Jump to content
Vesperala Forum
Mihai LEONTE

Scrieri inocente...ale lui Mihai LEONTE

Recommended Posts

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE

 

IMPACTUL

 

In ziua următoare am plecat din nou să-mi continui munca. Acasă era doar doamna Minica şi mi-a spus că astăzi nu săpăm în grădină şi aveam de tăiat şi aranjat nişte lemne. Pentru mine orice muncă era tot aşa de grea sau uşoară şi desigur nu mă speriam. Fiind primăvara doamna Minica era îmbrăcată într-un capot destul de uşor prin care i se zăreau proeminent sânii cu rotunjimi moderate. Lemnele erau într-o magazie şi trebuiau crăpate şi stivuite, o lucrare nu obositoare pentru mine. Doamna Minica adusese un platou cu plăcinte cu brânză, o carafă cu vin roşu care erau aşezate pe o măsuţă în apropiere. Eu am început să crap buturugile de lemn şi nu eram atent la pregătirile ce se efectuau. Despicarea grămezii de lemne nu a durat nici o oră şi am început să stivuim lemnele în magazie. Am început să le aranjez cu grabă, însă doamna Minica nu avea intenţia să terminăm repede. Astfel că ea mi le dădea la mână şi eu le aşezam în stivă. La fiecare aplecare capotul doamnei se despica şi sânii i se vedeau in toata splendoarea. Avea sânii rotunzi şi destul de frumoşi. Mai văzusem eu sâni, însă ai doamnei păreau splendizi şi îmi luau ochii. Nu îmi permiteam să visez la ceva. O teamă faţă de ceva nepermis pătrunsese în mine. Ceva avea să se întâmple totuşi. Nu mai aveam decât vreo câteva lemne şi doamna Minica a căzut ca secerată peste grămada de lemne. Nu ştiam ce să fac. Am coborât de pe scara unde eram urcat şi am ridicat-o pe doamna Minica încercând să văd ce are. Am ridicat-o cu mare grijă crezând că s-a lovit, neştiind cum s-a întâmplat fiind în acel moment cu spatele spre ea. Am ridicat-o şi am observat că îşi revenise. M-a rugat să o sprijin şi să o duc în casă. Am urcat treptele casei nu prea înalte şi am aşezat-o pe o canapea. M-a rugat să mă aşez lângă ea şi să îi masez puţin ceafa. M-am conformat şi în scurt timp doamna şi-a revenit, mulţumindu-mi pentru ajutorul dat. Eu m-am roşit şi nu ştiam ce să mai fac. Doamna Minica mi-a spus să iau loc la masă, şi a adus tava cu plăcintele şi vinul invitându-mă să mănânc şi să gust din vinul roşu. După ce se întâmplase nu prea ştiam cum să procedez. Doamna Minica nu dădea importanţă evenimentului şi se comporta ca şi cum nu se întâmplase nimic. Timpul era cam înaintat şi se înserase bine. Voiam să plec către internat, însă doamna Minica m-a rugat să nu plec să o las singură, căci mama ei era plecată la Alba Iulia unde aveau altă casă. Am acceptat cu riscul de a întârzia de la masă. Însă gazda pregătise deja o gustărica destul de consistenta şi nu rămâneam flămând. Am început să discutăm de multe lucruri mărunte şi neimportante. Până la urmă Doamna Minica mi-a spus că a vorbit cu dirigintele meu că mă va duce cu ea undeva la munte unde avea un sălaş. Acum începeam să leg căderea şi motivul cu lemnele. A început să-mi facă un pat într-o cameră alăturată unde trebuia să dorm în acea noapte. Îmi era frică să beau din vinul oferit aşa că m-am abţinut pe cât posibil. Ştiam de când lucrasem la Valea Călugărească faptul ca nu e bine să bei mult vin. Am stat mai mult de poveşti cu doamna Minica, istorisindu-i episoade din viaţa mea. Se făcuse ora 23 şi încă nu mă culcasem şi nici la internat nu am mers. Doamna Minica s-a apropiat la un moment dat de capul meu şi m-a întors cu faţa către ea şi m-a sărutat pe gură cu un fel de ciudă parcă, dar şi cu un fel de gingăşie ascunsă. În primul moment nu ştiam cum să mă comport şi ce să fac. Dar nu a trebuit să acţionez în nici un fel fiindcă doamna Minica era în braţele mele aşa cum stăteam pe scaunul de pe care nu mă mişcasem de multă vreme. Nu pot să descriu tot ce s-a întâmplat, dar nici nu ştiu cum am ajuns în patul pregătit pentru culcare. După ce a stins lumina doamna Minica s-a cuibărit lângă mine şi nu s-a lăsat până nu m-a dezbrăcat şi de ultima textilă de pe mine. Am petrecut în acel pat cam vreo două ore lăsând multe griji ale lumii departe. Strategia căderii fusese bine regizată. Am plecat într-un târziu de la casa doamnei Minica şi am sărit gardul internatului prin locul pe unde veneau întotdeauna întârziaţii. Norocul meu că aveam colegi de clasă care îmi acoperiseră lipsa.

