Jump to content
Vesperala Forum

Povestiri cu tâlc


Recommended Posts

Lupta interioara (cu sine)

Intr-o seara, un batran indian ii explica nepotului sau ce lupta teribila se da in interiorul fiecarei persoane.

Si ii spune asa:

Exista in fiecare dintre noi doi lupi.

(La noi, la crestini, cei doi lupi sunt ingerii, cel de pe umarul drept si cel de pe umarul stang.)

Lupul Raului.

El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul..

Lupul Binelui.

El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.

Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:

''Bunicule si care lup castiga?''

La care batranul ii raspunde simplu:

'Cel pe care il hranesti!'

 

Ispitirea lui Dumnezeu

Apele au ieşit din matcă şi au început să inunde satul. Oamenii, rând pe rând, s-au urcat în bărcile de salvare. Doar Ioan a refuzat de fiecare dată să o facă. Stătea cocoţat pe acoperişul casei şi o ţinea pe a lui: “Eu rămân aici. Sunt sigur că Dumnezeu mă va salva.”

Dar nu a fost să fie aşa. Apele au crescut atât de mult încât l-au înghiţit pe Ioan al nostru.

Ajuns sus, în ceruri, la Dumnezeu, Ioan l-a întrebat pe acesta: “Păi Doamne cum ai putut să-mi întorci spatele mie, cel mai credincios om din satul acela? Cum ai putut să mă laşi să mor?”

La care Dumnezeu i-a răspuns tot cu o întrebare:

“Tu cum ai putut să refuzi toate cele trei bărci pe care ţi le-am trimis în ajutor?”

Link to post
Share on other sites
  • Replies 900
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

Cămaşa unui om fericit

Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului.

Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus:

- Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru.

- Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.

Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis:

- Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.

- Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.

Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat.

- Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.

- N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!

Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:

- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?

- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!

- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:

- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă...

___________________________________________________________________________

Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.

Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă.

Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

Perla si scoica

Scoica a vazut o perla cazuta pe fundul oceanului. Dupa mari eforturi, a reusit sa apuce perla si a asezat-o langa ea, pe o frunza. Stia ca oamenii cauta perle, asa ca s-a gandit:

- Aceasta perla ii va tenta. O vor lua, iar pe mine ma vor lasa in pace.

Cand a aparut primul cautator de perle, ochii acestuia erau conditionati sa caute scoici, nu perle stand pe frunze. De aceea, el a apucat scoica, care, intamplator, nu avea inauntru nicio perla, si a lasat perla sa cada din nou pe fundul oceanului.

---------------------------------------

Stiti exact unde trebuie sa priviti. Tocmai de aceea nu reusiti sa gasiti Esentialul.

Link to post
Share on other sites

Spaima invatatorului

"Adevaratul invatator nu este lipsit de simtaminte; dimpotriva. Numai ca stie sa si le stapaneasca, la nevoie."

La sfarsitul Evului Mediu, traia intr-o manastire japoneza un calugar batran care trezea in sufletele calugarilor tineri un soi de teama amestecata cu respect, pentru ca nimic nu parea sa-l tulbure. Desi spunea de cate ori avea prilejul ca emotiile nu sunt un lucru rau, atata vreme cat nu te lasi in voia lor, era mereu linistit si senin. Nu se supara, nu se speria, nu se ingrijora.

Intr-o dimineata de iarna, pe cand manastirea era inca invaluita in umbrele noptii, tinerii calugari s-au adunat in intuneric, fara sa scoata un sunet. Batranul calugar urma sa aduca ceasca de ceai rituala pana la altar. Cand a trecut pe langa ei, calugarii au tasnit racnind, ca niste stafii.

Calugarul si-a vazut de treaba, netulburat, fara sa sovaie, fara sa tresara. Ceva mai incolo se afla o masuta, pe care o stia. A pus cu grija ceasca de ceai pe masuta si a acoperit-o cu o bucata de matase, sa nu cada niciun fir de praf.

..............................................................................

Apoi s-a sprijinit de perete si a scos un tipat cumplit de spaima

Link to post
Share on other sites

Tabla de sah

Un tanar, lovit de necaz, s-a dus la o manastire, departe, si i-a spus unui batran intelept:

- Viata m-a dezamagit. As dori sa ajung la lumina Dumnezeiasca, pentru a ma vindeca de suferinta, dar nu sunt in stare si o stiu prea bine. N-am sa pot petrece ani si ani in meditatie, austeritate si invatatura. Este peste puterile mele. Nu se afla oare o cale mai scurta, pentru unul ca mine?

