Povestiri cu tâlc

[BigDefender]

Nimic nu este întâmplător

 

Gara e locul unde sufletul nu-şi poate găsi liniştea. Oamenii sunt preocupaţi de procurarea unui bilet, de sosirea trenului, iar înspre seară de găsirea unui loc mai comod pentru a-şi petrece noaptea. Trenurile veneau şi plecau. Gara devenea pustie şi din nou se umplea de mulţimea cuprinsă de grijile ei. Şi doar într-un singur loc al gării nu se schimba nimic. Într-un colţişor al sălii de aşteptare se încălzea o bătrânică. Toată în negru. Uscăţică. Îngreboşată. Alături o legătură ciudată. La sigur că nu avea mâncare în ea, că de altfel bâtrăna măcar o dată, dar s-ar fi atins de ea.După înfăţişrea acelei legături, se putea presupune că se ascunde în ea o icoană şi o un colţişor al unei broboade de schimb, probabil pentru "moarte". Mai mult nu avea nimic.Afară să lăsa amurgul. Cei din sala de aşteptare au început să se pregătească pentru a petrece noaptea în condiţiile existente. Cineva îşi pregătea un loc mai comod. Cineva încerca să aranjezele bagajele în aşa mod, ca să nu fie o pradă pentru hoţi. Dar bătrânica aşa şi nu se mişca. Nu, ea nu dormea. Avea ochii deschişi, dar indiferenţi faţă de ceea ce se petrecea în jur. Umerii ei tresaltau încet, de parcă de la înăbuşirea unui plâns ascuns pentru cei din jur. Abea mişca degetele şi buzele, de parcă însemnând în taină pe cineva cu semnul crucii în rugăciunea sa.Nu căuta salvare de la slăbiciunea sa, nu încerca să atragă vreo atenţie şi nu se mişca de la locul său. Doar uneori întorcea capul spre intrare, şi cu smerenie tăcută îl lăsa în jos, de parcă pregătindu-se pentru un răspuns definitiv. Noaptea grea de la gară a rămas în urmă. Dar dimineaţa a găsit-o pe bătrână în aceeaşi poziţie, tăcută şi sleită de puteri. Răbdătoare în suferinţa sa, nici nu a încrecat măcar să aţipească. Către amează în apropierea ei s-au făcut comozi o tânără mamă şi doi copilaşi ai ei, de doi şi trei anişori. Copii ca copii, mâncau, se zbenguiau şi chiar au încercat să o incadreze pe bătrânică în jocul lor. Unul din puşti s-a atins de poalele paltonului negru. Bătrânica a întors capul şi a privit de parcă acum a descoperit lumea din jur. Această atingere a copilului de parcă a întors-o la viaţă, ochii i-a atins o căldură ascunsă şi a zâmbit, iar mâna cu blândeţe a atins creştetul copilaşului.Mama copilaşului a vrut să-i şteargă năsucul copilului şi s-a întâlinit cu privirea plină de aşteptare a bătrânei: «Mamă, dar pe cine aşteptaţi? La ce oră aveţi trenul?»Întrebarea a găsit-o nepregătită pe bătrână. De parcă brusc şi-a pierdut echilibrul, a oftat adânc, după care abea a scos din sine cuvintele îngrozitoare: «Fiico, nu am eu nici un tren!». Şi de parcă a devenit şi mai gheboasă.Vecina cu copiii a înţeles că ceva nu e în regulă şi apropiindu-se mai mult de bâtrânică a implorat-o : «Mamă, speneţi-mi ce aţi păţit?! Vă rog să-mi spuneţi! Speneţi-mi, mamă, – şi din nou şi din nou se adresa bătrânei. – Mamă, poate vă este foame? Luaţi, vă rog!»Şi i-a întins un cartof fiert. Şi imediat fără a o întreba a acoperit-o cu un şal pufos. Copilul i-a întins şi el cartoful ce-l mâncase singur până acum. «Mănâncă, bunicuţo».Bătrâna a cuprins copilul şi a atins bucăţica dată de copil de buze. «Îţi mulţumesc, scumpul meu», – abea a şoptit ea. Se simţea că abea se mai reţine ca să nu plângă... Şi brusc de parcă toată durea sa a răbufnit în acesat spaţiu al gării: «Doamne! Iartă-l te rog!» – abea a mai putut şopti ea şi s-a strâns de parcă într-un ghem şi mai mic, acoperindu-şi faţa cu palmele.Se clătina de pe o parte pe alta şi prin bocetul greu abea se desluşea: «Fecioraşul, fecioraşul... Dragul meu...unicul meu fiu... Cel mai drag... Soarele meu de vară...vrăbiuţa mea cea fară de astâmpăr.... m-a adus....şi m-a lăsat».A tăcut puţin şi făcându-şi semnul crucii, a spus: «Doame, iară-l pe el, Doamne!».Şi nu mai avea puteri nici să vorbească şi nici să mai plângă de la deznădejdea care o cuprinse. «Copilaşilor, ţineţi-vă de bunicuţă», a comandat femeia şi s-a îndreptat înspre ghişeul de bilete.«Oameni buni! Ajutaţi-mă! Am nevoie de un bilet! Să o iau pe acea bătrână, – a spus arătând spre colţul sălii de aşteptare. – Îmi va fi mamă! Trenul meu pleacă acum!».În puţin timp au ieşit către trenul care-i aştepta, însoţiţi de ochii înlacrimaţi ai pasagerilor adunaţi în gară. «Iată, copilaşii mei dragi, am găsit-o pe mama mea, iar voi pe bunica», – de parcă radiind de bucurie, le explica copiilor. Cu o mână o ţinea pe bătrână, cu cealată – geanta şi copiii. Eu îi priveam şi mă rugam încet Domnului pentru această întâlnire. Ciudat, dar majoritatea celor cărora le-am relatat aceasă istorie, martoră la care am fost în gara oraşului Kurgan, nu cred că omul poate în câteva minute să ia o astfel de hotărâre.Nu am ca scop să-i conving şi nici nu încerc să le explic ceva. Fiecare trebuie să simtă singur. Dar de fapt şi cum ai putea explica, că uneori inima noastră are nevoie de o clipă, ca să ia o hotărâre, desigur dacă şi inima e vie şi deshisă dragostei de Dumnezeu şi oameni.

[BigDefender]

Povestea coruptiei pe intelesul tuturor

 

Intr-o dimineata, stapanitorul unei cetati fu trezit de niste strigate care se auzeau din piata: „Hai la mere! Mere dulci cum n-ati mai gustat!”. Ridicandu-se indispus din pat si privind pe fereastra vazu un targovet ce vindea, intr-adevar, mere, inconjurat de o multime de musterii. „Trebuie sa fie tare bune merele alea”, isi spuse imparatul cetatii si, facandu-i-se pofta, il chema pe primul sau sfetnic si ii porunci: „Ia cinci galbeni si mergi in piata sa cumperi mere de la targovetul acela”. Primul sfetnic il chema pe paharnic si ii spuse: „Uite patru galbeni, du-te si cumpara mere de la targovetul din fata cetatii”. Paharnicul se adresa, la randul sau, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care sa cumperi mere de la targovetul acela”. Stolnicul il chema pe primul strajer ii dadu doi galbeni si il trimise in piata. Acesta dadu un galben unui strajer din subordine, iar acela se duse la targovet si ii lua la rost: „Hei, ce tot strigi asa? Ai tulburat somnul imparatului, iar drept pedeapsa mi-a poruncit sa-ti confisc caruta asta cu mere”. Zis si facut.

Intors la seful sau, strajerul se lauda: „Am facut un targ nemaipomenit. Cu un galben am cumparat o jumatate din caruta cu mere a targovetului”. Primul strajer merse la stolnic: „M-am targuit si, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat, am reusit sa cumpar un sac cu mere!”. Stolnicul, repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolba intreaga cu mere”. Paharnicul dosi jumatate din cantitate si apoi merse la primul sfetnic: „Iata, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumatate de tolba cu mere”. Iar primul sfetnic se infatisa dinaintea imparatului si glasui: „Maria ta, iata, am indeplinit porunca. Numai ca de acei cinci galbeni n-am reusit sa targuiesc decat cinci mere”.

 

Imparatul musca dintr-un mar si cugeta: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Si, cu toate astea, targovetul acela are o multime de cumparatori. Inseamna ca lumea o duce bine, are bani. ia sa maresc eu birurile!”

[BigDefender]

Un delfin inimos

Pelorus Jack a fost un delfin - delfinul lui Risso pentru a fi mai exacti. El a fost probabil cel mai vestit delfin dupa Flipper, o vedeta de televiziune. Totusi, Flipper a fost un delfin dresat, al carui caracter poate fi regasit in alti delfini dresati, pe cand Pelorus Jack a fost un delfin salbatic care a trait in Noua Zeelanda.

In 1888 Pelorus Jack si-a inceput lucrul sau de o viata ca pilot. Nimeni nu l-a dresat pe Pelorus Jack si totusi el stia ca putea sa ghideze vapoare prin apele cu vartejuri prin canalul inselator de 3 km intre 2 insule ale Noii Zeelande. Timp de 24 de ani Pelorus Jack a condus vapoarele prin acel canal. Asa de mare a ajuns faima lui Jack incat Marck Twain si Rudyard Kipling, doi scriitori de renume , au calatorit in noua Zeelanda numai ca sa treaca prin canalul respectiv. Ei au vrut sa-l vada pe delfin si sa se alature celor care strigau "Vine Pelorus Jack!"

 

Pentru a-si indeplini misiunea, Pelorus Jack statea la intrarea in canal pana cand se apropia vreo nava. Apoi el inota cu multa atentie in fata vasului conducand-o pe o cale sigura. Cand vasul iesea in siguranta din canal, Jack se reintorcea la gura canalului pentru a astepta urmatoarea nava.

In 1904 guvernul Noii Zeelande a proclamat o lege prin care-l proteja pe Pelorus Jack.Amenda pentru vatamarea delfinului era de 100 de lire sterline. Dar in 1912 Pelorus Jack a disparut. Nimeni nu stie ce s-a intamplat.

Pelorus Jack nu a cerut niciodata recompensa, nu a facut greva sau nu a intarziat la serviciu. El a stat la datorie timp de 24 de ani. Ce ajutor incredibil a putut fi! Singurul pilot de incredere, in afara de Pelorus Jack, este acela pe care Isus ni l-a dat pentru a ne conduce prin apele cu vartejuri ale vietii: Duhul Sfant. El si-a indeplinit datoria pentru mai mult de 24 de ani si va continua sa ne conduca pentru totdeauna. Poti sa te bazezi pe El.

