Jump to content
Vesperala Forum
BigDefender

Povestiri cu tâlc

Recommended Posts

Când se termină noaptea şi când începe ziua?

 

Un rabin, aşezat în mijlocul studenţilot săi, le-a pus o întrebare grea:

- Când se termină noaptea şi când începe ziua?

Un student exclamă:

- Când poţi să faci de la distanţă diferenţa între capre şi oi. Atunci se termină noaptea.

Un altul spune:

- Când poţi să faci diferenţa dintre un smochin şi un măslin. Atunci se ivesc zorile.

Rabinul tăcea.

Văzându-l că nu spune niciun cuvânt, studenţii îl întrebară:

- Dar tu, rabine, ce crezi?

Preotul mai tăcu puţin, apoi le spuse:

- Când întâlneşti o femeie albă sau neagră şi exclami "Soră!", când întâlneşti un bărbat sărac sau bogat şi strigi "Frate!", atunci se termină noaptea şi începe ziua...

 

Ne-am născut cu toţii după chipul şi asemănarea Lui. Asemănători sau diferiţi, trebuie să trăim cu toţii ca fraţi şi surori.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Acelasi lucru... în alte cuvinte

 

Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu cretă albă: "Vă rog, ajutaţi-mă, sunt orb!". Un ziarist trecu prin zonă şi văzu foarte puţini bani în pălăria orbului. Fără să ceară încuviinţarea, luă plăcuţa de lemn, o întoarse, pe dos, scrisese altceva, o puse din nou la picioarele orbului şi plecă.

Spre seară, jurnalistul respectiv se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum, pălăria lui era plină de bani. Şi monede, şi bacnote. Cu simţurile dezvoltate din pricina lipsei de vedere, orbul recunoscu paşii ziaristului. Îl întrebă dacă el cel care i-a rescris mesajul de pe plăcuţă şi, dacă da, ce anume scrisese. Ziaristul răspunse:

- Nu am scris nimic din ce ar putea fi în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că am exprimat totul în alte cuvinte. Şi plecă liniştit mai departe.

Orbul a aflat foarte târziu ce scrisese ziaristul pe plăcuţa de lemn. Mesajul era următorul: "Şi astăzi e primăvară în Paris, şi eu tot nu o pot vedea..."

MORALA

De multe ori, când lucrurile nu ne mai reuşesc aşa cum am dori, e o idee bună să schimbăm strategia.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Alegerea

 

Un om care se simţea veşnic împovărat de greutăţile vieţii se plânse unui maestru spiritual vestit.

"Nu mai pot! Viaţa mi-e un chin!"

Maestrul luă o mână de cenuşă şi o lăsă să cadă într-un pahar plin cu apă curată, bună de băut, pe care-l avea pe masă, spunând:

"Acestea sunt suferinţele tale".

Toată apa se tulbură şi se murdări.

Maestrul aruncă apa, luă o altă mână de cenuşă la fel cu cea dinainte, i-o arătă omului nostru, se apropie de fereastră şi o aruncă în mare.

Cenuşa se împrăştie într-o clipă, iar marea rămase la fel ca înainte.

"Vezi?, îl lămuri înţeleptul...În fiecare zi trebuie să alegi între a fi un pahar de apă sau marea".

MORALA:

Prea multe inimi neîncăpătoare, prea multe suflete şovăitoare, prea multe minţi nepricepute şi braţe închise.

Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrăzneala prostească, temeritatea inconştientă, ci adevăratul curaj, care în faţa fiecărei probleme spune liniştit : "Există cu siguranţă o soluţie pe undeva, iar eu o voi găsi".

Share this post


Link to post
Share on other sites

Apusul: Istorioară pentru suflet

 

Odată, demult, un misionar străbătea Munţii Stâncoşi împreună cu un tânăr indian care-i era şi călăuză.

În fiecare seară, la acelaşi moment al apusului, tânărul indian se îndepărta, se întorcea spre soare şi începea sa se mişte pe ritmul unei melodii suave şi pline de nostalgie pe care o cânta încet.

Tânărul care dansa şi cânta cu faţa spre soarele ce se stingea, era o privelişte care-l umplea pe misionar de o curiozitate plină de admiraţie. Într-o zi, îl întrebă pe ghidul său: "Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l împlineşti în fiecare seară"?

"O, e ceva foarte simplu, răspunse tânărul. Eu şi soţia mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze. Astfel, chiar dacă suntem departe cântăm şi dansăm împreună".

 

Când apune soarele, tu cu cine dansezi?

Share this post


Link to post
Share on other sites

Îmi eşti, cu adevărat, frate...

 

Un bun prieten al meu, îmi cere, de Crăciun, să mă duc în pădure, să tai un brăduţ şi să i-l trimit spre a-şi împodobi cu el apartamentul de la oraş şi a-şi bucura cu prezenţa lui copiii.