Invatatorul l-a intrebat:

- Te-ai concentrat vreodata in viata ta asupra unui lucru?

- M-am nascut intr-o familie bogata. N-a trebuit sa muncesc niciodata. Ceea ce mi-a placut, intr-adevar, este jocul de sah. Imi petreceam aproape tot timpul cu jocul acesta.

Invatatorul a chemat un calugar. A fost adusa o tabla de sah si o sabie cu taisul ascutit, care stralucea in lumina soarelui. Invatatorul a asezat piesele pe tabla si i-a spus calugarului, aratandu-i sabia:

- Mi-ai jurat ascultare si credinta. A venit vremea sa mi-o dovedesti. Ai sa joci o partida de sah cu acest tanar, iar daca pierzi am sa-ti retez capul cu aceasta sabie. Daca insa castigi, am sa-i retez capul adversarului tau. Toata viata si-a inchinat-o sahului si n-a facut nimic altceva. Merita, asadar, sa i se taie capul daca pierde.

Cei doi jucatori s-au uitat la invatator si au vazut ca nu glumea. Au inceput sa joace. Din prima clipa, tanarul a simtit un firicel de sudoar curgandu-i pe spinare, pentru ca isi pusese viata in joc. Tabla de sah era lumea intreaga. Se facuse una cu ea, era el insusi o tabla de sah. A facut cateva miscari mai proaste, apoi adversarul sau, calugarul, a facut o greseala care a intors norocul de partea tanarului. Acesta a profitat si a atacat puternic. Pozitiile adversarului au slabit si au inceput chiar sa fie doborate.

Tanarul si-a privit adversarul pe furis, fara sa ridice capul. A vazut un chip inteligent si sincer, destul de muncit. S-a gandit la propria-i viata, searbada si neinsemnata. Si s-a simtit pe data cuprins de mila.

A facut inadins o miscare stangace, apoi inca una. Isi distrugea singur pozitiile. Avea sa piarda.

Atunci inteleptul a rasturnat tabla de sah, iar piesele s-au risipit in toate partile. Cei doi jucatori l-au privit cu uimire.

- Nimeni n-a pierdut, nimeni n-a castigat, a spus el. Nu va cadea niciun cap.

S-a intors apoi catre tanar si a grait astfel:

................................................................................

........

-Este nevoie de doua lucruri: concentrare si mila. Iar tu le-ai invatat azi pe amandoua.

Link to post
Share on other sites
  • 2 weeks later...

Iubire de sine si realitate

 

Un barbat i-a oferit fetitei sale in varsta de 12 ani o anumita suma de bani daca accepta sa tunda iarba. Fetita s-a apucat cu malt sarg de treaba si pana seara intreaga peluza era perfect tunsa, cu exceptia unui petic de iarba ramas intr-un colt.

 

Cand tatal i-a spas ca nu-i poate da banii, caci nu a respectat intelegerea, fetita i-a raspuns ca prefers sa uite de bani, dar nu este dispusa sa tunda ai iarba din acel petic.

 

Curios sa afle de ce, tatal s-a dus sa verifice portiunea de gazon netunsa. Chiar in mijlocul ierbii se afla o broasca raioasa mare. Fetitei i se facuse mila de ea si a refuzat sa o striveasca cu masina de tuns iarba.

 

Oriunde exista iubire, exista si dezordine. Ordinea perfecta ar face din aceasta lume un cimitir.

Anthony de Mello

Link to post
Share on other sites

Pilda gâştelor

Se spune despre unii oameni, mai ales despre femei, că sunt ca gâştele, când fac gălăgie, când vorbesc mult. Şi de multe ori femeile se supără dacă îndrăzneşti să le spui că sunt ca gâştele. Dar ce ştim noi despre gâşte?

Iată ce ne spune ştiinţa:

Când fiecare gâscă îşi mişcă aripile, ea creează un curent ascendent pentru pasărea imediat următoare. Zburând în formaţie de „V”, întregul stol măreşte raza de acţiune a zborului cu 71% faţă de cazul în care fiecare pasăre ar zbura pe cont propriu.

Oamenii care merg în formaţie, împreună, în aceeaşi direcţie şi au simţul comuniunii pot ajunge la destinaţia care şi-au fixat-o mai repede şi mai uşor pentru că ei călătoresc ajutându-se unii pe alţii.