 

[BigDefender]

Poveste cu un înţelept şi inelul lui

 

Trăia pe vremuri un înţelept, cum astăzi nu se mai fabrică.Nu era foarte bătrân, dar îl ducea mintea şi ştia să vorbească pe limba tuturor şi multora le dăduse soluţii pentr problemele lor.. Într-o zi, la el veni şi un tânăr. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ca mai toţi cei de vârsta lui, cu vise mari şi reuşite încă puţine. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că problema lui era lipsa de încredere în sine.

 

- Înţeleptule, spuse el, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi încep să cred că nu voi putea fi niciodată în stare de ceva folositor. Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?

 

Înţeleptul se uită la el cu înţelegere, dar nu-l trimise să-şi cumpere o carte din aceea şmecheră, de autoeducare: cum să-ţi faci un milion de prieteni şi cum să fii cel mai tare din parcare, în doar 10 paşi. În schimb, îşi scoase inelul de pe deget şi i-l întinse: Te ajut dacă mă ajuţi şi tu. Am mare nevoie de bani şi te-aş ruga să mergi în târg să vinzi bijuteria aceasta. Dar să nu accepţi pe ea mai puţin de un ban de aur.

 

Zis şi făcut. Tânărul plecă în târg. Ajuns acolo, arătă inelul tuturor celor întâlniţi în cale. Deşi mulţi se arătară interesaţi, niciunul nu-i oferi pe el mai mult de un ban de aur. Dimpotrivă, cum le pomenea preţul minim, cei mai mulţi râdeau sau se strâmbau, şi dispăreau rapid în mulţime. Unul chiar îl acuză că vrea să-l escrocheze, încercând să-i vândă la un preţ atât de mare o bijuterie ce pare atât de banală. După multe ore, tânărul se-ntoarse la înţelept, trist că-l va dezamăgi pe acesta şi supărat că nu va primi soluţia la propria-i problemă.

 

- Îmi pare rău, spuse el cu capul plecat. Nimeni nu a vrut să-mi ofere mai mult de unul, doi bănuţi de argint. Nici vorbă de vreun ban de aur. N-am reuşit să-i conving de valoarea inelului. Dar de unde ştii care e valoarea lui? întrebă înţeleptul. Din câte ştiu, nu te pricepi la bijuterii şi, dacă nu ţi-aş fi spus eu cam cât face, l-ai fi dat primului cumpărător. Ca să ne dăm seama cine greşeşte, dă o fugă la bijutier şi roagă-l să-l evalueze. Dar să nu i-l dai, indiferent cât îţi oferă pe el.

 

Tânărul plecă la bijutier. Acesta luă inelul, îl studie cu atenţie şi cu lentila tradiţională. Îl puse jos şi-i spuse tânărului că erau vremuri grele şi, chiar dacă inelul făcea mai mult, nu-i putea oferi mai mult de 58 de bani de aur. Nici n-o să-ţi vină să crezi ce faţă şocată făcu tânărul. Eşti sigur?, întrebă el năucit. Sunt foarte sigur. Mă ocup de aşa ceva de mulţi ani şi recunosc imediat o podoabă de valoare, răspunse bijutierul.

 

Eroul nostru se-ntoarse iar la stăpânul inelului. Îi povesti tot. E inutil să vă reproduc vorbele înţeleptului. Sunt convins că deja le-aţi gândit şi voi. Şi la oameni e ca la bijuterii. E nevoie de un cineva cu adevărat interesat de ei pentru a le vedea adevărata valoare. Oamenii din târguri caută doar chilipiruri şi nu-şi imaginează că ceilalţi ar avea ceva important de vândut. Dar nu oferta lor stabileşte valoarea. De aceea, caută-i pe cei care sunt în stare să vadă în tine ce ai bun şi deosebit în tine şi nu te lăsa convins că nu valorezi nimic, doar pentru că nişte trecători nu sunt dispuşi să dea mulţi bani pe tine.

 

 

 

 

[BigDefender]

Operatorul de pod

 

Se spune că era o dată un bărbat care lucra ca operator de pod, într-un mic orășel. Peste acel pod trecea o linie de cale ferată, iar slujba operatorului era aceea de a ține podul ridicat, astfel încât, vapoarele să poată trece. Iar când se apropia vreun tren, el trebuia să dea semnalul și să coboare podul.

 

Într-o sâmbătă însorită, omul și-a adus cu el băiețelul de 7 ani, ca să stea împreună cu el. Băiatul avea voie să meargă pe lângă râu, să se joace în apă, să arunce pietre în apă, să prindă fluturi sau să prindă pește.

 

Pe la prânz, urma să treacă un tren. Omul a început pregătirile pentru coborârea podului, astfel încât, trenul să poată circula în siguranță peste râu. Privind spre pod, a zărit un copil cățărat pe pilonul de sub pod. Se juca exact pe locul unde podul urma să coboare. Privind mai atent a realizat îngrozit că acel copil era chiar fiul său. Disperat, a strigat la el, dar sunetul trenului care se apropia îi acoperea vocea. Știa că trebuie să ia o decizie rapidă. Dacă lăsa podul jos, fiul său va muri. Dacă nu îl cobora, atunci toți oamenii din tren vor muri pentru că trenul va cădea în râu. Era o chestiune deja, de câteva secunde.

 

Urlând în agonie, omul a împins maneta de coborâre a podului chiar în momentul în care trenul a ajuns în dreptul său. Fiul său a murit pe loc.

 

În timp ce trenul trecea, oamenii zâmbeau pe la geamuri și îi făceau cu mâna omului de la pupitru de comandă și nu înțelegeau de ce acesta stătea cu capul plecat. Era zdrobit de durere.

[BigDefender]

Stropul de roua

 

 

Trimiteţi prin e-mail Postaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe FacebookTrimiteți către Pinterest

In timp ce soarele se inalta deasupra orizontului , stropul de a inceput sa isi dea seama de lumea care il inconjura.Era asezat pe o frunza, bucurandu-se de lumina soarelui pe care , la randul lui , o reflecta cu toata puterea din micuta lui oglinda.Mandru de frumusetea lui pura , se simtea in al noulea cer.In preajma lui erau alti stropi , unii invecinati pe aceeasi frunza, alti ceva mai indepartati prin ramurile copacului.Stropul de roua se gandea ca el era , desigur, cel mai frumos dintre toti.

"Ah , ce bine este sa fii un strop de roua ! "

Dupa o vreme vantul s-a intetit , iar frunza in care se adapostise a inceput sa se cutremure din ce in ce mai tare.O teama de nedescris a pus stapanire pe stropul de roua in vreme ce se rostogolea , inevitabil , catre marginea frunzei , spre un univers cu totul necunoscut.De ce trebuia sa se intample asa ceva ? Pana acum totul fusese aproape perfect ! Se simtise in siguranta si se parea ca asa va fi o vesnicie.De ce lucrurile trebuiau sa se schimbe ? De ce ? De ce ?

In cele din urma stropul a ajunse la capatul lumii , pe marginea frunzei.Panica il strabatea peste poate.Isi imagina cum va fi strivit in cadere si se va risipi in mii de bucatele.Ziua abia incepuse si totul parea sa se termine atat de repede ! Nu era drept ! Viata parea sa nu mai aiba nici un sens.Incerca , din toate puterile , sa se agate de frunza, dar lupta lui era sortita pierzaniei.

Dupa cateva clipe , vrand-nevrand , s-a lasat in voia gravitatiei .Desprins de frunza , a inceput sa cada in hauri , in jos, mereu mai in jos.Dintr-o data , si-a dat seama ca dedesuptul lui se intindea o enorma oglinda.Putea chiar sa intrezareasca in ea reflectia propriei sale fiinte.Se prabusea aproape , mereu mai aproape ...

Fara sa inteleaga cum si cand , frica i s-a transformat intr-o infinita bucurie in vreme ce se contopea in nemarginirea de ape a lacului.Stropul de roua nu mai exista , dar nici nu murise.

 

Devenise o parte a intregului.

 

 

[Narcisa]

 

Te asteapta o mama acasa? Pilda care nu „te va lasa in pace” in aceasta noapte!

 

O tanara domnisoara s-a intors acasa intr-o dupa-amiaza. Avusese o zi grea, cu multe probleme si acum era obosita si suparata. Mama ei, femeie in varsta, s-a grabit sa-i iasa in intampinare. S-au asezat impreuna la masa, dar, ca orice mama, a vazut de indata tristetea din sufletul fetei si a cautat sa o linisteasca.

– Mai lasa-ma in pace, mama! Crezi ca toate se pot rezolva asa, cu una, cu doua?

Nici nu stii despre ce-i vorba.

– Dar imi poti povesti – i-a raspuns, cu rabdare, mama. Poate te-as putea ajuta…

– Cu ce sa ma ajuti, cu sfaturi? M-am saturat de atatea intrebari si sfaturi. Lasa-ma in pace! – a mai strigat tanara fata si a plecat in graba, trantind usa.

Spre seara, cand s-a mai linistit, cand si-a dat seama de greseala ei, de supararea pe care i-o pricinuise, cu siguranta, mamei, s-a intors. Acasa insa, si-a gasit mama asteptand in fotoliul din fata ferestrei, cu capul in piept, parca ar fi adormit.

Dar ea murise, murise de inima chiar in dupa-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnica a fost toata durerea fetei. Mama murise si ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fusesera: “Lasa-ma in pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tanara fata: mama murise fara ca ea sa-i fi spus, de fapt, cat de mult o iubeste, cata nevoie are de prezenta ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mama.

 

“Dupa Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atat de mult ca pe mama” (Fericitul Ieronim)

[BigDefender]

Am ajuns acasa intr-o seara, sotia mea imi pregatea masa si am luat-o de mana si i-am spus: “Am ceva sa iti spun”. S-a asezat si a inceput sa manance in liniste. Am observat durerea din ochii ei.

Nu stiam ce sa ii spun, dar trebuia sa ii impartasesc gandurile mele. “Vreau sa divortam!”. Am deschis subiectul cu calm. Nu parea a fi enervata de cuvintele mele. Din contra, m-a intrebat linistita “de ce?”.

Am evitat sa ii raspund si asta a enervat-o. A aruncat tacamurile si a inceput sa tipe la mine: “nu esti barbat!”.

In acea seara nu am mai discutat. Ea plangea si vroia sa stie ce s-a intamplat cu casnicia noastra. Insa nu puteam sa ii ofer un raspuns satisfacator; ma castigase o alta femeie, Jane. Nu o mai iubeam. Imi era mila de ea!

Ma simteam vinovat, asa ca m-am apucat sa redactez un contract de divort in care renuntam la casa, la masina si la 30% din actiunile companiei mele. S-a uitat la contract si l-a rupt in bucatele. Femeia cu care petrecusem 10 ani devenise un strain pentru mine. Ma simteam prost ca ii irosisem timpul, resursele si energia, dar nu puteam sa imi retrag cuvintele de dragoste pentru Jane. A inceput sa planga in fata mea, fapt care m-a linistit. Ideea divortului ma obseda de cateva saptamani si acum devenise mai clara si mai bine conturata.

