Jump to content
Vesperala Forum

Povestiri cu tâlc


BigDefender

Recommended Posts

Tatăl

 

În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:

- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă?

- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:

- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia 1-au făcut.

- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia 1-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!

Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Nu, nici unul!

Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, 1-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică s§ se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi 1-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei ...

Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.

Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care 1-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat, atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

 

"Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!" (Sfânta Scriptură - Cele zece porunci )

Link to comment
Share on other sites

  • Replies 900
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

Păcatul cel mai mare

 

O dată, un călugăr a fost întrebat:

- Părinte, care este cel mai mare păcat?

- Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.

Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.

Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism, ci laşitate.

Voi 1-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde sin¬gur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă? în nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi!

 

"Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. "

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Link to comment
Share on other sites

Gândul cel bun

 

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-1 ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-1 vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul.

Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:

- Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă 1-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

 

"Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor."

(Sfânta Scriptură )

Link to comment
Share on other sites

Cei trei prieteni

 

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-1 scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea 1-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi 1-a salvat, redându-î astfel libertatea.

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.

 

"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine." (Sfântul Grigorie de Nazianz )

Link to comment
Share on other sites

Raiul şi iadul

 

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi 1-a întrebat:

- Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?

- Dar tu, 1-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios?

Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:

- Vezi, aşa se deschid porţile iadului!

Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.

- Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

 

"Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. " (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Link to comment
Share on other sites

Ecoul vieţii

 

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: "Te urăsc, te urăsc ...!".

Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-1 urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:

- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?

- Da!

- Ia spune-i că-1 iubeşti!

- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: 'Te iubesc, te iubesc! ..."

- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai rău¬tate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

 

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea."

(Sfântul Ambrozie )

Link to comment
Share on other sites

Puterea Sfintei Cruci

 

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:

- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru¬lui. Văzându-1 mirat, i-a spus:

- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam¬nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

 

"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu."

(Acatistul Sfintei Cruci)

Link to comment
Share on other sites

Suflet întunecat

 

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:

- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!

Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.

Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:

- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufle¬tul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

 

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "

(Sfântul Vasile cel Mare )

Link to comment
Share on other sites

Facerea lumii

 

Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, 1-a întrebat pe celălalt:

- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există Dumnezeu?

Ca şi când nu 1-ar fi auzit, celălalt ţăran 1-a întrebat la rândul său:

- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune?

- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!

- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială?

 

"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale." (părintele Theoklitos)

Link to comment
Share on other sites

A doua şansă

 

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:

- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine! în timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:

- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?

- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!

- Bine! - a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.

Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadu¬lui, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.

- Ce faceţi?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.

- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!

- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.

- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!

- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.

în viaţă nu va reuşi cel tău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar m sufletul său cu ce se va alege?

Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

 

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"

(Sfanţul Maxim Mărturisitorul)

Link to comment
Share on other sites

ENEAGRAMA

 

A fost odata un fierar care fusese acuzat pe nedrept si care se afla inchis acum intr-o temnita adanca si intunecoasa. Dupa un timp, sotia sa, care il iubea foarte mult, a mers la rege si l-a rugat sa o lase sa ii duca macar un covoras pe care sa-si poata face cele cinci rugaciuni zilnice. Regele a considerat fireasca cererea femeii si a lasat-o sa ii duca sotului ei covorasul. Prizonierul a fost si el foarte bucuros pentru darul primit si in fiecare zi, plin de recunostinta isi facea rugaciunile pe covoras.

Dupa cativa ani, barbatul a evadat.

Cand oamenii l-au intrebat cum a reusit, el le-a povestit ca au fost ani de zile in care se prosternase si il rugase pe Dumnezeu sa-l scape din inchisoare. Si la un moment dat a inceput sa vada ceea ce era atat de evident si care se aflase tot timpul sub nasul lui. A vazut ca sotia sa tesuse in covoras modelul incuietorii care il tinea inchis.

Avea acum toate informatiile sa poata evada si a inceput sa se imprieteneasca cu paznicii. I-a convins ca si ei ar avea o viata mai buna daca s-ar uni si ar pleca cu totii din inchisoare. Acestia au fost de acord cu el, pentru ca isi dadusera si ei seama ca, desi erau gardieni, erau la randul lor inchisi in inchisoare. Si ei doreau sa scape, dar nu stiau cum.