Atunci când o gâsca iese din formaţie, simte imediat rezistenţa aerului şi intră rapid din nou în stol pentru a beneficia de curentul ascendent creat de pasărea din faţă.

Dacă am avea acest simt al gâştelor, am rămâne în formaţie cu acei oameni care merg în aceeaşi direcţie cu noi.

Când gâsca din frunte oboseşte, ea intră înapoi în formaţie şi o alta îi ia locul în frunte.

Este de bun simţ să cedezi locul atunci când ai o slujbă solicitantă sau o ascultare care te depăşeşte. E o dovadă a smereniei şi a responsabilităţii.

Gâştele din spate gâgâie pentru a le încuraja pe cele din faţă să menţină viteza.

Şi oamenii trebuie să-i încurajeze pe conducătorii lor, pe cei ce le conduc destinele, căci nu întotdeauna tăcerea e şi smerenie.

În sfârşit şi acest mesaj este important: dacă o gâscă se îmbolnăveşte sau este doborâtă de o împuşcătură şi iese din formaţie, alte două gâşte o însoţesc şi coboară cu ea pe pământ pentru a-i oferi ajutor şi protecţie. Acele două gâşte stau cu gâsca bolnava sau rănită până când poate zbura din nou sau până când moare; şi numai atunci pleacă singure sau cu o altă formaţie pentru a prinde din urmă stolul lor.

La fel să procedăm şi noi cu fraţii care ies din formaţie sau sunt „împuşcaţi în aripi” de vreun „vânător”. Să ne aducem aminte de acela care a preferat să îngrijească de un bolnav, decât să ajungă să se închine la Locurile Sfinte.

Dacă am avea simţurile gâştelor, ne-am sprijini unul pe altul aşa cum fac ele.

 

Oare am ajuns la măsura gâştelor? Nu mă refer la gălăgie şi vorbărie, că acolo le-am depăşit…

Link to post
Share on other sites

Destinul slugii Xu

 

Sluga unui negustor chinez Ali-Ban, pe numele sau Xu, adoarme in timpul orelor de munca la umbra unui cires. Il trezeste un barbat urat cu o cicatrice mare pe fata, acoperit de o manta si cu o coasa in mana. Era Moartea. Xu speriat, intreba cu groaza:

'Cine esti tu !?'

Barbatul ranji perfid si raspunse cu un calm izbitor:

'Eu sunt Moartea si am venit sa te anunt ca azi e ultima ta zi. Maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau, voi veni dupa tine. Nu ai cum scapa, iti cunosc deja si ultimul pas pe care il vei face inainte de acel moment.'

'Cine te-a trimis?' intreba Xu ingrozit

'Destinul' raspunse Moartea.

Vazand ca nu isi mai gaseste pacea, stapanul Ali-Ban se apropie de sluga sa Xu si il lua la intrebari. Dupa ce asculta cu atentie drama slugii, stapanul lua hotararea sa mearga cu acesta la Inteleptul din sat.

Inteleptul, isi scarpina barba alba si lunga, ofta de doua ori, il privi aprig pe Xu si conlcuziona:

'Tot ce putem face e sa incercam sa schimbam planurile de pe urmatoarea zi. Gandeste-te bine, unde trebuie tu sa fii maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau.'

Xu se gandi ce se gandi, transpira ce transpira si pana la urma raspunse:

'Unde sunt de obicei. La datoria stapanului meu.'

Toate privirile se indreptara acum spre Ali-Ban, care considerandu-se acum responsabil de viata slugii sale, se puse lung pe ganduri. Maine avea sa mearga la targul din satul X si drumul era anevoios pana acolo. Trebuia sa adape bine magarii inainte sa porneasca in zori de zi. Xu il va ajuta cu sacosele si cu amenejarea tarabei si ..asta e !

'Gata!' exclama Ali-Ban.. stiu unde ar trebui sa fii tu maine. In targul din satul X, alaturi de mine. Hotarasem asta cu doua saptamani in urma, cand am aflat unde se va tine targul exact si cata marfa aveam sa duc pentru taraba. Singur imi era imposibil sa ma descurc, asa ca deja vorbisem cu fratele meu sa imi imprumute in aceasta zi, o sluga care sa te inlocuiasca la casa.