A doua zi am ajuns acasa foarte tarziu si am gasit-o scriind ceva. Nu am mancat, m-am dus direct la culcare si am adormit rapid pentru ca petrecusem o dupa-amiaza obositoare cu Jane. Cand m-am trezit ea inca scria. Nu mi-a pasat asa ca m-am intors si m-am culcat la loc.

Dimineata mi-a prezentat conditiile ei de divort: nu vroia nimic de la mine, dar imi cerea o luna de zile inainte sa depunem actele. In aceasta luna trebuia sa ne straduim sa ducem o viata cat mai normala. Motivul ei era simplu: fiul nostru avea niste examene dificile peste o luna si nu vroia sa il stresam cu vestea divortului.

Mi s-a parut rezonabil ceea ce ea imi cerea, dar a mai inclus o conditie. Mi-a cerut sa imi amintesc momentul cand am dus-o in brate peste prag in noaptea nuntii noastre. Vroia ca in fiecare dimineata din timpul acelei luni sa o duc in brate din dormitor pana la usa de la intrare. Am crezut initial ca e nebuna. Ca sa putem sa traim civilizat in ultimele noastre zile impreuna, am acceptat cererea ei ciudata.

I-am spus si lui Jane despre conditiile ciudate ale sotiei mele… A inceput sa rada zgomotos si mi-a zis ca e absurd. “Indiferent la ce trucuri va apela, trebuie sa accepte divortul”, mi-a spus dispretuitor.

Eu si sotia mea nu mai avusesem niciun fel de contact fizic de cand anuntasem divortul. Asa ca atunci cand am dus-o in brate in prima zi, eram amandoi destul de stangaci. Fiul nostru aplauda in spatele nostru, “Tati o duce pe mami in brate!”. Cuvintele lui m-au durut amarnic. Am mers aproape 10 metri cu ea in brate. Si-a inchis ochii si mi-a soptit: “Nu ii spune fiului nostru despre divort.”

A doua zi, ne-a fost mai usor amandurora. Ea s-a asezat cu capul pe pieptul meu. Puteam sa ii simt parfumul bluzei. Mi-am dat seama ca nu ma mai uitasem la femeia asta atent de foarte mult timp. Am observat ca nu mai era tanara. Avea riduri fine pe fata, iar parul ei incepuse sa albeasca. Casatoria noastra isi pusese amprenta asupra ei. Pentru un minut, m-am gandit la ceea ce am putut sa ii fac.

In a patra zi, cand am ridicat-o, am simtit un sentiment de intimitate. Aceasta era femeia care imi daruise 10 ani din viata ei. In a cincea si a sasea zi, am realizat ca incepusem sa ma apropii din nou de ea. Nu i-am spus acest lucru lui Jane. Devenise mai usor sa o ridic pe masura ce treceau zilele. Poate ca acest antrenament ma facuse mai puternic.

Intr-o dimineata, incerca sa aleaga cu ce sa se imbrace. A incercat cateva rochii, dar nu a gasit niciuna care sa ii vina. A suspinat :”toate rochiile mi-au ramas mari”. Atunci am realizat ca slabise atat de mult incat acesta era motivul pentru care o ridicam mai usor.

Apoi mi-am dat seama… adunase atat de multa durere in inima ei. Fara sa imi dau seama, am intins mana si i-am mangait capul.

Atunci a intrat pe usa fiul nostru si mi-a spus ca este momentul sa o iau in brate pe mami. Momentul in care o luam in brate pe mami devenise o parte importanta a vietii sale. Sotia mea i-a facut semn sa se apropie si l-a luat in brate. Am luat-o in brate si am dus-o pana in hol. Mana ei era asezata pe gatul meu usor si natural. Eu am tinut-o strans in brate. Exact ca in ziua nuntii noastre.

Ma intrista ca slabise atat de mult. In ultima zi, cand am ridicat-o in brate nu am putut sa fac niciun pas. Fiul nostru plecase deja la scoala. Am tinut-o strans si i-am zis ca nu observasem pana acum ca viata noastra ducea lipsa de momente de intimitate. Am plecat spre birou, am iesit din masina fara sa o incui. Imi era teama ca daca mai intarzii un minut o sa ma razgandesc. Am urcat scarile. Jane mi-a deschis usa si i-am spus: “imi pare rau, nu mai vreau sa divortez”.

S-a uitat la mine nedumerita si mi-a atins fruntea. “Ai febra?” I-am dat mana la o parte si i-am repetat ca nu mai vreau sa divortez. Casnicia mea era plictisitoare pentru ca nu mai puneam pret pe micile detalii ale vietii noastre, nu pentru ca nu ne mai iubeam. Mi-am dat seama ca vreau sa o duc in brate in fiecare dimineata pana cand moartea ne va desparti. Jane mi-a tras o palma zdravana, mi-a inchis usa in nas si a inceput sa planga. Am plecat si m-am oprit la o florarie ca sa ii comand un buchet de flori.

Vanzatoarea m-a intrebat ce sa scrie pe biletel. I-am zis sa scrie: “te voi purta in brate in fiecare zi pana cand moartea ne va desparti”.

Cand am ajuns seara acasa mi-am gasit sotia moarta tinand buchetul de flori in maini si cu un zambet pe buze. Sotia mea se lupta cu cancerul de cateva luni si fusesem atat de ocupat cu Jane incat nici n-am observat. Stia ca o sa moara curand si vroia sa ma salveze de la o reactie negativa a fiului meu in cazul in care ma decideam sa bag divort. Cel putin in ochii fiului meu… sunt un sot iubitor.

Micile detalii ale vietii noastre sunt cele cu adevarat importante intr-o relatie. Nu conteaza casa, masina, proprietatile, banii. Acestea creeaza un mediu propice pentru a ne face fericiti, dar nu sunt motivul fericirii.

Gaseste timp pentru a fi prietenul sotiei sau sotului tau si fa acele mici lucruri care creeaza intimitate. Fa astfel incat sa ai o casnicie fericita!

Daca nu dai mai departe, nu ti se va intampla nimic.

Daca dai mai departe acest articol, s-ar putea sa salvezi o casnicie. De cele mai multe esuam atunci cand nu realizam cat de aproape suntem de succes si ne dam batuti.

 

Vitamine...pentru suflet...(Humberto A.Agudelo C)

[BigDefender]

Maestrul m-a sărutat pe frunte!

O poveste de Osho

 

Credeam că îmi găsisem calea. Credeam că îmi găsisem maestrul, înţeleptul care să mă călăuzească în viaţă. Nu a fost îndeajuns. Vreme de trei ani, el nu s-a uitat la mine. Îl aşteptam în fiecare zi ,din zori până la inserat. Atât de mulţi oameni veneau către el şi plecau de la dânsul, dar mie nu îmi acorda nici măcar o privire. Parcă nu existam pentru el. Cu toate acestea, m-am încăpăţânat să rămân în preajma sa, şi, mai mult decât atât, apropierea de el m-a făcut să mă simt din ce în ce mai bine. Cu cât mă ignora mai mult, cu atât mi se părea mai mult că ignorarea mea avea o semnificaţie din ce în ce mai adâncă.

După trei ani, înţeleptul s-a uitat prima oară la mine. În acest fel, îmi dădea de înţeles că nu mai sunt o ucenică, ci o discipola. Dacă un învăţăcel nu avea răbdarea de a rămâne trei ani în jurul său, nu avea cum să îi deschidă poarta spre înţelepciunea să.

Au mai trecut trei ani, şi înţeleptul şi-a aruncat iarăşi privirea spre mine şi mi-a zâmbit! Surâsul său a fost la fel de ascuţit în inima mea precum o sabie. Nu m-am putut împiedica să nu mă întreb de ce mi-a zâmbit.. Dar el avea treabă cu alţi ucenici...

S-au scurs încă trei ani, şi, într-o zi, înţeleptul m-a chemat la el şi m-a sărutat pe frunte. Mi-a spus, "Fiica mea acum eşti pregătită. Acum poţi să pleci în lume şi să împărtăşeşti Mesajul."

Dar el nu mi-a transmis nici un Mesaj.

Timpul mi-a mai mâncat încă nouă ani din viaţă. Singurul său mesaj către mine rămăsese că privise la mine, că îmi zâmbise şi mă sărutase pe frunte.

Dacă însă călăuzitorul tău nu îţi zice că eşti gata, aşa trebuie să fie. Atingerea picioarelui maestrului tău spiritual înseamnă să îi recunoşti bunătatea.

După câtva timp, obişnuia să le mărturisească ucenicilor săi, "Am întâlnit pe cineva ciudat. Vreme de nouă ani m-a învăţat numai uitându-se la mine, însă, în fiecare din aceşti ani, m-a îndrumat. Atunci când mi-am dat seama că eram numai un ucenic şi că, orice mi s-ar fi întâmplat, privea către mine. Privirea să era o ploaie de dragoste... Am mai aşteptat încă trei ani, fără să se petreacă aparent nimic. Felul cum se uita la mine, cu o atât de mare iubire şi compasiune, mă făcea să fiu în al nouălea cer. Mă scăldam într-o improspatatoare experienţă de viaţă!"

Înţeleptul nu s-a oprit aici, şi a continuat să le zică elevilor săi, "Fără să-mi spună nimic, în aceşti alţi trei ani mintea mea a încetat să mai funcţioneze. Ochii mei se îndreptau doar spre ea, şi, puţin câte puţin, atent la gesturile sale, nu m-am mai gândit la nimic. Am uitat până şi scopul pentru care eram acolo, şi conta numai modul în care mă privea. Ştiam ţelul şi eram întru totul împlinit."

"S-au scurs încă trei ani, şi atunci când mi-a surâs, întrega viaţă mi-a surâs. Fiecare particulă din trupul meu a simţit zâmbetul său, cu o atingere atât de delicată încât mi-a pătruns profund în inimă. Ştiam că s-a întâmplat ceva, dar nu-mi dădeam seama ce se întâmplase. Am trecut din stadiul de ucenicie în cel de devotare."

"Ziua în care m-a sărutat pe frunte m-a adeverit ca şi maestru. Sărutul său pe fruntea mea a fost ultimul său mesaj. Mi-au luat mulţi ani pentru a înţelege ce a însemnat asta."

Un sărut dăruit de un înţelept ucenicului său este o declaraţie a faptului că s-a petrecut contopirea, că fuziunea a avut loc, şi eşti în stare să răspândeşti în jur aroma care îţi umple sufletul.

Învăţăcelul este inconştient. Discipolul începe să devină conştient. Devotatul este atât de conştient încât nu îşi poate conştientiza conştiinţa sa! Este nevoie de recunoaşterea unui maestru, deoarece numai aşa distanţa dintre un devotat şi un maestru nu mai există deloc. Devotatul evoluează într-un maestru, dar este vorba despre o dezvoltare spontană, naturală.