N-am tăiat niciodată un brad tânăr, convins că asta e o crimă. Dacă tai acum un brad, fie el brad de Crăciun, prietenului acesta al meu îi fac o bucurie, iar mie o mâhnire. Cui să ţin partea? Stau şi mă frământ şi nu mă pot hotărî: Să tai bradul? Să nu-l tai? Iau, în cele din urmă, toporul şi mă duc într-un anume loc din pădure unde ştiam eu un pâlc de brazi tineri tocmai potriviţi pentru ceea ce prietenul acesta al meu îmi cere. Ajung la locul cu pricina. Am în faţă câţiva brăduţi verzi, frumoşi, fragezi ca nişte prunci în primii lor ani de viaţă. Emană o mireasma sănătoasă de cetină şi răşină care mă îmbată. Mă opresc în faţa unuia dintre ei, ales la întâmplare, îmi trec toporul dintr-o mână într-alta şi nu pot lua o decizie: să-l tai? să nu-l tai? E şi el o fiinţa, la urma urmei. Şi la facerea ei Dumnezeu n-a pus mai puţină trudă decât la facerea oricăruia dintre semenii mei. Pe mine dacă mă agresează cineva pot să mă apăr, pot să strig, să plâng, să cer ajutor. El nu poate.

 

Stau, în continuare, lângă el, oscilând între gândul că trebuie să-l tai ca să împlinesc bucuria prietenului meu de la oraş şi acela că, tăindu-l, pe amândoi o să ne doară. Brăduţul stă drept în faţa mea. Sunt nehotărât. E o tăcere în pădure, o neclintire ca de început de lume. Tac. Tac adânc şi în miezul acestei tăceri mi se pare că aud un glas: "Nu ţi-i milă? Ce rău ţi-am făcut de vrei să-mi iei viaţa?" Tresar. Brăduţul a vorbit cu adevărat sau e doar un ecou al gândului meu? Halucinarea? Mă apropii de el, îi mângâi tulpina subţire, brun-lucioasă. Pare un trup de prunc nevinovat. Îmi trec mâinile prin crenguţele lui cu senzaţia că le trec prin părul unui copil. Arunc toporul. "Iartă-mă, brăduţule! Am vrut să te omor, să fac din moartea ta bucuria unui semen de-al meu. Nu e drept, nu e corect, nu e cinstit. Iartă-mi gândul ticălos!"

Ajuns acasă, mă trântesc pe un pat şi, în scurt timp, adorm. Şi am un vis în care aud cum brăduţul îmi grăieşte: "Îmi eşti, cu adevărat, frate..."

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cel mai bun vin

 

Un bărbat şi o femeie se căsătoriră la o vârstă înaintată şi spre marea lor bucurie şi surprindere avură un copil. Îl crescură cu toată iubirea şi grija lor şi, deşi erau foarte săraci îl trimiseră la şcoala unui înţelept pentru ca şi sufletul să-i fie cultivat. Întors acasă, băiatul avea o singură dorinţă: aceea de a se revanşa faţă de părinţii săi.

 

"Ce lucru aş putea face care să vă facă într-adevăr plăcere?"

"Lucrul cel mai drag nouă eşti tu, fiule", răspunseră bătrânii. "Dar dacă totuşi ţii să ne faci un dar, adu-ne puţin vin. Ne place foarte mult şi sunt ani de zile de când n-am mai băut un strop măcar..."

 

Băiatul nu avea o leţcaie. Într-o zi, pe când mergea prin pădure să taie lemne, îşi beeeeep mâinile în apa care curgea dintr-o cascadă enormă şi bău: i se păru că apa avea gustul celui mai bun şi mai limpede vin pe care-l gustă vreodată. Umplu un ulcior pe care-l avea cu el şi se întoarse în grabă acasă.

 

"Iată darul meu", le spuse părinţilor. "Un ulcior de vin doar pentru voi".

Părinţii gustară apa şi, deşi nu simţeau decât gustul apei, îi zâmbiră şi-i mulţumiră din inimă.

"Săptămâna viitoare vă voi aduce un altul", le spuse băiatul. Şi aşa făcu multe săptămâni la rând. Bătrânii intrară în joc: băură apa cu mult entuziasm şi erau bucuroşi să vadă fericirea înflorind pe chipul fiului lor.

 

Astfel, se întâmplă ceva nemaipomenit: bolile şi ridurile le dispărură. Ca şi cum acea apă ar fi avut ceva miraculos...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cei doi tăietori de lemne: Istorioară pentru suflet

 

Doi oameni munceau în aceeaşi pădure taind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau securile cu aceaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea.

Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.

