sus, acea pasare urata era regina tuturor sufletelor din Eden. Dar iata ca dupa ceva timp in multime a aparut o alta pasare, frumoasa ca toate celelalte, dar care stia ce este Invidia si Ura. Era chiar Diavolul preschimbat in pasare, care nu suporta iubirea si admiratia sincera pe care acea uraciune de pasare o primea de la fiecare suflet din Eden. Si de fiecare data o necajea si mai mult pe saraca pasare, cu cat este ea de urata, ce penaj gri-murdar are comparativ cu toate celelalte pasari viu colorate. De unde mahnirea si ritualul zilnic al plansului deasupra raului, prinvidu-si reflexia hidoasa.

Atunci cand durerea si suferinta au devenit insuportabile, pasarea cea urata incepuse sa se indoiasca pana si de bunatatea lui Dumnezeu. Ii reprosa, mai in gand, mai vorbit “De ce tot Edenul este atat de frumos, toate pasarile sunt atat de frumoase, numai pe mine m-ai facut atat de sluta. De ce , ce pacat am facut, cu ce Ti-am gresit?” Si lacrimile curgeau, suspinate si fierbinti, venite din sufletul ei chinuit..

Privea trist Dumnezeu la suferintele bietei pasari care isi dorea sa fie la fel de frumoasa ca toate celelalte. In bunatatea Lui s-a hotarat sa ii ofere ce-si dorea, sa o faca frumoasa ca toate celelalte. Dar pentru asta trebuia sa renunte la darul glasului divin, caci nu le putea avea pe amandoua. Pasarea a acceptat pe loc, fara sa se gandeasca nici macar o secunda. O lacrima a cazut din cer, chiar prin mijlocul unui curcubeu, adunandu-i astfel toate culorile. Sorbind lacrima picata pe o frunza, deodata pasarea se transforma intr-una foarte frumoasa, foarte viu colorata. In sfarsit, era exact ca toate celelalte pasari.

Asa cum nu se poate exprima in cuvinte divinul glasului cu care vrajea Edenul candva, nu se poate exprima in cuvinte nici bucuria ei pe moment cand si-a vazut reflexia in rau si cat e de frumoasa. A trecut ziua, a venit dimineata iar ea s-a dus ca de obicei la Pomul Vietii si a inceput sa cante, de data asta cu bucurie. Dar, vai! Canta la fel ca toate celelalte pasari, si arata la fel ca toate celelalte pasari. Nimeni nu s-a mai strans in jurul ei, pentru a-i admira trilul. Era banala, era ca toate celelalte. Nu mai avea absolut nimic special..

Amare lacrimi curgeau din nou in Eden deasupra unui rau. Se spune ca singurele care au curs vreodata.

 

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/poveste-de-demult/

Link to post
Share on other sites

Datoria

 

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.

Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânci înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:

- Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?

Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el, îi spuse micuţului:

- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar...

 

Cu toţii suntem respensabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!

Link to post
Share on other sites

Baba si mosul...

 

Au fost odata o baba si un mos. Baba ii zicea mosului in fiecare duminca:

- Mosule, hai cu mine la biserica.

- Lasa babo, ca mergi tu si pentru mine! ii raspundea mosul.

A venit si ziua cand au murit si ajungand la poarta Raiului, Sf. Petru a lasat-o pe baba sa intre dar cand a vrut si mosul sa intre, Sf. Petru a zis:

- Lasa mosule, ca a intrat baba ta si pentru tine.

Link to post
Share on other sites

Adevarata dragoste

 

Moise Mendelsson, bunicul cunoscutului compozitor german, a fost un barbat pe departe de a fi chipes. Dimpotriva, pe langa faptul ca era mic de statura avea o cocoasa grotesca.

Intr-o zi l-a vizitat pe un comerciant din Hamburg, care avea o fata foarte draguta, pe care o chema Frumtje. Moise se indragosti disperat de fata care il privea cu vadita repulsie pentru infatisarea sa.

Cand a vizitat casa negustorului, inainte de plecare, Moise si-a luat inima in dinti, s-a dus la etaj unde era camera fetei pentru a schimba ultimele cuvinte cu ea. Era de o frumusete cereasca, iar el se zbatea in chinurile iadului atunci cand fata refuza sa se uite macar la el. Dupa cateva incercari de a lega o conversatie, Moise a intrebat-o timid:

- Stiti de ce casatoriile se fac in cer?