 

O poveste de Osho desprinsă din “Satyam Shivam Sundaram”

[BigDefender]

Kahlil Gibran:

Când mi s-a născut Durerea

Un poem cu tâlc

 

De ce nu am accepta că durerea, suferinţa, necazul, supărarea ne sunt adeseori tovarăşi în viaţă? De nu i-am putea vedea ca pe nişte prieteni de aproape ori iubiţi, în stare să ne însoţească şi chiar să ne călăuzească? În poemul/povestea cu tâlc "Când mi s-a născut Durerea," Kahlil Gibran ne lămureşte tocmai despre o astfel poveste de dragoste ori de prietenie, de care ne putem desprinde uneori cu greu, cu atât mai mult cu cât se identifica cu viaţa noastră...

 

Atunci când mi s-a născut Durerea, am hrănit-o cu grijă, şi am vegheat asupra să cu tandreţe.

 

Iar Durerea mea a crescut, asemeni a tot ce trăieşte, puternică, frumoasă şi plină de minunate delicii.

 

Ne iubeam unul pe celălalt, Durerea mea şi cu mine, şi iubeam lumea din preajma noastră; căci Durerea avea o inima bună, şi inima mea era bună împreună cu Durerea mea.

 

Şi atunci când cântam amândoi, Durerea mea şi cu mine, vecinii noştri stăteau la ferestre şi ne ascultau; căci cântecele noastre erau profunde precum marea şi melodiile noastre erau pline de ciudate amintiri.

 

Iar atunci când ne plimbam împreună, Durerea mea şi cu mine, oamenii ne priveau cu ochi buni şi şopteau despre noi cuvinte de o mare dulceaţă. Şi existau unii care se uitau la noi cu invidie, căci Durerea mea era ceva nobil, iar eu eram mândru cu ea.

 

Durerea mea a murit însă, asemeni a tot ce trăieşte, şi am rămas singur în cugetare şi chibzuire.

 

Iar acum, când vorbesc, cuvintele mele se prăbuşesc greoi peste urechile mele.

 

Şi atunci când cânt, vecinii nu mai vin să-mi asculte melodiile.

 

Iar când umblu pe străzi, nimeni nu se mai uită la mine.

 

Doar în somn aud voci, spunând cu milă, "Vezi, aici stă omul a cărui Durere a murit."

 

 

 

 

[BigDefender]

Un cerşetor în rai?

O poveste de Osho

 

S-a întâmplat odată ca un om bogat să moară în aceeaşi zi cu un cerşetor din oraşul său. Numele cersetorului era Lazăr. Bogătaşul s-a dus direct în iad, iar Lazăr s-a pomenit într-o clipă în rai. Omul înstărit şi-a înălţat privirea şi l-a zărit pe Lazăr în apropierea lui Dumnezeu, aşa că a strigat cât a putut de tare către ceruri, "Alo! Se pare că s-a petrecut o încurcătură. Eu ar fi trebuit să fiu acolo, iar cerşetorul Lazăr ar fi trebuit să fie aici!"

 

Dumnezeu a râs şi a zis, "Cei din urmă trebuie să ajungă cei dintâi, iar cei dintâi să devină cei din urmă. Te-ai bucurat îndeajuns de mult fiind cel dintâi, iar acum a sosit timpul ca şi Lazăr să fie niţel satisfăcut de acest lucru."

 

Omul bogat se simţea copleşit de căldură - desigur, în iad nu ai încă la dispoziţie aer condiţionat - o căldură de foc. Îi era foarte sete şi nicăieri nu exista apă. A strigat, aşadar, încă o dată, "Dumnezeule, te rog, cel puţin trimite-l pe Lazăr la mine cu puţină apă. Îmi este tare sete!"

 

Iar Dumnezeu a glăsuit, "Lui Lazăr i-a fost de multe ori sete la uşa ta, ajungând chiar pe pragul morţii din această cauză, şi tu nu i-ai niciodată nimic. A fost pe moarte, înfometat la uşa ta, iar în casa ta avea loc câte o petrecere în fiecare zi, la care erau mulţi invitaţi de seamă, dar el a fost alungat mereu din faţa uşii de servitorii tăi pentru că oaspeţii erau pe cale să sosească, musafiri importanţi, politicieni, diplomaţi, oameni cu stare, iar un cerşetor stând acolo nu ar fi dat bine. Slugile tale l-au izgonit, şi lui îi era foame, iar oamenii invitaţi la tine nu erau înfometaţi. Nu te-ai uitat nicicând spre Lazăr. Acum, ceea ce-mi ceri este imposibil."

 

Şi se spune că Lazăr a râs.

 

Această poveste adâncă a devenit subiect de meditaţie pentru mulţi mistici creştini. Ea s-a statornicit la fel ca şi un Zen Koan (o poveste, un dialog, o întrebare ori o afirmaţie utilizată în practica Zen pentru a provoca "o mare îndoială" şi a testa progresul învăţăceilor pe calea Zen), iar în mănăstirile creştine, misticii nu încetau să se întrebe de ce Lazăr a râs.

 

El a râs de absurditatea lucrurilor. Nu a ştiut niciodată că un nimeni precum Lazăr - un lepros, un cerşetor - ar putea intra în rai. N-ar fi crezut nicicând că s-ar fi putut întâmpla aşa ceva. Şi nu ar fi dat crezare nici în ruptul capului celuilalt lucru, faptului că un om bogat, cel mai avut din oraş, ar fi putut să ajungă în iad. A râs.

 

Şi Lazăr continuă să râdă. Iar el va râde şi atunci când tu vei muri: dacă eşti cineva, va râde pentru că vei fi izgonit. Dacă eşti un nimeni, cineva cât se poate de neînsemnat, va râde întrucât vei fi binevenit.

 

În această lume, deoarece există egoul, egoul este preţuit în toate. În cealaltă lume, în cealaltă dimensiune, preţuirea se dă lipsei egoului. De aceea, Buddha pune accentul pe ne-sine - ANATTA. El a spus, "Nu îţi spune nici măcar "eu sunt un suflet," pentru că şi acest lucru devine un ego subtil. Nu zice AHAM RAHMASMI - eu sunt Brahma, eu sunt supremul sine. Nu spune nici măcar atât, căci Eul este foarte înşelător. Te poate păcăli. Te-a păcălit vreme de mai multe vieţi. Poate să te ducă cu preşul pe mai departe. Spune, pur şi simplu, "Nu sunt" şi rămâi în această negare, în această nimicnicie - devino gol de sine."

 

Omul trebuie să scape de sine. Odată ce sinele este aruncat deoparte, nimic nu mai lipseşte. Începi să te reverşi şi înflorirea pogoară peste tine.

 

 

Sursă: Osho - "And the Flowers Showered" / "Şi florile au plouat"

[BigDefender]

Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne

O poveste cu tâlc

 

Psalmistul a scris: "Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale!" (Psalmul 92:5)

Care este, de fapt, diferenţa dintre "măreţia" faptelor lui Dumnezeu şi "adâncimea"gândurilor Sale?

Imaginează-ţi un imens copac Sequoia, avântându-se zeci de metri către ceruri. Oamenii care trec pe lângă el se împart în trei categorii:

Unii îl întâlnesc în drum, dar nu iau deloc seama la înălţimea sa extraordinară.

Alţii îşi ridică ochii şi nu pot să nu se simtă copleşiţi de mărimea sa ieşită din comun.

Cei cu adevărat înţelepţi înţeleg că pentru a ajunge la o asemenea înălţime, un astfel de copac trebuie să fie echilibrat, stabilizat de nişte rădăcini uriaşe.

Psalmistul a fost uimit de ambele aspecte ale lui Dumnezeu. El a fost conştient de ceea ce i se arată în faţă ochilor - "Cât de mari sunt lucrările Tale." Dar a avut totodată şi înţelepciunea de a realiza că la fel de mult îi era ascuns vederii - "cât de adânci sunt gândurile Tale!"

Câţi inşi obtuzi îşi irosesc viaţa fără a observă nici măcar o clipă minunile universului... Exact acest lucru ni se spune în continuare în Psalmul 92: "Omul prost nu cunoaşte lucrul acesta." Omul "prost" îşi duce traiul fără a băga în seamă magnificul arbore Sequoia din preajma sa.

Desigur, sunt şi ceilalţi oameni - poate cei mai mulţi din lume - care nu au putinţa să discearnă decât ceea ce le apare în faţa ochilor - "cel nebun nu ia seama la el." "Nebunul" nu reuşeşte să înţeleagă că o parte imensă din acest copac este ascunsă vederii şi este îngropată adânc sub pământ. Căci toţi cei care suntem uimiţi de minunile lumii nu trebuie să uităm că la fel de multe sunt ascunde vederii şi înţelegerii noastre.

 

Text inspirat de o poveste a lui Mishlei Yaakov HaMenukad - Rabinul Yaakov din Dobnow

[BigDefender]

Poveste tibetană foarte veche

 

Exista odată un mare înţelept care nu iniţia pe nimeni, care nu îşi făcuse nici un discipol. Faima sa se răspândise de-a lungul şi de-a latul lumii, şi mii de oameni veneau în fiecare an pe vârful dealului unde trăia, incearcau să îi atingă picioarele, plângeau şi se rugau, "Acceptă-ne! Iniţiază-ne întru adevărul pe care l-ai descoperit! Deschide-ne şi nouă poarta templului tău, suntem însetaţi de cunoaştere."

El însă le răspundea, "Nu sunteţi demni, nu meritaţi asta. Mai întâi deveniţi vrednici de mine!" Iar condiţiile impuse de înţelept erau atât de grele încât nimeni nu le putea îndeplini: Să fii sincer timp de trei ani, fără să spui nici măcar o singură minciună; vreme de trei ani să trăieşti în celibat, fără să ai nici cel mai mic gând legat de o femeie sau un bărbat; şi aşa mai departe.

Aceste condiţii erau imposibile! Aceste condiţii erau în aşa fel gândite încât cu cât încercai mai mult să le împlineşti, cu atât mai mult simţeai că-ţi este imposibil să faci asta. Poţi trăi în celibat dacă nu îţi pasă prea mult de lucrul ăsta; însă, dacă te gândeşti prea mult la celibat, atunci ajungi să fii înconjurat de multe, multe femei în mintea ta.

Numeroşi oameni s-au străduit, dar nici unul nu a avut succes, aşa că nimeni nu a fost iniţiat.

Apoi, înţeleptul a ajuns pe patul morţii. Chiar cu trei zile înainte de a muri, s-au adunat mulţi oameni în jurul său, iar el le-a spus celor mai aproape de el, "Acum este timpul! Îl voi iniţia pe oricine îşi doreşte asta, dar mi-au rămas doar trei zile!"