Inteleptul incuviinta si hotarara ca a doua zi dimineata, Xu sa plece la un var de al sau in vizita, in satul Y, pentru doua zile. Apoi, dupa ce pericolul va fi trecut, avea sa se intoarca dn nou la stapanul sau care de data aceasta se va sacrifica pentru viata lui si va merge singur la targ.

Zis si facut.

A doua zi dimineata, pe drumul sau spre targul din satul X, negustorul Ali-Ban se intalni cu Moartea. O recunoscu dupa descrierea facuta de Xu in seara precedenta.

Moartea mergea la pas alert, cu coasa in spate, in directie opusa cu Ali-Ban.

'Unde mergi atat de hotarat' intreba negustorul ingrozit, scapand totodata urmatoarea intrebare .. 'sigur inaintezi pe directia buna? '

Moartea, fara a se opri din mars, ranji perfid acestuia:

 

'Nu am timp de pierdut. Am intalnire la ora amiezii cu sluga dumitale Xu, in satul Y'

Link to post
Share on other sites

Aparenta … Esenta …

Oare ce conteaza intr-adevar?

Aspectul unei persoane ? Sau sufletul unui om?

Ambalajul unui cadou? Sau cadoul in sine?

Aspectul meu? Sau fiinta din mine?

Se da o lupta, este un razboi crunt,

In mincinoasa aparenta multe adevaruri se ascund…

Esentele tari se tin in sticlute mici…

Oare adevaratele valori sunt in oameni singuratici?

Oare in toti cei care trec nevazuti ca niste umbre,

Se zbat adevarate valori, adevarate persoane, dar pierd mai multe lupte?

Nimeni nu va sti vreodata

Adevarata esenta, existenta adevarata…

Caci se vor lovi mereu de acelasi scut impermeabil,

De aceeasi aparenta in care totul este valabil…

Se vor lovi mereu de aceeasi aparenta,

Ce-si spune cu tarie cuvantul in a omului existenta…

 

Cinstirea Duminicii

Într-o Duminică din anul 1830, căpitanul unui vapor, care plutea pe râul Missisippi,

a poruncit unui marinar să descarce nişte pachete.

Marinarul spuse că nu-l lasă conştiinţa să lucreze Duminica.

- Du-te şi caută un om în locul tău.

- Şi aceasta e contra conştiinţei mele.

- Dacă e aşa, n-ai decât să părăseşti serviciul.

Omul îşi zise: "Dacă Dumnezeu vrea aşa, aceasta nu poate fi decât spre binele meu".

Şi a părăsit serviciul de pe vapor.

După câteva zile vaporul se scufundă şi cei mai mulţi dintre marinari au murit înecaţi.

Omul a scăpat, pentru că a ţinut cu orice preţ să sfinţească Duminica.

Link to post
Share on other sites

Cea mai nobilă faptă

Un om avea trei feciori şi le-a împărţit toată averea în afară de un inel, pe care l-a rezervat pentru cel care va face fapta cea mai nobilă. Feciorii plecară. După câteva luni se întoarseră.

Cel mai mare zise:

- Un negustor mi-a încredinţat o mare sumă de bani şi i-am restituit-o.

- Cu aceasta ţi-ai îndeplinit numai datoria, zise tatăl.

Al doilea zise:

- Eu am scăpat de la înec un copil, periclitându-mi viaţa.

Tatăl răspunse:

- A fost bine şi erai îndreptăţit s-o faci.

Al treilea zise:

- Eu l-am găsit pe cel mai mare duşman al meu, dormind pe marginea unei prăpăstii şi l-am trezit ca nu cumva să cadă în prăpastie.

Tatăl îi întinse inelul şi-i zise:

- Tu ai făcut fapta cea mai nobilă, căci ai împlinit porunca cea mai grea:

"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri"

Link to post
Share on other sites

Monologul lui Dumnezeu

 

M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata.

Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-Mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi.

Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la serviciu.

Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat.

Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, am surprins pentru tin cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea.

Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe.

Cand te intorceai de la munca, ti-am vazut oboseala si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat.

Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat, M-ai injurat.

Doream atat de mult sa-Mi vorbesti.Oricum ziua era, inca, lunga!

Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat.

Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine.

Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna.

Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat…

Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine.Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata..

Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau.

Te iubesc atat de mult incat te voi rabda.

Acum esti pe punctul de a te trezi din nou.

Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi, imi vei acorda putin timp din timpul daruit tie.

Iti doresc o zi buna si minunata ca sufletul tau luminos !

 

Al tau Tata, Dumnezeu.