- Da, a spus tata, in timp ce se uita mereu in pamant. Dar, dumneavoastra stiti de ce?

- Da, stiu, a spus el. Vedeti, in cer, la nasterea fiecarui baiat, Domnul il anunta care va fi fata cu care se va casatori. Cand m-am nascut eu, mi s-a aratat viitoarea mea mireasa.

Domnul mi-a zis:

- Mireasa ta va fi cocosata!

Atunci am spus Domnului:

- Doamne, o femeie cocosata ar fi o tragedie. Doamne, da-mi mie cocoasa si las-o pe ea sa fie frumoasa.

 

Fascinata de cuvintele lui, Frumtje si-a ridicat ochii din podea, acordand mana sa mai tarziu omului caruia i-a fost o sotie credincioasa.

 

Barry and Joyce Vissell

Link to post
Share on other sites

Magicianul

 

Houdini a fost cel mai mare magician al timpului său. El a fost şi un fantastic spărgător de lacăte . Susţinea că poate evada din orice celulă din lume în mai puţin de o oră.

Într-un mic oraş din Marea Britanie a fost construită o închisoare nouă, iar Houdini a fost provocat să încerce să evadeze. Cum acestuia îi plăceau şi provocările şi banii, a acceptat propunerea.

Când a sosit ziua cea mare, o mulţime de oameni şi reprezentanţi media se aflau la faţa locului. Houdini a păşit încrezător în celulă şi uşa a fost închisă. Şi-a dat imediat jos haina şi s-a apucat de treabă. Îşi ascunsese în curea o bucată de oţel flexibil şi dur, lungă de 25 de centimentri, pe care apoi a folosit-o pentru a încerca să deschidă încuietoarea.

După 30 de minute încrederea i-a dispărut. După o oră era scăldat în transpiraţie. După 2 ore Houdini pur şi simplu s-a prăbuşit peste uşă, care s-a deschis imediat. De fapt uşa nu fusese niciodată închisă decât în imaginaţia marelui magician.

Morala

Uşa nu a fost închisă decât în mintea lui Houdini, dar acesta a acţionat ca şi cum ar fi avut de învins o mie de lăcate. Aidoma lui Houdini, şi noi suntem prizonierii propriei minţi. Pentru a evada din “închisoarea mentală”, trebuie mai întâi să realizăm şi să acceptăm acest lucru şi apoi să găsim căi prin care să ne eliberăm.

Link to post
Share on other sites

Visul preotului Francesco

 

Intr-o noapte, un preot a avut un vis ciudat... Iata ce povesteste...

... dintr-odata ma aflam intr-un lan de grau pentru ca ma chemase cineva.

Spicele erau cele care aveau nevoie de mine. ”Te-am cautat pentru ca de cativa ani multe dintre noi se imbolnavesc si stim ca tu esti expert in ingrijirea noastra. Au incercat multi, dar pana astazi nimeni nu a reusit sa ne vindece”.

Am inceput sa observ cu atentie spicele pentru a descoperi despre ce boala era vorba. Cam toate sufereau, aveau tijele cojite si frunzele de un verde palid. Visul a durat multa vreme, imi amintesc ca m-am straduit din zori si pana in seara sa le ingrijesc pe cele bolnave.

Numai ce am ajuns catre sfarsitul insanatosirii lor, si unul dintre spice mi-a multumit: “Bravo Francesco, ai facut o treaba buna! Incepem sa ne revenim, campul este fericit, si la fel suntem si noi. Continua sa tii la noi, iubindu-ne pe noi, il vei iubi pe Dumnezeu”.

Visul a luat sfarsit, m-am trezit in timp ce prima raza de lumina a rasaritului patrundea pe fereastra.