La apus, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase! Începuseră în acelaşi timp şi cei doi copaci erau la fel!

Primul tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor!. "Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?"

Celălalt zâmbi: "Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea."

 

Spiritul tău e asemenea securii. Nu-l lăsa să se ruginească. Ascute-l puţin în fiecare zi.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Constructori si gradinari

 

…fiecare om, de-a lungul vietii, poate sa aiba doua atitudini: sa construiasca sau sa planteze.

Constructorii pot petrece ani intregi lucrand la proiectele lor, insa intr-o zi vor termina ceea ce fac. Atunci se opresc si se simt limitati de propriii pereti.

Viata isi pierde sensul atunci cand constructia s-a realizat.

Dar mai sunt si cei care planteaza. Uneori ei au de suferit din cauza furtunilor, a anotimpurilor, si rareori au odihna. Spre deosebire de o cladire, gradina creste necontenit si insusi faptul ca are nevoie de grija gradinarului face ca, pentru el, viata sa fie o mare aventura.

Gradinarii se vor recunoaste intre ei, fiindca stiu ca in povestea fiecarei plante sta cresterea intregii planete Terra.

 

Paolo COELHO – Brida

Share this post


Link to post
Share on other sites

Încrederea

 

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.

- Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniştească omul - lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!

- Măi, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine când - uite! - nu avem unde sta peste noapte?!

în sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.

Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.

- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine."

 

"Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre

mai bine decât am putea-o face noi înşine. " (Sfântul Vasile cel Mare)

Share this post


Link to post
Share on other sites

POVESTE DE CRĂCIUN

 

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti... A fost odată, în vremuri deloc îndepărtate, într-un sătuc mic-mic, o famile de ţărani care avea doi copii. Tatăl nu credea în Dumnezeu şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul. Soţia lui credea însă, şi ea şi-a crescut copiii astfel încât să aibă credinţa în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice.

Într-un ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia şi-a luat copiii la o slujbă creştină în satul în care locuiau. L-a invitat şi pe el, dar a refuzat:

"Prostii, dacă ar exista într-adevăr Dumnezeu, iar Iisus ar fi fiul Său, de ce l-ar fi trimis El pe pământ cu chip de om? Dacă e atotputernic, de ce să se coboare El până la nivelul nostru? Nu pot să cred aşa ceva, n-are nici un înţeles!"

Aşa că ea şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă. N-a trecut mult şi vântul a început să bată mai tare, viscolind zăpada. În timp ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă. S-a aşezat să se odihnească înainte de a aprinde focul pentru a încălzi casa peste noapte. Şi chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă unul. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă prin viscol mai mult de câteva urme pe zăpadă. Când vântul s-a mai liniştit, el a mers afară să vadă ce anume a lovit fereastra. Pe câmpul de lângă casă a văzut un stol de gâşte sălbatice. Se părea că ele zburau spre ţările calde pentru perioada de iarnă, când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. Păsările s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de geam. Ţăranul, om cu inima caldă, iubitoare, s-a gândit că le-ar putea adăposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau să mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.

"Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele să stea. Este călduroasă şi sigură, ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii."

Aşa că a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi a aşteptat, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Gâştele dădeau însă din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna aceasta pentru ele. Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar tot ce a reuşit a fost doar să le sperie, şi ele s-au mutat mai departe. Ţăranul a intrat în casă şi a ieşit apoi cu o bucată de pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles. S-a dus în spatele lor şi a încercat să le îndrepte spre fermă, dar ele s-au speriat şi mai tare. S-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.

Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să ajungă în locul unde le-ar fi fost cald şi unde ar fi fost în siguranţă.

"De ce nu mă urmează?! Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?"

Tot gândindu-se la asta şi-a dat seama că ele pur şi simplu nu vor urma un om.

"Doar dacă aş fi unul de-al lor, aş putea să le salvez!", a spus el tare.

Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre celelalte direct spre fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur. Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte:

"Doar dacă aş fi unul de-al lor, atunci le-aş putea salva!"

Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme:

"De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe pământ şi să trăiască în trup de om?"

Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca si gâştele – orbi, pierduţi, disperaţi. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să ne arate calea şi să ne salveze.

"Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului!"

Privirile i s-au luminat când a înţeles. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit contemplând acest minunat gând. Ani de îndoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. A îngenunchiat în zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui:

"Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!"

Share this post


Link to post
Share on other sites

Zidul inimii

 

Într-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire.Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.

 

"Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune", gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe - chiar dacă nu îndelungate - ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.

 

Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim "o piatră în plus în zidurile altora".

Share this post


Link to post
Share on other sites

"Se spune ca atunci demult, dupa ce Isus s-a nascut si a primit - acolo in pestera - darurile aduse de Magi, un copil a ramas langa usa. Il privea pe Isus si nu indraznea sa se apropie, dar nici sa plece nu dorea. Isus, Copilul Divin, l-a chemat sa vina langa El.

