Jump to content
Vesperala Forum

Istorie medievala si nu numai


Recommended Posts

Despre Îngeri în Evul Mediu (extras din : J. le Goff, J-C Schimitt, Dicţionar Tematic al Evului Mediu Occidental, Polirom, Bucureşti, 2002, p. 367 - 371)

 

 

 

Omul medieval a trăit sub privirea şi în tovărăşia îngerilor. Această omniprezenţă este fără îndoială una dintre caracteristicile majore ale creştinismului medieval. De aceea s-a putut spune că filozofia modernă a început în momentul în care filozofii au încetat să vorbească despre îngeri. Odată cu sfârşitul sec. al IV-lea şi cu victoria asupra păgânismului apar primele imagini ale îngerilor. Reprezentarea lor nu este pusă niciodată în discuţie, în ciuda certurilor asupra imaginilor, şi ea se poate chiar prevala de legitimitatea pe care i-o acordă al doilea Conciliu de la Niceea (787). În schimb, sfârşitul sec. al XV -lea vede înflorirea oficială a devoţiunii faţă de îngerii păzitori. În iconografie, pe la 1420-1430, apare un nou tip de reprezentare, ce se impune în epoca modernă: putto, copilaşul gol, dolofan, îşi face intrarea în manuscrisele anluminate* şi în pictură.

Omniprezenţa figurii angelice în Evul Mediu nu semnifică însă şi uniformitatea sa (...)

Evul Mediu timpuriu este puternic marcat de devoţiunea faţă de arhangheli în general şi de Sfântul Arhanghel Mihail în special. În Occident, Sfântul Arhanghel Mihail, al cărui punct de plecare este apariţia de la Monte Gargano(492) s-a difuzat către ţinuturile celtice ca apoi să se răspândească pretutindeni. În 789, Carol cel Mare îi recunoaşte oficial pe cei trei arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafael şi impune, în 813, ziua de 29 septembrie ca sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail în statele sale(...) Limitarea numărului d earhangheli a rezolvat oficial problema devoţiunii faţă de numele îngereşti extrase din apocrife**.

Îngerul e considerat o fiinţă a cărei vocaţie este de a se dezvălui oamenilor şi de a întreţine relaţii cu ei. De aceea, atât textele, cât şi imaginile dau toată amploarea unui spaţiu-timp intermediar ce permite manifestarea lumii celeste şi ridicarea la cer a lumii omeneşti.

Până în sec. al XII-lea idealul monastic este considerat cea mai desăvârşită transpunere pământească a vieţii îngereşti. Prin feciorie, contemplaţie şi înălţând laudă lui Dumnezeu, monahul se apropie de înger. Psalmodia comunitară reflectă aici, pe pământ, viaţa celestă, ea este un fel de deschidere a cerului către pământ şi o anticipare a Împărăţiei. Corul este actualizarea liturgică a împărăţiei lui Dumnezeu : el anticipează reîntâlnirea făgăduită la sfârşitul vremurilor.

În sec al XI-lea, reflecţia teologică asupra îngerilor se aprofundează graţie Sfântului Anselm, care meditează asupra căderii diavolului şi a detsinului spiritual al omului. Omul trebuie să completeze în ceruri numărul îngerilor, însă Dumnezeu l-a creat pentru el însuşi, şi nu ca remediu al dramei celeste.

Sfântul Bernard acordă un loc larg îngerilor în ascensiunea mitică ; ei pregătesc sufletul pentru vederea lui Dumnezeu şi îi prezintă imagini ale realităţilor celeste.

Tot în sec. XI- XII, figura îngerului cunoaşte o deosebită înflorire în experienţa religioasă şi în expresiile artistice ale credinţei Imaginile îngerilor se înmulţesc.

 

 

* anlumina - a orna cu miniaturi, a împodobi cu ornamente(Dex)

**apocrif - carte religioasă nerecunoscută de biserică ; care este atribuit unui autor fals, neautentic(DEX)

Link to post
Share on other sites
  • Replies 555
  • Created
  • Last Reply

Top Posters In This Topic

Există un laitmotiv(în vremurile actuale) de a asocia justiţia drastică, corectă, cu persoana lui Vlad Ţepeş. Eu vă întreb - De ce n-am asocia justiţia şi cu Vasile Lupu ?(extras din : Alexandru Ligor, Prin Moldova lui Vasile Lupu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987, p. 73-74)

 

"Domnul când face judecată, şade pe un tron înalt, cu Mitropolitul stând lângă el. Sceptrul este culcat pe o masă în văzul tuturor, spătarii sunt prezenţi. Cu domnul se află şi marii dregărori. Mai jos de aceştia, într-un loc mai umil stau zece sau mai mulţi baroni, pentru ca oricine să fie pregătit să-l cheme pe acela pe care va vrea domnul să-l asculte şi, dacă cineva ar vorbi o limbă necunoscută domnului, să fie de faţă îndată tălmaciul (...)

Atunci sânt aduşi întâi în faţa domnului, legaţi în lanţuri cei acuzaţi de crimă capitală, adică de furt sau omucidere sau tâlhărie cu violenţă. Aceştia dacă sunt dovediţi, fie prin mărturisire sau prin martori îndestulători, folosindu-se şi tortura, se rosteşte contra lor cea mai hotărâtă osândă la moarte. După terminarea acestora, domnul fără a ţine seama de consideraţii personale porunceşte printr-un semn ca să iasă înainte acela pe care îl vede că stă obidit. Dacă acesta este un om de la ţară şi temător, atunci oamenii de la curte care stau mai aproape de el îl îmbărbătează, şi contra oricăruia dintre dregători s-ar purta pricina, fie chiar fratele bun al domnului, care este hatman, pârâtul, sau se dezvinovăţeşte cu argumente drepte, sau este pedepsit spre satisfacţia ţăranului pârâş. Astfel într-o pricină asemănătoare, care altminderi părea uşoară, a băgat în închisoare pe doi fraţi ai săi din partea mamei şi i-a ţinut acolo trei zile împreună cu vinovaţii întemniţaţi şi a declarat că nu-i pasă de fraţi. fii sau fiice, ci numai de dreptate.

Aşadar el vrea să judece singur orice pricină grea pentru că ceilalţi judecători s-ar lăsa uşor mituiţi cu daruri şi în chipul acesta săracii ar suferii chiar într-o pricină dreaptă(...)

În afară de zilele de sărbătoare şi de duminici în care nu face judecată, mai niciodată nu omite să ţină tribunal de judecată. Nu o dată s-au plâns dregătorii că a osândit până atunci peste 20 000 de vinovaţi şi l-au rugat ca să se poarte mai blând cu delicvenţii, pentru ca să nu fie lipsită ţara de atâţia oameni ; căci adesea se întâmpla ca un ostaş bun sau un nobil să ia cu violenţă un lucru neînsemnat al unui ţăran, dacă acela ar fi prins, cu siguranţă că va trebui să moară. La acestea, Domnul a răspuns : " Eu nu consider persoana, ci dreptatea, nu lucrul, ci legea; dacă voi toţi veţi săvârşi o faptă vrednică de moarte, desigur că va trebui să muriţi. Chiar dacă jumătate din ţara Moldovei ar fi rea, piară partea cea rea ca să fie păstrată cea bună. Cu cei buni voi trăi în siguranţă, cu cei răi mă voi afla mereu în primejdie."

Deci dacă exceptez locurile de la margine dinspre Transilvania şi dinspre tătari, călătorul poate să se ducă, să se întoarcă, să umble în cea mai mare siguranţă încărcat cu aur şi pietre scumpe*."

 

* - din însemnările călătorilor Niccolo Barsi şi Marco Bandini în Moldova lui Vasile Lupu.

Link to post
Share on other sites

Din tainele Evului Mediu (extras din : Bogdan-Alexandru Halic, Pace şi Război îm Ţara Românească în secolele XIV-XVI, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 316-317)

 

De multe ori istoriografia tradiţională a abordat problema diferenţelor de potenţial în cadrul conflictelor în care a fost angajată Ţara Românească din perspectiva raportului de forţe şi mijloace dintre beligeranţi, un accent deosebit punându-se pe confruntările româno-otomane, situaţie în care disproporţia era evidentă(...)

Un prim asemenea palier este cel al potenţialului global a beligeranţilor. Deşi o evaluare corectă a potenţialului real al beligeranţilor în sec. XIV-XVI este imposibilă, o serie de consideraţii pot fi susţinute(...)

