poeme in proza

[raul]

Noaptea trecuta, un om de sesazaci de ani era la fereastra; ochii cii intristati radica catre bolta cereasca, in care plutea stelele brilante ca florile cele albe de nufar asupra luciului unei ape line; uneori tantea vederile sale pe pamant, unde nime nu era ca el intr-atat lipsit de bucurie si de rapaos, caci nu era departat de mormant, catra carile coborase sesazaci de trepte. Din timpul cel frumos al tineretilor sale nu i-au fost alta ramas decat zmintele si mustrarile de cuget. Sanatatea lui era struncinata, sufletul era desart si obosit, inima sa amarata de parerile de rau, si a sale batranete era pline de dureri. Atunce zilele tineretilor sale s-au infatosat inaintea sa si-i aducea aminte acel minut sfintit cand parintele sau il pusese la raspintenea acelor doua drumuri, din care unul duce la o tara linistita si ferice, acoperita de manoase sacerisuri, luminata de un soare ce este purure sanin si rasunator de o dulce armonie, cand celalant drum duce la lacasul intunericului, la o viziune din care nu se mai poate iesi, plina de serpi si de venin.

Aleu, serpii sa acata de inima sa, buzile sale se spurca de venin, incat el au inteles in ce loc sa afla. Atunci au inaltat ochii sai catre ceri si cu spaima necuvantata au strigat:"O, tineretilor, inturnati-va!O, parintele meu, du-ma inca o data la intrarea vietii, pentru ca sa pot alege in alt feli!".Dar nici tineretile sale, nici parintele sau nu era! El au vazut o stea cazatoare trecand cu repegiune pe ceri, leganandu-sa si stangandu-sa."Iata asa sant si eu.",zis-au, si spinuri ascutite de pocainta i-au strabatut mai mult inima.

Atunce s-au adus aminte de toti oamenii ce sant de a lui varsta, atat de acii pe care au cunoscut de aproape cat si de acii ce nu-i cunostea, carii petrecusa tineretile cu dansul, carii acum, raspanditi pe fata pamantului, sa purta ca buni parinti, ca prieteni adevarului, a virtutii, si carii in liniste, fara a varsa lacrimi, petrecea aceasta intai noapte a anului.Sunetul clopotelor, ce serbeaza pe acest intai pas a timpului, din inaltimea turnului bisericii au rasunat la urechea sa ca un cantic evlavios. Acest sunet i-au adus aminte de parintii sai, de urarile care ii facea pentru el in aceasta zi sfintita, de invataturile care ii innoia si care sfatuiri nenorocitul lor fiu niciodineoare nu au fost urmat si de care niciodata nu s-au folosit. Impovarat de durere si de rusine, el nu mai poate privi catra acest ceri sub carile traia parintele sau, incat au tantit pe pamant obosita lui vedere. Lacrimile au rourat din ochii sai, ele au cazut pe omat, de care se acoperea pamantul; au suspinat si, nevazand nimic care ar putea sa-l mangaie, "ah,inturnati-va, tineretilor", au mai strigat, "inturnati-va!". Si tineretile sale s-au inturnat, caci toate aceste era numai un vis carele i-au fost tulburat acea intai noapte al anului. El era inca tanar, numai greselile sale erau adevarate. Atunce au multumit lui Dumnezeu ca tineretile sale nu i-au fost trecut si ca au putut parasi calea necuviintei, spre a urma acea a virtutii, pentru a intra iar in tara cea lina, coperita de manoase secerisuri.

Inturnati-va cu dansul, cetitorilor mei, si voi cati ca el v-ati ratacit. Acest infricosat vis sa fie de pe acuma giudetul vostru, daca odineoara, impovarati de durere, veti fi nevoiti a striga "inturnati-va, frumoaselor tinerete!" ca tineretile cele dorite nu se vor mai inturna.

 

(Gheorghe Asachi - "Noaptea anului nou" , 1839)

[raul]

Lacramile sunt amfibii care traiesc in pamantul nacazurilor; in grozavele cai ale durerilor, in pustia mustrarii cugetului, in fierbintele nisip al pocaintei, in marea bucuriei, in lacul conducerii si in raul partinirii. Lacrimile sunt facatoarele de bine lipitori, care in inflacararea inimii noastre rasfira. Lacrimile sunt margele scumpe care se nasc in ochii omului, hotarate a-l infrumuseta cu ordenul omenirei. Lacrimile sunt radacina putearnicului arbor al vietii, fara hrisov nobilitate, ca si fiii celor putearnici la nasterea sa. Lacrimile sunt legatuinta intre virtute si prihana. Lacrimile sunt mijlocitoriul intre realele patimi, si scutitoriul caderei omenesti.

 

Precum intre toate fiintele, asa si intre amfibiile lacrami se arata pincipul cel bun si cel rau. Lacramile in ochii celor rai, lingusitori si turbati sunt margele intunecoase, margaritari falci, cristal ruginit. Lacramile in ochii acelor cu dureri impresorati sunt cele mai putearnice, lacramile in ochii compatimasilor - cele mai primejdioase; lacramile in ochii partenitorilor - cele mai rapitoare; lacramile bucuriei sunt mai multamitoare, iar a grijei sunt mai arzatoare. Nimic nu infrumuseteaza omul mai mult decat o lacrama cuviincioasa in ochii lui cei uzi. O lacrama in oglinda sufletului muierii este chizasia fiintei ei. O lacrama in ochiul barbatului este totdeauna paratorul lui; barbatul poate arata ochii sai uzi, insa nu lacramosi. Precum tot lucrul bun se face si rau, asa si lacrama nu s-au putut scuti de infruntarea amagirei.

 

(Pavel Vasici-Ungureanu - "Lacramile", 1839)

[raul]

-Unde te duci ,copila, la un ceas asa tarziu! Miezul noptii a sunat demult, soptea unei fecioare ingerul cel bun.

-Grabeste, ii zicea ingerul cel rau; el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.

Copila, la auzul acestor doua voci, se oprea cate o clipa nehotarata.

Ingerul cel bun ii striga: opreste; miezul noptii a sunat de mult.

Ingerul cel rau: grabeste, el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.

Cel bun ii arata primejdia de a se duce la intalnirea ce-si detese cu palidul strein.

Cel rau i-l arata asteptand-o cu neastampar, i-l infatisa mai frumos ca totdauna: ochii lui visatori, parul lui ondulat, statura lui inalta treceau si retreceau pe dinaintea vederii sale.

Si copila nu mai statu la indoiala.

 

*

 

Nu trecu multa vreme si o corabie cu toate panzele pe catarte se departa repede de Ischia.

O copila plangea in tacere pe o stanca din marginea marei.

Copila care plangea era fecioara care nu ascultase de vocea ingerului cel bun.

Corabia care se departa ducea la sanul ei pe frumosul strein.

Copila a privit mult corabia, si, in urma, noaptea s-a coborat si a invelit corabia, copila si soarta ei, iar soarta ei nu a mai iesit niciodata din noapte.

 

*

 

Insa de atuncea, oricine trece la lumina lunei sau la intunericul norilor pe poteca ce urmase acea nenorocita aude niste soapte tainice:

-Unde te duci, suspina vantul, ierburile si frunzele, miezul noptii a sunat de mult!

-Grabeste, murmura in departare valurile marei; el te asteapta de aseara sub leasa inflorita a leandrelor!

 

(Alexandru Macedonski - "Doi ingeri",1874)

[raul]

S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliţei: „Pitpalac!”

Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului.

Dar peste puţin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul şi se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci şi fericirea nu-şi alege totdeauna clipa nimerită în care să-şi verse prinosul.

Scuturându-şi penele, un tril de mulţumire izvorî din guşa ciocârliei. Apoi se dezlipi de ţărână şi, pâlpâind din aripi, se înălţă.

Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.

Mai sus!

Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.

Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, şi-ncă una.

Mai sus!

Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea şi pentru soare cânta.

I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de ţărâna pământului, — ea şi raza, în singurătatea ameţitoare a înălţimilor...

Îşi avântă din ce în ce cântecul; şi încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănţuie glasul, i-l ţine închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, uşoară ca aerul, străvezie ca el.

Mai sus! mai sus!

Şi trupul mereu o trage înapoi către pământ, şi raza mereu o cheamă către înălţimi.

Într-un avânt îşi pune cea din urmă putere şi, deodată, se simte, în sfârşit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.

Şi-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalţă singur, tremurător şi dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de ţărână spre pământ.

 

(Emil Garleanu, "Mai sus", 1910)

[raul]

Lina tacere, balsam vindecator al tulburatelor suflete!... Tu, al caria placut nectar, favorit inimilor simtitoare, desteapta tinerea de minte, ne bucura repetandu-ne multumirile ce in trecut am gustat, si aratandu-ne viitorul ca un veac aurit, ne fagaduieste intr-insul dobandirea celor mai mari fericiri!...

 

Toata suflarea tace! toata faptura viseaza in pace placerile ce au a le gusta maine!... Nimic nu tulbura somnul cel de pe urma al norocitului, pe care ziua il asteapta ca sa depuie in mana-i muncitoare uneltile hranii!...

 

Abia cand si cand cantarea cocosului sau latratul vreunui caine vine sa bata auzul nenorocitului parasit de somn...

