Jump to content
Vesperala Forum
BigDefender

Povestiri cu tâlc

Recommended Posts

DE CE NU SUNTEM FERICITI?

 

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:

- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:

- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:

- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?

Femeia îi răspunse:

- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

 

„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”

Share this post


Link to post
Share on other sites

Stiti despre ce va voi vorbi astazi?

 

Era odata un profet oriental care, odata pe an, se intalnea cu discipolii sai doritori sa il auda vorbind.

 

In prima zi a intrebat: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” Discipolii au raspuns in cor: “Nu!”. “Atunci – a adaugat profetul – daca nu stiti, este inutil ca eu sa stau aici sa pierd timpul. Ne vedem alta data.” Discipolii s-au simtit foarte jigniti si au decis ca la o alta intalnire sa raspunda totii cu “Da!”

 

A doua zi, profetul a intrebat din nou: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” Cu totii au raspuns: “Da!” Atunci, inteleptul a raspuns: “Daca stiti, e inutil sa va mai vorbesc”. Apoi a plecat si de data asta. Discipolii, si mai ofensati, au avut o idee geniala: “La urmatoarea intalnire, jumatate dintre noi va raspunde da si cealalta jumatate nu. In felul acesta profesorul nu va mai avea cale de scapare”.

 

A treia zi a intrebat din nou: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” jumatate dintre discipoli au raspuns da, si cealalta jumatate nu. Atunci profetul a exclamat: “Bine! Sunt foarte multumit de raspunsul vostru si va rog pe toti cei care ati raspuns da, sa le povestiti si celorlalti ce as fi vrut sa va spun”.

 

Profetul s-a dus si de data aceasta, iar discipolii nu l-au mai revazut.

 

Ce gand ti-a trezit istoria profetului? Gandeste-te bine! Mediteaza asupra povestii profetului!

 

***

 

Fiecare suras pe care il intalnim

pe drumul nostru face sa creasca in noi

dragostea pentru viata si pentru altii.

Aduce uitarea trecutului,

Face viitorul demn de trait

Si ne da posibilitatea de a ne mai naste inca o data.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Sensul vieţii

 

Un profesor îşi termină cursul şi apoi rosti cuvintele obişnuite:

- Aveţi nelămuriri?

Un student zise:

- Domnule profesor, care este sensul vieţii?

Unul dintre cei din sală, care era pe punctul de a pleca, începu să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înţelese că da.

- Am să vă răspund.

Scoase din buzunarul de la pantaloni portofelul şi din el o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă. Zise apoi:

- Eram copil pe timpul războiului. Într-o zi am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare. Acesta este. Am început să mă joc cu el şi am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere, unde soarele nu ajunge niciodată: găuri adânci, crăpături, ascunzişuri. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat, am înţeles că acesta nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aş fi putut face în întreaga mea viaţă.

 

Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, bândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva în unii. Poate că alţii vor face la fel dacă mă vor vedea pe mine. Cred că în acesta constă sensul vieţii.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Despre curaj sau Fata care a infruntat moartea

 

Era o fata, fiica de tarani, care in fiecare zi urca pe munte sa culeaga radacini si ierburi pentru a potoli foamea familiei sale.

Intr-o zi, a vazut un dovleac mare, copt si gata sa fie cules impreuna cu frunzele lui late si verzi. Fericita, fata il imbratisa, incercand sa-l desprinda de stanca unde prinsese radacini. Nu ii fu usor sa il miste, dar insista si in sfarsit reusi sa-l ridice.

Cu mare uimire vazu ca tocmai din locul din care crescuse, tasni apa proaspata din belsug. Dupa ce-si potoli setea, puse dovleacul la loc pe despicatura si paraiasul se opri.

In clipa aceea auzi o voce care spusese: "Eu sunt spiritul muntelui. Vai de tine daca vei dezvalui cuiva existenta acestui izvor de apa curata! Te voi pedepsi inecandu-te chiar in acest izvor”.

Fetei i se facu frica si se intoarse acasa tacuta. Vazand-o tulburata, mama ei intreba ce i se intamplase, dar ea ramase muta si in zilele urmatoare. Era mereu trista, nu vorbea cu nimeni, parintii erau ingrijorati. Secretul ramase ingropat in inima ei pana cand seceta incepu sa arda recoltele.

Ii vazu in arsita soarelui pe taranii care se osteneau sa aduca vase grele cu apa pe terenurile parjolite. Cei mai batrani nu reuseau si se ghemuiau, doborati de efort, de-a lungul drumului.

Fata privi atunci muntele, si avu un acces de curaj si razvartire.

Incepu sa le strige tuturor ca acolo sus era un izvor care ar fi putut iriga campia si salva recoltele. Se oferi chiar sa-i insoteasca in acel loc pe cei mai puternici tarani. Dovleacul fu scos din radacini si sfarmat in mii de bucati. Imediat, apa tasni din plin si se transforma intr-un rau, apoi intr-un fluviu care potoli setea pamantului ars al campiei.

Atunci cand taranii coborara in vale, fata se duse sa se ascunda printre trestii, in asteptarea razbunarii care-i fusese anuntata.

In scurt timp se ridica vantul si auzi vocea tunatoare a spiritului muntelui: “Nu te pedepsesc, ba din contra te admir pentru curajul pe care l-ai avut. Ai infruntat moartea pentru a-i salva pe ai tai si recoltele. Ai actionat cu puritate si te-ai salvat. Altii, de frica, ar fi lasat sa moara de sete batrani si copii. Vor creste alti dovleci pe munte. Vor fi de folos pentru a pune la incercare curajul si altruismul oamenilor.”