Efectivele totale mobilizate de Poartă permiteau realizarea unui raport de forţe net favorabil, iar în cazul unui conflict de durată resursele puse la dispoziţia Porţii le ofereau otomanilor o superioritate de potenţial indiscutabilă. Cu toate acestea, principarul sud-carpatic a reuşit să obţină succese militare răsunătoare asupra Porţii.

Reuşita rezistenţei militare româneşti la Dunărea de Jos rămâne dificil de explicat. Ceea ce pare important de semnalat în acest context este faptul că într-un război nu există numai diferenţe de potenţial, ci şi diferenţe de vulnerabilităţi.

Pentru situaţia analizată aici, principala vulnerabilitate a otomanilor putea decurge din numărul militarilor participanţi la acţiune.

În primul rând, o armată, cu cât este mai numeroasă, cu atât este mai dificil de manevrat, atât în câmpul tactic, cât şi în afara acestuia, în întreaga zonă de acţiuni militare. Inexistenţa unui sistem modern de transmisiuni făcea transmiterea ordinelor deosebit de anevoiasă. O consecinţă a acestei dificultăţi este maxima concentrare a elementelor de dispozitiv. De asemenea, lipsa informaţiilor favoriza confuzia şi apariţia panicii, uneori chiar în momentele decisive ale luptei(situaţie cu care s-a confruntat, la început ostilităţilor în care a fost angajată, armata română în primul război mondial - n.n).

În al doilea rând, întreţinerea unor efective mari era deosebit de costisitoare sub aspectul înzestrării cu armament performant.

Al treilea element este subzistenţa. Un calcul simplu arată că, în epocă, se consuma zilnic o cantitate de 0,63 kg de cereale pe cap de luptător, ceea ce înseamnă că o armată de 100.000 de oameni avea nevoie de circa 63 t. zilnic. Pentru operaţiuni ce durau o lună, necesarul de cantităţi era - în condiţiile desităţii reuse a populaţiei şi aşezărilor omeneşti, ale randamentului mic al culturilor agricole, precum şi al deplasării trupelor, în general pe o singură coloană - cvasi-imposibil. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că o asemenea masă de luptători echivala cu o pondere însemnată din populaţia locală a Principatului sud-carpatic. În consecinţă, se impunea organizarea unor coloane de aprovizionare şi transport care, deplasându-se în mod normal tot pe o singură coloană, să devină foarte vulnerabilă atacurilor de hărţuire.

Link to post
Share on other sites

Câteva cuvinte despre Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin şi Ioan Neculce (extras din : P.P.Panaitescu, Istoria Românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, p.214 - 215)

 

 

Grigore ureche

Grigore Ureche a trăit în vremea lui Vasile Lupu. A fost mare spătar şi mare vornic. A studiat în şcoala polonă iezuită din Lemberg şi avea, ca şi tatăl său, Nistor Ureche, cetăţenie de onoare polonă.

Cronica lui scrisă în româneşte merge dela întemeierea Moldovei de Dragoş, până la Aron Vodă(1594). Ea este compusă din îmbinarea Letopiseţului Moldovenesc al lui Eustratie cu ştirile despre istoria română, pe cari le-a tradus din cronica polonă a lui Ioachim Bielski. Lucrarea sa cuprinde şi unele capitole despre popoarele vecine ( Unguri, Poloni, Turci, Tătari) Ştirile despre aceste popoare le ia dintr'o geografie tipărită în latineşte în Germania.

El scrie precum spune pentru a fi învăţătură contemporanilor lui "să rămâie feciorilor şi nepoţilor să le fie de învăţătură, iară pe cele bune să le urmeze şi să se înveţe, să se îndrepteze". El caută să arate faptele domnilor Moldovei într'o lumină favorabilă, tăcând sub tăcere înfrângerile şi umilinţele şi însistând asupra rolului de apărători ai creştinismului.

 

Miron Costin(1633-1691)

Miron Costin era dintr-o familie polonofilă, tatăl său, ca şi el însuşi, au fost cetăţeni de onoare la poloni. A studiat la scoala iezuiţilor poloni dela Bar şi a slujit şi în armata polonă. Întors în Moldova a ocupat înalte slujbe boiereşti ajungând până la rangul de mare logofăt. În 1684 a trecut în Polonia la regele Sobieski, şi a fost găzduit într'o casă de vânătoare a acestuia, dar peste doi ani se întoarce iar în Moldova unde domnea Constantiin Cantemir. Acesta însă, bănuind că unelteşte împotriva lui, a poriuncit să i se ataie capul la 1691.

Miron Costin a lăsat mai multe opere în versuri şi în proză în limba română şi în polonă. Cea dintâi scriere a lui este Letopiseţul Moldovei, în care continuă pe al lui Grigore Ureche.

Spre deosebire de Grigore Ureche, Miron Costin s'a interesat de aproape de viaţa interioară a Moldovei, viaţa dela curte, intrigile boerilor, solii... Este, în schimb, un spirit pesimist, din cauza vremurilor prin care trecea ţara la acea vreme. Dela el a rămas cugetarea : "Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi".

Ultima lui lucrare este intitulată : " De neamul Moldovenilor", în care arată originea română a poporului român, întemeiat pe mărturia scriitorilor antici... El protestează împotriva unui cronicar, Simion Dascălul, care adăugase la cronica lui Ureche o povestire după care Românii s'ar trage din tâlhari liberaţi din închisorile Romei.

 

Nicolae Costin(1680-1742)

A fost fiul şi continuatorul lui Miron Costin. Şi el a studiat la şcolile polone şi a scris o cronică generală a Moldovei mergând dela Adam până la Aron Vodă. A scris de asemenea despre evenimentele dela 1709-1712, din vremea lui Dimitrie Cnatemir, când era mare logofăt. A avut mai puţin talent de scriitor decât tatăl său, a fost însă un mare erudit, adică a întrebuinţat pentru istoria Moldovei o serie de scrieri polone, ungureşti şi greceşti.

 

Ioan Neculce(1662-1744)

A fost un mare hatman al lui Dimitrie Cantemir, pe care l-a urmat în exilul său în Rusia. Întorcându-se după aceea în Moldova a scris o cronică a Moldovei care formează continuitatea cronicii lui Miron Costin. Are la început şi o culegere de tradiţii şi legende despre epoca mai veche, intitulată " O seamă de cuvinte". Mai puţin învăţat ca ceilalţi cronicari, scrie într'un stil popular plin de farmec, are caracterizări minunate ale oamenilor şi ale faptelor.

 

 

 

Link to post
Share on other sites

Întemeierea Moldovei ( ibidem)

 

Bogdan voevodul românilor din Maramureş nu era în bună înţelegere cu autoritatea ungrească. La 1359 Bogdan porneşte din satul său, Cuhnia, cu o ceată de Români, străbate peste munţi în ţara stăpânită de Sas. În luptă cu năvălitorii veniţi de peste munţi, Sas este omorât, iar fiul său mai mare, Balc, este silit să fugă la unguri. Populaţia românească din acest ţinut se răsculase şi trecuse de partea lui Bogdan. Regele Ungariei, Ludovic, trimise în mai multe rânduri expediţii armate peste munţi, ca să supue pe răsculat şi să readucă ţara sub sceptrul unguresc. Aceste expediţii sunt respinse, căci în jururl lui Bogdan se adună toţi Românii. În cele din urmă, Ludovic renunţă să mai reia ţinutul, văzând că orice încercare e zadarnică şi astfel Bogdan devine stăpânitor neatârnat.

Regele Ludovic dărui atunci lui Balc şi farţilor săi, cari se refugiară la dânsul, Cuhnia şi celelalte moşii, pe cari le confiscase în Maramureş dela Bogdan.

Avem, aşadar, în întemeierea Moldovei două faze : prima după alungarea Tătarilor, când se formează un stat supus Ungurilor, şi o a doua prin răscoala lui Bogdan din Maramureş, care formează un stat independent. El poate fi socotit adevăratul întemeietor al Moldovei. Nici Bogdan n'a stăpânit toată Moldova de mai târziu ; abea în 1392 Roman Vodă se intitulează, cel dintâi, domn dela munte până la mare. Aşa dar, întinderea micului stat din valea Moldovei peste tot teritoriul dela munte şi până la Nistru şi mare s'a făcut treptat, prin reunirea micilor voevodate şi cnezate cari se aflau pe acest teritoriu.