 

Dulce tacere! Cine a stiut a se folosi de tine si n-a gasit inzecita multamirea, ce fiii chinurilor cu atatea osteneli o cauta in baluri, si ospete de mare cuviinta? Care, de nenorociri apasat, alergand la al tau liman, n-a aflat intr-insul azilul cel mai adevarat?... Tu versi in tinerele inimi acea dulce melanholie, ce adoarme cumplitele furii ale nenorocirii; si facand sa curga in ele un namol tamaduitor, asemenea pacinicului paraias al gradinilor, odihnesti simtirile obosite de cumplitele varietati ale soartei, intocmai ca un milos stapan ce, descurcandu-si calul cazut de osteneala si de arsura zilii, ii desface toate chingile, il bate pe spate s-il sloboade in racoarea inserarii a paste troscotul cel racoros al campiilor...

 

O, cat este de placuta intristarea ce tu aduci!... Omul, departat de tot zgomotul lumii, intr-armat cu fagaduielile nadejdii, zboara pe aripile idolului sau la scumpu-i object; isi inchipuieste pozitiile in care s-ar fi afland, repeteaza vorbele ce i-a zis, raspunsurile ce a luat, face o placuta critica slabului inteles ce scoate din ele, numara cautarile ce a castigat de la ea, oftarile ei, vorbele ce se repeta in delirul cel dulce, le da o colora dupa voia lui, isi face o idee de ceea ce gandeste acum; si incantat in farmecul placerii, inganat de un somn intrerumpt, asteapta un vis care vine si-l arunca in bratele ei.

 

(Cezar Bolliac - "Ceasul al treilea dupa miezul noptii")

[raul]

Era odata un gradinar.

 

Si gradinarul era tanar cum niciun un gradinar n-a fost vreodata mai tanar, si gradinarul era frumos cum niciun un gradinar n-a fost vreodata mai frumos.

 

Si gradina era frumoasa cum nimeni n-ar fi visat-o mai frumoasa.

 

Si gradinarul isi ingrijea gradina cu-atata dragoste cum niciun gradinar nu si-a-ngrijit gradina cu mai multa dragoste.

 

Si fiecare floare el o semanase si fiecare floare crescuse sub mangaierile lui. si toate florile il cunosteau pe gradinar si gradinarul le cunostea pe toate.

 

Si fiecare arbor el il sadise si fiecare arbor crescuse sub mangaierile privirilor lui.Si toti arborii il cunosteau pe gradinar si gradinarul ii cunostea pe toti.

 

Si seri de-a randul luceafarul, rasarind, il gasea visator pe-aceeasi banca si dimineti de-a randul luceafarul apunand, il lasa visator pe-aceeasi banca.

 

Si toate fericirile si toate nefericirile acestei lumi el nu le cunostea si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta un gradinar n-a fost mai fericit.

 

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

 

Si-ntr-o gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Da, Doamne,s-adie vantul ca tulpina florilor sa creasca si mai mladioasa;da, Doamne, s-adie vantul ca ramurile arborilor sa fie si mai mladioase.Da, Doamne ,sa picure ploaia ca florile sa fie sarutate de margaritare; da, Doamne,sa picure ploaia ca ramurile arborilor sa fie ramuri de margaritare".

 

Si Dumnezeu l-a ascultat si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

 

Si de la un timp ,fericirea fiind aceeasi, era nefericit.

 

Si intr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Da,Doamne, sa bata vantul ca florile, mangaiate de racoare, sa para si mai frumoase;da, Doamne, sa bata vantul ca ramurile arborilor sa fie si mai frumoase.Da,Doamne, sa ploua ca florile sa-nfloreasca fara durere;da, Doamne, sa sa ploua ca arborii sa creasca fara durere".

 

Si Dumnezezeu l-a ascultat si-ntreaga gradina radea de fericire.Si toate pasarile chemate de fericire au cantat asa de frumos cum niciodata, in nicio gradina, n-au cantat pasarile asa de frumos.

 

Si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

 

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

 

Si-ntr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu: "Da, Doamne, sa bata vantul si mai tare, sa ploua si mai tare, ca florile sa-nfloreasca intr-o clipa, sa-nfloreasca si mai frumoase.Da, Doamne, sa bata vantul si mai tare, ca arborii sa rodeasca si sa creasca si mai puternici."

 

Si Dumnezeu l-a ascultat si florile au rodit intr-o clipa, au inflorit atat de frumoase, incat parea de aur si de argint.

 

Si Dumnezeu l-a ascultat si arborii au rodit, au rodit poame de aur si de argint si au crescut atat de puternici incat au atins panza cerului.

 

Si-ntreaga gradina plangea de-atata fericire, si toate pasarile, cele mai frumoase pasari, cu pene de aur si de argint, rapite de atata fericire, au cantat asa de frumos ca parea cantecul lor de aur si de argint.

 

Si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

 

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

 

Si-ntr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Doamne Dumnezeule, tu care ai facut intr-o clipa cerul si pamantul; tu care stapanesti oamenii si toate vietuitoarele, tu care stapanesti muntii, marile si padurile; tu care intr-o clipa poti sa nimicesti tot ce ai facut si tot ce stapanesti - fa sa bata vantul, sa bata vantul si mai tare; fa sa ploua si mai tare, caci sunt nefericit, atat de nefericit cum niciodata in lumea asta un gradinar n-a fost mai nefericit, si numai tu, Doamne Dumnezeule, poti sa ma faci fericit."

 

Si Dumnezeu a facut sa bata vantul si vantul s-a schimbat in furtuna si furtuna in uragan si uraganul a sfaramat intreaga gradina.

 

Si Dumnezeu a facut sa ploua, si ploaia s-a schimbat in torent, si torentul in potop, si potopul a tarat dupa el sfaramaturile.

 

Si gradinarul a imbatranit intr-o clipa ca si cum ar fi trait zece mii de ani, ca si cum ar fi trait o vesnicie.

 

Si gradinarul nu si-a pierdut nadejdea, si-ntr-o zi incepu sa-si inalte gradina cu aceeasi dragoste cu care ingrijise de cea dintai.

 

Si fiecare floare pe care o semana si fiecare floare care-nflorea si fiecare arbor pe care-l sadea si fiecare arbor care crestea ii aminteau de florile si arborii din gradina trecuta - din cea dintai gradina.

 

Si-ntr-o zi gradinarul - sub povara amintirei - a innebunit.

 

(Al.T. Stamatiad, "Gradinarul" ,1911)

[raul]

Harnice, posomorite şi sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaiţului ce le luminează. Severă ţine una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă şi neagră din care scapătă un fir de întuneric şi altul de lumină ; cu luare-aminte învîrteşte cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă şi nerăbdătoare aşteaptă ce-a de-a treia cu ascuţita-i foarfecă gata să întrerupă deşirul.

 

O vorbă nu-şi spun, căci ce-ar putea sa-şi spună ? Un zîmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zîmbească ; o înduioşare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioşeze. În albul lor veştmînt, pe care joacă lumina albastrului opaiţ ca pe nişte giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereţii, nici bucuria ce-o resimte frumuseţea în faţa oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfîrşita lînă ce-o scapătă caierul înfrăţind firul de lumină şi firul de întuneric pe care aşteaptă să-l taie recele fier al foarfecei...

 

Sinistră toarce trinitatea aceasta la lumina opaiţului lor şi nu ştiu că, în casa în care stau eu, au o a patra suroră, mai sinistră, mai hidoasă şi mai implacabilă decît ele. Ea nu toarce, ci dormitează toată ziua în întunerec, cu perdelele lăsate, ţinînd la pieptul ei uscat şi pe pleoapele ei vestejite somnul, acest frate bun al morţii. Cu negru e îmbrăcată odaia ei, mirţi funebri are în cerdac, făclii de ceară ard lîngă icoane şi jalnice tropare îngînă în tactul mătăniilor de lemn sfînt ce le deşiră toată ziua.

 

Din cerdacul larg al casei însă, unde sta această a patra Parcă, Tătăraşul vechi îşi înalţă colina lui plină de grădini umbroase cu pomi roditori şi cu albe căsuţe care rîd voios la soare. Flori roşii luminează ici-colo fereştile şi parmaclîcurile, prietenoasele zorele îmbracă stăruitoare cîte un foişor şi vara ţi-e mai mare dragul să priveşti cum amestecul acesta de alb şi de verde ia cu asalt colina, voind parcă să vadă ce se petrece după creasta care mărgineşte cerul. Un drum alb şerpuieşte însă, se ridică pieptiş, se pierde la un cot, după un pîlc de case, şi se arată din nou scriindu-şi vadul alb pîna la poarta "Eternităţii" care-şi profilează turnul bisericii, înălţîndu-şi crucea aurită ce adună ultimele raze ale soarelui.

 

Dimineaţa e tihnit şleaul, rari drumeţi trec şi, în timpul acesta, Parca stă ascunsă şi ea după geamurile cu perdelele lăsate ; dar după-amiază convoiurile se urmează urcînd spre neagra poartă de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi şi atunci, ca furişată dintr-un mormînt, vecina, ţinîndu-şi mătăniile în mînă, iese şi se aşază în cerdac între mirţii ei. O bucurie stranie îi luminează ochii şi priveliştea aceasta a morţii o înviorează parcă şi îi dă o noua înfăţişare de tinereţe. Cu o voluptate neînchipuită, îşi pleacă urechea ei bătrînă şi ascultă frînturile de marş funebru scăpate din alămuri ce le aduce vîntul, ca o hienă adulmecă aerul, urmează şi numără avidă prapurile, face parcă în gînd socoteala pomenilor şi, cu cît convoiul e mai bogat, cu atît şi bucuria ei pare mai mare.