- Nu! Imi pare rau, dar nu pot!

- De ce? l-a intrebat Isus.

- Pentru ca nu ti-am adus nici un dar.

- Asta nu e o problema. Poti sa-mi daruiesti desenul pe care l-ai facut azi, la scoala.

- Imposibil. Este atat de urat, ca toti copiii au ras de el.

- Atunci, poate ai sa-mi dai farfuria din care ai mancat pranzul.

- Nu se poate, ca am spart-o.

- Si nici cuvintele pe care i le-ai spus mamei tale, dupa pranz?

- Cum crezi ca as putea sa-ti daruiesc niste cuvinte care... erau minciuni? Ca i-am spus mamei ca farfuria am spart-o din greseala, dar de fapt asa am vrut - ca nu mi-a placut mancarea.

- Apropie-te fara sa te temi si intelege ca mie poti sa-mi oferi tot ceea ce ceilalti resping, tot ceea ce este stricat. Chiar si minciunile, pe care eu pot sa le transform. Si... nu uita sa vii in fiecare zi, sa ma vezi."

Share this post


Link to post
Share on other sites

Pentru ce suntem aici?

 

Multi cred ca au descoperit raspunsurile in religiile lor sau in materialismul lor. Altii dispera si isi irosesc viata si averea incercand sa inteleaga sensul vietii. Foarte putini accepta ca aceasta intrebare sa ramana in alb, traind clipa, fara sa-si faca griji pentru urmari sau consecinte. Numai curajosii si cei care cunosc Traditia Soarelui si pe cea a Lunii cunosc singurul raspuns posibil la aceasta intrebare: NU STIU. La inceput, asta te poate speria si te poate face sa te simti parasit in fata lumii, a lucrului lumii, si chiar in fata sensului existentei tale. Totusi, dupa ce treci de prima sperietura, putin cate putin te obisnuiesti cu singura solutie posibila: sa-ti urmezi visele. Sa ai curajul sa faci mereu pasii pe care ti-i doresti e singurul fel de a arata ca te increzi in Dumnezeu. Odata ce acceptam acest adevar, viata capata un sens sfant si ne incearca aceeasi emotie pe care a simtit-o Fecioara Maria, intr-o dupa-amiaza oarecare a existentei sale obisnuite, a aparut un strain si i-a facut o oferta. “Faca-se voia ta”, i-a spus Fecioara. Pentru ca ea a inteles ca cea mai inalta forma de maretie pe care o fiinta umana o poate trai este acceptarea Misterului.

 

Paolo COELHO – Brida

Share this post


Link to post
Share on other sites

- TE-AM FACUT PE TINE!

 

Un om credincios mergea prin oras intr-o zi geroasa de ianuarie si vazu o fetita in zdrente care cerea de pomana. Atunci, isi indrepta gandul spre Dumnezeu si zise:

- Doamne, cum poti rabda una ca aceasta? Te rog,fa ceva!

Pe seara, stand in fata televizorului, la stiri, vazu copii lasati singuri in casa, de parinti plecati sa se distreze, arsi de o soba lasata nesupravegheata; mai vazu apoi, un copilas legat cu lantul de piciorus, de catre o mama la fel de iresponsabila si altul inchis intr-o cusca ca sa nu faca obraznicii, si iar se ruga lui Dumnezeu zicand:

- Doamne, cata mizerie si nedreptate, te rog,fa ceva!

Se culca intr-un tarziu cu sufletul apasat de tristete dupa ce isi facu rugaciunea de seara si, in timpul noptii, Dumnezeu ii spuse direct:

 

- TE-AM FACUT PE TINE!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Alexandru cel Mare

din "Ilustratii fierbinti" de Wayne Rice

 

Alexandru cel Mare, unul dintre cei mai mari generali ai tututror timpurilor a cucerit aproape intreaga lume cunoscuta in vremea sa, cu ajutorul vastei sale armate. Intr-o noapte, in timpul unei campanii, neputand sa doarma, a iesit sa se plimbe printre corturile taberei sale.

In timp ce se plimba a gasit un soldat care dormea in timpul serviciului de garda - o greseala capitala. Pedeapsa pentru asemenea greseli era, uneori, moartea pe loc, alteori, comandantul punea smoala pe soldatul adormit si o aprindea.

Soldatul s-a trezit cand Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscandu-si generalul, tanarului i s-a facut frica.

"Stii care este pedeapsa pentru adormitul in garda?", l-a intrebat acesta pe soldat.

"Da, domnule general" a raspuns soldatul cu o voce tremuranda.

"Soldat, care este numele tau?" a intrebat Alexandru cel Mare.