Bogdan şi urmaşii săi au reunit toate micile stătuleţe într'un singur stat. Nici în Moldova ţara nu s'a întemeiat printr'o descălecare, adică o coborâre a populaţiei de peste munţi, aşa cum credeau cronicarii şi istoricii mai vechi, ci printr'o reuniune.

E drept că în Moldova avem o coborâre, a lui Dragoş şi apoi a lui Bogdan, însă ei au venit numai cu o mică ceată de oameni.

După ce ţara s'a întins şi spre Nord-est, în Bucovina de azi, capitala s'a mutat la Suceava, oraş comercial care se afla pe drumul de negoţ al comercianţilor din Lemberg. Prima biserică ridicată de domnii Moldovei este cea dela Rădăuţi, unde se află şi mormântul lui Bogdan, întemeietorul Moldovei mort la 1365. După numele lui, Moldova a fost numită mai târziu, mai ales de turci, Kara-Bogdan.

 

 

 

Ioniţă[Caloian] şi Imperiul Româno-Bulgar-1197-1207

 

Caloian a fost unul dintre cei mai străluciţi suverani ai Imperiului româno-bulgar. Pentru a rupe orice legături cu Constantinopolul, el n'a mai recunoscut supremaţia patriarhului din acel oraş asupta bisericii ţării sale şi s'a adresat pentru sfinţirea episcopilor, papei dela Roma, făgăduind că va trece la catolicism. Papa era pe atunci Innocentiu al III-lea, unul dintre cei mai puternici papi ai Evului Mediu. Innocentiu îi scris lui Caloian, spunându-i că deoarece este "de nobilă origine romană", se cuvine mai bine să ţie de Roma şi de biserica romană decât de Grecii dela Constantinopol. Caloian primeşte cu condiţia ca papa să-l încoroneze ca împărat, iar episcopul dela Târnova ca patriarh. În cele din urmă, un legat al papei vine la Târnova şi-l încoronează pe Caloian ca rege, iar pe episcop ca mitropolit.

Tocmai atunci se întâmplă o mare turburare în peninsula Balcanică : cruciada a IV în loc să pornească în Asia împotriva Turcilor, cucereşte Constantinopolul la anul 1204 şi fundează acolo Imperiul Latin de Răsărit în frunte cu Balduin de Flandra. Noul stăpânitor al Constantinopolului dorea să pună mâna pe toate fostele stăpâniri ale Bizantinilor până la Dunăre şi cere Imperiului Romano-Bulgar să i se supuie. De aceea începe un război între cele două imperii balcanice şi în lupta dela Adrianopol, Caloian învinge cu totul pe Balduin de Flandra şi-l ia prizonier. Balduin moare în închisoarea dela Târnova şi Imperiul Româno-Bulgar devine statul cel mai puternic din răsăritul Europei. Dar din cauza acestui război relaţiile lui Caloian cu papa s'au răcit, căci papa era acel care luase iniţiativa cruciadelor şi nu vedea cu ochi buni înfrângerea sefului cruciadei a IV-a. După moartea lui Caloian relaţiile Imperiului Româno-Bulgar cu papa s'au rupt de tot şi biserica română şi bulgară s'a întors la credinţa ortodoxă.

 

 

 

 

Link to post
Share on other sites

Despre uciderea lui Gritti - reprezentant al lui Soliman şi "observator cu gânduri dubioase" a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi a Moldovei (extras din : " Relaţia Călătoriilor din 1532 şi 1354 în Ţara Românească şi Transilvania", în Călători străini despre Ţările Române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, Vol I, 1968, p 336-337)

 

Povestit prin persoana lui Francesco Della Valle, Padovanul (? - 1545)

 

"(...)Stăpânul meu fu foarte mirat când văzu că moldovenii îşi călcaseră credinţa şi asigurările pe care i le dăduseră şi se plânse tare de acest lucru făgăduindu-le apoi că dacă îl salvează, le va da 100 000 de ducaţi. Aceia răspunseră că nu puteau face altfel decât să-l dea în mâna ungurilor, deoarece aşa se înţeleseră; iar el adugă pe deasupra : " Băgaţi bine de seamă ce faceţi; căci stiţi doar că eu reprezint pe Soliman ; şi acestea sunt însărcinările pe care mi le-a dat". (...)

Soldaţii unguri, ca nişte câini turbaţi strigau în gura mare : " Ucideţi pe turcul acesta" şi Mailat îl înştiinţă numaidecât că moartea lui era hotărâtă.

Stăpânul meu îi răspunse: Băgaţi bine de seamă ce faceţi căci toţi ştiţi că eu reprezint persoana lui Soliman şi că am fost altă dată ales de către Maiestatea Sa Regele Ioan şi de voi domnii şi baronii ţării, guvernator general şi comandant al armatei şi apoi confirmat de sultann Fiţi siguri că Solimanva ţine seama de aceste fapte şi le va considera ca o jignire adusă chiar lui şi va căuta să o răzbune cu armele, fapt care va fi spre marea pagubă a Ungariei; şi voi veţi fi de vină."

Căpitanul Mailat îi răspunse :"Domnii aceştia îţi vor moartea".

Iar el zise cu blândeţe : " Sanguis meus super vos et super filios vestros" (Sângele meu(să cadă) asupra voastră şi asupra copiilor voştri - un blestem al acelor vremuri).

După aceia Mailat îl dădu pe mâna câtorva oameni de ai săi care să-l ucidă. Dar nimeni nu voi să-l ucidă. Atunci veni în faţă un nobil şi îi zise : "Domnule, dacă vreţi să-mi daţi mie încălţămintea pe care o are în picioare, am să-i tai eu capul". Acesta a ridicat sabia ca să-l taie pe domnul guvernator ce stătea aplecat pe mâini şi pe genunchi în noroi strigând : " Pentru Dumnezeum sfârşiţi mai repede" şi i-a tăiat capul. Acel călău îi trase din picioare cizmele care erau din postav de culoare violetă şi găsi în buzunarele lor două pungi pline cu pietre scumpe dar de foarte mare preţ pe care le vându pentru 38 de galbeni ungureşti şi un cal.

Aşa s-a sfârşit viaţa stăpânului meu Lodovic Gritti".

Link to post
Share on other sites

Despre prejudecată

 

Prejudecata este : " un mod de gândire marcat de factori emoţionali, care se produce înainte şi în afara cunoaşterii obiective a realităţii date"*. Ea este "orice afirmaţie, ori generalizare neverificată şi neverificabilă cu privire la relaţiile umane, la manifestările de comportament ale indiviziilor, la calităţile personale sau de grup ale oamenilor"**

Fiind o opinie nesupusă verificării de către subiect, prejudecata este născută din anumite stereotipuri de gândire, propii sau transmise, din generalizarea neîntemaiată a unei experienţe personale, din analogii grăbite şi forţate.

Caracteristic prejudecăţii este ideea sau părerea preconcepută, adesea eronată, pe care şi-o fac indivizii sau grupurile sociale despre lucruri. deformând percepţia şi judecata, prejudecata deformează realitatea evaluând superficial lucrurile şi dând verdicte cu uşurinţă, înainte de cunoaşterea directă a faptelor.

Prejudecăţile caracterizează atât gândirea indiviziilor cât şi gândirea grupurilor.

Prejudecăţile se dezvoltă în condiţiile unor stări de frustrare a indiviziilor sau grupurilor, provocând adesea psihoze sociale care exprimă stări de spirit obsesional-generalizate, de contaminări în cadrul unor grupuri sociale,cauzate adesea de convulsii sociale, de războaie, de insecuritate, de agresiune...

Prejudecăţile izolează comunităţile umane şi le contrapun în mod artificial. Ele sunt contraproductive pentru popoare, naţiuni şi minorităţi naţionale. De aceea soluţia, sau alternativa la efectul distrugător al prejudecăţilor sunt " adevărurile verificate ale raţiunii, în luptă mereu cu reductabilele efecte şi cu crizele devastatoare de misticism şi fanatism"***

 

 

*-Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.196

** - ibidem

*** - Le Bon, Gustave, Opiniile şi Credinţele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995

 

Link to post
Share on other sites

Despre Credinţă (extras din : Mentalităţi colective şi Imagini Sociale, apud, Gustave, Le Bon, Opiniile şi Credinţele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995)

 

Credinţa este definită drept " certitudine afectivă, sentimentală, nonraţională care poate atinge, uneori, fanatismul". Immanuel Kant consideră credinţa un cat de voinţă, de adeziune individuală, subiectivă, care exclude îndoiala şi se lipeşte de raţiunile logice adecvate şi comunicabile.