 

Din ce în ce mai mic, convoiul descreşte, o umbră trece pe faţa ei cînd dispare după case, cu nerăbdare se ridică în vîrful picioarelor ca să-l vadă reapărînd, atentă îşi pleacă urechea să prindă şi cele din urmă frînturi de sunete şi, cînd convoiul şi-a şters dunga neagră de pe drum, atunci ca în urma unei biruinţe se aşază din nou între mirţii ei şi urmează, cu închipuirea poate, scenele ce trebuie să se petreacă la marginea gropii deschise peste care cad lacrimile celor ce şi-au pierdut o fiinţă dragă.

 

Sunt zile însă cînd vîntul nu aduce nici o frîntură de marş funebru şi atunci, la orele obişnuite cînd trec morţii, ea nu-şi mai poate găsi astîmpăr. Ca o furie îşi clatină funebrii mirţi ca şi cum ar vrea să deştepte moartea din ei, neliniştită se pleacă pe marginea vechiului cerdac şi cercetează drumul, doar o vedea un dric cît de sărac, cu răbdare aşteaptă pînă se împînzesc umbrele şi, dacă viaţa a fost biruitoare în ziua aceea, îmbătrînită parcă cu zeci de ani, se face mică, se imaterializează şi se strecoară în casă ca o umbră, aşteptînd să se facă iarăşi ziuă ca să poată vedea negrele convoiuri trecînd...

 

Iar Cloto, Lachesis şi Atropos, cele trei posomorîte şi triste surori, în timpul acesta, la lumina lividă a opaiţului ce le luminează, torc înainte nepăsătoare, una ţinînd în mîna-i veştejită furca din care scapătă un fir de întuneric şi altul de lumină, cealaltă fusul fatal pe care vine să se învîrtească firul, iar cea de-a treia implacabila foarfecă ce va tăia într-o zi şi firul hidoasei lor surori, întîrziată prin cine ştie ce întîmplare pe pămînt.

 

 

(Dimitrie Anghel, "A patra Parca")

Edited May 19, 2009 by raul

[raul]

Va trebui sa invatam ca e frumos cerul? Ca pe campie semanaturile isi leagana valuri de viata, cu toate florile si toate mierlele? Iata, in frunze de stejar si in maracine vanat, vara a venit, acoperind cu praf drumurile, azvarlind in frunzisuri bratari.

Daca nu stii sa atipesti la umbra unui zid de biserica, intre cruci de lemn si maces vested, ascultand subpamanteanul cosas, nu ai sa intelegi cat de firesc creste, si se desfoaie in nemarginire, tot rostul traiului nostru.Daca nu ai baut apa din urciorul care naduseste racoare, daca nu te a plimbat capita de fan ce suie spre casa trasa de boi care nu se mai vad sub namila incarcaturii si daca nu ti-ai taiat cu sfoara felia de aur a malaiului ca sa ti astemperi foamea, cum sa intelegi tara? Nu stii sa cetesti, in norul ce destrama, ploaia sau vremea buna, dupa cum se intoarce lana cerului, sau se incaiera.

Nu gazduiesti la acele palate de clestar, care sunt in toti muntii calatori prin slavi. Si, cand rosul ineaca amurgul, nu te pregatesti pentru vanturile de a doua zi.

Toate frumusetile au pornit pe campuri unde acum si zarile joaca.

Daca nu ai prin in seara licurici, crezand ca sunt stele, daca nu ai stiut cu o floare pe buze sa canti, nu stii, nu cunosti insasi viata.

 

(Adrian Maniu, "Inceput de vara",1935)

 

 

Edited May 20, 2009 by raul

[raul]

Juan,mana mea!...

E intuneric si am vazut bratul meu luminand in intuneric. E alb, Juan, inchipuieste-ti ca e alb. Trage o curba vie, un mister ciudat in umbra. Nu e nimic aprins in odaie, si in oglinda el se vede clar luminat din el singur, ca o torta. Seamana cu bratele de statui de prin lume, in gesturile lor eterne.

 

Oameni nenumarati au adorat si adora inca aceste curbe de marmura si ce sunt ele decat nesimtitoare pietre in care dorinta sau amintirea s-au chinuit, turnand fiorul in degete tremuratoare, sa realizeze carnea visata sau iubita?

 

Si ale mele sunt vii, vii si zadarnice! E intaia oara ca-mi vad bratul, Juan, bratul alb de marmora vie, pe care nu-l iubeste nimeni.

Pana acum, legate pe osia incheieturilor, bratele mele au fost doua furci neobosite care au facut slujbe umile.Si iata ca acum in umbra, vazandul-le ca doua transparente rame sacre, o mandra ura pentru umilirile lor trecute ma cuprinde.Luate de peste cap, unde imi faceau o cununa somptuoasa, le am intins impreunate in varful degetelor prelunge, si o durere imensa pentru soarta lor obscura le a dat miscarea sublima a disperarii.

 

Au trecut acum pe dinainte-mi de marmora si portelan, din paste fine si sidefuri, intr o singura clipire de ochi... Procesiunea nesfarsitelor brate sculpturale, si alte mii de brate viitoare se innoada si se deznoada inainte-mi, si nici unele nu vor nemuri perechea de ramuri atarnate, cu o curba usor bombata, de bustul meu muiat in intuneric.O mila cumplita, simtirea unui pacat fara remediu a intins arcul lor elastic. Le iubeste si sora mea Licia si vecina Flavia cea batrana, care nu e nici rea nici buna - e un gust mijit sub domul fruntii ei inguste, acoperite cu par ros ca tinicheaua ruginita.Se uita cu ochi mici si galbeni ca de pasere si cu gust de poame dulci de la cot la varfurile degetelor patate cu ros de capriciul sangelui, cantarindu-le cu vorbe gustoase - din ascutitul moale al cotului, pe al carui razam ingust se urca spre frunte bratul, de care mana ca o frunza de palm atarna din incheietura gingasa a pumnului. Se mira fara odihna de matasea alba a pielei prin care se vede, ca printr-un tulpan, sangele si mai ales drenajul minuscular la vinelor albastre.

 

De cate ori ma vede, dispretuindu-ma, se inclina numai bratelor mele.Ma plictiseste. Trag adesea peste ele maneca hainei. Nu stiu de ce ma supara, in loc sa ma bucure. Ma supara ca le vede ea ca si cum ar fi o greseala, si le pastrez mereu mai transparente cu cat trece timpul peste ele in umbra, atat incat uneori mi-e frica sa nu se sparga pojghita ireala a pielii si sa nu scape de sub ea raurile revarsate si cruda tesatura ce invaluiesc. Dar azi simt cum se taie o dunga intre sprancenele mele impreunate de grija. Plecand armonios pe un galb plin si sinuos, cand sa se prinda de parghia umerilor, ies din drumul prevazut de masura precisa a artei , si se rotunjesc prea bogat la radacina.Oare fata de frumosul etern, nu pacatuieste forma lor cumva?

 

Nu am pe nimeni, Juan, sa mi spuie ca ele sunt ale mele si cele mai frumoase, ca sunt unice si vii, cu masura lor, una - numai a mea - cu modelarea lor, una - numai a mea.Pieritoare minuni, pe care nici un amant nu le va masura in podul cald al palmelor sau in marmora eterna, ci numai vanata imbratisare a putregaiului, singura, va saruta curba lor unica.

 

(Hortensia Papadat-Bengescu, "Lui don Juan in eternitate, II ")

[raul]

Ce usor e sa fii fericit! Cine a nascocit durerea? Ce neintelegere cruda a lipsit omenirea de minunata desfatare fara umbra?

 

Simt oboseala sa caut inapoia vremurilor samburele stramosesc. al suferintelor de acum.

 

Ce putin lucru e mintea, ce palida e necugetarea, ce mici sunt minunile oamenilor, ce sterse eroismele, ce slabe puterile!

 

E deasupra mea cer neispravit, campie imprejurul meu, incat pot crede ca cuprinde tot intinsul, flori prin care calc, fara sa le stiu numele, grau taiat, holda aurie de paine culcata, si la dreapta mea, marea.

 

Marea, Juan!... Tu ai cunoscut-o chiar pe aceasta. De ce ii zic "neagra" ? Pentru ca a ucis toate cutezantele, a inecat toate ticalosiile si furtunile ei i-au inghitit dusmanii intotdeauna!

 

E cea mai frumoasa femeie din lume si cea mai mandra. E unica si eterna. Si e albastra azi... Parca m-as simti nebuna sa cred ca e vreodata altfel. Asa de albastra, parca s-a sfaramat topaz? Nu e adevarat ce spun oamenii despre cer, eu sunt sigura ca surasul ei vopseste cerul pana departe cu un suras mai palid si ca el nu e albastru decat de culoarea ei.

 

Pentru ce putin lucru ne-am putea lipsi de viata! Simt ca m-as ucide de necazul ca apa din pumnul meu e incolora, si cand ii dau drumul pe lama valurilor tremuratoare, cobaltul ei scanteiaza iarasi.