"Alexandru, domnule general."

Alexandru cel Mare a repetat interbarea: "Care este numele tau?"

"Numele meu este Alexandru, domnule general", a repetat soldatul.

Marele general a intrebat pentru a treia oara, cu o voce mai puternica:"Care este numele tau?"

Si din nou, a treia oara, soldatul a raspuns cu si mai multa frica:"Numele meu este Alexandru, domnule general."

Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tanarul soldat, l-a privit drept in ochi si i-a spus: "Soldat, schimba-ti numele sau daca nu, schimba-ti caracterul."

 

Morala: fiecare om isi insuseste caracterul celui pe care-l slujeste, il iubeste sau il admira.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Beneficiile stabilirii scopurilor

 

A avea scopuri ne poate imbogati viata in mai multe feluri:

 

Motivare – Scopurile sunt pietrele de temelie ale motivatiei. Ne dau un motiv de a ne ridica si a merge mai departe.

 

Independenta – Scopurile ne ajuta sa preluam conducerea asupra vietii noastre. In loc sa urmarim multimea sau sa ratacim, ne alegem propria cale, cea care duce spre implinirea ambitiilor noastre.

 

Directie – Scopurile ne dau o destinatie. Este mult mai probabil sa ajungem undeva atunci cand stim incotro ne indreptam.

 

Sens – Scopurile ne dau sens. Viata are sens atunci cand ne este clar ce vrem. In loc sa existam doar de la o zi la alta, scopurile ne dau motive sa incepem sa traim adevarat.

 

Placere – Scopurile sunt antidotul pentru cea mai temuta dintre toate bolile sociale: plictiseala. Cum poti sa fii plictisit cand ai lucruri captivante de facut? Scopurile fac vietile noastre mai distractive, mai interesante si mai provocatoare.

 

Implinire – Scopurile, mai mult decat orice altceva, ne ajuta sa ne atingem potentialul. Stabilirea scopurilor ne ajuta sa vedem ce este posibil. Fiecare pas reusit spre atingerea lor intareste increderea. Fiecare scop indeplinit ne ajuta sa vedem mai mult din ce este posibil si conduce spre noi goluri si spre mai multe succese.

 

Hal URBAN – Cele mai importante lectii de viata

Share this post


Link to post
Share on other sites

Daca te indoiesti vreodata de valoarea ta...aminteste-ti cum te vede Tatal tau ceresc :

 

* Poate ca nu Ma cunosti, dar Eu stiu totul despre tine ( Ps. 139:1)

* Ai fost creat dupa chipul Meu ( Gen. 1:27)

* In Mine ai viata, miscarea si fiinta ( Fapte 17:28)

* Esti vlastarul meu ( Fapte 17:28)

* Te cunosteam inainte de a fi fost conceput( Ier, 1:4-5)

* Nu esti o greseala, caci toate zilele vietii tale sunt scrise in cartea Mea ( Ps 139:16)

* Am hotarat momentul exact al nasterii tale si locul unde vei locui ( Fapte 17:26)

* Ai fost creat intr-un mod tainic si minunat ( Ps 139:16)

* Te-am tesut in pantecele mamei tale ( Ps 139:13)

* Te-am adus la viata in ziua in care te-ai nascut ( Ps 71:6)

* Esti bunul Meu cel mai de pret ( Ex 19:5)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Portretul tatalui

 

In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.

Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.

Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?

Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.

Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:

- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.

Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.

Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn.

Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:

- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.

Atunci judecatorul a zis.

- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.

 

Acesta este inceputul biruintii,

In viata sa-ti cinstesti intai, parintii.

Share this post


Link to post
Share on other sites

O poveste dureroasa...si adevarata!!!

 

" Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.

Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:

- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?

Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...

George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.

Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.

Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:

- Ma straduiesc, mama.

Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.

Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.

La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:

- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?

- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.

- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.

Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.

Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.

Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.

Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.

In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.

Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.

- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

 

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:

- Fiul meu e muzician.

-Fiica mea e medic.

Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:

-Fiul meu, merge. Si e perfect.

Sharon Drew Morgen

Share this post


Link to post
Share on other sites

Un loc de sacrificiu

 

" Credinta pe care o avem cand ne rugam Lui este ca, cerem ceva dupa voia Lui ne asculta" 1 Ioan 5:14 NIV

Crestinismul e o farsa! imi tot repetam eu, cu furie.

Aplecandu-ma deasupra patutului fetitei mele, o priveam dormind- fetita mea dulce, Kim, cu parul auriu ce stralucea in soare, si cu ochii de un albastru la fel de pur, ca al cerului senin...Ochii imi inotau in lacrimi, fiind cuprinsa de teama pe care orice mama o incearca atunci cand copilul ei este pandit de pericol.