Vocea tacu, vantul nu mai sufla printre trestii.

Fata care adusese apa ramase libera, campurile se inviorara si ai ei reluara fericiti cultivarea pamantului.

 

***

Curajul sta in constientizarea faptului de a putea infrunta orice adversitate, in timp ce prea des, pentru o viata linistita, ne comportam cu lasitate. Prin coerenta vom reusi sa ne schimbam viata in bine, iar daca nu o facem este numai pentru ca ne lipseste curajul de a spune adevarul.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Datoria

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.

Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânci înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:

- Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?

Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el, îi spuse micuţului:

- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar...

 

**********

Cu toţii suntem respensabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Adevarata dragoste

 

Moise Mendelsson, bunicul cunoscutului compozitor german, a fost un barbat pe departe de a fi chipes. Dimpotriva, pe langa faptul ca era mic de statura avea o cocoasa grotesca.

Intr-o zi l-a vizitat pe un comerciant din Hamburg, care avea o fata foarte draguta, pe care o chema Frumtje. Moise se indragosti disperat de fata care il privea cu vadita repulsie pentru infatisarea sa.

Cand a vizitat casa negustorului, inainte de plecare, Moise si-a luat inima in dinti, s-a dus la etaj unde era camera fetei pentru a schimba ultimele cuvinte cu ea. Era de o frumusete cereasca, iar el se zbatea in chinurile iadului atunci cand fata refuza sa se uite macar la el. Dupa cateva incercari de a lega o conversatie, Moise a intrebat-o timid:

- Stiti de ce casatoriile se fac in cer?

- Da, a spus tata, in timp ce se uita mereu in pamant. Dar, dumneavoastra stiti de ce?

- Da, stiu, a spus el. Vedeti, in cer, la nasterea fiecarui baiat, Domnul il anunta care va fi fata cu care se va casatori. Cand m-am nascut eu, mi s-a aratat viitoarea mea mireasa.

Domnul mi-a zis:

- Mireasa ta va fi cocosata!

Atunci am spus Domnului:

- Doamne, o femeie cocosata ar fi o tragedie. Doamne, da-mi mie cocoasa si las-o pe ea sa fie frumoasa.

Fascinata de cuvintele lui, Frumtje si-a ridicat ochii din podea, acordand mana sa mai tarziu omului caruia i-a fost o sotie credincioasa.

 

Barry and Joyce Vissell

Share this post


Link to post
Share on other sites

Magicianul

 

Houdini a fost cel mai mare magician al timpului său. El a fost şi un fantastic spărgător de lacăte . Susţinea că poate evada din orice celulă din lume în mai puţin de o oră.

Într-un mic oraş din Marea Britanie a fost construită o închisoare nouă, iar Houdini a fost provocat să încerce să evadeze. Cum acestuia îi plăceau şi provocările şi banii, a acceptat propunerea.

Când a sosit ziua cea mare, o mulţime de oameni şi reprezentanţi media se aflau la faţa locului. Houdini a păşit încrezător în celulă şi uşa a fost închisă. Şi-a dat imediat jos haina şi s-a apucat de treabă. Îşi ascunsese în curea o bucată de oţel flexibil şi dur, lungă de 25 de centimentri, pe care apoi a folosit-o pentru a încerca să deschidă încuietoarea.

După 30 de minute încrederea i-a dispărut. După o oră era scăldat în transpiraţie. După 2 ore Houdini pur şi simplu s-a prăbuşit peste uşă, care s-a deschis imediat. De fapt uşa nu fusese niciodată închisă decât în imaginaţia marelui magician.

 

Morala

Uşa nu a fost închisă decât în mintea lui Houdini, dar acesta a acţionat ca şi cum ar fi avut de învins o mie de lăcate. Aidoma lui Houdini, şi noi suntem prizonierii propriei minţi. Pentru a evada din “închisoarea mentală”, trebuie mai întâi să realizăm şi să acceptăm acest lucru şi apoi să găsim căi prin care să ne eliberăm.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Visul preotului Francesco

 

Intr-o noapte, un preot a avut un vis ciudat... Iata ce povesteste...

... dintr-odata ma aflam intr-un lan de grau pentru ca ma chemase cineva.

Spicele erau cele care aveau nevoie de mine. ”Te-am cautat pentru ca de cativa ani multe dintre noi se imbolnavesc si stim ca tu esti expert in ingrijirea noastra. Au incercat multi, dar pana astazi nimeni nu a reusit sa ne vindece”.

Am inceput sa observ cu atentie spicele pentru a descoperi despre ce boala era vorba. Cam toate sufereau, aveau tijele cojite si frunzele de un verde palid. Visul a durat multa vreme, imi amintesc ca m-am straduit din zori si pana in seara sa le ingrijesc pe cele bolnave.

Numai ce am ajuns catre sfarsitul insanatosirii lor, si unul dintre spice mi-a multumit: “Bravo Francesco, ai facut o treaba buna! Incepem sa ne revenim, campul este fericit, si la fel suntem si noi. Continua sa tii la noi, iubindu-ne pe noi, il vei iubi pe Dumnezeu”.

Visul a luat sfarsit, m-am trezit in timp ce prima raza de lumina a rasaritului patrundea pe fereastra.

Trebuie sa ascultam intotdeauna de chemarea naturii cu o inima curata si sa asteptam sa cresca in jurul nostru florile simplitatii care imbobocesc numai daca o dorim cu ardoare. Trebuie sa ramai in asteptarea acelei chemari, fie si numai pentru a ingriji o planta mica…

 

***

 

Pe varful unui munte, pacea naturii se filtreaza in noi ca lumina soarelui printre copaci. Vantul ne comunica prospetimea lui, furtunile, forta lor.