 

Tremura azi, incet si lin, ca un camp care clipeste, si arunca in mal abia o singura lama spumoasa ca un palpit de viata cadentata.

 

Stii tu mirosul ei de departe, ce rasuflare amara si calda!

 

E principiul ei generator de mare creatoare, e parfumul sexului ei ce exala.

 

Ma duc singura, adanc prin flori necunoscute, cu campia lumei imprejur si cu marea in dreapta, ma duc la casa de pescar care se vede acolo departe...

 

(Hortensia Papadat-Bengescu, "Lui don Juan in eternitate, III",1916 )

[raul]

Focul suna in caminul ars: e ca o floare pasionala al carei parfum se mistuie in explozii repezi. Atat. Incolo cei patru pereti sterpi, si masa de scris pe care zadarnic incearca sa puna ordine: cartile se amesteca, se prabusesc, inchise sau ranjite , schelete sufletesti. Se mai aflau pe deasupra o zaharnita goala, creioane, cerneala, pagini albe sau insemnate. Si printre toate o lampa de petrol cu lumina galbena ca arama, si neclintita, o lampa insensibila, muta, facuta sa asiste la mari plictiseli, la deznadejdi nocturne, stinghere si manifestate prin priviri reci si tigari peste tigari si parul nitel valvoi. Cine ar putea sa spuna nepotrivirea din aceste doua fiinte de aceeasi esenta: lampa lugubra si focul plin de patosul unui tenor de opera; lampa mizantropasi nordica uraste desigur, cu o ura concentrata si ursuza, pe tovarasul petulescent dintre caramizi. Cand intra in aceasta atmosfera de vrajba, Stapanul se interpuneo clipa intre efluviile lor nesimtite. La inceput incearca un intim fior de siguranta, asemeni jivinei intoarse la vizuina. E apropierea care-l face voios aceea de a se sti atat de frate cu lupul de pilda si departe cu gandul desert al originii sale divine. Numai amintirea ca sunt alte dobitoace care merita mai deplin comparatia cu el, omul, il readuce la melancolia lui profunda. Cainele in lat si calul inhamat, fara sa se intrebe cum si in ce fel recheama in el suferinta. El are totusi superioritatea sinuciderii, prin care poate scapa de corvoada de a face cauza comuna cu cainele si calul. Si iata-l pravalit cu fruntea la piciorul lampii si torcand firul negru al gandului.

 

Din toate astea, care sunt cele mai simple dintre toate, si asa de umilitor modeste si umane, ar putea iesi , isi zise, o pagina de arta. Consolarea e relativa si problematica si apoi, cand intervine obiceiul imperios al publicarii urmata de obligatia de a trage cu urechea la critici... E vorba sa afle daca s-a jeluit conform regulei stabilite.

 

Si unele femei care dau buzna cu o curiozitate esteta printre toate aceste hartiute ce le-ar interesa infinit mai mult daca ar fi biletele de dragoste... Pentru a sfarsi pe patul soldatesc din colt, dupa ce au semanat pe podele pantofii scobiti si rochiile inutile.

 

Deznadejde crancena si hapsana cand iti ofera apoi sufletul sa te consoleze. Stapanul tocmai cufunda intr-al sau ciutura intrebarilor neumplute. Si restul timpului trage de franghia asta de care nu spanzura decat clipe, clipe dupa clipe. Si figura lui isi insuseste o expresie superioara si magnanima, deasupra propriei turgescente, langa fiinta care-si cauta pretundeni jartierele.

 

Singur. Au ramas lampa si tezaurul spart in rosu al focului. Stapanul sufla si da drumul intunericului. Un rau sangeros il strabate, urcand din gura ranita a caminului. Acum incepe vechea citanie in jaratec. Dureaza cateva ceasuri pana cand cocosii striga afara plecarea primelor stele. Vatra e alba.

 

Inceputul si sfarsitul e la fel in fiecare seara.

 

(Ion Vinea, "Soarta unuia", 1925)

[raul]

Cezarina Adamescu: „Eu caut sufletul luminii…“, poem scenic pe versuri proprii

 

(Scena întruchipează un spaţiu hiperboreean, în care cele două personaje, BĂRBATUL şi FEMEIA, rememorează un timp trăit împreună, îşi revendică amintirile, se caută, se regăsesc, se pierd şi din nou pleacă, fiecare pe alt drum, aşa cum se întâmplă în viaţă. Femeia se află la o margine a scenei, lângă arlechin, luminată de-un spot. Se plimbă îngândurată, vorbind ca pentru sine):

 

MOMENT I :

 

FEMEIA: Astăzi vorbesc despre tine

 

la timpul destrămat – al uitării.

 

Unde sunt orele, zilele, anii

 

când ne scăldam într-o

 

inegalabilă sferă

 

stăpâni fiecare

 

pe câte un gest absolut?

 

Sprijiniţi deopotrivă

 

umăr de umăr

 

şi tâmplă de tâmplă,

 

orbi, orbi

 

şi cu atât mai puţin înţelepţi

 

cu cât dragostea noastră

 

se împalida,

 

se rarefia,

 

cădea pradă…

 

(În tot acest timp, bărbatul stă rezemat de celălalt arlechin şi scoate vălătuci de fum pe care-i alungă cu mâna căuş, absent, gânditor, trist, însingurat peste măsură. El nu aude vorbele femeii dar, mişcările lui sunt conforme cu ele, ca şi când i-ar urma gândurile. În felul acesta pare hipnotizat de o himeră a trecutului care-l provoacă la gesturi automate, stingheritoare, nevoite).

 

FEMEIA: (Se strânge în sine, în propria îmbrăţişare, face câţiva paşi, se scutură parcă de gând, de amintire, de povara trecutului):

 

Din ce în ce mai frig în odaie

 

deşi am aprins toate rugurile

 

şi-am îmbrăcat unul peste altul,

 

veşmintele de duminică….

 

Doar tăciunii aprinşi

 

din căminul de-alături…

 

Din ce în ce mai întunecată odaia,

 

deşi aprind toate luminile

 

şi acopăr fisurile

 

prin care ar putea să se strecoare,

 

lacomă, noaptea…

 

Doar fosforul din ochii pisicii

 

licăreşte prin zid

 

luminându-mi răzleţele file…

 

Din ce în ce mai linişte-n odaie.

 

Doar scâncetul copilului vecin

 

acoperă vacarmul din mine

 

clinchetind în auz

 

ca un vis retezat…

 

(De undeva se aud acordurile unui pian. Cineva cântă Sonata lunii – de Ludwig van Beethoven, muzică menită să sporească starea de angoasă şi tristeţe, parcă implacabile. Pe momentul ei de pauză, Bărbatul rosteşte):

 

BĂRBATUL: Mi se revarsă în trup

 

cu lăcomie, trecutul,

 

plăpând panaceu de lumină.

 

Un timp dezgolit de privelişti

 

ca un tablou din care

 

frunzele se risipesc în guaşe,

 

norii-n azur

 

şi invocarea-n absenţă.

 

Toate la timpul supunerii.

 

toate la locul lor aşteptând.

 

Ca-ntr-un mulaj echivoc de materie

 

în care nu mai sălăşluie nimeni.

 

Amânarea perpetuă a unui fapt

 

încă nepetrecut

 

îmi alungă duhul ocrotitor al lăuntrului.

 

Şerpuitoare sargassele invadează uscatul,

 

învăluie tandru drumul de-ntors

 

pe care mă strecor, invizibil

 

împrăştiind un căuş

 

din cenuşa încă mocnind, neliniştii.

 

Un câine străin se opreşte uimit

 

să mă amuşine.

 

FEMEIA: (continuându-i gândul):

 

Ne-am irosit

 

mult-puţinul deajuns,

 

prea zgomotul liniştii casei.

 

Nu mai putem împărţi deopotrivă

 

aerul sfânt

 

din fotografia de nuntă.

 

(culege de pe speteaza scaunului un voal îngălbenit de mireasă,

 

împodobit cu beteală. Îl duce la nări, absentă. De asemenea, răsfiră printre degete câteva cocarde boţite, contorsionate):

 

Nici beteala, nici voalul

 

nu mai păstrează aceleaşi mirosuri, costumul de mire

 

devine costum de pârât

 

iar frageda marmură

 

din umbră

 

licită vânzarea.

 

BĂRBATUL: (Parcă dialogând în vis cu ea):

 

Nici un minuscul secret

 

nu mai avem de ascuns:

 

amintirea logodnei

 

ne frânge în două…

 

FEMEIA: Refuz să dau numele meu bucuriei

 

de teamă că o să dispară

 

la fel cum am dispărut eu

 

din inventarul memoriei

 

celui care nu m-a iubit îndeajuns

 

rostogolindu-mă astfel

 

în brusa mea de nelinişte

 

ca-a albia neprihănirii…

 

Un suspicios ar putea

 

denumi aceasta

 

studiu de ochi pineal…

 

BĂRBATUL: Când ai plecat

 

pe buze purtai

 

rugina sărat-amăruie

 

a unor pistrui cunoscuţi.

 

Imprimeurile acestei materii complice

 

lăsau urme de tatuaj

 

pe obrazul uimit

 

şi pe strigătul mut de dinaintea privirii.

 

Şi, pentru o clipă

 

călătoare cristale de fum

 

hălăduiau prin regatul târziului.