La inceput am simtit nevoia sa o protejez si apoi am fost cuprinsa de o furie oarba. Eu si Kim aveam probleme si ma simteam inutila. Nu exista nici o scapare.

Nelinistita, m-am retras in sufragerie. luand factura de la ultima vizita medicala, mi-am spus: " Atatea consultatii...Si...pentru ce?"

La ultima intalnire, l-am confruntat pe doctorul Rubinstein si l-am rugat sa-mi spuna adevarul, desi nu voiam sa-l aud...

- Kim, va muri? Trebuie sa stiu!

- Nu-ti pot raspunde, are sanse de supravietuire, in cazul in care tratamentul da rezultate.

In sala de examinare, am privit chipul dragalas al lui Kim, stalcit de durere. Frica ei, imi frangea inima. Tinandu-mi copilul in brate, m-am intors catre medic.

- Daca si iar daca! Numai asta aud, de 16 luni incoace. Kim suporta injectiile astea dureroase, o data la doua saptamani, inca de cand s-a nascut. Nu vezi cum tipa, si cum plange? Numai atat imi poti spune?

Intelegand ca eram speriata si nervoasa, doctorul nu s-a simtit jignit...

- Numarul limfocitelor este mai scazut ca oricand, mi-a spus el cu blandete, injectiile cu gama-globulina, au ajutat-o sa supravietuiasca, dar corpul ei, nu produce limfocite in cantitati suficiente...nu-ti pot oferi un miracol...daca fiica ta nu reactioneaza la tratament, nu va trai...

Realitatea expusa de medic, m-a speriat cumplit, simtindu-ma extenuata si invinsa, i-am spus:

- Kim e mereu bolnava si are febra mare. Stau treaza in fiecare noapte. Si cand am impresia ca o sa-si revina o iau de la capat...si acum imi spui ca nu exista speranta?!?

- Trebuie sa accepti situatia, mi-a raspuns el, In viata nu exista garantii. Dumnezeu te-a pus in aceasta situatie. Infrunt-o! Fa tot ce poti!

Abia imi puteam controla furia din glas:

- Ei, bine, daca Dumnezeu m-a pus, poate sa ma si scoata din ea! Incep sa cred ca ii place sa-i vada pe oameni suferind si ca adora sa-i umileasca si sa-i descurajeze...cred, ca m-am saturat de Dumnezeul asta!

Istovita si ametita m-am intors acasa...am auzit-o pe Kim intorcandu-se in patutul ei si m-am dus sa vad ce face...locul injectiilor, avea sa o mai doara cateva zile...

*******************************************************

Unde esti Doamne? De ce esti asa de rece si tacut??? Doamne de ce arunci asupra mea povara si nu ai grija de mine, ca un Tata iubitor?? M-ai parasit? Unde sunt pacea si linistea pe care mi le-ai promis???

Linistea a fost raspunsul pe acre l-am primit. Simteam ca Dumnezeu rade de mine... slabita ca o papusa de carpa, m-am trantit din nou pe canapea...si am inceput sa ma gandesc la copilaria mea nefericita, la tatal meu rece si autoritar, la mama mea, care era o fire slaba...desi mersesem toata viata la biserica, Dumnezeu parea inabordabil...il consideram un politist din Ceruri gata sa pedepseasca, dar care nu era afectuos si iubitor...semana mult cu tatal meu.

Tatii...de cate ori ma gandeam la tati, imi aminteam aniversarea mea de la 13 ani. Eram fericita ca deveneam in sfarsit, adolescenta...multi dintre prietenii mei, venisera la petrecere, dar aceasta zi fericita s-a transformat, intr-una plina de oroare...tatal meu, a venit beat crita, impleticindu-se...

- Esti proasta si urata, mi-a spus tata, stand printre prietenii mei...nimeni, nu te va putea iubi vreodata...

In consecinta, am devenit, o fiinta singuratica si retrasa simtind ca nu-mi gasesc nicaieri locul.

Revenindu-mi, m-am gandit...dar totul s-a schimbat, cand Te-am descoperit pe Tine Doamne... Tu m-ai acceptat asa cum sunt, cu toate defectele mele. M-am simtit ca acasa, cand Te-am gasit pe Tine....si Tu ma vei trada???

Revenindu-mi din vis, m-am dus in bucatarie si am inceput sa spal vasele.....cufundata in gandurile mele, mi-am amintit de perioada cand s-a imbolnavit Kim...la inceput nu mi-a fost teama, ma gandeam eu in timp ce-i vorbeam lui Dumnezeu... Stiam ca esti capabil sa o vindeci...Tu poti face orice...dar fiica mea e bolnava...nimic nu-i mai simplu...nu-i asa???