Oamenii îl ştiau bine, şi au întrebat, "Dar cum rămâne cu condiţiile tale?"

El a răspuns, "Daţi uitării tot despre acele condiţii! De fapt, nu eram pregătit să iniţiez pe nimeni; de aceea am insistat atât de mult asupra acelor condiţii. Acum sunt pregătit! Sunt plin de înţelepciune şi vreau să o împărtăşesc. Uitaţi întru totul de acele condiţii! Oricine vrea să vină la mine, să le arunce deoparte! Şi grăbiţi-va, pentru că nu mai am la dispoziţie decât trei zile."

A iniţiat pe oricine şi oricare, indiferent cine sosea la el. Oamenilor nu le venea să creadă! "Ce faci? Suntem păcătoşi!"

El le zicea, "Daţi uitării asta. Nu am fost nici eu sfânt până acum, aceasta a fost singură mea problema. Nu aveam cum să va iniţiez în nimic. Nu exista nici o poartă. Eu însumi stăteam în faţa unei porţi închise. Dar acum poarta s-a deschis, acum am ce împărtăşi. Acum nu mai sunt necesare nici un fel de condiţii."

 

Atunci când eşti lucid, nu ai nevoie de dragoste. Abia atunci când nu ai nevoie de dragoste, eşti în stare să ajungi la dragoste. Acesta este paradoxul. Atunci când ai nevoie, nu eşti în stare.

 

 

 

 

 

[BigDefender]

Ce avantaje ai când îmbătrâneşti?

Poveste de Paulo Coehlo

 

Într-o legendă veche, ni se povesteşte despre un om care căra apă în fiecare zi spre satul său, folosind două ulcioare mari prinse de câte un capăt al unei prăjini din lemn pe care şi-o aşeza pe umeri.

Una dintre cele două ulcele era mai veche şi plină peste tot de mici crăpături; de fiecare dată când omul se întorcea pe cărarea către satul sau, jumătate din apa pusă în ea se vărsa.

Vreme de doi ani, omul a făcut zilnic acelaşi drum. Ulciorul mai nou era foarte mândru de felul cum îşi îndeplinea sarcina şi foarte sigur că putea face faţă cu succes scopului pentru care fusese creat. Pe de altă parte, ulciorul mai bătrân era nemaipomenit de ruşinat de faptul că reuşea să îşi facă treaba numai pe jumătate, chiar dacă ştia că crăpăturile sale erau rezultatul unor îndelungaţi ani de muncă.

Se simţea atât de prost încât, într-o zi, în timp ce omul îl umplea cu apă de la fântână, s-a hotărât să-i vorbească.

"Aş vrea să-mi cert iertare pentru că, din pricina vârstei mele înaintate, nu mai pot duce decât jumătate din apa cu care mă umpli şi, în acest mod, potolesc setea a numai jumătate din cei care te aşteaptă acasă."

Bărbatul a zâmbit şi a zis, "Atunci când ne întoarcem, uită-te cu atenţie la cărarea pe care mergem." Ulciorul a făcut întocmai cum i-a cerut omul şi a băgat de seamă că de-a lungul unei părţi a cărării creşteau o mulţime de flori şi alte plante."

"Ai văzut cât de frumoasă este natura în partea ta de drum?" a întrebat bărbatul.

"Ştiu că ai crăpături, însă m-am hotărât să mă folosesc de ele, să le transform în avantaje. Am însămânţat legume şi flori pe pământul deasupra căruia treci, iar tu le uzi întotdeauna. Am cules duzini de trandafiri pentru a-mi împodobi casă, şi copiii mei au mereu pe masă salată, varză şi ceapă. Dacă nu erai aşa cum eşti, nu aş fi putut niciodată să fac asta. Cu toţii, la un moment dat, îmbătrânim, suntem supuşi unor schimbări, iar trăsăturile noi pe care le căpătăm pot fi preschimbate întotdeauna în avantaje."

 

[BigDefender]

Paulo Coehlo:

8 lecţii de viaţă

 

Lecţia de viaţă #1:

Suntem cu toţii aici pentru un scop anume

"Indiferent ce face, fiecare persoană de pe pământ joacă un rol central în istoria lumii. Şi, de obicei, nu ştie asta."

"Oricine are un potenţial creativ şi, din momentul în care îţi exprimi acest potenţial creativ ai şansa să schimbi lumea."

 

Lecţia de viaţă #2:

Tot ce stă între tine şi visele tale sunt doar temerile tale

"Nu te preda în faţa temerilor tale. Dacă o faci, nu vei mai fi în stare să vorbeşti din toată inima ta."

"Există numai un singur lucru care determină ca un vis să fie imposibil de împlinit: teama de eşec."

 

Lecţia de viaţă #3:

Greşelile fac parte din viaţă

"Atunci când îţi găseşti calea, nu trebuie să-ţi fie frică. Este nevoie să ai îndeajuns de mult curaj pentru a face greşeli. Dezamăgirea, înfrângerea şi disperarea sunt instrumentele folosite de Dumnezeu pentru a ne arăta calea."

 

Lecţia de viaţă #4:

Nu căuta dragostea în afara ta

"Dragostea nu poate fi găsită în altcineva, ci numai în noi înşine; noi suntem cei care, pur şi simplu, o trezim la viaţă. Dar, pentru a face asta, avem nevoie de o altă persoană."

 

Lecţia de viaţă #5:

Atunci când te schimbi, intreaga lume se schimbă împreună cu tine

"Atunci când iubim, ne străduim întotdeauna să devenim mai buni decât suntem. Atunci când ne străduim să fim mai buni decât suntem, tot ce se află în jurul nostru devine, de asemeni, mai bun."

 

Lecţia de viaţă #6:

Vezi-ţi de treaba ta

"Oricine pare să aibă o idee clară despre felul cum alţi oameni ar trebui să-şi vadă de viaţă, dar nimeni nu are vreo una despre propria sa viaţă."

"Nu putem judeca niciodată vieţile altora, fiindcă numai fiecare persoană îşi cunoaşte cu adevărat propria durere şi propria sa lepădare de sine. Una este să simţi că eşti pe calea cea bună, şi altă să crezi că singura cale bună este doar a ta."

 

Lecţia de viaţă #7:

Nimeni nu este responsabil pentru ceea ce simţi sau nu simţi

"În dragoste, nimeni nu poate răni pe altcineva; fiecare dintre noi este responsabil pentru propriile sale simţăminte şi nu poate învinovăţi pe altcineva pentru ceea ce simte."

 

Lecţia de viaţă #8:

Îmbrăţişează-ţi autenticitatea

"Trebuie să fii persoana care nu ai avut niciodată curajul să fii. Treptat, vei descoperi că eşti acea persoană, însă nu poţi vedea clar acest lucru, trebuie să pretinzi că eşti şi să te inventezi."

"Dacă vrei să fii un om de succes, trebuie să respecţi o singură regulă: Nu te minţi niciodată pe tine însuţi."

 

 

 

 

 

[BigDefender]

Osho:

5 feluri de profesori

 

În India avem cinci feluri de profesori. Prima categorie este numită Arihanta. Un Arihanta este profesor, dar şi maestru. Faptul că este maestru înseamnă că a înfăptuit ceea ce spune. De exemplu, Iisus poate fi numit un Arihanta pentru că orice spune este propria Sa înfăptuire. El spune, "Stă în autoritatea Mea."

 

A două categorie este Siddha. Siddha este numai un maestru. El a ajuns să înfăptuiască, dar este incapabil să comunice. Nu poate mărturisi în cuvinte ceea ce a înfăptuit; într-un fel, este ca şi mut. Şi au existat mulţi sfinţi în lume care nu au glăsuit pentru că nu au putut să se descurce să aducă ce este dincolo în vorbe. Acesta este numit şi el un Buddha, un profesor.

 

A treia categorie este numită Acharya. Un Acharya este doar un profesor, nu şi un maestru. El ştie exact ceea ce îi învaţă pe alţii, dar nu prin înfăptuirea, nu prin puterea sau autoritatea sa. Papa este un Acharya. Dacă Iisus este un Arihanta, atunci Papa este un Acharia. El vorbeşte prin autoritatea, prin puterea Bibliei, şi nu prin propria sa autoritate.

 

A patra categorie poartă numele de Ubadhyay. Un Ubadhyay este cineva care nu este nici măcar sigur de ceea ce spune. Poate că fragmentele sunt adevărate. P.D. Ouspensky a scris o carte despre Gurdjieff: "În căutarea miraculosului." Subtitlul ei este "Fragmente ale unei învăţături necunoscute," şi Ouspensky a fost foarte adecvat în scrierea subtitlurilor - numai fragmente, pentru că a putut să înţeleagă numai părţi din ea; părţi care erau dincolo de el. Un Ubadhyay poate fi numit, de asemeni, profesor.

 

Cea de-a cincea categorie Sadhu. Un Sadhu este cineva care nu a realizat nimic, dar încearcă cu sinceritate să realizeze. El poate fi cu numai un pas înaintea ta, dar te poate învaţa mult despre asta. El nu poate să pretindă că a înfăptuit; nici nu poate spune cu certitudine cum este ceva anume.

 

Eu sunt un Arihanta. Mă poţi numi un super profesor, întrucât vorbesc pornind de la propria mea autoritate. Nu trebuie să mă bazez pe Iisus, sau Buddha ori Krishna. Ceea ce spun, ştiu. Dacă nu ştiu un lucru, nu-l spun.

 

Sursă: Interviu cu Osho publicat pe 26 august 1983 în The Rajneesh Times

"Ascultă-ţi numai propria inimă. Aceasta este singurul tău profesor." Osho

 

[BigDefender]

Adam are nevoie de Eva

Poveste a rabinului Allen S. Maller

 

Adam era întru totul singur. Nu avea părinţi şi nici copii. Nu avea nici măcar un frate sau o soră cu care să vorbească. Da, Adam era sigur-singurel. Nu avea nici chiar un frate cu care să se joace. Adam era singur, şi era nefericit.

Dumnezeu i-a spus lui Adam, "Nu este bine pentru tine să fii singur. Totuşi, fiind singur, eşti liber să faci tot ce vrei. Atunci când eşti singur nu trebuie să împarţi lucruri cu alţii. Nu trebuie să te opreşti din vorbit şi să asculţi, pur şi simplu, atunci când altcineva are nevoie să vorbească cu tine. Nu trebuie să dai ajutor atunci când alţii au nevoie de ajutor. Nu trebuie să îţi pese despre felul cum altcineva se simte. Dacă ai avea o soră sau un frate sau un bun prieten, ar trebui să faci toate aceste lucruri şi multe altele."