 

FEMEIA: În urma ta – freatic – un RĂU DE ABSENŢĂ –

 

strivind sub călcâi

 

un alb vegetal: sideful uimirii,

 

târcoalele visului – terorizantă victorie!

 

Am perceput deîndată

 

ofensiva rămânerii

 

peste silabele numelui tău,

 

aprinzând focuri de artificii

 

pe când eu începusem deja

 

să-ţi cânt fără veste

 

Cântarea Cântărilor….

 

BĂRBATUL: (dialogând cu imaginea ei nevăzută):

 

Îţi aminteşti?

 

Înserarea ne adulmeca prin vitralii.

 

Noi oficiam ritualul tăcerii,

 

Amintirea se strecurase tiptil pe sub uşă.

 

Prezentul se estompa simţitor în oglinzi.

 

(Cele două personaje, înaintează ca în transă, se apropie unul de celălalt şi, se întorc, spate-n spate, cu mâinile pe lângă trupuri, atingându-se, dar continuându-şi fiecare firul aceleiaşi amintiri):

 

FEMEIA: Aveam trupuri fosforescente, fierbinţi,

 

însingurarea ne istovise cu-ncetul.

 

BĂRBATUL: Stăteam în fotolii ca-n strane de fildeş,

 

neştiutori de sinele nostru uimit.

 

Pielea ne era tatuată în caractere chirilice.

 

FEMEIA: Lăsasem în voie noaptea să ne adaste

 

să ne întrepătrundă.

 

Li Mingqiang interpreta la pian

 

Cinci cântece din provincia Yunnan,

 

BĂRBATUL: Noi o vedeam într-aievea pe Fata din Fada

 

urmându-şi tăcută iubitul.

 

Devenisem albi din pricina întunericului.

 

Stelele ne dojeneau rând pe rând

 

pentru pudica noastră lumină lăuntrică,

 

sufletele se mistuiau covârşite

 

de încărcături indicibile.

 

Un înger trecea grăbit prin încăpere…

 

(Pauză. Trecere muzicală. Cei doi se desprind, se depărtează,

 

ajung, fiecare în alt loc. Începe o melodie nouă.)

 

FEMEIA: (se aşează pe un suport, închipuind un trunchi de copac):

 

Fie şi pentru o clipă

 

aşteptam iminenta orbire.

 

Era ca o precedere

 

dintr-un timp într-altul,

 

mai teafăr, mai alcătuit

 

şi în răgazul acestei sălăşluiri

 

sinele înflori sub acelaşi chip

 

străluminând în dogoarea

 

aceluiaşi fulger.

 

Mi se dăruise privilegiul tandreţei.

 

Petrecându-mă, albă, numai orbirea.

 

Făgăduită clepsidrei de lut,

 

mă fură cu trup şi cu vis

 

anaforul secundei.

 

Amurgul mi se alipeşte de glezne

 

ca o pisică străină.

 

Mă silabisesc în tăcere.

 

Nu-mi lepăd în iarbă nici una

 

din credincioasele piei.

 

Rămân să adap întunericul

 

cu propria umbră…

 

BĂRBATUL: Mă aflu supus memoriei

 

acestui ciudat ermitaj

 

dintre mine şi tine

 

-spaţiu etern de dispută –

 

în sinele căruia dorm încă trudite

 

oboseala şi râvna învingătorului,

 

vanităţi inutile,

 

o duzină de lucruri

 

lepădate înainte de facere

 

împrejmuind ca un zid de cenuşă

 

o idilică pace.

 

FEMEIA: Nu suntem decât nişte

 

fiinţe dezlocuite…

 

( Muzica încetează. Pauză. Mişcare largă, circulară. Cei doi se îndreaptă din nou unul spre celălalt, stau faţă în faţă, se ating, îşi lipesc trupurile într-un dans fără sunete. Se învârtesc aşa, o vreme, apoi, mâinile lor cad, inutile):

 

BĂRBATUL: Pâlpâie jarul pe rugul de frig.

 

Cu trupuri fierbinţi aprindem petarde

 

în dispersa lumină.

 

Ne asumăm anevoie aerul de legătură;

 

mâinile noastre magnetice dansează-n zigzag

 

pe grumazul stelar al nopţii fluide.

 

FEMEIA: Captiv în fiorul privirilor mele

 

ca-ntr-un aquarium

 

un peştişor de hiacint,

 

aşa te cuprind, răsucindu-te,

 

în abisul de linişte.

 

Prindem lumina de capete

 

şi ne-o petrecem prin inelare

 

până ne mustră locaşul pustiu,

 

orgoliosul refuz al logodnei de spirit.

 

BĂRBATUL: Acelaşi dar, ca şi naşterea –

 

o singură dată se dăruie…

 

FEMEIA: Niciodată n-am scris în memorie

 

atâtea scrisori de iubire

 

ca-n toamna aceea când mă aflam

 

sprijinită de fluviul nomad,

 

în rostogolire.

 

Niciodată n-am destrămat amintirea mai lesne

 

ca-n clipa de impetuoasă lumină

 

când înspăimântată de frig

 

am cuprins cu o mie de braţe

 

gleznele focului sacru…

 

Niciodată n-am plămădit în memorie

 

vreo altă relicvă

 

să-mi demonstreze că TOTUŞI EXIST,

 

oglindindu-mă limpede

 

chiar şi în ochii

 

celui ce azi mă trădează…

 

(Bărbatul îşi aprinde, eventual, din nou o ţigară. Gesticulează cu ţigara aprinsă, închipuind gesturi de fum, ca şi spaţiul de înstrăinare pe care-l împarte cu femeia iubită):

 

BĂRBATUL: Închipuirile mele dansând

 

alborada, cadril, rigaudon

 

într-o dulce triadă;

 

ochii mei mustră covorul orange,

 

mustră plafonul, fotoliul comod şi vitrinele

 

din care-mi surâd

 

îngeri destui – niciodată.

 

FEMEIA (continuându-i gândul):

 

Dovadă că suntem acasă – pereţii aceştia aerieni

 

sprijiniţi de-ntrebări răsucite,

 

semne întoarse de interogaţie,

 

spaţiul subit de înstrăinare,

 

de abandon absolut,

 

câtă vreme?

 

Persuasivă – magia tăcerii izbind-se blând

 

de adoraţia mea pentru tine.

 

Neprihănirea pe care nu o putem împărţi deopotrivă,

 

subit sprijiniţi de lumina aprinzându-se singură

 

şi ca o premeditată trădare,

 

fuga, izgonirea din spaţiul acesta precar

 

pe când cuvintele tale se-ntorc

 

pe un poem sfâşiat

 

revendicând inefabilul….

 

BĂRBATUL: Mă-ncearcă extazul răsfrângerii

 

în steaua cu numele unic.

 

Frigul îmi bate din palme – în sânge.

 

Pâlpâi orbit de propria rază,

 

mă detaşez de miresmele clipocind – ale serii,

 

urc treptele până la vid

 

şi mă arunc în mirajul acesta posibil.

 

Descătuşate,

 

celulele trupului meu fosforescent,

 

reclădesc universul.

 

FEMEIA: Orele mor încet

 

deposedate de orice tentaţii.

 

Gândurile nu sunt altceva

 

decât pietre în rostogolire.

 

Aripi nemărginite ating în cădere

 

porţile lacrimei.

 

Incendiară – nemărginirea cuvântului.

 

Lumina încremeneşte

 

pe icoana iubirii dintâi.

 

BĂRBATUL: Peste scheletul întâmplării aceleia

 

se brodeau ciucuri trandafirii de secunde.

 

Calciul părăsea mădularele vechiului an.

 

În numele vârstei,

 

singurătatea stătea de pază

 

ca un câine, la uşă.

 

Eu îmi strecuram respiraţia

 

într-o clepsidră.

 

Numai lupii cei tineri

 

în liziera de paltini

 

îşi arătau în răstimpuri,

 

unul altuia, colţii…

 

FEMEIA: Mă spulber de vis, dimineaţa.

 

printre zgomote vraişte

 

smulgându-mă somnului,

 

în preliniştea apei dintâi mă scufund.

 

Alcătuirile mele

 

în oglindă se năruie.

 

Degeaba mă fac

 

zi cu zi mai frumoasă

 

mă regăsesc în tine cu greu

 

şi mă dărui de-a-ntregul,

 

ţie, prelinişte,

 

îngenunchindu-mi puterea…

 

BĂRBATJUL: Ochi mult prea puţini ni se dăduseră

 

nici măcar mâini destule

 

s-ascundem la sân

 

dimineaţa aceea subţire

 

pe care nu mă îndur nicicum

 

s-o asemui cu alta.

 

Culcuşul în care

 

ne-mprumutam unul altuia

 

aerul

 

când nu îndrăzneam să-ncropim un sărut

 

de teama răsfrângerii.

 

Un astru cu dinţi presimţiţi

 

iscălindu-ne frunţile

 

ca o apă a-nceputului

 

premoniţiind un surâs necesar

 

reflexul incert

 

viitorului zbucium de valuri…

 

FEMEIA: (se strânge în sine)

 

Pe aer mâinile-mi îngheaţă.

 

umblu desculţă prin tandrul văzduh,

 

încotro?

 

Lacom de vid – trupul

 

desperecheat de păcate.