Trebuie sa ascultam intotdeauna de chemarea naturii cu o inima curata si sa asteptam sa cresca in jurul nostru florile simplitatii care imbobocesc numai daca o dorim cu ardoare. Trebuie sa ramai in asteptarea acelei chemari, fie si numai pentru a ingriji o planta mica…

***

Pe varful unui munte, pacea naturii se filtreaza in noi ca lumina soarelui printre copaci. Vantul ne comunica prospetimea lui, furtunile, forta lor. John MURI

Link to post
Share on other sites

Povestea pasarii maiastre

 

A fost odata o pasare maiastra, impodobita cu o pereche de aripi minunate. Intr-o zi, o femeie o vazu si se indragosti de ea. Ii urmari zborul uimita, cu inima batandu-i mai repede, cu ochii stralucindu-i de emotie. Se indeamna sa zboare impreuna cu ea si amandoua calatorira pe cer intr-o armonie desavarsita.

Desi venera pasarea, ii trecu prin minte gandul nebunesc ca inaripata ar fi voit poate la un moment dat sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Femeia se infricosa la gandul ca nu va mai avea niciodata acelasi sentiment pentru o alta pasare si se simti singura. Ca sa evite aceasta drama se gandi sa puna o capcana in care sa prinda frumoasa zburatoare. Pasarea, indragostita si ea, reveni a doua zi, cazu in capcana, si fu inchisa intr-o colivie, de unde stapana o privea zilnic. Intre timp, femeia isi pierdu interesul pentru cea care o facuse sa visezse…

Iar pasarea, nemaiputand sa zboare, incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea. Intr-o buna zi, ea isi dadu duhul. Femeia fu cuprinsa de o adanca tristete si-si ducea zilele cu gandul la prietena sa. Nu-si amintea insa de colivie, ci de ziua in care o vazuse pentru prima oara zburand multumita printre nori.

Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca libertatea si energia aripilor pasarii erau lucrurile care o emotionau atat de mult. Fara tovarasa ei de zi cu zi viata femeii si-a pierdut sensul, iar Moartea a venit sa-i bata la usa:

- De ce sti aici?, intreba ea.

- Pentru ca tu sa poti zbura iarasi cu pasarea in cer, raspunse Moartea. Daca ai fi lasat-o sa plece si sa se intoarca nestanjenita, ai fi iubit-o si admirat-o si mai mult. Acum insa ai nevoie de mine ca s-o reintalnesti.

 

Veronica LUPU

Sursa: Taifasuri, nr. 185

Link to post
Share on other sites

Capcana

 

Era un sat mereu atacat de mistreţi. În fiecare zi vierii sălbatici intrau în sat şi făceau mare tărăboi căutându-şi hrana. Sătenii au încercat diferite metode pentru a lupta şi a-i vâna, dar fără prea mult noroc.

Într-o zi, un inţelept veni să-l sfătuiască pe mai marele statului. Acesta le-a spus sătenilor să îi asculte întocmai sfaturile şi instrucţiunile. Deznădăjduiţi, sătenii au acceptat. Înţeleptul le-a spus sătenilor să adune mâncarea din toate gospodăriile şi să o pună în mijlocul unui câmp. Ei i-au urmat sfatul şi îndată au văzut sute de mistreţi apropiindu-se de locul unde fusese pusă mâncarea.

Mistreţii au fost îngrijoraţi iniţial, dar odată ce au luat o înghiţitură, au prins curaj şi s-au întors în zilele următoare. În fiecare zi, sătenii puneau cât mai multă mâncare iar mistreţii veneau acolo să mănânce. După un timp, înţeleptul spuse oamenilor să ridice 4 stâlpi mari în colţurile câmpului. Mistreţii erau prea ocupaţi să mănânce şi n-au observat.

După câteva săptămâni mistretii aveau deja obiceiul de a veni să mănâce mâncarea pusă de săteni. Înţeleptul a pus apoi oamenii să împrejmuiască cu un gard câmpul şi să facă o poartă mare pe unde să poată intra mistreţii să mănânce. În cele din urma sătenii au reuşit să facă gardul şi au închis poarta prinzând mistreţii înăuntru. Mistreţii fuseseră învinşi în final.

Morala:

Obiceiurile pot fi dezvoltate cu uşurinţă şi dificil de descotorosit.

Mistreţii au fost prinşi datorită lăcomiei lor de a obţine hrana fără efort. Ei au devenit aşa de încrezători şi s-au complăcut în situaţia aceasta. Nici nu şi-au dat seamă că sunt prinşi în cursă.