Am luat o cratita de pe aragaz si am inceput sa o frec cu putere. Bine Doamne....atunci care-i solutia??? Eu, cred in Tine...toti s-au rugat pentru noi, Am citit Cuvantul Tau, ne-am indeplinit promisiunile, si am asteptat sa ne ajuti. Ce doresti??? De ce nu-mi vindeci copila?

Dar...nu am primit nici un raspuns.

Dupa ce am spalat vasele, mi-am uscat mainile....descurajata, m-am intors in sufragerie...daca Dumnezeul meu tacut, ma parasise, incotro ma puteam indrepta?

Privirea mea s-a oprit asupra Bibliei de pe masuta...un verset din Geneza, 22 imi venise in minte, coplesindu-ma....am deschis-o repede sa vad daca mi-l aminteam corect...suna asa..." Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac, du-te in tara Moria, si adu-l ardere de tot, pe un munte pe care ti-l voi spune"...

Atunci, am stiut ca Dumnezeu voia sa o sacrific pe Kim...mintea mea era limpede si mi-am dat seama ca imi iubisem fiica mai presus de Dumnezeu...ii cerusem Domnului sa imi implineasca voia...voia mea...nu a Lui...un rob se infuriase pe Dumnezeul sau, fara sa-i cada la picioare, niciodata nu m-am gandit ca El, ar putea sa mi-o ceara pe Kimmie...sper sa nu-mi ceri asa ceva Iisuse!!! Nu viata copilei mele! Cat de usor ti-ar fi sa o vindeci, doar printr-o atingere...Doamne Dumnezeule!...in inima mea franta am construit un altar. Pe el am asezat-o pe singura mea fiica...Doamne ma las in voia Ta, daca vrei sa imi iei copilul, ia-mi-l...nu ma mai pot impotrivi...iarta-ma Doamne pentru lipsa mea de supunere...nu inteleg, de ce mi-o ceri pe fiica mea, dar te iubesc si cred in Tine...ajuta-ma!!!

Abia atunci, m-a invaluit o pace profunda, lupta se sfarsise. Castigasem...am renuntat la toata furia mea la temerile care ma doborasera, in decursul acestor luni....Toata viata ma voi supune Lui...

Duap sase saptamani, eu si Kim, ne-am dus din nou la consultatie....Kim nu se mai simtise rau. Statea in bratele mele, radiind de sanatate.

- N-am vazut asa ceva in viata mea, spuse doctorul Rubinstein, privindu-ma mirat...numarul limfocitelor e normal....e imposibil! nu-si putea reveni asa repede....

Dar se intamplase...si in adancul sufletului meu, stiam de ce...precum lui Isaac ii fusese inapoiat fiul, tot asa si fiica mea, imi fusese inapoiata mie...Dumnezeu era marele medic, si Tata in care credeam....poate ca era vremea sa-mi vindec si sufletul...cand ajung acasa....o sa-l sun pe tata...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Fiecare zi trăită e o zi deosebită

 

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Continuă să citeşti, merită efortul.

 

Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:

- Acesta - a spus - nu este un simplu pachet, e lenjerie.

A aruncat hârtia de împachetat şi a observat mătasea rafinată şi dantela.

- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.

S-a apropiat de pat şi a aşezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soţia lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:

- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.

Încă mă mai gândesc la aceste cuvinte… deja mi-au schimbat viaţa.

Acum citesc mai mult şi fac curat mai puţin. Mă aşez pe terasă şi admir priveliştea fără să observ buruienile grădinii. Petrec mai mult timp cu familia şi prietenii şi mai puţin la servici. Am inţeles că viaţa trebuie să fie un cumul de experienţe de care să te bucuri, nu o luptă pentru a supravieţui.

Nu mai pastrez nimic. Folosesc paharele de cristal zilnic. Îmi pun paltonul nou pentru a merge la cumpărături, dacă aşa decid şi aşa am chef. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, ci îl folosesc oricând am chef.

Frazele “Într-o bună zi…” şi “Una din zilele acestea…” încep să dispară din vocabularul meu. Dacă ceva merită văzut, auzit sau făcut, vreau să văd, să aud sau să fac acum.

Nu sunt sigur ce ar fi făcut soţia prietenului meu dacă ar fi ştiut că nu va mai apuca ziua de mâine, zi pe care noi toţi o ignorăm într-o măsură destul de mare. Cred că ar fi telefonat celor din familie şi prietenilor apropiaţi. Poate că şi-ar fi sunat câţiva din vechii prieteni pentru a-şi cere scuze pentru eventuale supărări din trecut şi să se împace cu ei.