 

Risc posibilitatea ecoului

 

într-un cer cu pereţii de brumă.

 

Mi-a devorat ochii – aerul.

 

Covârşită de vis

 

pe urme de lebede mute colind.

 

Se cuvine răbdare şi veghe;

 

nu găsesc nicăieri

 

prielnic teren de cădere.

 

Poate mi-ar fi trebuit

 

alt aluat pentru aripi.

 

BĂRBATUL: Stele –

 

stropi de lumină

 

în peşteri.

 

Pe unde-ar fi trebuit

 

să cobor

 

urc toboganul.

 

Cad în văzduh

 

ca-n tristeţe.

 

FEMEIA: Valorific tăcerea

 

în câteva nuanţe posibile.

 

Aştern apoi nesilabe

 

în locul descântecului

 

spăl ochii şi mâinile clipei

 

cu sângele meu genuin,

 

mă clatin,

 

alunec pe râs

 

şi-i pierd înţelesul,

 

revin vertical,

 

înving,

 

şi sunt învinsă continuu…

 

BĂRBATUL: Vreme de-o ţinere minte

 

ne-am tot aşteptat

 

aniversând fiecare pentru sine

 

o nuntă posibilă;

 

dăruiam gesturi oricui

 

era dispus să primească.

 

Viaţa – scai după noi

 

macerând sentimente.

 

Gesturile noastre –

 

posibile mori de cuvânt -

 

temeiul râvnit pentru rotire.

 

Acum?

 

Inventez un surâs

 

în stare a desfereca

 

toate ieşirile…

 

(Fundal sonor. Acorduri brahms-iene. Cei doi fac se plimbă prin scenă, fiecare cu gândurile lui, în direcţii diferite. Din când în când se opresc, ţintuiţi de propriile gânduri).

 

FEMEIA: Îţi spuneam deseori:

 

Sunt cineva de aproape;

 

dimineaţa mă nasc pentru tine

 

stea vorbitoare.

 

Mă vezi aparent

 

risipindu-mă

 

cu toate speranţele mele

 

nacele de păpădie.

 

Sunt aici

 

fruct patetic şi crud

 

la doi paşi de aducere aminte

 

şi refuz recunoaşterea

 

tot mai mult năpădită

 

de tandrul nisip

 

ca un cuibar de clepsidră…

 

BĂRBATUL: Până şi aerul e împresurat

 

de mirosul de neprihănire.

 

Tăcerea, deliberat ne îndură.

 

Tragem pe rând la galera cuvântului

 

Fideli cu tot dinadinsul

 

acestui tulbure mir.

 

Oricărui vuiet de gânduri

 

stavilă-i pui.

 

Sideful de stridie

 

îţi camuflează surâsul,

 

bumerangul Poem

 

împotriva iubirii te apără…

 

FEMEIA: Câte un semn

 

dovadă

 

CĂ PENTRU TINE EXIST

 

deşi atâtea lumini

 

îţi invadează pupila;

 

tulburi morile de cuvânt

 

cu un evantai de tandre capricii

 

pe care nici acum

 

nu mă încumet a le numi

 

FERICIRE

 

LA PRIMA VEDERE…

 

BĂRBATUL: Particip la faptul mirării:

 

cu palmele goale tatonând înserarea.

 

Pe scara acestei lumini ostenite

 

mă privesc: nud în searbădă glorie,

 

roua îmi fură aproapele ochiului

 

îl neînduplecă

 

prefigurând o adăugire de lacrimă.

 

Sunete oarbe se zvârcolesc în timpane

 

pe când mai aprind o ţigară

 

sorb orizontul cu ochiul mijit,

 

fac zarvă să cred că SUNTEM ÎN DOI,

 

vorbesc singur,

 

apoi, deposedat de tăcere,

 

aştept o sută de ani,

 

ciocănitul în uşă…

 

FEMEIA: Feeric,

 

trena zăpezii

 

caier

 

incendiat de sublim

 

univers asumat

 

dis de cu primăvară.

 

Fiecare fulg migrator

 

sângerând corola clepsidrei.

 

Tandreţe-n averse,

 

mari inundaţii nostalgice

 

dincotro?

 

Selene

 

răneşte cu secera

 

pruncii nenăscuţi

 

ai făgăduinţei…

 

BĂRBATUL: Până la plete intram

 

în tânărul grâu

 

până la ochiul deochiului

 

muţi în promisiuni

 

fericirea

 

cu lumânarea pândind-o.

 

Îndelung amânată visare,

 

cu rouă nuntite,

 

doar dimineţile desculţe?

 

În locul târziului

 

s-ar cuveni (des)cifrate

 

câteva ploi

 

şi-o nălucă de înger…

 

FEMEIA: După atâtea nesupuse fugi

 

iată şi acest loial colocviu

 

presimţit ca răsuflare de aripi.

 

Priveşte-ţi ochii-nfrunziţi

 

în care seara picuri

 

câţiva stropi de colir…

 

Ia uite!…Semnul acesta

 

abia perceptibil,

 

recunoaşte că ieri nu-l aveai!…

 

Pe-aici a săpat roua tranşee,

 

urmele sunt evidente.

 

Din cele trei păsări împăiate,

 

una îţi e complice,

 

pe cine crezi tu că minţi?

 

BĂRBATUL: Zgribuliţi

 

aidoma unor păsări

 

pe ramuri.

 

Nici o privire – aceeaşi –

 

nici o posibilă asemuire.

 

Păunii încetaseră de mult să mai ţipe,

 

îngerii se plimbau prin scuaruri

 

în straie de ger.

 

Vezuviul mocnea

 

sub povara aceleiaşi flori,

 

zero era egal împărţit

 

la copiii orfani

 

numai tu,

 

numai tu,

 

refugiindu-te

 

în oarba ta inclemenţă

 

te dezlogodeai de iubire

 

încetul cu încetul…

 

FEMEIA: Înveşmântat în capricii

 

iei lecţii de comic răsfăţ

 

din tânguirile lui Lautreamont.

 

O presimţire a candorii

 

sau poate numai închipuirea

 

dansând în conduri fermecaţi

 

la balul brânduşelor.

 

Ceva aproape religios,

 

mai degrabă profan,

 

pipăibil numai în stare latentă.

 

Eu –

 

aruncându-ţi provocator

 

petarde prin zid

 

graţioase flori de ciulin

 

pentru ierbarul tău

 

plin de galbene blitz-uri….

 

BĂRBATUL: Leapădă-ţi repede ochii-n oglinzi

 

şi te scutură

 

de toate-ale trupului vârste.

 

Stropeşte-ţi cu azimă nurii.

 

Răsădeşte-ţi un crin în aproapele gurii.

 

Hainele – numaidecât să le vinzi

 

şi te îmbracă-n cicoare

 

într-un strai verde pur

 

de pământească răcoare.

 

Împarte-te foamei până la saţ;

 

cheamă îngerul

 

să-ţi potrivească elitrele…

 

FEMEIA: Goală pe alba podea de lumină

 

să te scufunzi într-o baie de muzică

 

până la confruntarea cu sine;

 

leoarcă de sunete

 

să nu-ţi mai suporţi epiderma,

 

s-o lepezi o dată cu lesa,

 

inelul,

 

sarcasmele,

 

-accesorii odinioară utile.

 

Nici un mărunt vicleşug

 

să nu-ţi dea târcoale.

 

Între extremele relativ-absolut

 

cu-acelaşi surâs să rămâi

 

într-o LOGODNĂ

 

PURURI SPIRITUALĂ…

 

BĂRBATUL: Zidită de vie

 

într-una din acele

 

tristeţi vegetale

 

cu ochi schimbători ca agatul.

 

În liniştea migratoare

 

orice instanţă lăuntrică

 

îşi temperează pulsaţiile.

 

Târziu, la răspântia a două silabe

 

ca un mugur imponderabil

 

va izbucni prin zidurile ostile

 

otrava de malachit

 

A SINGURĂTĂŢII…

 

FEMEIA: Invazii de mici nostalgii

 

revolute,

 

agresiuni reciproce.

 

Duhul unor cuvinte

 

cu o anumită percuţie…

 

Tu cărui anume

 

zeu i te supui

 

atotputernice Scrib

 

al cuvintelor meşteşugite

 

din uger de lut nesătul,

 

şi întrebările cui

 

le primeşti bucuros

 

să-ţi devină blajine cuţite?

 

Peste cascade fugite de miercuri şi joi

 

mirosul amiezii de anul trecut…

 

Torente de mângâieri

 

-a mângâiere –

 

săruturi – a sărut –

 

intarsii cu vise-n durerile facerii,

 

resturi vinovate din carnea cuvintelor…

 

BĂRBATUL: Sprijiniţi-vă de o stea

 

a cărei murire

 

e simplă alegere…

 

Restul – concluzie de tras

 

oiştea singurătăţii…

 

(Lumina scade, muzica se stinge. Cei doi, rămân nemişcaţi, în acelaşi loc de la început. Se sus, se prelinge prin raza spotului, o ploaie de confetti,

 

în timp ce

 

CORTINA CADE UŞOR…

 

[raul]

Au smuls zarile bujorul luminii cu radacini de flacari, lasand cerul gol.

Adanc s-au insangerat zarile in ghimpii soarelui apus.

Ce freamat mut tresare in vazduhul care se va intuneca?