Majoritatea dintre noi suntem asemeni mistreţilor deoarece devenim la fel de încrezători în ocupaţiile şi afacerile noastre dar nu ne dăm seama că într-un fel sau altul cădem şi noi în capcană.

Căutăm siguranţa mai mult decât libertatea.

Link to post
Share on other sites

IOAN, 3 cu 16

 

Intr-un oras, intr-o noapte geroasa, tocmai se starnise un viscol. Un baietel vindea ziare la coltul strazii, iar oamenii treceau cand si cand. Baietelului ii era atat defrig incat nici nu mai incerca sa mai vanda ziare.

S-a dus la un politist si l-a intrebat: 'Domnule, stiti cumva din greseala un loc calduros unde ar putea dormi un baiat sarac in noaptea asta? Vedeti dumneavoastra, eu dorm ghemuit intr-un colt, mai jos, pe alee, si e ingrozitor de frig acolo in noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc caldut unde sa stau.'

Politistul s-a uitat la baiat si i-a raspuns: 'Du-te pe strada asta la vale si vei ajunge la o casa alba mare.Cand ajungi acolo, sa bati la usa si cand iti va deschide sa spui doar 'Ioan 3 cu 16' si te vor lasa sa intri.'

Si asa a si facut. A urcat treptele, a batut la usa si dupa cateva clipe i-a deschis o doamna. Baiatul s-a

uitat la ea si a zis: 'Ioan 3 cu 16'. Femeia i-a zis: 'Intra, fiule.' L-a luat inauntru si i-aratat un leagan in fata unui semineu pe care sa se aseze si a plecat. Baiatul a stat acolo un timp, gandindu-se: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta incalzeste un baiat inghetat.'

Putin mai tarziu ea s-a intors si l-a intrebat:'Iti este foame?'. El a raspuns: 'Ei bine, doar un pic. Nu am mancat de cateva zile si cred ca as putea da gata un pic de mancare.' Femeia l-a invitat in bucatarie si l-a invitat sa se aseze la o masa plina cu bucate. A mancat si iar a mancat pana ce nu a ma putut. Apoi s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ca inseamna, dar cu siguranta satura un baiat infometat.'

Apoi l-a chemat sus intr-o baie unde se afla o cada imensa plina cu apa calda si a stat acolo ca sa se inmoaie putin. Dupa ce s-a spalat, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta curata un baiat murdar..' Baiatul nu mai facuse niciodata o baie cu adevarat. Singura baie care a facut-o vreodata a fost cand statea langa un hidrant care era deschis.

Femeia l-a luat apoi si l-a dus intr-un dormitor, l-a infasurat cu un cearsaf, l-a pus pe un pat, l-a invelit cu o patura pana la gat, l-a sarutat de noapte buna si a stins lumina. In timp ce statea in intuneric si privea afara pe fereastra cum ningea in acea noapte geroasa, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg

ce inseamna, dar cu siguranta odihneste un baiat frant de oboseala.'

Dimineata, femeia a venit sus si l-a luat din nou in bucatarie, la acea masa plina de bucate. Dupa ce a mancat, ea l-a luat din nou si l-a asezat in acel leagan, in fata semineului si a luat o Biblie. S-a asezat i fata lui, uitandu-se la fata lui inocenta: 'Intelegi tu ce inseamna 'Ioan 3 cu 16'?' l-a intrebat

ea gentil.

El a raspuns: 'Nu, doamna, nu inteleg. Am auzit prima oara cuvintele acestea aseara, cand politistul mi-a zis sa le folosesc.' Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 si a inceput sa-i vorbeasca despre Iisus. Chiar acolo, in fata acelui semineu, baiatul si-a predat inima lui Iisus. Stand acolo, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta salveaza un baiat pierdut.'

Stii tu, trebuie sa marturisesc ca nici eu nu inteleg cum Dumnezeu a fost atat de binevoitor sa-L trimita pe Iisus, Fiul Sau, sa moara pentru mine si Iisus sa fie de acord sa faca un asemenea lucru.. Nu inteleg agonia Tatalui si a ingerilor din ceruri in timp ce-L priveau pe Iisus suferind si murind. Nu inteleg dragostea-I fierbinte pentru MINE ce L-a tinut pe Iisus pe cruce pana la sfarsit. Nu inteleg, dar cu siguranta face ca viata sa merite traita.