John MURI

Share this post


Link to post
Share on other sites

Povestea pasarii maiastre

 

A fost odata o pasare maiastra, impodobita cu o pereche de aripi minunate. Intr-o zi, o femeie o vazu si se indragosti de ea. Ii urmari zborul uimita, cu inima batandu-i mai repede, cu ochii stralucindu-i de emotie. Se indeamna sa zboare impreuna cu ea si amandoua calatorira pe cer intr-o armonie desavarsita.

Desi venera pasarea, ii trecu prin minte gandul nebunesc ca inaripata ar fi voit poate la un moment dat sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Femeia se infricosa la gandul ca nu va mai avea niciodata acelasi sentiment pentru o alta pasare si se simti singura. Ca sa evite aceasta drama se gandi sa puna o capcana in care sa prinda frumoasa zburatoare. Pasarea, indragostita si ea, reveni a doua zi, cazu in capcana, si fu inchisa intr-o colivie, de unde stapana o privea zilnic. Intre timp, femeia isi pierdu interesul pentru cea care o facuse sa visezse…

Iar pasarea, nemaiputand sa zboare, incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea. Intr-o buna zi, ea isi dadu duhul. Femeia fu cuprinsa de o adanca tristete si-si ducea zilele cu gandul la prietena sa. Nu-si amintea insa de colivie, ci de ziua in care o vazuse pentru prima oara zburand multumita printre nori.

Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca libertatea si energia aripilor pasarii erau lucrurile care o emotionau atat de mult. Fara tovarasa ei de zi cu zi viata femeii si-a pierdut sensul, iar Moartea a venit sa-i bata la usa:

- De ce sti aici?, intreba ea.

- Pentru ca tu sa poti zbura iarasi cu pasarea in cer, raspunse Moartea. Daca ai fi lasat-o sa plece si sa se intoarca nestanjenita, ai fi iubit-o si admirat-o si mai mult. Acum insa ai nevoie de mine ca s-o reintalnesti.

Share this post


Link to post
Share on other sites

IOAN, 3 cu 16

Intr-un oras, intr-o noapte geroasa, tocmai se starnise un viscol. Un baietel vindea ziare la coltul strazii, iar oamenii treceau cand si cand. Baietelului ii era atat defrig incat nici nu mai incerca sa mai vanda ziare.

S-a dus la un politist si l-a intrebat: 'Domnule, stiti cumva din greseala un loc calduros unde ar putea dormi un baiat sarac in noaptea asta? Vedeti dumneavoastra, eu dorm ghemuit intr-un colt, mai jos, pe alee, si e ingrozitor de frig acolo in noaptea asta. Mi-ar prinde bine un loc caldut unde sa stau.'

Politistul s-a uitat la baiat si i-a raspuns: 'Du-te pe strada asta la vale si vei ajunge la o casa alba mare.Cand ajungi acolo, sa bati la usa si cand iti va deschide sa spui doar 'Ioan 3 cu 16' si te vor lasa sa intri.'

Si asa a si facut. A urcat treptele, a batut la usa si dupa cateva clipe i-a deschis o doamna. Baiatul s-a

uitat la ea si a zis: 'Ioan 3 cu 16'. Femeia i-a zis: 'Intra, fiule.' L-a luat inauntru si i-aratat un leagan in fata unui semineu pe care sa se aseze si a plecat. Baiatul a stat acolo un timp, gandindu-se: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta incalzeste un baiat inghetat.'

Putin mai tarziu ea s-a intors si l-a intrebat:'Iti este foame?'. El a raspuns: 'Ei bine, doar un pic. Nu am mancat de cateva zile si cred ca as putea da gata un pic de mancare.' Femeia l-a invitat in bucatarie si l-a invitat sa se aseze la o masa plina cu bucate. A mancat si iar a mancat pana ce nu a ma putut. Apoi s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ca inseamna, dar cu siguranta satura un baiat infometat.'

Apoi l-a chemat sus intr-o baie unde se afla o cada imensa plina cu apa calda si a stat acolo ca sa se inmoaie putin. Dupa ce s-a spalat, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta curata un baiat murdar..' Baiatul nu mai facuse niciodata o baie cu adevarat. Singura baie care a facut-o vreodata a fost cand statea langa un hidrant care era deschis.

Femeia l-a luat apoi si l-a dus intr-un dormitor, l-a infasurat cu un cearsaf, l-a pus pe un pat, l-a invelit cu o patura pana la gat, l-a sarutat de noapte buna si a stins lumina. In timp ce statea in intuneric si privea afara pe fereastra cum ningea in acea noapte geroasa, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg

ce inseamna, dar cu siguranta odihneste un baiat frant de oboseala.'

Dimineata, femeia a venit sus si l-a luat din nou in bucatarie, la acea masa plina de bucate. Dupa ce a mancat, ea l-a luat din nou si l-a asezat in acel leagan, in fata semineului si a luat o Biblie. S-a asezat i fata lui, uitandu-se la fata lui inocenta: 'Intelegi tu ce inseamna 'Ioan 3 cu 16'?' l-a intrebat

ea gentil.

El a raspuns: 'Nu, doamna, nu inteleg. Am auzit prima oara cuvintele acestea aseara, cand politistul mi-a zis sa le folosesc.' Ea a deschis Biblia la Ioan 3 cu 16 si a inceput sa-i vorbeasca despre Iisus. Chiar acolo, in fata acelui semineu, baiatul si-a predat inima lui Iisus. Stand acolo, s-a gandit: 'Ioan 3 cu 16? nu inteleg ce inseamna, dar cu siguranta salveaza un baiat pierdut.'