Asa ca fierarul si garzile sale au facut urmatorul plan: paznicii urmau sa ii aduca bucati de metal, iar el urma sa mestereasca diverse lucruri pe care ei sa le vanda in targ. Astfel vor aduna tot ceea ce era necesar evadarii iar din cea mai puternica bucata de metal el urma sa mestereasca o cheie.

Intr-o noapte, cand totul fusese pregatit, fierarul si paznicii sai au reusit sa descuie poarta inchisorii. Au iesit in sfarsit afara, in racoarea noptii unde ii astepta iubitoarea sa sotie.

A lasat in celula covorasul de rugaciune, pentru ca orice prizonier care va fi suficient de inteligent sa vada modelul incuietorii si sa poata evada.

Astfel, fierarul si-a regasit sotia. Fostii sai gardieni i-au devenit prieteni si toti au trait intr-o deplina armonie. Iubirea si indemanarea au castigat.

Aceasta invatatura traditionala sufita a lui Idries Shah simbolizeaza studiul Eneagramei: incuietoarea este personalitatea noastra, covorasul de rugaciune este Eneagrama, iar cheia este munca pe care o avem de facut cu noi insine. Observati ca desi sotia este cea care ii aduce covorasul, fierarul trebuie sa creeze ceva folositor pentru garzile sale ca sa poata face rost de unelte.

El nu poate scapa singur si nici pe degeaba. Mai mult, tot timpul cat el s-a rugat pentru eliberarea sa, mijloacele ii erau la propriu ”sub nasul lui”, desi el nu vedea modelul si nici nu intelegea semnificatia lui. Intr-o zi el s-a trezit, a vazut modelul si astfel a reusit sa devina liber.

 

Morala povestii este clara: fiecare dintre noi se afla in inchisoare. Trebuie doar sa ne trezim si sa „citim” modelul incuietorii pentru ca sa putem deveni liberi.

 

Fragment din cartea Intelepciunea Eneagramei, de Don Richardo Riso si Russ Hudson. Traducerea si adaptarea Gabriela Marin, Professional Member of International Enneagram Association. Carte in curs de aparitie la editura MIX.

Link to comment
Share on other sites

O Poveste Cutremuratoare

 

"Se spune ca la marginea unui sat,statea Insusi Dumnezeu rastignit pe cruce.Oamenii veneau mereu la capatul satului pt. a-i cere Domnului sa le implineasca dorintele pe care ei le aveau.Si astfel vin oameni in fiecare zi si spun: Doamne Iisuse,te rog ajuta-ma, sa imi gasesc un loc de munca mai bun, ajuta-ma Iisuse sa ma casatoresc cu un baiat harnic, da-mi Doamne o masina mai buna, o casa mai frumoasa...si tot felul de cereri.

Domnul Iisus, era istovit de greutatile care i le provoca crucea, era aproape sfarsit de atata durere, insa nimeni nu venea macar cu o cana de apa,o bucatica de mancare,un gand bun,sau orice simplu gest care sa-I aline durerile.Era parasit de toti,era singur acolo rastignit pe o cruce la marginea satului, nimeni nu era interesat sa-L viziteze, ci doar atunci cand aveau trebuinta de ceva.(Intocmai asa facem si noi,il parasim mereu pe Domnul,dar totdeauna ne intoarcem la El, numai atunci cand avem probleme sau dorim sa ne daruiasca ceva.)