Aceste lucruri nefăcute sunt cele care m-ar supăra dacă aş şti că am orele limitate. Aş fi suparat că nu mi-am văzut prieteni buni, pentru că urma să îi contactez “Într-una din zilele astea…”. Supărat că nu am scris anumite scrisori pe care mă gândeam să le scriu “Intr-una din zilele astea…”. Supărat şi trist pentru că nu le spusesem fraţilor şi copiilor mei ce mult îi iubesc. Acum încerc să nu întârzii, să nu reţin şi să nu păstrez pentru mine nimic din ce, împărtăşit, ar aduce râsete şi veselie vieţilor noastre.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Un violonist in metrou

 

Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.

Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.

Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.

Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca!

Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.

In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere.

Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.

Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.

Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor.

Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?

Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:

Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata?

 

Asa ca: Bucura-te de viata, admira lucrurile simple si zambeste...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Mai bine plec…

Scrisoare deschisa…… de la un catel decis sa fuga de acasa

 

Draga stapane,

Dupa cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut ca este si casa mea. Am pus in bagaj doar strictul necesar, o hainuta – sa imi tina de cald pe vremea rece, un pic de mancare, cat pentru vreo doua zile, castronul si o sticluta cu apa. Nu am vrut sa abuzez prea mult de bunavointa ta. Daca totusi te vei intreba de ce am luat aceasta decizie, iti pot hamai cate ceva dintre motive.

In primul rand, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu ma faceam vinovat. Nu ai stat nici o clipa sa te intrebi, ci m-ai pedepsit exact asa cum stii ca nu imi place deloc: m-ai pus sa stau ore in sir doar pe metrul meu patrat de paturica. Apoi, dupa ce ca te vad rar cand vii acasa, in sfarsit, nici nu m-ai scos si pe mine la o plimbare suficient de lunga ca sa imi dezmortesc labutele. Si apoi tot pe mine ai dat vina ca am facut pisu in casa. Si, uite-asa, iar am ajuns pe acelasi metru patrat de paturica.

Daca am mai ros cate un fir din casa, nu te-ai intrebat niciodata daca nu cumva am facut-o din plictiseala, pentru ca stateam si mai bine de opt ore singur. Jucarii nu prea capatam, asa ca eram nevoit sa ma multumesc cu ce imi era mai la indemana. Ei bine, eram invariabil pedepsit si pentru asta. Si mai e ceva extrem de important pentru mine: nu te-ai intrebat nicodata daca eu am nevoie de afectiune? Sa imi dai si mie putina atentie, putina dragareala, te-ai gandit? Ca eu cred ca nu… M-am simtit singur de-atatea ori si aveam atata nevoie de afectiunea ta…dar nu am primit-o!

Drept urmare, am decis sa plec. Mai bine o viata de… caine pe strazi decat sa ma simt abandonat in propria casa. Daca totusi te razgandesti, ma gasesti timp de doua zile pe presul de la magazinul alimentar. Mai am o speranta!

Al tau (?) Puc

Share this post


Link to post
Share on other sites

Auzi ce-ţi place

 

Un fermier american, care locuia la ţară, şi prietenul lui, mergeau odată prin centrul oraşului New York. Era în timpul prânzului şi străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colţuri, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare. Deodată, fermierul spune:

- Aud un greiere!

Prietenul său, surprins, îi răspunde:

- Ce? Eşti nebun? Cum poţi să auzi un greiere în gălăgia asta!

- Ba da, sunt sigur! a spus el. Am auzit un greiere!.

- E o nebunie, i-a răspuns prietenul.

Fermierul se opri puţin, ascultând cu atenţie dincotro vine sunetul, după care se îndreaptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care creşteau nişte plante. S-a uitat printre ele şi, pe sub crengile lor, a descoperit un greiere.

Amicul său a fost pur şi simplu uimit.

- E incredibil! Cred că ai urechi supraomeneşti!

- Nu, a spus fermierul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei să asculţi.

- Dar nu se poate! a spus prietenul. N-aş putea auzi un greier, într-o aşa gălăgie.

- Da, într-adevăr, a venit replica. Depinde ce este cu adevărat important pentru tine, aceea auzi. Hai să-ţi demonstrez!

A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede, pe care, în mod discret, le-a scăpat pe trotuar.

Atunci, în ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le asurzea urechile, au putut observa pe o rază de 6-7 metri , multe capete întorcându-se să vadă daca nu cumva banii căzuţi erau ai lor.

- Ai înţeles ce vreau să spun? a întrebat fermierul american. Totul depinde de ce este mai important pentru tine.

 

Apropo, vi s-a întâmplat să auziţi vreun greieraş, trecând pe stradă? Dar zgomotul făcut de o modedă căzută pe trotuar? Dar vreun zgomot, fiind la rugăciune?

Share this post


Link to post
Share on other sites

Povestea unei lumânări

 

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?

În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:

Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.

A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.

Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.

Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.

Şi la voi oamenii e tot aşa,împreună luminaţi mai mult...

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...