Stii tu, trebuie sa marturisesc ca nici eu nu inteleg cum Dumnezeu a fost atat de binevoitor sa-L trimita pe Iisus, Fiul Sau, sa moara pentru mine si Iisus sa fie de acord sa faca un asemenea lucru.. Nu inteleg agonia Tatalui si a ingerilor din ceruri in timp ce-L priveau pe Iisus suferind si murind. Nu inteleg dragostea-I fierbinte pentru MINE ce L-a tinut pe Iisus pe cruce pana la sfarsit. Nu inteleg, dar cu siguranta face ca viata sa merite traita.

 

Ioan 3:16

'Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a datpe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.'

Share this post


Link to post
Share on other sites

De ce s-a facut parintele Silvano calugar?

 

Il intreb pe parintele Silvano de ce s-a facut calugar.

Aceasta este o poveste lunga. Inainte de a ma inchide intre aceste ziduri, am dus o viata tumultoasa. Lumea vede in noi persoane mai presus de orice banuiala, cu o viata curata in urma noastra. Din pacate, nu este intodeauna asa: multi vin din infern, dar oamenii nici nu isi imagineaza.

Povestea noastra este adesea aceea a unei intoarceri la viata dupa o calatorie obositoare printre nenumarate intamplari, printre vise de libertate, grabite indepartari de suflet si cautare disperata a lui Dumnezeu.

Binele si raul, viata si moartea, durerea si continua cautare de sine ne-au insotit de-a lungul unui rozariu de amintiri, de prieteni desprinsi precum stelele stinse din universal vietii.

Mergand inapoi in timp, in pacea unei manastiri, se poate intelege ca logica si revenirea asupra unor ganduri sunt cele mai reale instrumente pentru a intelege adevarata esenta a credintei si a maretiei lui Dumnezeu.

Ca multi altii, noi incercam sa strabatem calea renasterii si sa simtim emotiile care sunt punctul de referinta constant al existentei noastre. Ceva care rezuma dimensiunea noastra de exploratori ai unei lumi de sentimente sfaramate.

Intre timp s-a ridicat un vantecel usor. Frunzisul copacilor se clatina, iar pescarusii pe stanci isi reiau zborul cu truda. La fiecare pas adulmec atmosfera unei lumi necunoscute.

Privesc frunzele, ascult murmurul padurii, incerc sa-mi imaginez zilele departe de toti si de toate.

Parintele Silvano este mereu alaturi de mine. Cu el am mers, cu gandul, peste mare, unde te mai poti juca pe malul lumilor fermecate si mai poti asculta vocea tacerii.

Adontarile din caiet ma urmeaza pas cu pas.

Exista o liniste a cerului inainte de furtuna, a padurilor inainte de a se ridica vantul, a marii calme pe inserat, a celor care se iubesc, a sufletului nostru; apoi exista o liniste care cere numai sa fie ascultata.

 

Romano BATTAGLIA – O inima curata.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Destinul

 

În timpul unei bătălii cruciale, un general a hotărât să atace, cu toate că armata sa era cu mult depăşită numeric de cea inamică. El era încrezător în victorie, dar oamenii săi erau cuprinşi de îndoială. În drum spre câmpul de luptă s-au oprit la un altar. După ce s-a rugat împreună cu soldaţii săi, generalul a scos o monedă şi a zis:

“Voi arunca acum moneda. Dacă nimereşte capul vom câştiga, dacă e pajura vom pierde. Acum e mometul pentru ca destinul să ni se arate.”

Zis şi făcut. A aruncat moneda în aer. Toţi aşteptau cu nerăbdare să vadă ce le-a hotărât soarta. A ieşit capul. Soldaţii au răsuflat uşuraţi. Plini de încredere au atacat armata inamică şi au ieşit victorioşi.

După bătălie un locotenent remarca: “Nimeni nu poate schimba destinul!”

“Într-adevăr!” i-a replicat generalul şi i-a arătat locotenentului moneda. Aceasta avea capul pe ambele părţi.

Share this post


Link to post
Share on other sites

CU SIMPLITATE DESPRE ACCEPTARE

Trebuie sa fiti atenti sa nu va lasati manipulati de nici o persoana, indiferent care ar fi intentiile acesteia. Ascultati-va doar inima. Ea este singurul vostru maestru interior.

Oamenii din jur v-au judecat mereu, iar voi ati acceptat automat ideile lor. Suferiti din cauza tuturor acestor judecati, pe care le aruncati la randul vostru asupra altora. Acest lucru este insa cu totul nefiresc, si intreaga omenire sufera din cauza lui.

Daca vreti sa nu fiti antrenati in acest joc, prima conditie este de a nu va judeca pe voi insiva.

Acceptati-va, plini de umilinta, imperfectiunea, esecurile, greselile, slabiciunile. Nu este nevoie

sa pretindeti ca sunteti altfel. Fiti pur si simplu voi insiva; spuneti-va: “Mi-e frica; mi-e teama de noptile intunecate. Mi-e teama sa merg noaptea in padure.” Ce este rau in acest lucru? Este ceva omenesc.

Odata ce te accepti pe tine insuti asa cum esti, vei putea sa ii accepti si pe ceilalti, caci iti vei da seama ca sufera - la rindul lor - de aceeasi boala.

Iar faptul de a-i accepta ii va ajuta sa se accepte la rindul lor.

Putem inversa intregul proces: va acceptati pe voi insiva, iar acest lucru va face capabili sa ii acceptati si pe ceilalti. Si pentru ca sunt acceptati de ceilalti, ei cunosc pentru prima data frumusetea acceptarii - ei experimenteaza aceasta stare de pace si incep, la rindul lor, sa ii accepte pe ceilalti.