Iar El,mereu cu o dragoste parinteasca ii privea, si le zambea, si le implinea toate dorintele lor.Dar ei,in bucuria lor,fugeau grabiti spre casa, uitand si sa-I multumeasca.Domnul astepta,si mereu astepta ca sa vina cineva sa Il dea jos de pe cruce, si sa-L primeasca in casa lor.Insa nimeni nu se gasea.Domnul Iisus,sleit de puteri,plin de rani si sange,aproape de moarte, cu o ultima suflare ii roaga sa-L dea jos de pe cruce,si sa-L primeasca in casa lor pt. a le aduce o mare bucurie: viata vesnica.Oamenii mai cu o jumatate de gura se hotarasc intr-un final sa-L elibereze, si Il duc in Casa Sa, Sfanta Biserica.Preotul este rapid anuntat ca urmeaza sa vina in Biserica Domnul Iisus.Acesta cand Il vede,ii spune mai pe ocolite ca nu Il poate primi: Vezi tu Doamne,noi aicea avem unele obiceiuri, nu putem renunta la ele,stii Tu cum este...si astfel se scuza.Domnul,cu lacrimi in ochi, pleaca indurerat,si ii roaga pe oamenii de fata daca Il primesc in casele lor.Oamenii toti refuzand,ii spun Domnului: Vezi Tu Doamne,noi nu putem sa Te primim in casele noastre,dar ce-ar fi sa vii Tu din nou, ca Sa te rastignim pe cruce? Domnul Iisus vazand dorinta arzatoare a oamenilor, cu lacrimi de sange se pleaca supus,si cu toata dragostea accepta sa fie din nou rastignit de catre cei pe care El i-a creat.Si astfel merge din nou sa se rastigneasca, indurand din nou acele groaznice suferinte, rabdand din nou loviturile ciocanelor care Ii zdrobesc mana si picioarele cu piroane imense.Acea Mana,care ne-a creat pe noi.Si astfel Domnul Iisus, moare din nou singur si uitat, fiind rastignit de acei carora le facuse atata bine...

 

Este cutremuratoare aceasta pilda! La prima impresie suntem foarte suparati pe acei oameni care au fost in stare de o astfel de grozavie: sa-L rastigneasca din nou pe Domnul. Dar dati-mi voie sa va spun ca acei oameni suntem noi! Eu si tu Il rastignim din nou pe Domnul prin pacatele noastre.Intocmai acelor oameni Il luam pe Domnul si din nou

Il rastignim si Il omoram. De fiecare data cand pacatuim, Il biciuim iarasi pe Domnul Iisus cu bice fara de numar,strapungand carnea si facand sa tasneasca sangele, lasandu-L aproape mort; Ii punem din nou o coroana de spini pe cap, Il batjocorim si scuipam si batem din nou pe Acela Care ne-a iubit inca de dinaintea intemeierii lumii.Ganditi-va ca atunci cand facem un pacat grav, chiar noi insine ii batem Domnului piroane in maini si in picioare.Insasi noi ridicam in sus ciocanul si izbim cu o ura mare piroane in Mainile care ne-a creat si ne-a daruit viata, si atatea lucruri frumoase sa ne putem bucura de ele. Insa, in clipa cand tu pironesti pe cruce din nou mainile Domnului, El te priveste cu toata dragostea,si se roaga pt. tine,spunand: Tata iarta-l caci nu stie ce face,nu ii socoti lui pacatul acesta! Si asteapta ca tu sa te intorci din calea cea rea,si sa iti para rau pt. cele ce ai facut.

 

Dar azi,Domnul Iisus cel Rastignit este mereu prezent printre noi.El este prezent in acea cruce de la marginea drumului(care intruchipeaza rastignirea Lui),si se uita mereu la noi,ori de cate ori trecem pe langa ea, si asteapta sa ne oprim din drumul nostru si macar pt. o secunda sa ne gandim la ce a facut El pt. noi, si sa-I multumim.Dar vai! Adesea trecem pe langa ea nepasatori(ca si cum nu am fi intalnit-o in calea noastra); nici macar o simpla inchinare nu ne facem in cinstea Lui, si ne vedem mai departe de drum.Iar El ramane din nou singur rastignit pe cruce,plangand lacrimi amare, caci toti L-am uitat.

 

Pe Domnul nu acele chinuri de nedescris Il dor cel mai tare,ci faptul ca tu Il refuzi mereu pe El,si nu vrei sa-L primesti in viata ta.Iar astfel pt. tine El moare in zadar...Nu vrei tu sa-L primesti pe Domnul Iisus in casa ta,in inima ta,si sa incepi o viata noua alaturi de El, o viata plina de binecuvantari, avandu-L pe El ca Tata,avandu-L pe El la carma vietii tale? Vrei tu sa-L lasi acolo rastignit pe cruce,sa treci nepasator pe langa El,lasandu-L sa moara singur si uitat in cele mai grozave chinuri? Vrei tu sa-L lasi pe El,Cel care si-a dat viata pt. tine? O, daca vrei sa-I alini suferintele,daca doresti sa-L dai jos de pe cruce,pt. a nu muri iarasi in zadar pt. tine, deschide-I Lui inima ta si spune-I ca-L primesti pe El ca Domn si Mantuitor in viata ta, ca iti pare nespus de rau ca L-ai rastignit din nou pe cruce datorita pacatelor tale; ca de azi inainte incepi o viata noua, una de COPIL AL SAU. Iar El te va primi cu lacrimi de bucurie in ochi, cu bratele larg deschise, imbratisandu-te, si multumindu-ti ca te-ai decis sa Il alegi si sa-L urmezi pe El.Si vei simti ca de azi inainte nu mai esti singur, fiindca il ai pe El,cea mai mare comoara. "

_________________

"Adu-ti mereu,adu-ti aminte si niciodata nu uita,cat pret,ce jertfe si ce lacrimi s-au dat spre fericirea ta!"