În concepţia lui Gustave Le Bon, " o credinţă este un act de origine inconştientă care ne sileşte să admitem o idee în bloc, o opinie, o explicaţie, o doctrină".

Credinţa constituie elementul esenţial al mentalităţii. Ea este izvorul cel mai important al prejudecăţilor şi opiniilor sociale, este sistemul de referinţă care determină subiectul, orientarea şi sensul lor... În jurul marilor credinţe ale lumii se coagulează mentalităţi şi opinii care străbat societăţile şi civilizaţiile, lăsându-şi amprenta în mentalul colectiv şi în modul lor de viaţă.

Schimbările în sistemul de mentalităţi şi opinii nu sunt posibile decât dacă au loc schimbări semnificative ale credinţelor. De aceea, " singurele revoluţii autentice sunt acelea care reînnoiesc credinţele fundamentale ale unui popor. De obicei doar numărul convingerilor se transformă. Credinţa îşi schimbă obiectul, însă nu piere niciodată".

Credinţele constituie liantul social cel mai eficient şi cel mai răspândit. Dar totodată ele sunt sursa cea mai importantă a incompatibilăţilor, tensiunilor, conflictelor sociale. Credinţele au jucat şi joacă rolul de motor al dezvoltării sociale, dar în acelaşi timp, ele se constituie în puternice elemente de stagnare.

Credinţele sunt structuri psihice deosebit de complexe, rezistente, de durată, care îşi pun amprenta pe personalitatea omului aproape tot atât de apăsat ca şi trăsăturile de caracter. Dr. Leonard Gavroiliu - în prefaţa lucrării Opiniile şi Crdeinţele - ne spune : " Dacă avem în vedere credinţele religioase, politice, etc... constatăm că acestea nu se schimbă de la o zi la alta, că nu constituie convingeri lesne de destrămat sau de convertit şi că, pentru a şi le apăra, oamenii sunt în stare să-şi verse sângele în bătălii pe terenul iraţionalului absolut, recurgând la toate mijloacele, cum ştim că s-a întâmplat pe vreme alui Moise, a cruciadelor, a Inchiziţiei, a regimurilor instalate de Stalin, şi cum vedem că se petrec lucrurile şi azi..."

Este de reţinut că, în general, credinţele religioase, prin legătura lor strânsă cu tradiţia, sunt întodeauna creatoare de sens şi de forme de existenţă pentru cei care aderă la ele. Religia organizează şi structurează timpul şi spaţiul lumii. Cuvântului "religie" îi sunt asociate două etimologii latine.

1) Una derivă din verbul latin relegere: " a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege"

2) Cealată etimologie derivă din verbul religare, care înseamnă a lega, a fixa. " Când exercită o influenţă efectivă(...)religia uneşte, constituie şi fundamentează ceea ce poartă denumirea de liant social".

Link to post
Share on other sites

Dintre Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie*(extras din : Al Piru, Literatura Română Veche, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 42-43)

 

"- Precum cariul mânâncă copacul pe dinăuntru de putrezeşte, şi gândul de răzbunare strică sufletul.

- Iubeşte adevărul, căci mincinoşii sunt urâţi de Dumnezeu !

- Fiţi înţelepţi şi cuminţi ca albina, care culege mierea nu din toate florile ci numai din cele bune şi mirositoare. Florile sunt slujitorii şi sfetnicii domnului, care, ca şi albina să asculte numai sfaturile bune, ca inima să i se îndulcească.

- Judecă pe fiecare cu dreptate după faptele lui, că de aceea eşti domn care trebuie să fie ca un izvor nesecat ce dă tuturor apă, iar nu unora dulce şi altora amară.

- La judecată, cugetarea ta să nu fie sovăitoare, clătinându-se încoa şi încoace ca trestia în vânt.

- Cuvântu e ca vinul ; pleacă şi nu-l poţi opri, după ce iese din gură; şi-ţi pare rău apoi că l-ai spus.

- Rugina strică fierul, trufia omul. Iedera şi viermele fac pomul neroditor, trufia strică rodul cel bun al oamenilor.

- Viaţa e ca o corabie încărcată, din păcate ; să avem grijă să nu se înece de greutatea lor.

- Inima omului este asemenea sticlei, când sufere vreo rănire, nu mai găseşte leac.

- Milostenia fără virtuţiile curăţeniei, smereniei, înfrânării şi fără frică de Dumnezeu e ca o grădină cu pomi şi flori, dar fără izbor de apă".

Neagoe deplânge aici deşertăciunea măririi, vanitatea desfătărilor şi aluxului :

" Spune-mi acum ticăloase suflete, unde este domnia noastră ? Unde este munca noastră ? Unde sunt feciorii şi fetele noastre ? Unde este slava cea deşartă a lumii acesteia şi bucuria ei ? Unde sunt băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru ? Unde sunt grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos ? Unde este vinul carele întodeauna veselea inima noastră ? Unde sunt vioarele şi tobele şi surlele ? Unde sunt caii noştrii cei frumoşi şi împodobiţi cu rafturi poleite şi cu şale ferecate ? Unde sunt inelel noastre cele cu pietre scumpe ? Unde sunt diademele cele împărăteşti, care erau împodobite cu mărgăritar şi cu pietre de mult preţ ? Unde sunt podoabele hainelor împărăteşti ? Unde este aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete?"

Neagoe deplânge acum frumuseţea corpului supus îmbătrânirii :

" Unde este acum frumuseţea obrazului ? Iată, s-au înegrit. Unde este rumeneala feţei şi buzele cele roşii ? Iată, s-au vestejit. Unde este clipeala ochilor şi vederilor tale ? Iată, se topiră. Unde este părul cel frumos şi pieptănat ? Iată, au căzut. Unde sunt grumazii cei netezi ? Iată, s-au frânt. Unde este limba cea repede şi desluşită ? Iată, au tăcut. Unde sunt mînele ceke albe şi frumoase ? Iată, s-au deznodat... "

 

 

* - Neagoe Basarab a avut de fapt şase copii, trei băieţi : Teodosie, Petru şi Ioan şi trei fete : Stana, Ruxandra şi Anghelina.

 

Link to post
Share on other sites

Istoria poamelor ((extras din : Al Piru, Literatura Română Veche, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961, p. 484-485)

 

Este un interesant poem satiric, scris de poetul bizantin Teodoros Podromos(sec. al XII-lea). Poemul satirizează aparatul complicat de dregători de la curtea împăraţilor bizantini, atrăgând totodată astenţia asupra consecinţelor primejdioase ale vinului, în forma unui proces în care strugurele face o reclamaţie, ieşind finalmente condamnat.

Ne aflăm în vremea când împărăteasa preaslăvită gutuie sub oblăduirea cinstitului ciedru, iară sarbona rodie era paharnic mare, mărul logofăt mare, cireaşa comis mare, căpşuna cliucer mare, scoruşa postelnic mare, zarzăra stolnic mare.

Strugurele invinuieşte de viclenie piperul, chimenul, cimbrul, ştirul, nucşoara mirositoare şi şofranul gălbigios. Ca martori sunt aduşi măslina, stareţul linte, maica stafida, nohotul, bobul înecător, mazărea, cap fără trup, şi egumenul fasole.

Ceapa, îmbrăcată în douăsprezece haine mohorâte şi cu barba atârnând la pământ, ia apărarea acuzaţiilor :

"- Să n-aib parte de frate-meu usturoiu, de socru-meu hrean, de cuscră-mea prazul, de soru-mea ridichea şi de nepoţii mei morcovi, pătrunjel şi postârnac şi de nepoatele mele capere, că minciuni a grăit strugurele înaintea împărăţiei tale".

Lubeniţa, castravetele, anghinarea şi lăptuca, ispravnicii cepei, sunt invitaţi să citească legile şi să spună şi ele ce ştiu, când tocmai soseşte piersica, aducând vestea că la înteţirea strugurelui se adaugă şi intenţia zarzărei de India de a înţepa cu acul ei ascuţit pe împărat în grumaz.