Daca intreaga omenire ajunge in punctul in care fiecare este acceptat exact asa cum este, 90 la suta din intreaga nefericire va disparea pur si simplu de la sine. Aceasta nefericire nu are nici un fundament, iar inimile voastre se vor deschide de la sine, iubirea voastra se va revarsa asupra celorlalti.

 

Osho

Share this post


Link to post
Share on other sites

Legenda divinitatii omului

 

O legenda veche spune ca mai demult oamenii erau buni. Dar au profitat atat de mult de puterea divina din ei incat Brahma, stapanul tuturor zeilor, a decis sa le ia aceasta putere si sa o ascunda intr-un loc unde va fi imposibil de gasit. Tot ce i-a ramas sa faca era sa gaseasca ascunzatoarea potrivita.

A fost convocat consiliul zeilor pentru a se gasi solutia.

Zeii au sugerat: "De ce sa nu ingropam puterile omului in pamant?"

Brahma a raspuns: "Nu, nu vom face asta pentru ca omul va sapa adanc si le va gasi."

Atunci zeii au spus: "In acest caz, sa le trimitem divinitatea pe cel mai adanc fund al oceanului."

Dar Brahma a raspuns din nou: "Mai devreme sau mai tarziu omul va explora adancurile oceanului si cu siguranta ca o vor gasi si o vor aduce la suprafata."

Astfel zeii au concluzionat: "Nici pamantul, nici oceanul nu sunt locuri unde puterea divina sa fie in siguranta, insa alte idei de ascunzatoare nu mai avem."

Brahma a exclamat dintr-o data: "Iata ce vom face cu divinitatea omului! O vom ascunde adanc inauntrul lui pentru ca este singurul loc unde nu va cauta."

De atunci incoace, conform legendei, omul a cautat in toata lumea, a explorat, a urcat si a sapat cautand ceva ce a fost in tot acest timp inauntrul lui.

 

Eric Butterworth, Descopera puterea dinauntrul tau

Share this post


Link to post
Share on other sites

Parintele Dominique despre copaci si padure

 

Ai observat cat de schimbatoare este natura primavara? Anotimpul trezirii, al schimbarilor...Chiar si marea valureste pe neasteptate si apoi se calmeaza. Noi insine suntem cuprinsi de o liniste neobisnuita.

Am vrea sa fim departe, dar nu stim unde; am vrea sa fim diferiti, fara sa stim cum.

Chiar si copacii isi infing radacinile in pamant cu toata forta lor, incercand sa afle scopul pentru care au crescut.

Cine stie sa comunice cu ei si este in stare sa ii inteleaga, descopera adevarul si credinta care ii sustine.

De la copaci invatam sa dorim numai ceea ce ni se da si sa luptam cu furtunile anotimpurilor.

Eu imi petrec multe ore sub cires. Ma invata cum sa indeplinesc datoria care mi-a fost data pe acest pamant de catre Dumnezeu, imi aminteste scurgerea timpului.

Un calugar tibetan batran, pe care l-am cunoscut cu multi ani in urma, mi-a povestit ca atunci cand era trist, se plimba prin paduri pana ce gasea aceea forta misterioasa, care, punandu-i stapanire pe minte, il readucea la seninatate.

Avea o mare veneratie pentru copaci si definea padurile drept "locuri de rugaciune".

Traia in contact cu natura, sapa terenul, curata copacii de ramurile uscate, si, toamna, aprindea focuri pentru a arde frunzele uscate.

Era convins ca si copacii vorbeau; de fapt, odata, s-a oprit indelung sa asculte povestirea unui fag batran.

"Cine stie sa ii asculte, spunea el, descopera multe adevaruri..."

 

A te ruga este ca si cum ai parasi pamantul pentru cateva clipe.

 

Sursa: Romano BATTAGLIA- O inima curata

Share this post


Link to post
Share on other sites

Este foarte important să-i spui omului exact ce gândeşti şi să-i corectezi greşelile. Această atitudine izvorăşte din compasiune şi reprezintă cel mai mare serviciu pe care îl poţi aduce semenilor tăi. Această cale este însă extrem de dificilă. Este uşor să descoperi calităţile şi defectele unei persoane, şi să-i spui ce gândeşti. Mulţi oameni cred că sunt cumsecade dacă le spun celor din jur lucruri pe care alţii le consideră neplăcute sau greu de rostit. Dacă nu sunt însă ascultaţi şi respectaţi, ei consideră că nu mai este nimic de făcut. Această atitudine este însă nedemnă. Este ca şi cum ai face pe cineva de ruşine, bârfindu-l.

 

Dacă doreşti să-i spui cuiva ce gândeşti trebuie să vezi mai întâi dacă persoana respectivă are dispoziţia de a te asculta. Pentru aceasta, trebuie să începi prin a te apropia de ea, trezindu-i încrederea în tine. Abordează acele subiecte care îi sunt pe plac şi caută momentul cel mai potrivit pentru a-i vorbi, astfel încât să fii bine înţeles. Cumpăneşte bine înainte de a acţiona şi hotărăşte dacă nu cumva ar fi mai bine să îi comunici în scris ce ai de spus, sau înaintea unui moment de despărţire. Laudă-i calităţile şi foloseşte orice mijloace pentru a o încuraja, eventual vorbindu-i despre propriile tale defecte, fără a te referi încă la ale sale, astfel încât să-şi dea seama singur care sunt acestea.