 

Ioan 3:16

'Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a datpe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.'

Link to post
Share on other sites

De ce s-a facut parintele Silvano calugar?

 

Il intreb pe parintele Silvano de ce s-a facut calugar.

Aceasta este o poveste lunga. Inainte de a ma inchide intre aceste ziduri, am dus o viata tumultoasa. Lumea vede in noi persoane mai presus de orice banuiala, cu o viata curata in urma noastra. Din pacate, nu este intodeauna asa: multi vin din infern, dar oamenii nici nu isi imagineaza.

Povestea noastra este adesea aceea a unei intoarceri la viata dupa o calatorie obositoare printre nenumarate intamplari, printre vise de libertate, grabite indepartari de suflet si cautare disperata a lui Dumnezeu.

Binele si raul, viata si moartea, durerea si continua cautare de sine ne-au insotit de-a lungul unui rozariu de amintiri, de prieteni desprinsi precum stelele stinse din universal vietii.

Mergand inapoi in timp, in pacea unei manastiri, se poate intelege ca logica si revenirea asupra unor ganduri sunt cele mai reale instrumente pentru a intelege adevarata esenta a credintei si a maretiei lui Dumnezeu.

Ca multi altii, noi incercam sa strabatem calea renasterii si sa simtim emotiile care sunt punctul de referinta constant al existentei noastre. Ceva care rezuma dimensiunea noastra de exploratori ai unei lumi de sentimente sfaramate.

Intre timp s-a ridicat un vantecel usor. Frunzisul copacilor se clatina, iar pescarusii pe stanci isi reiau zborul cu truda. La fiecare pas adulmec atmosfera unei lumi necunoscute.

Privesc frunzele, ascult murmurul padurii, incerc sa-mi imaginez zilele departe de toti si de toate.

Parintele Silvano este mereu alaturi de mine. Cu el am mers, cu gandul, peste mare, unde te mai poti juca pe malul lumilor fermecate si mai poti asculta vocea tacerii.

Adontarile din caiet ma urmeaza pas cu pas.

 

Exista o liniste a cerului inainte de furtuna, a padurilor inainte de a se ridica vantul, a marii calme pe inserat, a celor care se iubesc, a sufletului nostru; apoi exista o liniste care cere numai sa fie ascultata.

Romano BATTAGLIA – O inima curata.- Bucuresti

Link to post
Share on other sites

Destinul

 

În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică. El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială. În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar. După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:

“Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde. Acum e mometul pentru ca destinul să ni se arate.”

Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta. A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.

După bătălie un locotenent remarca: “Nimeni nu poate schimba destinul!”

 

“Într-adevăr!” i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda. Aceasta avea capul pe ambele părţi.

Link to post
Share on other sites

CU SIMPLITATE DESPRE ACCEPTARE

 

Trebuie sa fiti atenti sa nu va lasati manipulati de nici o persoana, indiferent care ar fi intentiile acesteia. Ascultati-va doar inima. Ea este singurul vostru maestru interior.

Oamenii din jur v-au judecat mereu, iar voi ati acceptat automat ideile lor. Suferiti din cauza tuturor acestor judecati, pe care le aruncati la randul vostru asupra altora. Acest lucru este insa cu totul nefiresc, si intreaga omenire sufera din cauza lui.

Daca vreti sa nu fiti antrenati in acest joc, prima conditie este de a nu va judeca pe voi insiva.

Acceptati-va, plini de umilinta, imperfectiunea, esecurile, greselile, slabiciunile. Nu este nevoie

sa pretindeti ca sunteti altfel. Fiti pur si simplu voi insiva; spuneti-va: “Mi-e frica; mi-e teama de noptile intunecate. Mi-e teama sa merg noaptea in padure.” Ce este rau in acest lucru? Este ceva omenesc.

Odata ce te accepti pe tine insuti asa cum esti, vei putea sa ii accepti si pe ceilalti, caci iti vei da seama ca sufera - la rindul lor - de aceeasi boala.

Iar faptul de a-i accepta ii va ajuta sa se accepte la rindul lor.

Putem inversa intregul proces: va acceptati pe voi insiva, iar acest lucru va face capabili sa ii acceptati si pe ceilalti. Si pentru ca sunt acceptati de ceilalti, ei cunosc pentru prima data frumusetea acceptarii - ei experimenteaza aceasta stare de pace si incep, la rindul lor, sa ii accepte pe ceilalti.