Privesc visand si vad: nalucile trandafirilor se strecoara din pamantul umed si, covarsind vazduhul, cu vestejitele lor inflacarari, razbat deznadajduite, voind sa se infaptuiasca, sa-nfloreasca iarna.

Biete naluci! Mi-e mila de truda voastra zadarnica.

Va-ntind, larg bratele mele. Veniti cu toatele, veniti cu vazduhul intreg, sa va scald in inima mea, sa va-mbujoreze vlaga sangelui meu tanar; ca zburand iara, inflorite, sa va rostogoliti pe pamant, acoperindu-l, ca un hohot de ras impurpurat al sangelui meu, invingator al toamnei.

...Dar noaptea se inalta neagra, zvarlind nepasatoare in inima mea, ca-ntr-un mormant abia deschis, nalucile trandafirilor, vestejite pentru totdeauna.

 

 

(Ionel Teodoreanu, "Amurgul trandafirilor", 1919)

[raul]

Valurile verzi vin in ghirlande.

Simt pleoape galbene de oboseala...

Ochii imi sunt inchisi.. s-au afundat tot mai adanc spre creier, ca sa poata privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea trebuie sa-i fii tot mai departe.

Si sunt departe.

Valurile curg, zbor de pasari verzi. Trupul imi e afundat in nisipul aprins, in infinit aprins e adancit soarele.

Cu mana imi apas din ce in ce mai tare ochii, cercuri aurii sa se desprinda, in noaptea ce vreau sa-mi fac.

Cercuri aurii se desprind si zboara, ca flori ce s-ar naste si s-ar flutura, randuri-randuri, in vazduh. Cercuri aurii se desprind si alearga, si nu se pot ajunge, fiindca plutesc pe aceeasi apa, in alte timpuri.

Valurile vin, cadenta in solduri de soparla.

Valurile se lipesc de zagazuri cand se arunca si de pe ele se sorb cand pleaca. Au frigul sarmelor de cobza, cand zuruiesc sub punti si cand suspina in trestii.

Valurile. Departe tipa un erete, tipatul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, cand trec prin albii netede, au galgait limpede, cand bat tarmuri scobite.

Tremura frigul sarmelor.

O cobza e ca o floare franta de greutatea ei, si e aproape femeia care, desi nu te iubeste, te lasa sa o porti in brate, sa o saruti, sa te sarute, ca sa poti suferi.

O floare franta.

Sunt unele atat de grele in frumusetea lor, incat tulpina e impovarata de durere, inainte ca rodul sa le fi patat cu iubire.

Ce floare e apa?

In cotituri lenese ii ghicesti umarul, in valtori rotunde banuiesti sanii, in unduirea valului ii simti infiorarea pantecului ei flamand care cere incapatanat si ragusit: om.

Si in nisipul fierbinte ii simti mirosul de iarba arsa si de peste mort, dar n-o intelegi.

Valurile trec.

Ochii, pe care i-am apasat prea mult ca sa ma uit departe, dor.

 

(Adrian Maniu, "Apa" ,1912)

[raul]

L-au intrebat pe rege: ce sa-i dea.

-Dati-mi imparatia celuilalt rege.

L-au intrebat pe savant:

-Dati-mi rostul vietii si cheia mortii.

Pe poet:

-Toate ciocarliile lumei si toate florile.

Pe erou:

-Cununa de dafin dupa invingere.

Si l-au intreabt pe artist:

-Dati-mi zambetul copilului care vede pe mama-sa...

Iar cand l-au intrebat pe mosneag acesta raspunse trist:

-Nu-mi dati nimic.

 

(Emil Isac, "Orbul" ,1923)

[raul]

A trait pentru ploaie. Cunostea culorile, cantul si fiorul ploii. Statea la panda, urmarind venirea norilor si ura stralucirea soarelui. Colectiona in borcane, ca pe niste mostre de apa, orele ploii. O considera sfanta, miraculoasa, produs al cerului, o astepta. In visele catifelate, seceta ocupa locurile unde amintirea lasa urma de dragoste. Uneori, nostalgica, ii placea sa si contopeasca tanguirea cu ploaia; iar in zorii care vesteau vara se amagea crezand ca roua este doar timiditatea ploii.

 

(Rafael Perez Estrada)

[raul]

Si plajele pot fi fiice ale revelatiei, ne incredinteaza o ciudata legenda copta din secolul al treilea, in ea ni se spune ca ingerii, induiosati de dorul de mare al unei tinere penitente din deset, au adunat nori de toate marimile si culorile, adusi din tari indepartate. O data atins scopul si o data topiti norii, de parca ar fi fost niste particule de mercur cautandu-si identitatea, i-au pus sa ploua atatea luni de zile, ca mai intai s-a format o baltoaca, pe urma un lac, si in cele din urma o legenda mitica, cu inecatii si leviatanii sai. Intr-o zi de vara, se afirma in cronica, nestatornica anahoreta a pierit in apele ei, iar marea a secat incet, incet.

 

(Rafael Perez Estrada)

[raul]

Ceea ce era pustiu era ca ea ma chema cu brate obosite si o chemam, de asemenea , pe celalalt mal, pe maluri despartite de ape mari... si vrerea noastra era un vaiet peste valurile grele si pustii - un ecou al ultimilor oameni sub nouri de plumb ingalbenit.

Departarile profilau o civilizatie ca o silueta daramata, pamantul astepta un nou transformism si eram ultimii oameni peste aceste valuri...

Oh, ea fu surprinsa de bratele unui monstru si dusa grabit in peisajul indepartat, in umbra padurilor reci... si aceasta femeie se scalda in apa limpede, in noaptea calda cand am venit sa uit in umbra salciilor adormite o veche indiferenta de aici.

Am mai vazut-o intr-o aurora sanatoasa, cand sufeream de nervi, la portile din fundul gradinii ce da spre garla...

Apa somnoroasa sau poate si un pescar mai departe, poate si o pasare si miscari de culori, tacere...

Daca ea cutreierase lumea si in ochii ei era o noapte surprinzatoare si daca-mi spunea ca ma stie de mult eu priveam gradina napadita de plante, si in aceasta zi libera mancam caise si mere, udandu-ma de roua.

Am mai gasit-o intr-o noapte cu ploaie, in odaita unei dugheni, in fundul unei curti, tampita, in fata unui pahar cu bere, intre peretii cu tablouri strambe, privindu-ma cu aceeasi ochi de noapte.

Sedeam si noaptea trecea; in alte odai se auzeai betivi; lampa ne innegrea porii, nu mai eram eu, nu mai era ea, si am uitat aurora si noaptea, si apele mari ne plouau in targul cu garle si podete, si noaptea, noaptea ne ducea in noapte...

 

(George Bacovia, "Valuri" ,1921)

[raul]

Ceasul in cuc, pomul in frunza, lumea in cap. Sa nu tresari, iubita mea, cand vei gasi oglinda adapostita sub pleoape. Crusta, fireste, e asa cum e si transele ei negre acopera luminile imaginarului. Dar, peste noi, delfinul amoros, isi lasa mai departe dara stravezie. Sa nu tresari cand o vei regasi ascunsa printre scoici. Noi am rostit cuvantul pe care indragostitii, la ora nepazita, abia daca mai indraznesc sa-l banuiasca, rosindu-se la adierea lui.

 

(Gellu Naum, "Ora nepazita")

[raul]

Batran fag, am venit la tine. Traiesti de mult, si ai uitat sa vorbesti cu mine ieri noapte. Acum am venit la tine, ca sa-ti vorbesc: mosneagule, dojeneste paserile, caci prea multa larma fac. Spune-i izvorului sa taca, sa nu se certe mereu cu frunzele, si daca poti, ameninta cu bratele tale uriase orasul...

 

Fagule, fagule, orasul care il vezi in departare te uraste.. Mereu se gandeste sa trimeata securi impotriva ta. Caci lemnul tau ii trebuieste pentru spanzuratori si sicriu. Fagule batran, cuminte si frumos, tu tata al padurii, pe care te-a sadit furtuna, fagule cuminte si frumos, am venit asta-noapte sa-mi vorbesti. Spune, unde-i Dumnezeu? Tu-l cunosti, caci in tine este seva vesniciei, in tine este cresterea si puterea, in tine sta vremea si radacinile tale sunt mortii cu soaptele lor.

 

Fagule batran, de ce nu-mi raspunzi? Doar si eu sunt din neamul tau: cresc si eu ca tine tacut, iubesc, cant, patimesc. Nu ma cunosti? Sunt cel ce culeg flori si zambetul copiilor il inchid in cutia inimei mele, sunt jurator pe stele si pe vise, fagule batran, nu ma cunosti? Am venit la tine sa vorbesit cu mine. Linisteste-ma. Spune-mi povestile tale: tu stii multe.

 

Si ramurile tale incep sa tremure, un fior dulce te-a cuprins pe tine si-l simt si eu, ne uneste durerea si iubirea, sufletul tau mosneag cheama sufletul meu, viata ta si viata mea s-au recunoscut. Pe ochii mei saruta noaptea vis dulce. Am adormit in poala ta. Si tu pazesti somnul meu. Dojenesti vantul ca sa nu-mi turbure odihna, florilor le poruncesti ca sa-mi reverse miresme, stai ca un tata bun si veghezi la capataiul meu.