Link to comment
Share on other sites

Pescuirea minunata

 

"Intr-una din zile Mantuitorul sedea langa lacul Ghenizaret, a vazut doua corbaii oprite langa tarm, iar pescarii, coborand din ele, spalau mrejele. Urcandu-Se intr-una din corabii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o departeze putin de la uscat, si sezand in corabie, invata, din ea, multimile. Apoi i-a zis lui Simon: Mana la adanc, si lasati in jos mrejele voastre, ca sa pescuiti. Si, raspunzand, Simon a zis: Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins, dar, dupa cuvantul Tau, voi arunca mrejele. Si facand ei aceasta, au prins multime mare de peste, ca li se rupeau mrejele. Si au facut semn celor care erau in cealalta corabie, sa vina sa le ajute. Si au venit si au umplut amandoua corabiile, incat erau gata sa se afunde. Iar Simon Petru, vazand aceasta, a cazut la genunchii lui Iisus, zicand: Iesi de la mine Doamne, ca sunt om pacatos. Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei care erau cu el, pentru pescuitul pestilor care ii prinsesera. Tot asa si pe Iacov si pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau impreuna cu Simon. Si a zis Iisus catre Simon: Nu te teme; de acum inainte vei fi pescar de oameni. Si tragand corabiile la tarm, au lasat totul si au mers dupa El." (Luca 5, 1-11)

Link to comment
Share on other sites

Tinta calatoriei

 

Un barbat se ducea intr-o statiune. Avea o multime de bagaje, asa incit prin gari intimpina tot felul de neplaceri. Intr-o gara a fost asa de suparat incit la intrebarea unui calator: "Unde mergeti, domnule?" isi pierdu rabdarea si injurind puternic, striga: "La d*cu!" Un alt calator care era crestin, auzi acele cuvinte, merse dupa el si se aseza in acelasi compartiment. Dupa ce se linisti putin, crestinul incepuse vorba cu el.

Pe parcursul discutiei a gasit prilejul sa-i a-duca aminte de raspunsul dat, apoi il intreba: "Cind credeti ca veti ajunge la tinta calatoriei?"

Celalalt care se mai potolise putin, s-a rusinat de iuteala raspunsului. Marturisi deschis ca raspunsul lui grabit la urma urmei era adevarat si ca adevarata tinta a calatoriei a fost bine aratata in cuvintele spuse mai inainte.

Acesti doi oameni, care stateau fata in fata in acelasi compartiment, mergeau pe cai deosebite: unul mergea hotarit spre iad, iar celalalt avea o tinta sigura in cer. Unul se afla pe calea larga a pierzarii, iar celalalt pe calea cea strimta ce duce la viata vesnica. Si calatoria vietii noastre pe acest pamint trebuie sa duca in cer, sau in iad. Asa ca intrebarile cele mai insemnate pentru fiecare din noi sint: "Care este tinta calatoriei mele? Pe ce cale calatoresc?"

Daca esti pe calea pierzarii, te rog opreste-te si intoarce-te la calea care duce la viata vesnica. "Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in EL, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3.16). "Isus i-a zis: EU sunt CALEA, ADEVARUL si VIATA" (Ioan 14.6).

Link to comment
Share on other sites

Dar eu, magarul.

 

Scuzati-ma. sunt cu gura plina. Dar tocmai am primit fan proaspat si, desigur, trebuie mai intai sa-l gust. As fi magar daca nu as face-o. Dar ce prostii spun. Sunt magar. Si inca unul foarte renumit. Ce poate sa-l faca pe un magar renumit? - va intrebati.

 

Corect: toti magarii sunt la fel. Zi de zi cara poverile oamenilor - nu prea au de ce sa fie mandri. Cu toate acestea - uneori ma intreb daca chiar nu conteaza pentru cine te spetesti in halul acesta.