"Nu-mi place singurătatea," a zis Adam, "am o mulţime de lucruri distractive şi jocuri, dar mă plictisesc de ele după o vreme. Am mai multe animale de companie, dar nici măcar ele nu îmi sunt îndeajuns. Mă simt în continuare singur, nemaipomenit de singur. Am nevoie de cineva asemeni mie dar, în acelaşi timp, diferit. Cineva care să-mi fie alături şi să-mi fie cel mai bun prieten. Am nevoie de cineva de care să am grijă şi care să aibă grijă de mine."

"Ştiu exact ceea ce îţi trebuie," i-a răspuns Dumnezeu. "Ai nevoie de o tovarăşa de ajutor. O persoană cu o personalitate diferită, care să se poată dezvolta împreună cu tine întru dragoste, şi să te ajute să devii "mensch" (în ebraică, o persoană cinstită şi onorabilă). O voi crea din coasta ta dreapta, aşa că va sta alături de tine că partener egal şi tovarăş. Ştii, o singură mâna nu se poate spăla singură. Dar două mâini pot întotdeauna să spele una pe cealaltă. Nu vei mai fi independent. Nu vei mai fi liber vreodată să faci orice vrei. Va trebui să te gândeşti la simţămintele altei persoane. Va trebui să te gândeşti mai puţin la tine însuţi şi mai mult la un altul. Vă voi da binecuvântarea Mea pentru a vă ajuta să deveniţi un cuplu."

Dumnezeu s-a uitat în jos şi a văzut că Adam căzuse într-un somn adânc. Dumnezeu spera că atunci când se va trezi, Adam îşi va aminti tot ce îi spusese El. Chiar dacă Adam şi urmaşii lui nu au devenit întotdeauna tovarăşii iubitori şi responsabili pe care şi i-a dorit Dumnezeu, El s-a gândit că ar putea să fie mereu mai buni tot încercând. Iar cei care au fost întru totul parteneri responsabili şi de ajutor unul altuia au reuşit să fie binecuvântarea Domnului unul pentru celălalt.

 

 

 

 

 

[BigDefender]

Rugăciunile animalelor

O poveste despre menirea ta

 

Leul s-a uitat către ceruri şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să devin cel mai feroce vânător din savană, astfel încât să mănânc pe săturate astăzi."

Girafa a privit spre bolta cerească şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să ajung cât mai sus, la cele mai gustoase frunze ale copacului."

Pinguinul şi-a ridicat ochii către cer şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să înot cu graţie şi viteză astfel încât să-mi umplu burta cu peşti."

Păunul şi-a îndreptat privirile către înălţimi şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să îmi arăt în toată spledoarea frumuseţea în faţa lumii azi."

Albina s-a uitat către ceruri şi s-a rugat, "Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să culeg polenul a cât mai multe flori astăzi, astfel încât să îmi aduc contribuţia la naşterea vieţii pe pământ."

 

Dumnezeu a privit în jos şi a zâmbit. S-a întors spre îngeri şi le-a zis,

"Ah, dacă şi oamenii s-ar ruga de mine să devină întru felul cum i-am creat! Acest lucru ar fi tare însemnat!"

Apoi, Dumnezeu a împlinit rugăciunile animalelor.

 

Este creat cu priceperi şi talente unice!

Există un scop anume al vieţii tale!

Nu îţi fie teamă să te uiţi către ceruri şi să te rogi să fii ajutat să-ţi împlineşti menirea!

 

 

 

 

[BigDefender]

Cântecul de libertate al păsării

Poveste de Rumi

 

Cel mai frumos cântec al vieţii noastre ori al sufletului nostru este cel al libertăţii. Dacă nu îndrăznim să ne eliberăm din colivia noastră impusă de alţii sau chiar de noi înşine, acest cântec nu are cum să ne împlinească.

 

Trăia odată, într-un colţ de lume, un om de afaceri plin de succes. Avea tot ce îşi dorea - o soţie frumoasă, copii adorabili şi o casă mare în care îşi duceau cu toţii traiul fericiţi. Lucrul cu care se mândrea cel mai mult era o pasăre exotică, ţinută într-o colivie şi care îi încânta oaspeţii cu trilurile sale fermecătoare.

Într-o zi, omul nostru a trebuit să plece într-o călătorie departe, către sud, aşa că şi-a întrebat nevasta şi copiii ce cadouri şi-ar fi dorit. Ei i-au cerut mătăsuri fine, faguri de miere şi jucării mecanice. Înainte de a pleca, nu a putut să nu o întrebe şi pe pasărea sa cântătoare ce i-ar fi pe plac.

"Aş vrea doar un mic favor," i-a răspuns pasărea.

"Orice îţi doreşti!" i-a declarat stăpânul.

"Doar atât, atunci când îmi vei zări verii în copacii din locul unde mergi, te rog să le spui despre felul cum trăiesc aici."

"Eşti sigură că numai asta vrei? Ţi-aş putea aduce o oglindă încrustată în bijuterii sau cele mai gustoase fructe tropicale uscate."

"Nu, îţi mulţumesc, doar atât îmi doresc," i-a răspuns pasărea, iar omul s-a îndepărtat de ea, niţel dezorientat de ceea ce îi cerea.

El a călătorit în siguranţă şi a obţinut mari beneficii din afacerile sale, petrecându-şi timpul liber pentru a cumpără ceea ce îşi dorise familia sa. Într-un târziu, a ajuns într-un parc şi a văzut în copaci nişte păsări care semănau izbitor cu cea pe care o stăpânea. Le-a strigat să vină la el, şi le-a povestit despre cum pasărea sa trăia într-o colivie şi îi cânta.

Abia şi-a terminat vorba, şi acele păsări exotice s-au cutremurat pe ramurile lor, şi au căzut la pământ, fără să mai facă vreo mişcare. Omul şi-a pus capul în mâini îndurerat, acest incident înnegurându-i cu totul călătoria.

S-a întors acasă, şi-a îmbrăţişat familia, şi atât soţia, cât şi copiii lui au fost încântaţi de darurile pe care le adusese, dar nu le-a putut împărtăşi plăcerea atâta timp cât păsările cântătoare cu care se găsise pe alte meleaguri îi rămăseseră clar în minte. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit în grădina.

"Ei bine, cum a fost?" l-a întrebat pasărea sa nepreţuită. După câteva ezitări, omul i-a povestit exact ceea ce se petrecuse. Pasărea a ascultat cu atenţie spusele lui, apoi s-a cutremurat şi a căzut moartă pe podeaua coliviei.

Omul a fost cuprins de durere şi derută. Plângând fără să se mai ferească de nimeni, a deschis uşa coliviei şi a purtat în palmele sale pasărea sa preaiubită. Nu a trecut mult, şi pasărea a revenit la viaţă, a zburat pe ramura unuia din copacii cei mai apropiaţi şi a început să slobozească nişte minunate triluri de bucurie închinate regăsirii libertăţii sale.

Omul s-a scărpinat în cap, copleşit de uimire şi, în cele din urmă, a întrebat:

"Bine, ai învins. Dar, spune-mi te rog care a fost semnificaţia acestui truc al tău?"

Pasărea a privit în jos cu compătimire, şi a spus:

"Verii ei din Africa mi-au transmis că nimic altceva decât frumuseţea mea m-a ţinut captivă în colivie. Dacă nu te-ai fi delectat cu cântecele mele, nu ţi-ar mai fi păsat de mine de multă vreme. A trebuit să renunţ la viaţa mea de până acum pentru a fi liberă."

 

 

 

 

 

[BigDefender]

Printul.

 

Batranul rege adusese la curte, pentru fiul sau, cei mai vestiti dascali si intelepti,

pentru a-l invata totul.

Dascalii fiind buni si elevul silitor, printul a venit intr-o zi la tatal sau si i-a spus:

Tata, am invatat tot ce se poate invata, din carti si de la dascali.

Acum, am sa plec in lume, pentru a afla ce nu se poate invata din carti.

Da-mi, incuvintarea ta! Regele a simtit, cum i se strange inima la gandul,

ca fiul sau se avanta, pe valurile vietii.

A inteles din privirea printului, cat de hotarat este si negasindu-i nici-o pricina,

caci asa il crescuse, sa caute propria perfectiune, l-a lasat sa plece.

Inainte de plecare, printul a mers in sala tronului, ca sa-si ia la revedere,

de la inteleptul si Nebunul curtii, care erau nedespartiti si bunii lui prieteni.

– Da-mi un ultim sfat! A cerut printul, inteleptului.

– Vinde putin si cumpara mult!

– Cumpara! Cumpara! A repetat ca un ecou Nebunul.

Printul a plecat in lume si oriunde gasea ceva deosebit sau nemaivazut,

cumpara. Curand bagajele lui erau asa de mari, incat nu mai putea calatori din pricina lor.

S-a intors la palatul tatalui sau. Pe cand slugile ii descarcau bagajele,

a aparut Nebunul, care pe data a inceput sa se tavaleasca de ras.

– De ce razi? S-a mirat Printul.

– Nu trebuia sa cumperi lucruri inutile! inteleptul ti-a spus sa taci si mai mult sa asculti !

Rusinat peste masura, tanarul s-a hotarat pe loc sa plece din nou si a mers la intelept

pentru cuvant de folos. Acesta i-a spus:

– Adevarata masura a omului, o da fapta!

– Fapte, fapte, fapte! A repetat, topaind si razand stramb, Nebunul.

A umblat multi ani prin lume printul. si oriunde mergea, el sarea in ajutorul celor,

care erau in nevoie. Astfel printul nostru a faptuit, si a faptuit, si iar a faptuit,

si a faptuit, iar si iar, pana cand a pierdut sensul faptei…

Intors acasa, a stat de vorba cu inteleptul, povestindu-i ca, faptuind a ajuns sclavul faptei.

Atunci Nebunul a exclamat:

– Sunt fapte si fapte, uneori oamenii, trebuie lasati sa faca ei insisi, pentru a intelege ceva.

Au de invatat din fapta aceea. Nefaptuirea este cea mai buna fapta!

– Voi pleca din nou, ce sfat imi dai, inteleptule?

– Alege oamenii, cu iubire de Dumnezeu!

– Ai urechi de auzit? Alege oamenii cu iubire ! A repetat, strambandu-se Nebunul.

Printul a incercat sa se insoteasca numai cu oameni, cu iubire de Dumnezeu, dar a intalnit numai hoti,

criminali, excroci…mincinosi, oameni fara cuvant.

S-a intors descumpanit la palat, unde de cum a intrat, s-a intalnit, cu Nebunul.

Acesta vazandu-i figura trista, cu colturile gurii lasate in jos, a inceput sa rada in hohote

si sa spuna sarind intr-un picior:

– Cu iubire de Dumnezeu in inima, trebuia, ca tu sa alegi oamenii,

si nu, sa fie ei iubitori de Dumnezeu.

[BigDefender]

Lumina şi întunericul din tine

Poveste cu tâlc

 

"Dacă ai lumină înlăuntrul tău, o vei vedea şi în afară."