Link to post
Share on other sites

Basmul din Carpaţi

 

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”

Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.

Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.

Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru

că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.

Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.

Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!

Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.

Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care

Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.

Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”

Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.

Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”

Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.

Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”

Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!

Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.

“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

 

- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos”

 

Link to post
Share on other sites
  • 7 months later...

Gandul zilei...

 

Un om si un caine mergeau pe un drum.

Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata isi dadu seama ca de fapt murise.

Isi aducea acum aminte clar ca murise iar cainele care mergea langa el,

murise chiar cu mai multi ani in urma.... Se intreba "...oare unde duce drumul asta?"

Dupa o vreme ajunsera amandoi in dreptul unui gard inalt de piatra.

Privindu-l mai de indeaproape, vazu ca era facut dintr-o marmura foarte fina.

Mai sus pe colina, gardul era intrerupt de o arcada care stralucea in soare..

Ajunsera acolo si vazu ca era incrustata cu perle iar aleea care ducea spre ea

parea pavata cu aur. El si cainele sau se apropiara de poarta si atunci observa

intr-o parte, un om sezand la un birou .

Il intreba:

- Scuzati-ma, unde ne aflam ?

- Aici e Raiul - raspunse acesta.

- Minunat, zise omul, pot sa va rog sa ne dati putina apa ?

- Bine'nteles, intrati inauntru. Am sa trimit imediat vorba sa vi se aduca niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.

- Prietenul meu, poate intra si el ? - intreba calatorul aratind inspre caine.

- Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale.

Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise

impreuna cu cainele sau.

Dupa inca o plimbare lunga si pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara,

dadura de o ferma a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici vorba.

Se apropie si vazu un cetatean sezand, rezemat de un copac si citind o carte.

- Scuzati-ma ! - i se adresa el. Aveti cumva putina apa?

- Da, desigur... e o cismea ceva mai incolo.

- Si pentru prietenul meu ? - aratand catre caine.

- Trebuie sa fie si o strachina chiar langa cismea.

Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa. Omul si cainele baura pe saturate. Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.

- Ce loc este acesta ? - intreba calatorul.

- Asta este raiul.

- Sant total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.

- Te referi la locul acela cu aleea de aur si zid de marmura ?... Ala e iadul.

- Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca Dv. ?!...

- Din contra, santem fericiti ca ei ii triaza intai pe cei care sant gata sa-si lase in urma

prietenii cei mai buni.

 

Uneori ne miram de ce prietenii continua sa redirectioneze glume spre noi, fara a ne scrie un singur cuvant...

Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

POVESTE DE PASTE

 

Intr-un oras, intr-o noapte geroasa, tocmai se starnise un viscol. Un baietel vindea ziare la coltul strazii, iar oamenii treceau cand si cand. Baietelului ii era atat de frig incat nici nu mai incerca sa mai vanda ziare.S-a dus la un politist si l-a intrebat:

'Domnule, stiti cumva din greseala un loc calduros unde ar putea dormi un baiat sarac in noaptea asta? Vedeti dumneavoastra, eu dorm ghemuit intr-un colt, mai jos, pe alee, si e ingrozitor de frig acolo in noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc caldut unde sa stau.'

Politistul s-a uitat la baiat si i-a raspuns: 'Du-te pe strada asta la vale si vei ajunge la o casa alba mare. Cand ajungi acolo, sa bati la usa si cand iti va deschide sa spui doar 'Ioan 3 cu 16' si te vor lasa sa intri.'

Si asa a si facut. A urcat treptele, a batut la usa si dupa cateva clipe i-a deschis o doamna Baiatul s-a uitat la ea si a zis: 'Ioan 3 cu 16'. Femeia i-a zis: 'Intra, fiule.' L-a luat inauntru si i-a aratat un leagan in fata unui semineu pe care sa se aseze si a plecat. Baiatul a stat acolo un timp, gandindu-se: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta incalzeste un baiat inghetat.'

Putin mai tarziu ea s-a intors si l-a intrebat:

'Iti este foame?'. El a raspuns: 'Ei bine, doar un pic. Nu am mancat de cateva zile si cred ca as putea da gata un pic de mancare.' Femeia l-a invitat in bucatarie si l-a invitat sa se aseze la o masa plina cu bucate. A mancat si iar a mancat pana ce nu a mai putut. Apoi s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta satura un bai at infometat.'