 

Caci odata a calarit Cineva pe spinarea mea si asta a contat cu adevarat. Pe spinarea mea au mai calarit multi, dar. Deci: ma aflam cu manzul meu in grajd, fara sa banuiesc nimic. De langa ieslea mea puteam sa vad foarte bine drumul care duce la Ierusalim. Deodata, spre noi s-au indreptat doi oameni. Barbati pe care nu-i mai vazusem niciodata. Tocmai ma gandeam ce cauta astia doi aici. Chiar in clipa aceea ne-au dezlegat si ne-au luat cu ei. Nimeni nu ne-a spus unde mergem. De ce ne-a luat. Nu ne-a intrebat daca vrem, la urma urmei, sa mergem cu ei. De obicei sunt cam incapatanat. Desi nu din rautate sau din vreun alt motiv, numai asa, incapatanat - pai da, asta face parte din fiinta mea. La urma urmei, nu pot oamenii sa faca ce vor cu noi, magarii. Insa in ciuda intrebarilor si a curiozitatii ce avea sa ni se intample, nu mi-a fost frica. Nu stiu nici eu cum de nu mi-a fost frica! Am fost rapiti, cum s-ar spune - si totusi ma simteam bine!

 

Si am avut dreptate sa ma simt asa. Pe mine, un magar lipsit de importanta, sau - ca sa fiu mai exact - o magarita lipsita de importanta, tocmai pe mine m-a ales El. Si atunci am putut sa-L slujesc. Deci: pentru Omul acesta mi-a facut placere sa-mi ofer spinarea. Desi spre drumul spre Ierusalim ma intrebam tot timpul de ce a trimis Isus tocmai dupa mine. Un cal, o trasura, o caleasca. astea ar fi fost mai potrivite pentru un rege. Dar mie, magarului, mie mi s-a permis sa fac ceva pentru El!

 

De ce va povestesc asta? Ei bine, poate ca sa-i incurajez pe cei care cred ca seamana putin cu neamul meu.

Link to comment
Share on other sites

NE CUNOASTEM IDENTITATEA ?

 

O femeie aflata in coma era pe punctul de a muri. Dintr-o data, ea s-a simtit ridicata la cer si s-a trezit in fata Scaunului Judecatii de Apoi.

- Cine esti? a intrebat-o o Voce.

- Sunt sotia primarului, a raspuns ea.

- Nu te-am intrebat a cui sotie esti, ci cine esti tu.

- Sunt mama a patru copii.

- Nu te-am intrebat a cui mama esti, ci cine esti tu.

- Sunt invatatoare.

- Nu te-am intrebat ce profesie ai, ci tine esti tu.

Si dialogul a continuat in acelasi fel. Orice ar fi raspuns femeia, cuvintele ei nu pareau sa raspunda la intrebarea: „Cine esti tu?"

- Sunt crestina.

- Nu te-am intrebat care este religia ta, ci cine esti tu.

- Sunt cea care a fost la biserica in fiecare zi si le-a dat de pomana ceIor sarmani.

- Nu te-am intrebat ce ai facut, ci cine esti tu.

In mod evident, ea nu a trecut de examen, caci a fost trimisa inapoi pe pamant. Cand s-a trezit din coma, femeia s-a decis sa afle cine este. Si astfel, intreaga ei viata s-a schimbat.

De folos pentru toti este sa fiti. Nu sa fiti cineva, nici sa nu fiti nimic - caci asa se nasc lacomia si ambitiile; nu sa fiti cutare sau cutare - caci asa deveniti conditionati; ci pur sii simplu sa fiti. Sa fiti cei ce sunteti, nu ceea ce spun altii, sau credeti ca ar trebui sa fiti.

In spatele mastilor purtate dupa scop si imprejurare fiecare se va gasi pe Sine.

 

"Mai intai de toate paziti-va de aluatul Fariseilor, care este fatarnicia" (Luca 12:1)

Link to comment
Share on other sites

CE VETI SEMANA ACEEA VETI SECERA.

 

 

O femeie a visat ca intra intr-un magazin complet nou si, spre surpriza ei, il intalneste pe Dumnezeu la casierie.

- Ce vinzi acolo? l-a intrebat ea.

- Tot ce iti poate dori inima, i-a raspuns Dumnezeu.