Anaïs Nin

 

A fost odată, pe vremuri, o Peşteră ce sălăşuia sub pământ, aşa cum obişnuiesc peşterile să facă. Îşi petrecuse întreaga viaţă în întuneric, şi nu îi trecea prin minte că ar putea exista pe lume altceva decât întunecime.

Într-o zi, a auzit un glas, îndemnând-o, "Vino spre lumină! Vino afară şi bucură-te de lumina Soarelui!"

Desigur, Peştera a şovăit, a dat să se opună acestui îndemn, şi a zis, "Habar nu am ce vrei să spui! Nu există nimic altceva decât întuneric." În cele din urmă, Peştera a fost însă convinsă să iasă afară. A fost atât de uimită la vederea luminii aşternute pretutindeni, nepătate de nici o umbră, cât de mică! S-a simţit cumva ciudat şi atât de fericită!

După ce s-a obişnuit cu bucuria luminii, Peştera şi-a dat seama că aceasta venea dinspre Soare, aşa că i-a zis acestuia, ""Vino cu mine, şi îţi voi arată întunericul!"

Soarele nu a putut să nu o întrebe, "Ce este întunericul?"

Peştera nu a putut să îi explice, şi i-a spus, "Vino, şi ai să vezi."

Într-o zi, Soarele a acceptat această invitaţie. În vreme ce intra în Peşteră, i-a zis acesteia, "Arată-mi întunericul!"

 

Razele Soarelui pătrundeau însă peste tot. Nu era nici o pată de întuneric!

 

 

 

 

 

[BigDefender]

Deşertăciunea lumii

Poveste cu tâlc

 

În adâncurile junglei, în preajma unei peşteri, Narada a rupt o creangă zdravănă dintr-un copac şi a început să-i ascută un capăt cu o piatră ascuţită.

"A trecut un an," şi-a spus el. "Am stat la intrarea în această grotă vreme de patru anotimpuri!"

După ce şi-a făurit suliţa, s-a dus la intrarea în peşteră şi a strigat din răsputeri, "Hei, scroafo!"

Nu a primit nici un răspuns.

Narada a înaintat în peşteră şi a zărit o scrofa care îşi alăpta cei cinci pui.

"Este timpul să pleci," i-a spus răspicat Narada.

Scroafa şi purecelusii nu au luat seama la cuvintele sale.

Narada şi-a agitat cu gesturi ameninţătoare suliţa ascuţită, aşa că purceii s-au ridicat în picioare şi au zbughit-o guiţând din grotă, însă scroafa a rămas pe loc.

"Nu am să plec de aici," a glăsuit ea. "De ce mi-ai alungat familia? Îmi iubeam copiii atât de mult! De ce mi-ai făcut asta, om crud, fără inimă?"

"Ieşi afară din peştera," nu s-a dat bătut Narada.

"Nu," a venit prompt răspunsul. "Lasă-mă în pace. Nu am făcut nimănui nici un rău. Vreau doar să rămân în această grotă până la moarte."

"Fie precum îţi doreşti," i-a replicat Narada, apoi şi-a azvârlit suliţa către porc şi i-a sfârtecat burta. Scroafa a urlat de durere. Sângele ei s-a adunat baltă pe pământ.

"De ce?" i-a reproşat scroafa. "De ce ai făcut asta?" A mai guiţat odată şi a rămas fără suflare.

Narada a căzut în genunchi, cu faţa inundată de lacrimi. Şi-a amintit cum, cu un an înainte, stătuse la intrarea în peşteră vorbind cu zeul Vishnu.

"Cum crezi că se poate elibera omenirea vreodată din ciclul nesfârşit al naşterii şi morţii?" îi spusese lui Vishnu.

Vishnu surâsese. "Conştiinţa divinităţii, poziţia mea divină este atât de împlinitoare întrucât e foarte îndepărtată de realitatea materială, de deşertăciunea lumii."

"Bine," îi răspunsese Narada, "dar atunci când oamenii au dat de gustul materiei, a deşertăciunii lumeşti, cum te mai poţi aştepta să-şi dorească ceva mai mult?"

Vishnu se cufundase o vreme în tăcere. În cele din urmă, vorbise, "Este posibil ca iluzia realităţii materiale, ca ataşamentul faţă de deşertăciunea lumii să aibă o prea mare putere. Nu sunt însă sigur de asta."

"De ce nu încerci asta pe pielea ta?" îi zisese Narada cu o tentă de mânie în glas.

"Foarte bine," spusese Vishnu, "mă voi transforma într-un porc şi îmi voi întemeia o familie."

"Cum?" exclamase şocat Narada.

"Voi trăi un an în această peştera ca şi un porc,'' îi explicase Vishnu. "După un an vei veni şi mă vei scoate de aici. Dacă voi refuza să plec, va trebui să mă ucizi."

"Preaslăvite!" a murmurat îngrozit Narada, "Te rog, nu..."

Fusese însă prea târziu. Vishnu se preschimbase deja într-o scroafă care nu întârziase să-l alunge furioasă pe Narada din grota sa.

Acum, după un an, Narada plângea aplecat peste leşul aceleiaşi scroafe.

Chair atunci când amarul era pe cale să-l copleşească întru totul, a simţit o mână pe umărul sau. S-a întors şi l-a văzut pe Vishnu, înălţat deasupra lui, zâmbind şi radiind de mulţumire.

"Îţi mulţumesc, Narada," i-a zis Vishnu. "Eram atât de fericit ca scroafa încât nu mai ştiam cine sunt cu adevărat. Deşi m-a durut şi m-a înspăimântat, suliţa aruncată de tine în pântecul meu m-a eliberat de iluzia că eram satisfăcut fiind doar un porc."

"M-a durut să fac lucrul ăsta," i-a spus Narada. "Nu am vrut să te rănesc."

 

"Mă răneşte, de asemeni, să aduc suferinţă copiilor mei, oamenilor mei," a mărturist Vishnu. "Dar aşa trebuie să fie. Aşa cum ai văzut, chiar şi iluzionarea mea, ataşamentul meu faţă de deşertăciunea lumii a avut o prea mare putere!"

 

 

 

 

 

[BigDefender]

Poveste de Osho:

Diogene şi regele

 

Diogene trăia dezbrăcat, gol puşcă, şi era un bărbat foarte viguros. Patru tâlhari care răpeau oameni pentru a-i vinde în piaţa de sclavi s-au gândit, "Acest om ar putea fi o pradă tare preţioasă, am putea să luăm pe el o mulţime de bănet. Am vândut mulţi sclavi până acum, dar nici unul nu era atât de puternic, frumos şi tânăr. Putem obţine pentru el orice preţ am cere şi ar putea avea loc o licitaţie crâncenă în piaţă atunci când l-am sui pe piedestal pentru vânzare. Cu toate astea, "şi-au zis ei, "noi patru nu suntem îndeajuns pentru a-l prinde. Poate să ne omoare pe toţi de unul singur!"

Diogene a auzit ce puneau la cale. Stătea pe marginea răului, bucurându-se de briza răcoroasă a serii sub un copac, iar spatele acestuia cei patru îşi discutau cu înfierbântare planul. El le-a spus, "Nu vă fie frică. Veniţi încoace! Nu trebuie să va fie teamă că v-aş putea ucide! Nu am omorât niciodată nici măcar o muscă. Şi nici nu trebuie să va îngrijoraţi că mă voi lupta cu voi, că mă voi împotrivi vouă. Nu mă lupt cu nimeni şi nu mă împotrivesc faţă de nimic. Vreţi să mă vindeţi ca sclav?"

Stânjeniţi, temători, tâlhării au îngăimat, "Aşa ne gândeam. Suntem atât de săraci... Dacă ai dori, dacă ai binevoi..."

El le-a zis, "Desigur că doresc. Dacă aş putea să vă scap cumva de sărăcie, aş fi tare bucuros!"

Aşadar, cei patru au scos la iveală nişte lanţuri, însă Diogene le-a poruncit, "Aruncaţi-le în râu! Nu este nevoie să mă înlănţuiţi. Voi merge înaintea voastră. Nu am credinţa că pot scapă de ceea ce îmi este sortit. De fapt, sunt foarte încântat de ideea de a fi vândut, a sta pe un piedestal înalt, în timp ce sute de oameni se străduiesc să mă cumpere. Sunt dornic să fiu obiectul unei licitaţii. Vin cu voi de bună voie."

Spaima tălharilor a crescut şi mai mult. Acest om nu era numai puternic şi frumos, dar părea să fie şi nebun şi, deci, foarte periculos! Nu mai aveau însă cale de întoarcere! Diogene i-a avertizat, "Dacă încercaţi să o luaţi la goană şi să mă lăsaţi baltă, va riscaţi vieţile! Urmaţi-mă cu toţii. Puneţi-mă la licitaţie!"

Vrând-nevrând, l-au urmat. Vruseseră să îl răpească, dar el mergea bucuros, de bună voie, înaintea lor! Diogene i-a liniştit iarăşi, "Nu va fie frică! Nu vă voi părăsi. Mi-aţi dat o idee nemaipomenită, aşa că va sunt recunoscător. Îmi asum responsabilitatea de a merge la piaţa de sclavi. Puneţi-mă la licitaţie!"

"Ce fel de om este ăsta?" s-au minunat ei. Nu mai puteau însă să dea cu nici un chip înapoi, aşa că l-au urmat. Atunci când a fost dus pe piedestalul înalt din piaţa de sclavi, astfel încât să poată fi văzut bine de toată lumea, s-a instalat o linişte mormântală. Putea fi auzit chiar şi un ac căzând pe pământ!

Oamenii nu zăriseră niciodată un trup atât de bine proporţionat, atât de frunos, atât de puternic încât părea să fie făcut din oţel.

Înainte ca cel care conducea licitaţia să apuce să spună vreun cuvânt, Diogene a declarat, "Ascultaţi-mă! Aici se află un stăpân ce poate fi vândut oricărui sclav, întrucât aceşti oameni, însoţitorii mei au nevoie de bani. Aşadar, înainte să înceapă licitaţia, ţineţi minte că sunteţi pe cale să vă cumpăraţi un stăpân!"

A fost cumpărat de un rege. Desigur, îşi putea permite şi a oferit mereu tot mai mulţi bani în timpul licitaţiei. Mulţi oameni erau interesaţi de Diogene, dar, în cele din urmă, cei patru tâlhari au primit de la rege o sumă imensă, cu mult mai mare decât fusese dată vreodată la piaţa de sclavi. Diogene le-a spus, "Suntei mulţumiţi acum? Puteţi pleca, eu voi merge cu acest sclav."

Pe drumul spre palat, în vreme ce călătoreau într-un car, regele l-a întrebat pe Diogene, "Eşti cumva nebun, scos din minţi? Gândeşti că eşti un stăpân? Eu sunt rege şi tu mă vezi ca şi sclav?"