Împăratul, edificat, pronunţă sentinţa (satiră a beţiei):

"- Să fii, strugure, blestemat, de lemn strâmb spânzurat, cu cuţit cârn tăiat, de voinici tineri călcat ; sângele tău să-l bea bărbaţii, mintea lor să li se învăluiască, feţile să li se rumenească, păreţii să-i bată şi într-o parte şi Într-alta, în tină să se tăvălească, bărbile să-şi muruiască, câinii să le lingă..."

 

 

 

 

"Nu mor eroii niciodată,

Uitarea nu-i îngroapă-n glii...

Cinstiţi de-a gloriei răsplată,

Eroii sunt de-a pururi vii !"(D . Nicoară - "Nu mor eroii")[ extras din : General corp de armată ® Alexandru Ionescu Saint-Cyr,, et al, Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei 1941-1945, Editura "Vasile Cârlova, Bucureşti, 1998, p 538-539]

 

În ziua de 20 martie 1944, Grupul 2 a primit ordinul de a bombarda podul de la Iampol-Cosăuţi. Din cauza norilor, ale căror plafoane erau în jur de 500 m, a trebuit să începem bombardamentul* la această înălţime la care noi reprezentam o ţintă deosebit de voluminoasă, iar pentru un trăgător antrenat nu era prea greu a lovi o astfel de ţintă. Eu eram capul celei de-a doua patrule din coloana de patrule. La un moment dat am observat trecând pe deasupra planului meu, proiectilele trasoare. Într-o fulgerare de gând, mi-am spus că sunt atăcat de aviaţia de vânătoare inamică şi ar fi bine să scot avionul şi formaţia de sub şuvoiul de foc. O uşoară alunecare a avionului spre stânga şi trasoarele s-au îndepărtat. În acelaşi timp eram surprins de faptul că mitraliorul şi radiotelegrafistul nu foloseau armamentul de bord contra presupusului agresor. Încă o aruncătură de ochi spre dreapta şi observ că proiectilele proveneau de la avionul adjutantului stagiar aviator Stan, al cărui loc era în dreapta patrulei, dar rămase puţin în urmă, plasat la vreo 50 m în dreapta mea şi care obligase dreapta patrulei mele să zboare ceva mai în spate. Tirul cu tunul se efectua concomitent cu lansarea bombelor, ceea ce era total interzis. În această fracţiune de secundă în care am privit avionul lui Stan, am zărit o mică flacără sub burta avionului în dreptul rezervorului central. A urmat o explozie cumplită care a pulverizat literalmente întregul avion în ţăndări, ce au căzut arzând pe suprafaţa apei Nistrului. Odată cu Stan a căzut şi colegul meu sublocotenent Mişu Făiniţă, comandant de bord, cât şi restul echipajului.

La 25 aprilie 1944, pe terenul Ţăndărei am executat o misiune tot cu 12 avioane pentru bombardarea concentrărilor de trupe din pădurea Cârpiţi-Stânca în regiunea Iaşi. Eram capul celei de-a doua patrule din coloană şi executam bombardamentul de la 4000 m. Reacţia de artilerie antiaeriană inamică a fost deosebit de puternică. Una din salvele trase de inamic a încadrat patrula ce se află în faţa mea, lovind în plin avionul pilotat de sublocotenentul aviator Iuliu Blaga. Aparatul s-a transformat într-un bulgăre de foc, iar puterea exploziei a răsucit avionul. Pilotul a fost expulzat din cabină prin acoperişul ei, ca şi radiotelegrafistul. Ei sunt singurii care s-au putut salva cu paraşuta. Din bulgărele de foc aruncat în sus de lovitura proiectilului, s-au văzut numai vârfurile aripilor cum se răsuceau luând înălţime, apoi răbuşindu-se în hăul d esub noi. Din nou un echipaj mai puţin...

 

* - Povesteşte Comandor® aviator Viorel Popescu, pe front sublocotenet în Excadrila 83, din grupul 2 Bombardament.

Link to post
Share on other sites

Scurtă descriere a Moldovei prin ochii călătorului Ghillebert de Lannoy(1386-1452) (extras din : Paul Cernovodeanu, et al, Călători străini despre ţările române - vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 49 -51)

 

Şi sus-numitu duce* mi-a dat la plecare nişte scrisori aşa cum îmi trebuiau, scrise pe tătăreşte, ruseşte şi latineşte, pentru a-mi mijloci trecerea prin Turcia. Şi mi-a mai dat pentru a mă călăuzi doi tătari şi şaisprezece ruşi şi români. Dar îmi spuse totuşi că nu voi putea trece Dunărea din pricina razboiului ce bântuia pretutindeni în Turcia în urma morţii sultanului (...)

De acolo m-am dus în Moldova, prin mari întinderi pustii şi l-am găsit pe Alexandru Vodă** domnul amintitei Moldove la un sat al său numit "Cozial"***. El îmi întări şi mai bine adevărul despre moartea împăratului Turciei şi despre războiul cumplit ce bântuia în toată ţara, atât în partea dinspre Grecia cât şi dincolo de braţul Sfântu Gheorghe înspre Turcia şi îmi spuse că erau trei principi care vroiau fiecare din ei să se facă împărat cu forţa. Şi că îmi va fi peste putinţă să trec Dunărea deoarece nici unul din oamenii săi nu va fi atât de îndrăzneţ pentru a cuteza să mă călăuzească sau să-mi mijlocească trecerea şi că deci trebuia să-mi mut gândul de a merge în Turcia. Deci cu gândul de a încerca să ocolesc Marea cea Mare pornii la drum să merg la Caffa pe uscat şi când m-am despărţit de sus-numitul domn al Moldovei, acesta mi-a dat un cal, o escortă, tălmaci şi călăuze şi am umblat prin mari întinderi pustii de peste patru leghe în sus-numita Moldovă. Şi am ajuns la o cetate întărită şi port la Marea Neagră numită Montecastro (Cetatea Albă/ Akkerman) sau Belgrad unde locuiesc genovezi, români şi armeni. Şi a avenit acolo pe o margine a râului cât eram eu de faţă sus-numitul Gherghigold, guvernatorul Podoliei, pentru a face şi a întemeia cu male silinţă o cetăţuie nouă care a şi fost făcută în mai puţin de o lună, de câtre sus-numitul duce Vitovţ într-un loc pustiu unde nu se găseşte nici lemn nici piatră. Dar acel guvernator adusese cu sine 12 000 de oameni şi 4000 de care încărcate cu piatră şi lemn.

Iar când să intru noaptea în sus-numitul oraş Cetatea Albă, eu şi cu un tălmaci al meu am fost prinşi, aruncaţi jos de pe cai şi prădaţi de hoţi ; şi chiar m-au bătut şi rănit greu la braţ, ba m-au şi dezbrăcat lăsându-mă gol doar în cămaşă, legat de un copac o noapte întreagă lângă malul unui mare râu numit Nistru, unde am petrecut noaptea în mare primejdie de a fi ucis sau înecat. Dar, slavă Domnului, ei m-au dezlegat dimineaţa şi am scăpat de la ei gol cum am spus, adică doar în cămaşă şi aşa am intrat în oraş, scăpând cu viaţă (...) Şi am pierdut cam între 100-120 de ducaţi şi alte lucruri şi giuvaere, dar am stăruit atâta pe lângă sus-numitul voevod Alexandru domnul sus-numitei Cetăţi Albe, încât au fost prinsi cam vreo nouă hoţi şi daţi pe mâna mea cu ştreangul de gât, cu slobozenia să-i omor. Dar mi-au înapoiat banii şi atunci pentru slava lui Dumnezeu m-am rugat pentru ei şi i-am scăpat de la moarte.

Iar din Cetatea Albă am trimis o parte din oamenii mei şi o parte din lucruri şi giuvaerurile mele pe mare, într-o corabie la Caffa, iar eu şi ceilalţi am călătorit pe uscat, plecând din sus-numita Moldovă pentru a mă duce în numitul loc Caffa, mergând prin marele pustiu tătăresc, care m-a ţinut 18 zile.

 

* - E vorba de ducele Vithold, mare cneaz al Lituaniei.