Apoi l-a chemat sus intr-o baie unde se afla o cada imensa plina cu apa calda si a stat acolo ca sa se inmoaie putin. Dupa ce s-a spalat, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta curata un baiat murdar..' Baiatul nu mai facuse niciodata o baie cu adevarat. Singura baie care a facut-o vreodata a fost cand statea langa un hidrant care era deschis.

Femeia l-a luat apoi si l-a dus intr-un dormitor, l-a infasurat cu un cearsaf, l-a pus pe un pat, l-a invelit cu o patura pana la gat, l-a sarutat de noapte buna si a stins lumina. In timp ce statea in intuneric si privea afara pe fereastra cum ningea in acea noapte geroasa, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta odihneste un baiat frant de oboseala.'

Dimineata, femeia a venit sus si l-a luat din nou in bucatarie, la acea masa plina de bucate. Dupa ce a mancat, ea l-a luat din nou si l-a asezat in acel leagan, in fata semineului si a luat o Biblie. S-a asezat in fata lui, uitandu-se la fata lui inocenta:

'Intelegi tu ce inseamna 'Ioan 3 cu 16'?' l-a intrebat ea gentil.

El a raspuns: 'Nu, doamna, nu inteleg. Am auzit prima oara cuvintele acestea aseara, cand politistul mi-a zis sa le folosesc.' Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 si a inceput sa-i vorbeasca despre Isus. Chiar acolo, in fata acelui semineu, baiatul si-a predat inima lui Isus. Stand acolo, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu i nteleg ce inseamna, dar cu siguranta salveaza un baiat pierdut.'

Stii tu, trebuie sa -ti marturisesc ca nici eu nu inteleg cum Dumnezeu a fost atat de binevoitor sa-L trimita pe Isus, Fiul Sau, sa moara pentru mine si Isus sa fie de acord sa faca un asemenea lucru. Nu inteleg agonia Tatalui si a ingerilor din ceruri in timp ce-L priveau pe Isus suferind si murind. Nu inteleg dragostea-I fierbinte pentru MINE ce L-a tinut pe Isus pe cruce pana la sfarsit. Nu inteleg, dar cu siguranta face ca viata sa merite traita.

 

Ioan 3:16

'Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.'

 

Link to post
Share on other sites

O Poveste Cutremuratoare

 

"Se spune ca la marginea unui sat,statea Insusi Dumnezeu rastignit pe cruce.Oamenii veneau mereu la capatul satului pt. a-i cere Domnului sa le implineasca dorintele pe care ei le aveau.Si astfel vin oameni in fiecare zi si spun: Doamne Iisuse,te rog ajuta-ma, sa imi gasesc un loc de munca mai bun, ajuta-ma Iisuse sa ma casatoresc cu un baiat harnic, da-mi Doamne o masina mai buna, o casa mai frumoasa...si tot felul de cereri.

Domnul Iisus, era istovit de greutatile care i le provoca crucea, era aproape sfarsit de atata durere, insa nimeni nu venea macar cu o cana de apa,o bucatica de mancare,un gand bun,sau orice simplu gest care sa-I aline durerile.Era parasit de toti,era singur acolo rastignit pe o cruce la marginea satului, nimeni nu era interesat sa-L viziteze, ci doar atunci cand aveau trebuinta de ceva.(Intocmai asa facem si noi,il parasim mereu pe Domnul,dar totdeauna ne intoarcem la El, numai atunci cand avem probleme sau dorim sa ne daruiasca ceva.)

Iar El,mereu cu o dragoste parinteasca ii privea, si le zambea, si le implinea toate dorintele lor.Dar ei,in bucuria lor,fugeau grabiti spre casa, uitand si sa-I multumeasca.Domnul astepta,si mereu astepta ca sa vina cineva sa Il dea jos de pe cruce, si sa-L primeasca in casa lor.Insa nimeni nu se gasea.Domnul Iisus,sleit de puteri,plin de rani si sange,aproape de moarte, cu o ultima suflare ii roaga sa-L dea jos de pe cruce,si sa-L primeasca in casa lor pt. a le aduce o mare bucurie: viata vesnica.Oamenii mai cu o jumatate de gura se hotarasc intr-un final sa-L elibereze, si Il duc in Casa Sa, Sfanta Biserica.Preotul este rapid anuntat ca urmeaza sa vina in Biserica Domnul Iisus.Acesta cand Il vede,ii spune mai pe ocolite ca nu Il poate primi: Vezi tu Doamne,noi aicea avem unele obiceiuri, nu putem renunta la ele,stii Tu cum este...si astfel se scuza.Domnul,cu lacrimi in ochi, pleaca indurerat,si ii roaga pe oamenii de fata daca Il primesc in casele lor.Oamenii toti refuzand,ii spun Domnului: Vezi Tu Doamne,noi nu putem sa Te primim in casele noastre,dar ce-ar fi sa vii Tu din nou, ca Sa te rastignim pe cruce? Domnul Iisus vazand dorinta arzatoare a oamenilor, cu lacrimi de sange se pleaca supus,si cu toata dragostea accepta sa fie din nou rastignit de catre cei pe care El i-a creat.Si astfel merge din nou sa se rastigneasca, indurand din nou acele groaznice suferinte, rabdand din nou loviturile ciocanelor care Ii zdrobesc mana si picioarele cu piroane imense.Acea Mana,care ne-a creat pe noi.Si astfel Domnul Iisus, moare din nou singur si uitat, fiind rastignit de acei carora le facuse atata bine...