Daca intreaga omenire ajunge in punctul in care fiecare este acceptat exact asa cum este, 90 la suta din intreaga nefericire va disparea pur si simplu de la sine. Aceasta nefericire nu are nici un fundament, iar inimile voastre se vor deschide de la sine, iubirea voastra se va revarsa asupra celorlalti.

 

Osho

Link to post
Share on other sites

Legenda divinitatii omului

 

O legenda veche spune ca mai demult oamenii erau buni. Dar au profitat atat de mult de puterea divina din ei incat Brahma, stapanul tuturor zeilor, a decis sa le ia aceasta putere si sa o ascunda intr-un loc unde va fi imposibil de gasit. Tot ce i-a ramas sa faca era sa gaseasca ascunzatoarea potrivita.

A fost convocat consiliul zeilor pentru a se gasi solutia.

Zeii au sugerat: "De ce sa nu ingropam puterile omului in pamant?"

Brahma a raspuns: "Nu, nu vom face asta pentru ca omul va sapa adanc si le va gasi."

Atunci zeii au spus: "In acest caz, sa le trimitem divinitatea pe cel mai adanc fund al oceanului."

Dar Brahma a raspuns din nou: "Mai devreme sau mai tarziu omul va explora adancurile oceanului si cu siguranta ca o vor gasi si o vor aduce la suprafata."

Astfel zeii au concluzionat: "Nici pamantul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divina sa fie in siguranta, insa alte idei de ascunzatoare nu mai avem."

Brahma a exclamat dintr-o data: "Iata ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adanc inauntrul lui pentru ca este singurul loc unde nu va cauta."

De atunci incoace, conform legendei, omul a cautat in toata lumea, a explorat, a urcat si a sapat cautand ceva ce a fost in tot acest timp inauntrul lui.

 

Eric Butterworth, Descopera puterea dinauntrul tau

Link to post
Share on other sites

Povestea primului intelept

 

Demult, tare demult, pe cand toate lucrurile care trebuiau sa se intample se intamplasera deja, iar cele ce urmau sa se intample isi asteptau cuminte randul, existau doi prieteni foarte buni. Se bucurau adesea impreuna de soarele care incalzea cu darnicie un Pamant pe care zeii inca isi purtau pasii, cu mult inainte ca ei sa fie izgoniti din salasurile lor miraculoase si acoperite de nori. Cu greu pot cuvintele sa descrie dragostea si grija pe care si-o purtau cei doi prieteni, mai mult decat frateasca. Precum spune povestea, ei au fost primii frati de cruce.

In acele timpuri viata curgea lenesa dar nu in liniste fiindca multe erau piedicile si pericolele. Nu doar ca zeii aveau adesea chef sa se joace cu destinele sarmanilor muritori, din plictiseala, dar si traiul in sine presupunea mult efort si cerea multa dibacie. Cei doi frati mergeau tot timpul la vanatoare impreuna pazindu-si unul altuia spatele in infruntarile si inclestarile cu feluritele salbaticiuni. Si-au jurat sa se ajute intre ei fiindca pe atunci multe lucruri pe care noi le luam de-a gata, cum ar fi faptul ca focul arde, pe atunci trebuia invatat. Pesemne zeii se amuzau privind muritorii cum sufereau si incercau fara succes sa transmita generatiilor viitoare valoroasele invataminte.

Cei doi au crescut, si-au intemeiat familii, dar legatura si dragostea dintre ei nu s-a subtiat. In acele timpuri nu se trecea atat de usor de la una la alta, de la prietenie profunda la uitare completa, de la iubire la dragoste, oamenii erau mult mai putin fatarnici si falsi. Povestea spune ca la o vanatoare unul dintre prieteni s-a hotarat sa prinda doi iepuri de-o data, ceea ce nu mai incercase nimeni niciodata. Cel putin nu se stia de o astfel de incercare. Si mult s-a chinuit, si mult a alergat cand dupa unul, cand dupa celalalt. Cu cat devenea mai lunga vanatoare, cu atat mai multa ambitie punea in reusita. Nu a vrut nici in ruptul capului sa renunte, sau sa se concentreze doar pe unul dintre iepuri, cum il implora iubitul lui frate.