** - Alexandru cel Bun

*** - Cozial a fost identificată cu Koslov, sau Capriana(Cipriana - după numele lui Ciprian, satreţul mănăstirii numite apoi cu acest nume), N. Iorga vedea în Cozial drept Suceava căci în grafia chirilică se scrie... , Haşdeu o identifică cu Bohotin penrtu că se află pe pârâul Cozia...

Link to post
Share on other sites

Poveşti adevărate din război(extras din : Nicolae Minei, Dosare Confidenţiale 1939-1945, Editura Militară, Bucureşti, 1975, p. 155-157)

 

"- Supremaţia pe mare a încetat să mai aparţină englezilor ! Declinul lor a început în urmă cu zece ani, în clipa când în trupul de oţel al crucişătorului-cuirasat Deutschland s-au înfipt primele nituri. Astăzi Deutschland este invincibilul simbol al forţei maritime a celui de-al III-lea Reich, o forţă care se va impune pe toate mările şi oceanele lumii !"

Aşa vorbea Hitler la 3 iulie 1939. Să vedem acum un fragment din eroica epopee a acestei nave de luptă.

Rebotezat Lutzow*, nava participă la operaţiunea Weserubung care ascundea prima invadare de către nazişti a unor ţări neutre, respectiv Danemarca şi Norvegia.

Însoţind convoaiele de transportoare, ticsite cu cele şase divizii de infanterie destinate Norvegiei, Lutzow a întâmpina o fermă rezistenţă din partea bateriilor de coastă din portul Oslo. Puternicele tunuri de 150 şi 280 mm ale navei au deschis focul asupra capitalei norvegiene, dar, la a patra salvă, sistemul electric de comandă s-a defectat.Toate eforturile de a-l repara au fost zadarnice.

Din motive greu de explicat ("pentru a nu sta degeaba" - după cum el însuşi a explicat apoi), Sommerfeld, comandantul navei, a avut năstruşnica idee de a declanşa tirul artileriei antiaeriene, deşi cerul era dominat de cele 1300 de avioane de vânătoare şi bombardament a Luftwaffe.

Peste numai un sfert de oră, servanţii de pe Lutzow au dobândit primul rezultat: un avion Stukas, cu rezervorul de benzină arzând ca o torţă, era înghiţit de apele fiordului. Câteva minute mai târziu, Sommerfeld a primit un mesaj prin radio de la generalul von Falkenhorst, comandantul operaţiei Weserbung: " Opriţi imediat tirul antiaerian ! V-aţi pierdut minţile sau trădaţi cu premeditare ? Cei vinovaţi de sabotarea debarcării vor fi executaţi pe loc ! Comunicaţi de urgenţă măsurile luate, în caz contrar ordon aviaţiei să vă scufunde !"

Nefericitul Sommerfeld, care a sistat tirul îndată, s-a grăbit să transmită superiorului său o lungă comunicare încercând să explice cum se produse fatala eroare. Din partea lui von Falkenhorst nu a mai venit niciun răspuns. Puţin mai târziu, submarinul britanic Spearfish a lansat o torpilă ce a lovit pe Lutzow. Prin imensa spărtură, aflată sub linia de plutire, pătrunseră tone de apă. Cu mare greutate, punând toate pompele în funcţiune şi apelând la două distrugătoare care l-au luat la remorcă, crucisătorul-cuirasat a putut fi menţinut la suprafaţă şi readus la bază.

destituit imediat, Sommerfeld a compărut, împreună cu patru dintre ofiţerii săi, în faţa unui tribunal special aflat în subordinea Gestapoului. Procesul nu a durat nicio oră şi, în urma verdictului, toţi inculpaţii au fost degradaţi şi trimişi ca simpli soldaţi într-un batalion disciplinar.!

 

* - Oficial, nava se numea Deutschland, dar la o întrunire Hitler se dezlănţui-se :

"-Cine-i dobitocul căruia i s-a năzărit să boteze o navă cu numele de Deutschland ? Îţi dai seama ce efect psihologic ar avea torpilarea ei ? Toată lumea ar spune că Germania s-a dus la fund !"

Link to post
Share on other sites

O scurtă privire de ansamblu asupra domnitorului Neagoe Basarab(extras din : Vasile Mărculeţ, et al, Dicţionarul Domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, Editura Meronia, Bucureşti, 2009, p.32-33)

 

Neagoe Basarab(1481- 1521) - Domn al Ţării Româneşti între 1512-1521, întemeietor al dinastiei Basarabilor-Craioveşti. Era fiul lui Pârvu Craiovescu. După Neagoe Basarab, urmaşii din familia sa descendenţi ai boierilor Craioveşti, şi-au zis Basarabi, nume care a devenit patronimic pentru o nouă casă domnească.

A primit învăţătură de la călugărul Macarie de la Bistriţa-Vâlcea, care l-a iniţiat în arte şi în studiul limbilor latină, slavonă şi greacă.

Domnia sa aduce un oarecare echilibru social-politic intern, o creştere demografică, economică şi a veniturilor. Pe toată durata domniei are relaţii bune cu Poarta, unde plăteşte tribut, dar şi cu Regatul Ungar şi cu Transilvania. În schimb, cu Moldova relaţiile sunt tensionate, căci Neagoe Basarab adăpostea la curte diferiţi pretendenţi la tronul Moldovei.

Cele mai importante realizări ale sale sunt în domeniul cultural-religios, în vremea sa Ţara Românească devenind un veritabil focar de cultură de tradiţie bizantină şi un centru al lumii ortodoxe. Face importante danii băneşti mănăstirilor de la Muntele Athos, reface bisericile mănăstirilor Snagov şi Tismana şi construieşte biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, operă arhitecturală de excepţie. De asemenea, în vremea sa este construită Biserica Domnească din Târgovişte.

Căsătorit cu principesa Despina, descendentă a Brancovicilor sârbi, are două fiice, Stana şi Ruxandra şi un fiu,Teodosie*, care i-a succedat la tron. Din iniţiativa lui se redactează, în slavonă, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, prima carte a culturii laice româneşti, alcătuită din rtexte bizantine compilate şi în părţi originale, care se constituie într-o culegere de sfaturi adresate fiului său cu privire la conducerea ţării.

 

*- a mai avut trei copii care au murit însă de tineri.

Link to post
Share on other sites

Haremul(extras din : Mehmed Ali Ekrem, Civilizaţia Turcă, Editura Sport-Turim, Bucureşti, 1981, p. 234- 236)

 

Istoria haremului începe, la turci, odată cu fondarea Imperiului Otoman. Până în sec. al XV-lea majoritatea femeilor din harem erau turcoaice. Începând însă din a doua jumătate a sec. al XV-lea, numărul se înclină în favoarea celor aduse din regiuni străine, căzute sub dominaţie otomană. Unele din scalvele străine luate în harem au ajuns soţii ale sultanilor, jucând apoi un rol important în viaţa politică a Imperiului. Una dintre ele a fost, de pildă, Hurrem sultan, soţia sultanului Soliman Magnificul. Numele ei adevărat a fost Roxana şi a fost fata unui preot ucrainean. A fost răpită de tătari şi trimisă la Curtea sultanului. Soliman Magnificul a fost fascinat de frumuseţea acestei scalve. A poruncit să se construiască special un palat pentru Roxana şi s-a căsătorit cu ea.

Safiye sultan a fost o altă scalvă creştină care a ajuns soţia sultanului şi a avut un cuvânt greu de spus în legătură cu treburile statului, în timpul sultanului Mehmed al III-lea. Numele ei creştinesc a fost Agrippine Bafa şi era din Veneţia.

Sclavele luate în haremul sultanului erau supuse la început unui control medical riguros. După examenul medical erau supuse unui program de instruire. Astfel învăţau limba turcă, manierele elegante ale aristocraţiei otomane, dansul şi muzica. Cele mai frumoase erau repartizate pentru a sluji în apartamentele sultanului, mamei sultanului, soţiilor suveranului şi ale prinţilor.

Sclavele deosebit de frumoase erau rezervate în exclusivitate serviciilor sultanului. Ele se ocupau, sub îndrumarea unei maistre, de menajul acestuia. Sultanul îşi alegea viitoarele soţii legitime şi nelegitime dintre aceste sclave.

Celelalte erau întrebuinţate pentru alte treburi în cadrul haremului.

Haremul era foarte bine organizat. Fiecare femeie îşi cunoştea foarte bine atribuţiunile şi toate femeile erau subordonate mamei sultanului.