 

Este cutremuratoare aceasta pilda! La prima impresie suntem foarte suparati pe acei oameni care au fost in stare de o astfel de grozavie: sa-L rastigneasca din nou pe Domnul. Dar dati-mi voie sa va spun ca acei oameni suntem noi! Eu si tu Il rastignim din nou pe Domnul prin pacatele noastre.Intocmai acelor oameni Il luam pe Domnul si din nou

Il rastignim si Il omoram. De fiecare data cand pacatuim, Il biciuim iarasi pe Domnul Iisus cu bice fara de numar,strapungand carnea si facand sa tasneasca sangele, lasandu-L aproape mort; Ii punem din nou o coroana de spini pe cap, Il batjocorim si scuipam si batem din nou pe Acela Care ne-a iubit inca de dinaintea intemeierii lumii.Ganditi-va ca atunci cand facem un pacat grav, chiar noi insine ii batem Domnului piroane in maini si in picioare.Insasi noi ridicam in sus ciocanul si izbim cu o ura mare piroane in Mainile care ne-a creat si ne-a daruit viata, si atatea lucruri frumoase sa ne putem bucura de ele. Insa, in clipa cand tu pironesti pe cruce din nou mainile Domnului, El te priveste cu toata dragostea,si se roaga pt. tine,spunand: Tata iarta-l caci nu stie ce face,nu ii socoti lui pacatul acesta! Si asteapta ca tu sa te intorci din calea cea rea,si sa iti para rau pt. cele ce ai facut.

 

Dar azi,Domnul Iisus cel Rastignit este mereu prezent printre noi.El este prezent in acea cruce de la marginea drumului(care intruchipeaza rastignirea Lui),si se uita mereu la noi,ori de cate ori trecem pe langa ea, si asteapta sa ne oprim din drumul nostru si macar pt. o secunda sa ne gandim la ce a facut El pt. noi, si sa-I multumim.Dar vai! Adesea trecem pe langa ea nepasatori(ca si cum nu am fi intalnit-o in calea noastra); nici macar o simpla inchinare nu ne facem in cinstea Lui, si ne vedem mai departe de drum.Iar El ramane din nou singur rastignit pe cruce,plangand lacrimi amare, caci toti L-am uitat.

 

Pe Domnul nu acele chinuri de nedescris Il dor cel mai tare,ci faptul ca tu Il refuzi mereu pe El,si nu vrei sa-L primesti in viata ta.Iar astfel pt. tine El moare in zadar...Nu vrei tu sa-L primesti pe Domnul Iisus in casa ta,in inima ta,si sa incepi o viata noua alaturi de El, o viata plina de binecuvantari, avandu-L pe El ca Tata,avandu-L pe El la carma vietii tale? Vrei tu sa-L lasi acolo rastignit pe cruce,sa treci nepasator pe langa El,lasandu-L sa moara singur si uitat in cele mai grozave chinuri? Vrei tu sa-L lasi pe El,Cel care si-a dat viata pt. tine? O, daca vrei sa-I alini suferintele,daca doresti sa-L dai jos de pe cruce,pt. a nu muri iarasi in zadar pt. tine, deschide-I Lui inima ta si spune-I ca-L primesti pe El ca Domn si Mantuitor in viata ta, ca iti pare nespus de rau ca L-ai rastignit din nou pe cruce datorita pacatelor tale; ca de azi inainte incepi o viata noua, una de COPIL AL SAU. Iar El te va primi cu lacrimi de bucurie in ochi, cu bratele larg deschise, imbratisandu-te, si multumindu-ti ca te-ai decis sa Il alegi si sa-L urmezi pe El.Si vei simti ca de azi inainte nu mai esti singur, fiindca il ai pe El,cea mai mare comoara.