Precum spun batranii in acea zi lunga si istovitoare in care a alergat dupa doi iepuri, omul nu doar ca nu a prins niciunul…dar intr-un moment in care atentia i-a fost furata de celalalt iepure, nu s-a mai uitat in fata si a calcat intr-o planta extrem de otravitoare, al carei venin nu avea leac. Si astfel in foarte scurt timp s-a stins din viata primul om care a vrut sa prinda doi iepuri dintr-o lovitura. Cat a jelit fratele lui de cruce. Cat a plans si cum i s-a uscat sufletul de durere. Toata aceasta durere l-a facut sa realize greseala facuta de iubitul lui frate, care a incercat sa prinda ambii iepuri si astfel n-a mai fost atent la drum. Precum spun batranii, in acea zi din lacrimi si durere a aparut pe lume primul om intelept. Multi oameni erau destepti si invatau sa nu isi repete greselile, spre deosebire de prostii care chiar repeta aceleasi greseli mereu si mereu. Dar inainte nu mai existase niciun intelept, care sa invete nu doar din greselile sale, ci si din ale altora.

In memoria iubitului lui frate, inteleptul a inceput sa cotrabaie lumea in lung si-n lat predand tuturor oamenilor lectii convingatoare de viata.Povestea experiente frumoase si urate, intamplari placute si neplacute, povesti cu final fericit si tragic, dar oricum, toate se meritau tinute minte . Si a facut asta timp de multi ani. Atunci zeii au observat ca din ce in ce mai putina lume mai baga mana in foc. Ce rost avea, din moment ce stiai deja ca arde chiar fara sa fi simtit asta tu insuti? Din ce in ce mai multa lume renunta sa minta. Ce rost avea sa minti din moment ce atatea si atatea experiente demonstreaza ca in final minciuna nu aduce nimic bun? Ce rost avea sa urasti, din moment ce toti cei care au facut asta au sfarsit rau?

Zeii s-au suparat foarte tare si au hotarat ca acel intelept trebuia sa moara. Pentru ca distractia sa continue ei vroiau ca omul sa incerce el insusi pentru a se convinge ca frige, ca doare, ca nu e bine. Ca ura, pizma, rautatea, marsavia, ipocrizia, fatarnicia, toate astea se intorc impotriva omului. Chiar daca sunt nenumarate exemple in jur ca totul e trecator si ca pana si cea mai puternica poveste de dragoste se cicatreaza, omul trebuie sa sufere pana invata pe pielea lui, nu din experienta altora. Nu din auzite, sau din blestemate carti care iar sunt izvor de intelepciune si experienta. Si astfel intr-o posomorata zi de toamna, pe cand se ducea la rau sa isi spele rufele un val urias l-a luat pe sus pe primul intelept, tragandu-l in adancuri si innecandu-l. Se spune ca a fost prima crima facuta de zei, dintr-o lunga serie care va urma. De zeii care nu vroiau sa renunte la distractia lor preferata: sa vada oamenii repetand generatie dupa generatie, aceleasi si aceleasi greseli, mereu si mereu.

 

Sursa: http://blog.blissmedia.ro/povestea-primului-intelept/

Link to post
Share on other sites

Parintele Dominique despre copaci si padure

 

Ai observat cat de schimbatoare este natura primavara? Anotimpul trezirii, al schimbarilor...Chiar si marea valureste pe neasteptate si apoi se calmeaza. Noi insine suntem cuprinsi de o liniste neobisnuita.

Am vrea sa fim departe, dar nu stim unde; am vrea sa fim diferiti, fara sa stim cum.

Chiar si copacii isi infing radacinile in pamant cu toata forta lor, incercand sa afle scopul pentru care au crescut.

Cine stie sa comunice cu ei si este in stare sa ii inteleaga, descopera adevarul si credinta care ii sustine.

De la copaci invatam sa dorim numai ceea ce ni se da si sa luptam cu furtunile anotimpurilor.

Eu imi petrec multe ore sub cires. Ma invata cum sa indeplinesc datoria care mi-a fost data pe acest pamant de catre Dumnezeu, imi aminteste scurgerea timpului.