 

Si dimineata ma trezesc imbratisand ramurile tale.

 

Fagule, fagule, de voi mai veni la tine, fi-vei cum ai fost asta-noapte?

 

...Si cand am mai venit odata, zaceai invins. Securile te-au mistuit.

 

Orasul blestemat! Orasul...

 

(Emil Isac, "Singur in codru")

[raul]

Iti voi aduce intr-o zi o piatra alba si-ti voi zice: iata lacatul apelor, deschide buchetul de lacrimi si mana ta de opal o voi lua sa piarza culorile aurorei. Un deget aluneca pe o unda, inmarmurind teama oglinzilor si lumina care de abia se mai zareste prin ocheanul de safir al noptii, o simti cum goneste dincolo de tenebrele haitelor de umbre, muntii de feriga, nava mesteacanilor - intr-o ora polara, unde, pentru tine n-a mai ramas decat zdreanta unei priviri, nostalgia unei culori.

 

Putin sub cer incep ascetii lumanarilor sa se iveasca in faldul mansardei. Sub ferestrele rotunde si leganate in argint ca gondolele, crepusculul straluceste prin bijuterii autentice numai pe ovalul degetului de pe frunte.

 

Trambitii... mugurii de arama trezesc in ecoul vostru colbul cu culcusul negru in coroana paraginita a celui din urma rege decedat.

 

Singur capul poetului vegheaza clatinarea de abise a oceanului, pregatirea intre sclipiri a mirajelor, si calaul, macelarind in dulapul cu oglinzi fantoma hainelor jefuite in fuga prin secole a toamnei, iata-l inapoia ta.

 

O pasare revine indoliata ca scrisoarea cu condoleante celui crezut numai mort. Sosesc si scartie in docurile de cherestea fiintele orizontale si decapitate ale padurii.

 

Asculti ingenuncherea oraselor din care ies pe furis vampirii cailor ferate, pasagerii dorm pe canapele imbibate de insomnii si vagabonzii, cu clinchetul oaselor surd, adulmeca, pe langa zidurile descojite, ca oglinzile in care nimeni nu s-a privit, namila ploilor.

 

Sub perdele, dupa care stravezi ghiveciul lampilor cu floarea de fosfor, naufragiaza nazarirea de femei fluide in alcovuri si prin draperia vicleana, iata, intra adolescentul cu pieptul stralucitor ca un paner de serpi, ca umbra unui cordon de medalii. In destramarea ploii am cautat profilul tau de cristal, in ganduri caldura subtiorilor si am azvarlit cu pietre in stolurile de porumbei sa dezgrop zambetul tau intalnit, doar o data, la plecarea corabiilor.

 

Gleznele, gleznele luand alunecarea fructelor in umbra, pantofii lunii paseau pe un acoperis de smarald cand ochii tai s-au inaltat.

 

Asculta tacerea cum se uzeaza in fierarii, cum se zvarcoleste in saluri. Esti atat de obosita incat o lebada iti trece in fata pleoapelor, o oglinda se infasoara pe maini, o vioara se rasuceste in glas. Nimic nu mai strabate dincolo de soapte, dincolo de taine, decat cangurii lunetelor care undeva in turnul de ecuatii ravasesc stelele. Poate de aceea beznele-s moi la pipait ca blana cangurilor, ca mana ta uitata in amintire (o manusa de antilopa), poate de aceea nu mi-am adus aminte de tine.

 

*

 

Goala dinaintea plantelor, de pe tine se rupeau toamnele jupuite de ursii albi ai lunii. In alungarea ochiului, in zugravirea lui ca un vas straveziu al visului;

 

Te voi iubi in varful degetelor, tiptil, cu un mers de paing pe tavanul constelatiilor.

 

In clipa in care ai intins mainile, padurile s-au naruit si o lacrima s-a scurs in fiecare floare.

 

In boschetele nevinovate, logodnicii cauta zambetul negru si un cartus zburlit in inima: iata un inceput de cadavru inutil.

 

As fi semet daca as avea ca muntii o frunte, batuta, ca un clopot, de cer, gleznele unse de serpi si-n fiecare bolovan, o statuie, o prastie, sau un pahar de liqueuer.

 

Printre lucrurile vechi, am regasit luna si peruca plesuva a padurii din prima excursie in toamna. In pieptul nebun o pasare cu ochii arsi de soare zvacnea si glasul era de funingine, strigandu-te in intuneric.

 

La despartire am ramas nemiscat si coclit de lacrimi ca o armura de roua. Numai despartirea ta zanganea: apoi au venit, prin noapte, camioanele grele descarcand mobilele violete ale insomniei.

 

A doua zi n-am mai putut sa te iubesc, balansandu-ma in dreptul pendulei si scotand limba portretului tau rupt si azvarlit pe podele.

 

(Stefan Roll, "Profilul de cristal", 1930)

[raul]

Ca si laptele e un aliment complet.

Hranea poetii;

A indestulat pe pictori si fotografi;

A indopat melodiile cu nostalgii;

Gatul se intrebuinteaza la gondole.

A fost si regina.

Ar fi preferat sa fie gasca. Lipsa glasului i-a fost fatala.

Obosita de glorie, s-a retras in mijlocul lacului.

Nu-i pasa de clevetiri. Nici nu intoarce capul.

Trece ca un arivist.

La varsta ei nu se oglindeste din vanitate.

Imaginea din apa ii intretine idealul: sa ajunga submarin.

Se sustine din reproducerile din gips.

 

(Jacques Costin, "Lebada")

[raul]

Traieste din romane.

Cum se innopteaza, iese haimana.

Aseara a fost iar prins asupra faptului.

La varsta lui ar putea sa inceteze cu adolescenta.

E iresponsabil. Se apleaca ca sa te zareasca luna.

Dar are si apucaturi de baba. Asista la toate inmormantarile.

Un singur plop nu inmulteste si nu imparte.

Plopii fara sot sunt foarte numerosi.

 

(Jacques Costin, "Plopul")

[raul]

In odaile cu usile deschise, tarziu... nu sunt tablouri, nici albumuri cu fotografii vechi, nici carti vestejite, insa aceste toate stau in tacere, le ascult din mica odaie, la un foc de lampa. Oh! De n-as striga un cuvant in noaptea asta... si sa cad...

 

Am uitat cine sta aici si unde au plecat, e tarziu; pe strazi e soapta bunului-plac si a suferintelor extreme, sau nimic... si podeaua e veche, si cioturile dau senzatii de cranii; mintea cadenteaza fara sir cugetari pustii... pana ce o molecula s-a zdrobit in creier, pana ce totul spune: "Vedeti ce ati facut..."

 

O, mai tarziu, mai tarziu, dupa atatea aceleasi lucruri vor fi mai placute... si aceste lacrimi din noaptea aceasta nu se vor mai intelege... oh, de n-as racni un cuvant, intr-o spaima crescanda, si sa cad...

 

Acum de ce sa mai aprind lampa... Usa e deschisa, fereastra... in mijlocul odaii dorm in picioare, ma clatin in intunericul parasit... uitat in fondul negru al odaii... Un caine se smuceste inapoi suparat, apoi latrand; o pisica sare pe fereastra, repezindu-se indarat de asemeni... Dorm in picioare in mijlocul intunericului parasit... Un greier canta in tacere... Altfel nu a fost niciodata... pana ce soarele dezvaluie si aici o sentinela obosita a singuratatilor dispretuite.

 

Dimineata friguroasa cu vant... camera goala... pasind, podele suna, scriind... penita plange pe hartie... poate s-a scris - ce vremuri... ce sens... Nouri intunecosi astupa fereastra... Gardurile si lemnaria, ude... Nouri intunecosi intuneca ochii...si vrea sa ploua din nou... Ceasul s-a oprit, nu mai vrea sa insemne timpul... niste bani stau pe coltul mesei, si gandul e inchis... Nourul intunecos sta la fereastra ca o noapte de gheata.

 

Patul nu e strans, si hainele asteapta pe scaun... poate e tarziu... si vantul urneste incet nourul de la fereastra, pentru a pune altul.

 

E noaptea cand oamenii se culca si se iubesc.. cand tot orasul canta cu note de ploaie ca o veche pianola... Singur, prin casa fac versuri... Daca tot orasul plange ca o veche pianola... Ce este gandul in sine... maine ne vom duce dupa painea cea blonda, cea bruna... inainte...

 

(George Bacovia, "Tarziu", 1923)

[raul]

Ii plac jocurile de noroc, de aceea se naste cu ochii inchisi.

Din lipsa unei meserii productive a devenit contemplativa. Pastreaza traditia balconului.

Totusi, ca sa treaca drept o utilitate, a adoptat ura contra soarecilor.

Iarna murmura, in fata focului, dispretul pe care i-l inspira oamenii tot anul.

Cand o atingi cu bagare de seama repeta in surdina blesteme stramosesti.

E cu totul lipsita de caracter: dupa ce fura se spala pe maini.

Si cinica: isi linge propriul ei scuipat.

Nesinceritatea ei nu a putut fi dovedita. E discreta.

Despre caine are o parere preconceputa: trebuie privit de la distanta.

Moare pe ascuns - de teama hotilor de blani.

Cand pisica nu e acasa, e prin vecini.

Cat priveste pisica cu clopotei, nici nu se gandeste sa prinda soareci.

 

(Jacques Costin, "Pisica")