Link to post
Share on other sites

Conştient fiind, totuşi, că sunt pe topicul cu povestiri şi poveştioare... am o nelămurire. Poate mă ajutaţi în privinţa asta.

Ioan 3:16

'Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu

"Se spune ca la marginea unui sat,statea Insusi Dumnezeu rastignit pe cruce.Oamenii veneau mereu la capatul satului pt. a-i cere Domnului sa le implineasca dorintele pe care ei le aveau.Si astfel vin oameni in fiecare zi si spun: Doamne Iisuse,te rog ajuta-ma, sa imi gasesc un loc de munca mai bun, ajuta-ma Iisuse sa ma casatoresc cu un baiat harnic, da-mi Doamne o masina mai buna, o casa mai frumoasa...si tot felul de cereri.

Domnul Iisus, era istovit de greutatile care i le provoca cruceaai mare comoara.

Isus ăsta, nu era fiul lui Dumnezeu? :rolleyes:

Link to post
Share on other sites
Conştient fiind, totuşi, că sunt pe topicul cu povestiri şi poveştioare... am o nelămurire. Poate mă ajutaţi în privinţa asta.

 

 

Isus ăsta, nu era fiul lui Dumnezeu? :rolleyes:

 

Tu ce faci acum? Cauti sustinere?

 

 

Link to post
Share on other sites
  • 3 weeks later...

DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALTII

 

"Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul

-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final,inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

 

 

"Sa va fie zilele pline de iubire, pace si lumina."

Mahatma Gandhi

Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

CRUCEA

 

Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, L-a întrebat pe Dumnezeu:

– De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară? Am obosit de problemele zilnice!

 

Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergînd în pas lent, fiecare dintre ei purtîndu-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atîta mers. Pe lîngă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca la alţii. S-a oprit atunci, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată dintr-însa. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întîmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adîncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe Tărîmul Fericirii Veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie.

 

A observat că oamenii alături de care a mers pînă atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plîns, spunînd: „Vai, de-aş fi ştiut...”.

 

După ce s-a trezit, nu I-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.

 

Link to post
Share on other sites
CRUCEA

 

Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, L-a întrebat pe Dumnezeu:

– De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară? Am obosit de problemele zilnice!

 

Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergînd în pas lent, fiecare dintre ei purtîndu-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atîta mers. Pe lîngă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca la alţii. S-a oprit atunci, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată dintr-însa. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întîmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adîncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe Tărîmul Fericirii Veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie.

 

A observat că oamenii alături de care a mers pînă atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plîns, spunînd: „Vai, de-aş fi ştiut...”.

 

 

Am rugamintea sa sapati o idee la gramatica.

 

Considerati asta o cerinta.

 

 

 

După ce s-a trezit, nu I-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.

 

 

CRUCEA

 

Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, L-a întrebat pe Dumnezeu:

– De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară? Am obosit de problemele zilnice!

 

Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergînd în pas lent, fiecare dintre ei purtîndu-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atîta mers. Pe lîngă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca la alţii. S-a oprit atunci, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată dintr-însa. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întîmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adîncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe Tărîmul Fericirii Veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie.

 

A observat că oamenii alături de care a mers pînă atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plîns, spunînd: „Vai, de-aş fi ştiut...”.

 

 

 

 

 

După ce s-a trezit, nu I-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.

 

Am rugamintea sa sapati o idee la gramatica.

 

Considerati asta o cerinta.

 

 

Link to post
Share on other sites
CRUCEA

 

Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, L-a întrebat pe Dumnezeu:

– De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară? Am obosit de problemele zilnice!

 

Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergînd în pas lent, fiecare dintre ei purtîndu-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atîta mers. Pe lîngă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca la alţii. S-a oprit atunci, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată dintr-însa. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întîmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adîncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe Tărîmul Fericirii Veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie.

 

A observat că oamenii alături de care a mers pînă atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plîns, spunînd: „Vai, de-aş fi ştiut...”.

 

După ce s-a trezit, nu I-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.

 

 

...NOVICE :hatoff:

Link to post
Share on other sites
  • 1 month later...

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...