Un calugar tibetan batran, pe care l-am cunoscut cu multi ani in urma, mi-a povestit ca atunci cand era trist, se plimba prin paduri pana ce gasea aceea forta misterioasa, care, punandu-i stapanire pe minte, il readucea la seninatate.

Avea o mare veneratie pentru copaci si definea padurile drept "locuri de rugaciune".

Traia in contact cu natura, sapa terenul, curata copacii de ramurile uscate, si, toamna, aprindea focuri pentru a arde frunzele uscate.

Era convins ca si copacii vorbeau; de fapt, odata, s-a oprit indelung sa asculte povestirea unui fag batran.

"Cine stie sa ii asculte, spunea el, descopera multe adevaruri..."

 

A te ruga este ca si cum ai parasi pamantul pentru cateva clipe.

 

Sursa: Romano BATTAGLIA- O inima curata

 

 

Link to post
Share on other sites

Este foarte important să-i spui omului exact ce gândeşti şi să-i corectezi greşelile. Această atitudine izvorăşte din compasiune şi reprezintă cel mai mare serviciu pe care îl poţi aduce semenilor tăi. Această cale este însă extrem de dificilă. Este uşor să descoperi calităţile şi defectele unei persoane, şi să-i spui ce gândeşti. Mulţi oameni cred că sunt cumsecade dacă le spun celor din jur lucruri pe care alţii le consideră neplăcute sau greu de rostit. Dacă nu sunt însă ascultaţi şi respectaţi, ei consideră că nu mai este nimic de făcut. Această atitudine este însă nedemnă. Este ca şi cum ai face pe cineva de ruşine, bârfindu-l.

 

Dacă doreşti să-i spui cuiva ce gândeşti trebuie să vezi mai întâi dacă persoana respectivă are dispoziţia de a te asculta. Pentru aceasta, trebuie să începi prin a te apropia de ea, trezindu-i încrederea în tine. Abordează acele subiecte care îi sunt pe plac şi caută momentul cel mai potrivit pentru a-i vorbi, astfel încât să fii bine înţeles. Cumpăneşte bine înainte de a acţiona şi hotărăşte dacă nu cumva ar fi mai bine să îi comunici în scris ce ai de spus, sau înaintea unui moment de despărţire. Laudă-i calităţile şi foloseşte orice mijloace pentru a o încuraja, eventual vorbindu-i despre propriile tale defecte, fără a te referi încă la ale sale, astfel încât să-şi dea seama singur care sunt acestea.

 

Acţionează ca şi cum i-ai oferi apă unui om însetat, şi în acest fel opinia ta îi va corecta greşelile. Această artă este cu adevărat dificilă. Dacă defectul persoanei este o obişnuinţă veche de mai mulţi ani, cu siguranţă nu şi-l va corecta. Am trăit personal această experienţă. Un vasal face dovada unei mari compasiuni atunci când trăieşte în prietenie cu camarazii săi, ajutându-i să îşi corecteze greşelile şi să se pună la unison pentru a-i sluji stăpânului lor. Cum te poţi aştepta să transformi pe cineva în bine dacă îl faci de ruşine?

 

(citat din cartea "Hagakure" de Yamamoto Tsunetomo)

Link to post
Share on other sites

Gandul cel bun...

 

Indreptandu-se spre casa, un taran a gasit la marginea drumului, pe camp, un sac plin cu porumb. Uitandu-se el de jur-imprejur, s-a hotarat sa-l ia acasa, fiindca i-ar fi prins tare bine si, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o data inainte, inapoi, in dreapta si in stanga si s-a apleacat sa ia sacul.

Dar, deodata, s-a oprit, amintindu-si ca, intr-o singura directie, nu s-a uitat: in sus. Privind cerul, lasa acolo sacul si, zambind, isi continua linistit drumul spre casa, spunandu-si:

- Multumesc, Doamne, ca mi-ai dat gandul cel bun. E drept ca as avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat si linistit. Cu siguranta ca vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodata si se va intoarce dupa sac. Daca l-as fi luat nu m-ar fi vazut nici un om, dar m-ar fi vazut Dumnezeu.

 

"Ma straduiesc sa am un cuget curat inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor."

Link to post
Share on other sites

Nu mai astepta sa se schimbe lumea...

 

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.

Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.

Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.

Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.

 

Morala:

Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...