Femeile din harem nu lâncezeau în aşteptarea unui semn din partea sultanului, multe dintre ele, de fapt, îndeplineau rolul de funcţionare sau chiar servitoare ale palatului. Regina mamă era ajutată de cinci servitoare. Treburile gospodăreşti din harem erau astfel repartizate : unele sclave se îngrijeau de lenjeria sultanului, apoi urmau femeile care se îngrijeau de baie, cele care pregăteau cafeaua, masa, desertul şi în sfârşit cele care turnau apă în mâna sultanului când acesta se spăla.

În harem existau moaşe şi doici, mai existau cinci secretare care ţineau evidenţa bunurilor şi a corepondenţei. În afara femeilor care se ocupau cu menajul sultanului, mai erau altele ce aveau rolul de femei de serviciu.

Din documente, aflăm că sultanii aveau în general şase soţii legitime şi şase nelegitime, dar cu toate că acest număr era uneori încălcat, niciodată numărul soţiilor legitime nu s-a ridicat peste opt. Atât soţiile legitime cât şi cele nelegitime erau însoţite de gărzi.

Până în sec al XVIII-lea soţiile sultanului decedat sau detronat aveau voie să se recăsătorească. Începând din sec. XVIII-lea se interzice acest lucru.

Celelalte femei din harem erau considerate rude sau chiar fiice ale sultanului. Unele dintre ele se căsătoreau cu demnitarii statului. Fiecare femeie când era luată în harem era înzestrată cu o feudă sau cu alte surse materiale. Averea celor decedate revenea statului. Cele care cădeau în dizgraţie şi erau înlăturate din harem pierdeau numai jumătate din avere.

Cercetările recente au scos la iveală că numărul femeilor din harem a variat, în decursul secolelor, între 400 şi 800.

Link to post
Share on other sites

Cele mai vechi texte româneşti - Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung - 1521(extras din: Al. Piru, Literatura română veche, Editura pentru Literatură, Bucureşti 1962, p 49)

 

Cel dintâi text românesc mai lung păstrat, conţinând şi câteva cuvinte slavoneşti, este scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung, scrisoare adresată lui Hans Benker, judele Braşovului asupra mişcărilor trupelor turceşti.

 

" Înţeleptului şi de neam cinstitului şi de Dumnezeu dăruitul jupan Haneş Begner din Braşov multă sănătate de la Neacşu din Dălgopole.

Şi iarăşi dau de ştire domniei-tale despre lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit din Sofia şi aimintrea nu e. Şi se-au dus în sus pre Dunăre. Să şti domnia-ta că au venit cu om de la Nicopole de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domnia-ta pre Dunăre în sus. Să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie în ajutor în corăbii. Să ştii cumu se-au prins neşte meşter den Ţarigrad, cum vor treace acele corăbii la locul cela strâmtul ce ştii domnia-ta. Şpui domniei-tale de lucru lu Mahamet beg cum am auzit de boiari ce sânt megiaş şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia pren ţeara românească iară el să treacă. Să ştii domniia-ta că are frică mare şi Băsărabă de acel lotru de Mahamet beg mai vârtos de domiele voastre. Spui domniei-tale ca mai marelemiu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniei-tale, iară domniia-ta eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniia-ta la tine, să nu ştie umân mulţi şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. Şi Dumnezeu să te bucure, amin."

Link to post
Share on other sites
danco, dacă poţi scrie şi despre Hypatia, despre împrejurările în care a fost ucisă, despre implicarea lui Chiril al Alexandriei în acest fapt şi în luptele dintre păgâni, evrei şi creştini, ţi-as rămâne profund recunoscător.

Voi studia tot ce am în legătură cu această crimă religioasă şi voi posta, binenţeles, când găsesc ceva consistent.

Respectele mele, Iskander :hatoff:

Link to post
Share on other sites

Stimate prieten Iskander, din păcate nu am o descriere amănunţită a evenimentelor legate de Hypatia. Ceea ce am, un scurt fragment, îl voi posta acum, dar voi continua cercetarea în măsura în care voi găsi o bibliografie la obiect.

Cu respect, Danco.

 

Hypatia, o adeptă a neoplatonismului (extras din :N. A. Maschin, Istoria Romei Antice, Editura de Stat, Bucureşti, 1951, p. 412)

 

Întemeietorul neoplatonismului este considerat a fi Plotin. Învăţătura lui Platon era doar temelia sistemului idealist al lui Plotin; în el erau îmbinate elemente din diferite sisteme filozofice antice. Spre deosebire de filozofia clasică, în neoplatonism erau accentuate elementele mistice ceea ce este un semn al timpului. Într-o anumită privinţă, neoplatonismul poate fi numit drept teologie raţionistă. După învăţătura lui Plotin, esenţa originară a lumii este Dumnezeirea, fără să-şi schimbe fiinţa. Materia este o treaptă inferioară a creaţiei şi este izvorul răului. Lumea simţurilor şi activitatea practică au puţină valoare, dar sufletul omenesc stă la graniţa dintre lumină şi întuneric. Omul este dator să se înalţe, pe calea autodesăvârşirii şi ascentismului, până în contactul cu divinitatea.

În sec. al IV-lea şi al V-lea, neoplatonismul reuşeşte să se facă oarecum popular printre grupurile culte ale păgânilor. Iulian Apostatul a fost un partizan al acestui curent. Hypatia, o adeptă a filozofiei neoplatonice şi adâncă cunoscătoare în domeniul matematicilor, s-a bucurat de celebritate la Alexandria, în sec. al V-lea; ea a fost sfâsiată de mulţimea fanatică, ce vedea în ea o adversară a creştinismului. Dar fiind greu de înţeles şi de însuşit, învăţătura neoplatonică rămâne o filozofie a cercului restrâns al aristocraţiei păgâne care caută să se sustragă realităţilor timpului şi să-şi găsească liniştea în autoprofundări, justificând în acelaşi timp ceea ce constituia o anumită valoare în trecutul antic şi ceea ce era negat de creştinism.

Neoplatonismul se pronunţă împotriva creştinismului, dar tinde în acelaşi timp la rezolvarea aceloraşi probleme şi, în acest scop, foloseşte aceleaşi metode pe care le folosesc teologii creştini. Nu-i deci, de mirare că unele teze ale neoplatinismului au avut influenţă şi asupra dogmei creştine.

Link to post
Share on other sites

Alexandru Macedon şi nodul gordian (extras din: Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 105-107)

 

Ajuns la Gordion, Alexandru se sui până în cetăţuie, unde era palatul lui Gordios şi al lui Midas, urmaşul lui, şi vru să vadă căruţa lui Gordios şi jugul ei prins cu nod. Localnicii povesteau multe despre această căruţă. Se spune că Gordios trăise cu multă vreme înainte, că era un frigian sărac care, cu două perechi de boi, trudea pe palma sa de pământ.

Şi iată că, pe când ara, un vultur se abătuse din zbor şi se aşezase pe jug, unde rămase cocoţat până la ora când boii sunt sloboziţi din jug. Uimit de acest spectacol, Gordion se duse să povestească prezicătorilor telisseni ce semn i se arătase de sus. Ajuns în apropierea unui sat al telmissienilor, lui Gordios îi ieşi în cale o fată. Gordios îi povesti întâmplarea cu vulturul. Fata îi porunci să se întoarcă la locul acela şi să jertfească lui Zeus-Rege. Gordion o rugă să-l însoţească şi să-i arate cum trebuie să decurgă ritul jertfei; şi, săvârşind ritul sub îndrumarea fetei, mai apoi se însură cu fata, de la care avu un copil - pe Midas.

Midas ajunse la vârsta bărbăţiei şi se făcu om frumos şi destoinic, când iată că frigienii fură cuprinşi de mari frământări; apoi un oracol le dădu de veste că un rege avea să vină la ei suit într-un car şi că acest rege avea să curme neînţelegerile dintre ei. În timp ce ţineau sfat asupra acestor cuvinte, iată-l pe Midas că soseşte în căruţă să ia şi el parte la hotărâri. Telmissienii făcură îndată legătură cu prorocirea şi recunoscură în el pe cel despre care zeul spuse că va soşi la ei în căruţă; ca urmare Midas a fost ales rege şi a curmat neînţelegerile ce îi frământau, apoi a dăruit lui Zeus-Rege, în chip de ofrandă, căruţa părintelui său şi a aşezat-o în cetăţuie, drept mulţumire pentru trimiterea vulturului.