 

Acţionează ca şi cum i-ai oferi apă unui om însetat, şi în acest fel opinia ta îi va corecta greşelile. Această artă este cu adevărat dificilă. Dacă defectul persoanei este o obişnuinţă veche de mai mulţi ani, cu siguranţă nu şi-l va corecta. Am trăit personal această experienţă. Un vasal face dovada unei mari compasiuni atunci când trăieşte în prietenie cu camarazii săi, ajutându-i să îşi corecteze greşelile şi să se pună la unison pentru a-i sluji stăpânului lor. Cum te poţi aştepta să transformi pe cineva în bine dacă îl faci de ruşine?

 

(citat din cartea "Hagakure" de Yamamoto Tsunetomo)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Gandul cel bun...

 

Indreptandu-se spre casa, un taran a gasit la marginea drumului, pe camp, un sac plin cu porumb. Uitandu-se el de jur-imprejur, s-a hotarat sa-l ia acasa, fiindca i-ar fi prins tare bine si, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o data inainte, inapoi, in dreapta si in stanga si s-a apleacat sa ia sacul.

 

Dar, deodata, s-a oprit, amintindu-si ca, intr-o singura directie, nu s-a uitat: in sus. Privind cerul, lasa acolo sacul si, zambind, isi continua linistit drumul spre casa, spunandu-si:

 

- Multumesc, Doamne, ca mi-ai dat gandul cel bun. E drept ca as avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat si linistit. Cu siguranta ca vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodata si se va intoarce dupa sac. Daca l-as fi luat nu m-ar fi vazut nici un om, dar m-ar fi vazut Dumnezeu.

 

"Ma straduiesc sa am un cuget curat inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor."

Share this post


Link to post
Share on other sites

Nu mai astepta sa se schimbe lumea...

 

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.

Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.

Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.

Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.

Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.

 

Morala:

Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cioc, Cioc. Am batut la poarta Raiului in aceasta dimineata.

Dumnezeu m-a intrebat ... "copilul meu, ce pot face pentru tine?" Şi i-am zis:

"Tata ceresc, Te rog să aperi şi sa Binecuvantezi persoana care citeste acest mesaj!"

Dumnezeu a zambit si mi-a răspuns ."Cerere ta este rezolvata".

"Incearca sa fii mai bun decât poti sa fii, pentru ca toată lumea pe care o intalnesti merita bunatatea ta"

Cand Isus a murit pe cruce, El s-a gandit la tine!

Share this post


Link to post
Share on other sites

Pretuieste momentul

 

O secunda, un minut, o ora, o zi; si inca un an s-a scurs in fata ochilor mei. Privesc cu disperare si le las in mod constient sa treaca, dorindu-mi totusi sa le opresc cu orice pret.

Fiecare moment pretios pierdut imi macina constiinta. De ce nu am incerca mai mult sa le fac sa dureze in loc sa le irosesc prin activitati nedorite?

Cei mai multi dintre noi isi petrec viata cu lucruri monotone, de rutina, doar pentru a supravietui in aceasta jungla avida de bani.

Ne dorim wekenduri si vacante, renuntand la orice altceva.

Nu este pacat sa nu apreciem fiecare secunda pretioasa care este a noastra?

Cum indraznim sa gonim acest dar al vietii, mai pretios decat orice altceva din ceea ce poate avea un om?

Traieste pentru ziua de astazi si nu conta pe ziua de maine. Zilele de maine se aduna, devenind castele goale, pierdute, formate din zilele de ieri, lasand sa treaca perioade uitate si sterile de timp.

 

Pretuieste-ti fiecare moment pentru ca poate fi ultimul!

Sally EICHHORST

Share this post


Link to post
Share on other sites

Papirusul si legenda pietrei fermecate

 

In timp ce se punea foc in colturile bibliotecii (din Alexandria, Egipt la anul 640 d.Hr.), un bibliotecar batran s-a ascuns pe o alee ingusta, uitandu-se cum flacarile se inaltau la cer. Dupa cateva zile, cand cladirea candva mareata ajunsese o ruina fumeganda, bibliotecarul se asternu pe treaba, scormonind printre ramasite cu un bat. Nu ramasese nici un papirus.

Cu inima franta, dadea sa plece, cand lovi cu piciorul un vas aproape carbonizat, din care iesea capatul unui sul subtire si ingalbenit, singurul document ramas din Biblioteca din Alexandria. Bibliotecarul l-a inhatat pe data si a scuturat cenusa de pe eticheta scorojita din pricina caldurii. Tilul suna asa: “Secretul pietrei fermecate”. A privit in jur si si-a croit drum dintre ruine, ca sa-si cerceteze descoperirea.

Secretul pietrei fermecate iesea la iveala pe masura ce citea. Piatra fermecata era, de fapt, o pietricica, dar avea puteri magice. Orice material care intra in contact cu ea se prefacea pe loc in aur!

Papirusul preciza ca piatra fermecata arata ca alte mii de pietricele care acopereau o anume faleza inalta si izolata, deasupra unei plaje inguste de care Marea Mediterana isi izbea valurile cu zgomot. Dar secretul era urmatorul: adevarata piatra fermecata era calda la atingere, in timp ce restul pietricelelor erau reci.

Bibliotecarul grabi pasul spre acea faleza si incepu cautarea. Stia ca trebuie sa aiba o metoda de eliminare a pietricelelor obisnuite, asa ca a conceput un plan: de fiecare data, cand va culege o pietricica rece, o va arunca in mare si, astfel, cautarea va fi mai usoara pana cand va ajunge la piatra calda, cea fermecata.