Diogene i-a răspuns, "Da, însă nu sunt nebun, tu eşti. Ţi-o voi dovedi de îndată." Pe un loc din spatele carului se afla regina. Diogene a zis, "Regina ta este interesată de mine, a terminat-o cu ţine. Este periculos să-ţi cumperi un stăpân!"

Regele a rămas înmărmurit. Desigur, nu se putea compara ca fizic cu Diogene. Şi-a scos sabia din teacă şi şi-a întrebat regina, "Este adevărat ce spune? Dacă îmi mărturiseşti adevărul, vei rămâne în viaţă, iţi jur! Însă, dacă mă minţi, şi voi afla asta mai târziu, îţi voi tăia capul!"

Tremurând de frică, regina a recunoscut, "Este adevărat. Faţă de el tu nu eşti decât o piticanie, nu însemni nimic. Sunt fermecată, atrasă de el. Acest om are un fel de magie. Tu eşti un biet bărbăţel faţă de el. Acesta este adevărul."

Regele a oprit de îndată carul şi i-a spus lui Diogene, "Coboară, te eliberez. Nu-mi doresc un astfel de risc în palatul meu."

 

Diogene i-a zis, "Îţi mulţumesc. Sunt un om care nu poate fi făcut sclav din simplul motiv că nu dau înapoi de la nici un fel de responsabilitate pe care mi-o asum. Nu i-am lăsat pe cei patru tâlhari să se simtă vinovaţi; nu ei m-au dus la piaţa de sclavi, ci am venit de bunăvoie. Ei trebuie să se simtă îndatoraţi faţă de mine. Iar acesta este carul tău. Dacă vrei să mă dau jos din el, este perfect pentru mine. Nu sunt deloc obişnuit cu carele, picioarele îmi sunt îndeajuns de puternice. Sunt om dezbrăcat, gol-goluţ, iar un car din aur nu mi se potriveşte."

 

 

 

 

[BigDefender]

Poveste de Osho: Ştiam că vei sosi!

 

Viaţa este frumoasă numai când există dragoste. Dragostea are o valoare mai înalta decât viaţa... o valoare mai mare decât viaţa.

Viaţa poate fi sacrificată pentru dragoste, dar dragostea nu poate fi sacrificată pentru viaţă.

Leslie Weatherhead ne spune această poveste din cel de-al doilea război mondial...

Doi soldaţi erau uniţi de o mare prietenie. Într-o seară, unul dintre ei s-a întors în tranşee şi a descoperit că prietenul său nu revenise. Pe front fuseseră ucişi mulţi oameni, aşa că fost străbătut de temerea că şi prietenul său putea fi mort.

Şi-a întrebat camarazii, şi cineva i-a spus, "Nu ştim sigur dacă a murit, dar era rănit atât de tare încât i-ar fi fost imposibil să se întoarcă în tranşee. Până acum cred că şi-a dat duhul."

Se înnoptase cu totul iar inamicii continuă să tragă rafale nimicitoare de mitralieră, dar soldatul voia să plece şi să-şi caute prietenul.

Ofiţerul i-a spus, "Nu face asta, este o prostie!", el nu i-a ascultat însă vorbele şi a plecat.

Era foarte greu de înaintat prin întuneric şi mii de cadavre erau împrăştiate peste tot.

Soldatul a căutat, şi a tot căutat şi, spre miezul nopţii, a revenit purtând în spate trupul prietenului său mort. El însuşi era rănit groaznic, mortal... nu avea cum să supravieţuiască.

În clipa în care a ajuns în tranşee, s-a prăbuşit pe jos împreună cu corpul prietenului său.

Ofiţerul a venit la el şi i-a zis, "Ţi-am spus că era o prostie! Nu a meritat să faci asta. Uită-te în ce hal ai ajuns. Prietenul tău este mort, iar tu eşti pe moarte!"

Bărbatul muribund şi-a deschis ochii şi a răspuns, "Ba a meritat să fac asta pentru că, atunci când l-am găsit, el s-a uitat la mine şi mi-a spus, "Jim, ştiam că vei sosi."

Viaţa poate fi sacrificată pentru dragoste, merită asta.

Noi am fost învăţaţi însă chiar contrariul: sacrifică orice doar pentru a trăi; pentru a supravieţui, sacrifică orice.

Eu te învăţ contrariul: pentru a fi iubit, sacrifică orice.

 

Sursă: Osho / Binecuvântaţi sunt ignoranţii: Un jurnal Darshan

 

[BigDefender]

În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, orice inferioritate şi orice superioritate dispare

 

Invidia este unul dintre cele mai puternice sentimente. Invidia înseamnă a trăi prin comparație. Cineva e mai sus decât tine. Te afli întotdeauna undeva, pe o treaptă din mijlocul unei scări. Scara e cumva asemenea unui cerc, unei roți, pentru că nimeni nu ajunge la capătul ei. Fiecare e blocat undeva la mijloc. Cineva e întotdeauna mai sus decât tine, iar asta te ofensează și te menține într-o stare de luptă prin toate mijloacele posibile. Succesul îți va da toate drepturile, insuccesul îți va dovedi că ai greșit. Prin urmare, ceea ce are importanță e succesul, iar pentru a-l atinge, orice mijloc e permis. Gândești că nu trebuie să-ți pese de mijloacele prin care-l atingi și, de fapt, așa e, nimănui nu-i pasă. Ținta e să urci cât mai sus pe scară. Problema e că niciodată nu vei ajunge la vârful ei. Mereu va fi cineva deasupra ta și, oricine ar fi, va crea în tine invidie, pentru că el a reușit și tu nu.

 

Atunci de ce nu poți sări de pe scară? De ce nu poți ieși din cerc? În privința asta, societatea a fost foarte abilă. Ea și-a rafinat metodele de-a lungul miilor de ani: întotdeauna cineva e mai jos decât tine și asta îți dă satisfacții incredibile. În același timp, întotdeauna cineva e deasupra ta, ceea ce creează în tine invidie, nefericire, suferință, umilință. În timp ce celălalt continuă să se miște în sus, tu te-ai oprit. Aceasta te face să te simți fără sens, nefolositor, o umbră pe pământ și nimic mai mult. Acum ar fi cazul să sari de pe scară și să le spui celor din fața ta să meargă unde vor. Dar nu sari, pentru că mai există o mulțime de oameni și sub tine. Aceasta îți va da o mare mulțumire, sentimentul că ai întrecut atâția alți oameni; că nu ești chiar fără valoare. Oamenii plasați sub tine sunt destui pentru a-ți dovedi asta. Acum ești într-o dilemă: de câte ori te uiți în sus, te simți rău; de câte ori te uiți în jos, te simți excelent. Cum ai mai putea sări de pe scară? Sărind de pe ea, ai rămâne singur. Nimeni n-ar mai fi deasupra ta și nimeni dedesubtul tău. Aici, pe scară, ești cu toată lumea, ești o parte a societății, a culturii, a civilizației – și e doar o chestiune de oarecare efort din partea ta pentru ca oamenii să ajungă să-ți spună: „Bravo, continuă! Nu fi deprimat, fii optimist! Succesul e aproape”.

 

În copilărie, părinții ne spun: „Uită-te la băiatul vecinilor – a ieșit primul la școală, la liceu, la facultate…” Total greșit! Să urmărim o logică simplă: dacă nu te simți inferior, nu te poți simți superior și invers. Amândouă merg împreună. Dacă înlături unul din aceste sentimente, nu-l poți păstra pe celălalt. Dacă nu te simți superior în fața unora, cum ai putea să te simți inferior în fața altora? Te poți simți doar tu însuți.

[…] Da, e posibil ca într-un domeniu să știi tu mai mult, iar altcineva, mai puțin. Într-un domeniu poți fi mai talentat, iar în altul, altcineva. Acest lucru ne arată doar că oamenii sunt unici, că au calități și abilități diferite. Fiecare om are individualitatea lui proprie și nu poate fi comparat cu altul.

 

N-am crezut niciodată despre cineva că mi-e inferior; n-am crezut niciodată despre cineva că mi-e superior. Eu sunt eu, tu ești tu. Comparația n-are sens. Dar toți copiii sunt împinși în competiție, și astfel, e firesc să te compari cu alții, iar invidia să apară, dacă cineva reușește și tu nu, dacă cineva obține un lucru pe care tu nu poți să-l obții. Așadar, ai fost învățat de mic să te vezi inferior cuiva, sau superior altcuiva, astfel încât, acum îi judeci în permanență pe oameni ca inferiori sau superiori, ca buni sau răi, ca cinstiți sau necinstiți, în raport cu tine. Nu judeca! Orice om e doar el însuși. Acceptă-l așa cum e, dar nu uita că acest lucru e posibil numai dacă te accepți și pe tine așa cum ești.

 

Răspunsul pentru cel care mă întreabă dacă invidia ne îndepărtează de noi înșine este DA. Prin comparație, ai mers prea departe, în ambele direcții. Într-o parte sunt cei superiori ție, iar într-alta sunt cei inferiori ție – tu ești între. Nu mai ai timp să te vezi pe tine însuți. Lupți în permanență pentru a-i lua locul celui care este deasupra ta și, în același timp, îl împingi în jos pe cel de sub tine, pentru că încearcă să-ți ia locul. Iar el te trage de picioare, la fel cum tragi și tu de picioarele altcuiva. E un lanț straniu, în care fiecare trage de picioarele celuilalt, și toți sunt în pericol de a fi răniți.

Dacă sunteți invidios în competiția cu lumea din jurul vostru, cum puteți ajunge la voi înșivă? Lumea e atât mare, sunt atâția oameni în ea, și voi intrați în competiție cu toata lumea! Cineva are un chip frumos, cineva are un păr bogat, cineva are un trup bine proporționat, cineva are un intelect foarte dezvoltat, cineva e pictor, cineva e poet… Cum vă puteți descurca? Toate acestea și voi singuri în această competiție? Veți înnebuni! Și asta se întâmplă, de fapt, cu toată umanitatea.

 

Înlăturați competiția, înlăturați invidia! E absolut fără sens. E un mijloc de tortură, astfel încât să nu puteți fi niciodată voi înșivă.

Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul e neacceptarea faptului că fiecare e unic. Nu se pune problema superiorităţii sau a inferiorităţii. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie. Şi din acest lucru nu rezultă nici o comparaţie. Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înşişi aşa cum sunt. În clipa în care te accepţi aşa cum eşti, fără nici o comparaţie, orice inferioritate şi orice superioritate dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel, vei suferi toată viaţa.

 

Fii doar tu însuţi şi va fi suficient. Eşti acceptat de soare, eşti acceptat de lună, eşti acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult? Eşti acceptat de întregul Univers. Bucură-te şi savurează acest lucru!

 

Osho