Pe lângă cele de mai sus se mai spunea, în legătură cu carul, că cel care va izbuti să desfacă nodul cu care fusese prins jugul, acela va deveni stăpân peste Asia. Nodul era făcut din coajă de corn şi fusese astfel înnodat încât nu i se vedeau capetele. Alexandru încercă să-l desfacă; dar văzând că se străduieşte zadarnic şi nevrând să se dea bătut scoase sabia şi-l tăie, după care spuse : "L-am desfăcut". Aşa, cel puţin zic unii, numai Aristobul scrie că Alexandru a scos pana în jurul căreia fusese făcut nodul şi atras jugul afară.

Eu unul mărturisesc* că nu ştiu cui să dau crezare în ceea ce priveşte felul cum a rezolvat Alexandru întâmplarea cu nodul; însă fapt sigur este că atât Alexandru cât şi cei ce-l însoţiseră au plecat de acolo cu aerul că prezicerea la desfacerea nodului se împlinise.

 

*-Povesteşte Arrianus.

Link to post
Share on other sites

E necesar să se cunoască adevărul şi adevărata istorie, chiar dacă e mai tristă şi mai dramatică decât ceea ce am fost învăţaţi până acum.

Voi relata un fragment din epopeea armatei române prezente pe frontul din Rusia, în iarna lui 1942.(extras din : Crişan Muşeţeanu, Amintiri din războiul 1941-1944, Bucureşti, 1998, p.61 - 63)

 

"A scrie istorie este tot atât de important ca şi a făuri istoria. Dar dacă cel ce o scrie nu rămâne credincios celor care au făurit-o, atunci adevărul, invariabil, capătă un conţinut care derutează omenirea" (Mustafa Kemal Ataturk)

 

 

Era a doua zi de Crăciun*. Eram aşa încrezător în comandament încât m'am gândit să-mi termin de cetit corespondenţa venită de ieri. Probabil, ne ziceam noi, în urma noastră există ceva unităţi angajate cu ruşii. Chair dacă ne-am fi gândit altfel, în mulţimea aceea de oameni şi căruţe cine ar fi putut să dea un ordin şi cine putea fi ascultat ?

În această situaţie ne-am văzut atăcaţi de tancuri. Panica a fost supremă. Toată lumea s'a urcat în căruţe sau în maşini şi a început o goană nebună. Cât puteai cuprinde cu ochii, pe câmpia întinsă, vedeai vehicule, de la cuptorul de manutanţă, până la obuziere trase de cai, încărcate cu oameni, într'o cursă extraordinară. N'am mai văzut aşa ceva decât la cinamatograf, scena când s'a dat drumul liber, în Alaska, căutătorilor de aur.

Tancurile, ca nişte păstori monştri ne strângeau de pe lături, într'o grămadă mare, ca să nu ne rătăcim. Închipuiţi-vă un Cişmigiu de vehicole încărcate, care se mişcă într'o goană nebună şi în care se trage cu tunul de voie în plin. Fiecare lovitură nimerea în plin şi'n obstacolul creat de sfărâmarea produsă, se poticneau din urmă alte căruţe, alte maşini. Sburau capete, mâini, picioare, nimeni nu se putea feri. Era un masacru desăvârşit. Dar totuşi aveam în faţa noastră libertatea, cine avea norocul să nu fie lovit, putea să fugă şi fuga însăşi îţi dădea speranţa unei scăpări. Panica se caracterizează prin aceea că în mod contagios, o mulţime îngrozită de moarte e centrată de o idee, ideea că poate scăpa. Dar la un moment dat ideea scăpării ne-a fost spulberată. În întinsul câmpiei a apărut o viroagă. O ruptură de pământ de câţiva zeci de metri adâncime şi câţiva metri lărgime. Nu se putea vedea decât atunci când ajungeai pe marginea ei. Întreaga massă de oameni, animale şi vehicole s'a oprit. Unii au încercat să umple golul svârlindu-şi căruţele cu cai cu tot în el. Încercarea era din capul locului sortită pieirii. După ce au fost svârlite câteva zeci de căruţe în prăpastie, s'a văzut, că toate câte erau pe câmpie n'ar fi putut umple teribilul gol, care ne oprea să ajungem dincolo. Să ocolim nu puteam, pentrucă tancurile făcuseră un fel de semicerc cu capetele pe viroagă. Semicercul împrejurul nostru era la o distanţă de cincisute de metri, ca să poată trage comod în noi. Atunci unii s'au svârlit în gura prăpastiei, dar câţi au sărit, acolo au rămas. Nu cred să fi scăpat nici unul. Panicii i-a luat locul resemnarea. Pe feţe s'a aşternut liniştea. Ştiam cu toţii că acolo ne rămâne pielea. Avusese dreptate moş Colea, nici îngropaţi nu aveam să fim. Tancurile trăgeau în noi. Un obuz a luat dintr'o dată picioarele a trei insi agăţaţi pe marginea unei căruţe. Capul unuia de lângă mine mi-a sărit la picioare, ca o minge de foot-ball, bine pasată. Doamne iartă-mă. Şi acum mă întreb cum n'am înnebunit cu toţii de groază. Teribil e războiul. Mintea mi s'a liniştit. Am scos o fotografie de-a ei(a soţiei sale), am privit-o, apoi m'am hotărât să mor cel puţin împăcat cu Dumnezeu(...) Îmi părea rău că nu ştiu rugăciuni speciale pentru iertarea păcatelor, înaintea morţii.

Şi'n toată zăpăceala asta, n'am putut observa precis cum ne-a venit salvarea. Un lcuru ştiu, că m'am trezit ca dintr'un coşmar, fericit că nu se întâmplă aşa.

 

PS- au fost salvaţi de intervenţia unor avioane germane care, având un teren de alimentare în apropiere, au decolat de urgenţă şi au lovit tancurile ruseşti.

 

 

*- povesteşte autorul.

Link to post
Share on other sites
Alexandru Macedon şi nodul gordian

Cu privire la acest nod am avut o discuţie mai liberă cu un coleg, prin 2006. Doar trăgeam concluzia că oamenii au tendinţa să facă lucrurile mai complicate decât este necesar. Unele lucruri sunt chiar simple. Alexandru a fost deştept, reuşind să observe şi să înţeleagă ceea ce scapă majorităţii, cu o singură simplă lovitură a pus capăt unui lucru relativ dificil. Mare om. Îl admir atât pentru capacitatea lui de a câştiga bătălii, ţelul suprem al oricărui general, dacă mă întrebi, cât şi pentru viziunea lui, unificarea unor vaste teritorii sub diferite aspecte. Nu a pierdut nicio bătălie, a fost învingător până la moarte. Caesar, Antonius, Traian, toţi l-au avut ca model şi au încercat să-i calce pe urme. Niciunul nu a reuşit. Îl admir pentru că este singurul om care a ajuns la capătul lumii. Sublim.

Link to post
Share on other sites
Cu privire la acest nod am avut o discuţie mai liberă cu un coleg, prin 2006. Doar trăgeam concluzia că oamenii au tendinţa să facă lucrurile mai complicate decât este necesar. Unele lucruri sunt chiar simple. Alexandru a fost deştept, reuşind să observe şi să înţeleagă ceea ce scapă majorităţii, cu o singură simplă lovitură a pus capăt unui lucru relativ dificil. Mare om. Îl admir atât pentru capacitatea lui de a câştiga bătălii, ţelul suprem al oricărui general, dacă mă întrebi, cât şi pentru viziunea lui, unificarea unor vaste teritorii sub diferite aspecte. Nu a pierdut nicio bătălie, a fost învingător până la moarte. Caesar, Antonius, Traian, toţi l-au avut ca model şi au încercat să-i calce pe urme. Niciunul nu a reuşit. Îl admir pentru că este singurul om care a ajuns la capătul lumii. Sublim.

Absolut adevărat, Iskander. Nu acel nod în sine e important, ci semnificaţia lui istorică şi psihologică totodată. Toţi războinici, cu ţeluri mari, chiar dacă nu spuneau asta clar, doreau să-i imite istoria. Nu au reuşit pentru un simplu fapt. Ei nu erau un Alexandru Macedon. :hatoff:

 

Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...