Prima zi a petrecut-o, de la rasaritul la apusul soarelui, culegand pietricelele reci si aruncandu-le in marea involburata. A lucrat metodic, asigurandu-se ca nu-i scapa nicio piatra. Zilele s-au facut saptamani, timp in care a impartit faleza in parcele si, in cele din urma, si-a limitat cautarea pana la o parcela mica de pamant pietros.

“Acum nu se mai poate sa mai dureze mult - si-a zis pe cand urca faleza. Mai am de lucru doua zile, poate trei. In curand, piatra fermecata va fi a mea!”

A zambit gandului si a mai cules o pietricica, aruncand-o cu un gest automat in mare, apoi s-a prabusit ca secerat. Aceasta din urma pietricica era calda!

 

Morala povestirii:

Ca si batranul bibliotecar, suntem toti rodul propriilor noastre obiceiuri. Obiceiul bibliotecarului de a arunca pietricelele fara valoare ajunsese atat de bine inradacinat, incat atunci cand a gasit in cele din urma nepretuita piatra fermecata pe care o cauta, a aruncat-o pe negandite in mare.

Asa stau lucrurile si cu ocaziile. Daca nu suntem atenti, ignoram cu usurinta o ocazie, mai ales daca e ceva familiar si aflat chiar sub nasul nostru!

 

Sursa: Steve W. PRICE – Aurul gospodariei

Share this post


Link to post
Share on other sites

Cei trei frati

 

Au fost odată, într-un sat, trei fraţi gemeni. Semănau foarte mult, atât de mult încât ţi se părea că vezi unul şi acelaşi om, de trei ori, dar în trei situaţii diferite. Unul, cel mai mare, era foarte egoist şi zgârcit. Tot timpul era nemulţumit cu ceea ce are, şi faţa sa era posomorâtă. Nici când ieşea de la biserică faţa sa nu era senină.

Al doilea era un om obişnuit, când vesel, când trist. Când era trist, era leit fratele cel mare. Când era vesel, era leit fratele cel mic. Despre acesta din urmă, ce să spunem… Parcă trăia pe altă lume. Bucuria care i se citea pe faţă era molipsitoare. Era cel mai credincios dintre fraţi. Chiar dacă fraţii mai mari nu erau mult mai mari decât el, între el şi fratele cel mare părea o diferenţă de câţiva ani. Şi nu la trupuri, că erau aproape la fel de bine dezvoltaţi. Doar la chip…

Ce să mai spunem despre fratele mic? Chiar şi atunci când părinţii lor au murit, răpuşi de o boală necruţătoare, fratele mic a ştiut să îi îndemne pe ceilalţi să îşi pună nădejdea în Dumnezeu. Şi, cu muncă, cu răbdare, au ştiut să o scoată la capăt.

Au crescut, s-au căsătorit cu fete harnice şi frumoase, au avut copii… Au mai trecut mulţi ani, copiii au crescut mari şi gemenii noştri au ajuns bunici.

Într-un an, când fraţii îşi sărbătoreau ziua de naştere, şi toată familia era laolaltă, cu mulţimea de copii şi nepoţi, a apărut un bătrân cu o faţă senină, cu părul lung şi alb. A spus că are daruri pentru toţi. Şi a cerut să stea de vorbă doar cu sărbătoriţii…

- Spuneţi-mi, vă rog, cât de mult îi iubiţi pe cei din familia voastră, pe copii şi nepoţi? Eu pot să vă ajut să le faceţi un cadou, să le dăruiţi o parte din viaţa voastră.

Fraţii mai mari se uitau, miraţi, spre cel mai mic. Aveau încredere în el şi se gândeau că el îşi va da seama dacă musafirul nepoftit era mincinos sau nu. Dar fratele cel mic nu dădea nici cel mai mic semn de neîncredere… Era vesel ca de obicei. Zise:

- Ăsta da cadou, să poţi să primeşti puterea de a da o parte din tine altora…

Cel mare nu părea prea încântat:

- Ce să dau? O parte din viaţa mea? Şi de ce să dau? Că, dacă dau, mor mai repede, nu? Eu nu dau nimic. Cât mai am de trăit, să trăiesc. Bătrâneţea e grea, dar mai bine bătrân decât mort…

- Eu aş da un an, zise fratele mijlociu. Dar să fiu sigur că ajunge la copii şi nepoţi.

- Aş da şi eu un an, nu zic nu, zise fratele cel mare. Dar să ştie toţi ce cadou le-am făcut. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine… Cât ar reveni fiecăruia? O lună, două, câteva zile? Mai bine le ţin pentru mine.

Fratele cel mic deveni din ce în ce mai serios. Ceilalţi nu îl mai văzuseră niciodată aşa. Îl întrebă pe musafir:

- Şi chiar putem face celorlalţi cadou o parte din viaţa noastră? Atunci, eu, eu sunt gata să mor chiar acum. Am avut o viaţă frumoasă şi fericită. Şi ce bucurie mai mare ar fi decât să dau o parte din mine celorlalţi? Nu vreau să mă laud cu cadoul pe care l-aş face, dar cred că orice copil şi nepot ar înţelege măreţia darului meu. Eu, eu sunt aproape gata de moarte… Mai vreau să mă spovedesc, să mă împărtăşesc mâine dimineaţă şi gata… Dacă aş şti că mai am de trăit zece ani, pe toţi i-aş da, fără să şovăi…

Musafirul le spuse:

- Lucrurile stau altfel… În aceeaşi zi aţi venit pe lume, şi părinţii voştri, înainte de a muri, s-au rugat să părăsiţi această lume împreună. Dar, precum se vede, nu sunteţi toţi la fel de pregătiţi pentru moarte. Deşi sunteţi bătrâni şi timp să vă pregătiţi aţi avut…

În timp ce musafirul vorbea, fratele cel mare se aşezase pe un scaun şi începu să respire din ce în ce mai greu.