Nevenindu-i sa-i creada urechilor, femeia s-a decis sa ceara cele mai bune lucruri la care poate spera o fiinta umana.

- Doresc pace interioara, iubire. fericire, intelepciune si eliberarea de teama, a spas ea. Apoi, dupa ce s-a mai gandit, a adaugat:

- Nu doar pentru mine. Pentru toti oamenii de pe pamant­

Dumnezeu a zambit:

- Cred ca m-ai inteles gresit, draga mea. Noi nu vindem fructe aici, doar seminte

 

Lu 6:37 Nu judecati si nu veti fi judecati; nu condamnati si nu veti fi condamnati; iertati si vi se va ierta.

38 Dati si vi se va da; ba inca vi se va turna in san o masura buna, indesata, clatinata, care se va varsa pe deasupra. Caci cu ce masura veti masura, cu aceea vi se va masura.­

Link to comment
Share on other sites

CONDITIONARE SI IDENTITATE

 

Maestrul sustinea ca este absurd sa te definesti ca fiind indian, chinez, african, american, hindus, crestin, musulman, sau ateu caci acestea nu reprezinta altceva decat simple etichete.

El s-a adresat cu bonomie unui ucenic care afirma cu incapatanare ca el este evreu in primul rand, in ultimul rind si mai presus de orice:

- Nu identitatea, ci conditionarea ta este evreiasca.

- Atunci, care este identitatea mea?

- Nici una.

- Vrei sa spui ca sunt gol, ca sunt un fel de vid? a intrebat discipolul, fara sa-i creada auzului.

- Nici macar. Nu esti nimic care sa poata fi etichetat, a incheiat Maestrul.

 

 

Cand va veti lepada de fatarnicie si veti dezbraca hainele conditionarilor si le veti calca in picioare asa cum le calca copii, atunci va veti cunoaste pe voi, si nu va va mai fi frica. In zilele cand veti vedea cu cine semanati va veti bucura, dar cand veti vedea lucrurile, care la inceput erau in voi, care nici nu mor, nici nu se vad, ce veti indura.

Link to comment
Share on other sites

Liniştea sufletească

 

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de credinţă - care 1-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:

- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?

- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?

- Cum de unde? Simt gustul zahărului.

- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.

Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

 

"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul)

Link to comment
Share on other sites

Criminalul

 

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii 1-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.

Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereas¬tra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.

Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.

- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.

- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.

- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta 1-a întrebat mirată:

- Ce faci?

- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:

- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!

Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recom¬pensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva 1-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care 1-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.

După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutu¬lui său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul 1-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dove¬dit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.

Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un aseme¬nea om - cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-1 vedem.

 

"Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie." (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Link to comment
Share on other sites

Cele două vâsle

 

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.

- Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:

- De ce ai scris pe o vâslă "credinţă" şi pe cealaltă "fapte bune"?

- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.

- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.

Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

 

"În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există. " (Sfântul Simeon Noul Teolog )

Edited by BigDefender
Link to comment
Share on other sites

Sfânta Biserică

 

Dorind să-1 contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:

- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum îl vedem peste tot.

- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.

 

"Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor. " (Sfântul Nicodim )

Link to comment
Share on other sites

Trupul şi sufletul

 

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. După aceea, prietenul său 1-a întrebat:

- Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar 1-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-1 foamea, ar fi drept?

- Bineînţeles că nu, a răspuns .bogătaşul.

- Dar dacă 1-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?

- Ar fi, desigur, o nedreptate.

- Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul acesta?

- Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste. De ce spui aşa ceva?

- Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-1 cu totul pe celălalt.

Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu trupul în timp ce sufletul îi este mort.

"Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu

şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu. " (Sfântul Tihon )

Link to comment
Share on other sites

Cine-i drept înaintea Domnului?

 

Demult, un om 1-a întrebat pe un bătrân călugăr:

- Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văz¬duh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?

- Nu, fiule, nici vorbă!

- Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?

- Nici acesta?

- Dar atunci, cine este drept?

- Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.

Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi si? nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.

"Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Link to comment
Share on other sites

Minunea Naşterii Domnului

 

În seara de Crăciun, un tânăr 1-a întrebat pe tatăl său:

- Tală, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără stricăciune, fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului â rămas neatins de păcat, în mod miraculos, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.

- Băiete - i-a răspuns tatăl - pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

 

"Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă."

(părintele Kailistos Ware)

Link to comment
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...