- Cel mai mic ar fi dat şi zece ani de viaţă celorlalţi. O viaţă întreagă a trăit pentru ei, aşa a rămas şi la bătrâneţe. Zece ani de viaţă o să mai trăiască. Dar bătrâneţea nu îi va fi grea, nu va fi o povară pentru ceilalţi, ci o bucurie… Tu, mijlociule, un an o să mai trăieşti de acum înainte.

- Doar un an? – întrebă mijlociul, nemulţumit.

- Da, un an. Bucură-te şi de acesta, zise musafirul. Vezi, fratele cel mare nu a avut parte nici de atât…

Fraţii şi-au întors privirile spre acesta. Şi au văzut că închisese ochii, pentru totdeauna. Avusese totuşi parte de o moarte liniştită…

- Preţuiţi bine timpul care v-a rămas, zise bătrânul celor doi. Şi nu uitaţi cât de mare e puterea iubirii pentru ceilalţi. Ea, doar ea vă mai ţine în viaţă. Pentru această iubire v-a mai lăsat Dumnezeu să trăiţi, ca să îi puteţi ajuta şi pe alţii prin această iubire. Care vă pregăteşte pentru viaţa cea adevărată…

Atât le mai spuse bătrânul. Şi, deodată, dispăru din faţa ochilor lor. Cei doi fraţi se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce văzuseră era adevărat. Dar, lângă ei, trupul fratelui lor zăcea fără suflare…

Share this post


Link to post
Share on other sites

BACNOTA DE 20 DOLARI

 

Un consultant de renume şi-a început un seminar ţinând în mâna o bancnotă de 20 USD în faţa a 200 de oameni. A întrebat:“Cine vrea aceasta bancnotă de 20 $?” Imediat au început să se ridice mâinile iar consultantul a adăugat:

“Am să dau această bancnotă unuia dintre voi, dar mai întâi am să fac ceva cu ea.” Nici nu a terminta bine de vorbit că a şi început să mototolească bancnota. Apoi a întrebat din nou:

“Cine o mai vrea?” În aer mai erau ridicate mâini.

“Bine, adăugă consultantul, dar dacă fac asta?” şi a scăpat bancnota pe podea după care a început să o calce cu piciorul. Apoi a ridicat-o. Era mototolită şi murdară.

“O mai vrea cineva?”, întrebă el surâzând. Normal că încă se mai vedeau mâini ridicate.

“Dragii mei prieteni, tocmai aţi învăţat o lecţie foarte valoroasă. Indiferent ce am facut eu cu banii, voi tot i-aţi vrut fiindcă aceştia nu şi-au pierdut valoarea. Încă valorează 20 $!”

 

Morala

De multe ori în viaţa noastră suntem părăsiţi, jigniţi, stropiţi cu noroi din cauza deciziilor pe care le luăm şi a circumstanţelor de care avem parte în viaţa noastră. Ajungem să credem că nu avem nicio valoare.

Dar să ştii că indiferent ce s-a întamplat şi ce se va întâmpla nu îţi vei pierde niciodată valoarea. Pentru cei care te iubesc tu eşti de nepreţuit. Valoarea vieţii noastre provine nu din ceea ce facem, pe cine cunoaştem ci din ceea ce suntem.

Share this post


Link to post
Share on other sites

Linistea sufleteasca

 

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă - care l-a întrebat, la un moment dat, pe creştinul de alături:

- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?

- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?

- Cum de unde? Simt gustul zahărului.

- Deci, ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. Ei, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.

Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul)

Share this post


Link to post
Share on other sites

Celor care au pierdut devreme un suflet drag

 

Ca veterinar, am fost chemat sa consult un caine in varsta de zece ani, numit Belker. Stapanii cainelui, Ron, sotia sa Lisa si fiul lor Shane erau foarte atasati de Belker si sperau intr-un miracol.

L-am consultat pe Belker si am descoperit ca avea sa moara de cancer. Am spus familiei ca nu se poate face nimic pentru Belker si m-am oferit sa execut procedura de eutanasie a batranului catel la ei acasa.

In timp ce stabileam urmatorii pasi, Ron si Lisa mi-au spus ca, dupa parerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane, sa urmareasca procedura. Ei credeau ca Shane ar putea sa invete ceva din aceasta experienta.

In urmatoarea zi, am simtit familiarul nod in gat atunci cand familia lui Belker l-a inconjurat. Shane parea atat de calm, mangaind batranul caine pentru ultima data, incat m-am intrebat daca intelegea ce se petrece. In decursul a cateva minute, Belker s-a stins in liniste.

Micutul baiat a parut sa accepte trecerea lui Belker fara vreun pic de dificultate sau confuzie. Am stat cu totii pentru o vreme, impreuna, dupa moartea lui Belker, comentand cu glas tare tristul fapt ca vietile animalelor sunt mai scurte decat cele ale oamenilor. Shane, care ascultase in liniste, a spus cu glasul lui subtire:

- Eu stiu de ce.

Speriati, ne-am intors cu totii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit in urmatorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodata o explicatie mai alinatoare.

El a spus:

- Oamenii se nasc pentru a invata cum sa traiasca o viata mai buna – cum e sa iubesti pe toata lumea mereu si sa fii bun, nu-i asa?

Copilul de sase ani a continuat:

 

- Ei bine, cateii stiu deja cum sa faca toate lucrurile astea, deci nu trebuie sa traiasca la fel de mult…

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...