 

http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE

 

 

CĂLĂTORIA CU MOCĂNIŢA

 

După impactul cu doamna Minica, nu ştiam cum voi mai da ochii cu dumneaei. Mie mi se părea că am comis o mare greşeală! Lucrurile însă aveau să fie cu totul altfel. Cam în fiecare duminică eram convocaţi la reşedinţa de raion Alba Iulia. Eram spre finalul anului doi şi participam la spartachiada tineretului. Concuram la proba de săritură în lungime. Plecam din Zlatna în jurul orei 4 dimineaţa cu trenul Mocăniţa care parcurgea distanţa de 35 kilometri în circa 2 ore şi jumătate. Surpriza mea avea să fie când la casa de bilete am zărit-o pe doamna Minica. Mi-a făcut semn să mă apropii pentru a-mi spune că îmi va cumpăra dumneaei biletul. Am încercat să-i spun să nu-mi cumpere bilet, căci noi aveam un delegat care se ocupa de tot. Am rămas împreună cu ceilalţi colegi care mergeau la concurs. Mulţi mă întrebau cine e doamna? Nu am avut timp de explicaţii căci trenul era gata de plecare. Am sesizat că doamna Minica mi-a arătat biletul şi m-a chemat cu un gest subtil. Nu o puteam refuza! Am dat să urc în tren dar am fost invitat la clasa întâi de doamna Minica. Nu ştiam ce să mai fac! Să merg sau nu? Am aşteptat să se urce dumneaei, iar eu am urmat-o destul de docil. Am lăsat-o să se aşeze unde credea de cuviinţă. A găsit un loc unde stăteam faţă în faţă cu dumneaei. Discuţiile dintre noi erau destul de banale. Am găsit o temă comună; literatura şi cititul. Pe banca noastră nu mai stătea nimeni, însă tot drumul nu am îndrăznit nici să ridic mâna spre doamna Minica. În anumite momente dumneaei mă atingea uşor cu mâna fie pe genunchi, fie îmi mângâia obrazul cu gingăşie, ceea ce mă făcea să roşesc. A sesizat acest lucru. Eu o priveam parcă pentru prima dată, descoperind în privirea de femeie un fel de dorinţă, pe care însă nu reuşeam să o înţeleg, nici ceea ce era ascuns în această privire. Astfel că nici nu ştiu cum am ajuns la destinaţie. Colegii m-au aşteptat la coborâre, dar în timpul călătoriei delegatul nostru un pedagog, ,,inspectase” trenul şi mă localizase! La despărţire doamna Minica nu mi-a spus nimic. Ştia unde se va desfăşura concursul. Am fost aşteptaţi de un reprezentant al UTM-ului care ne-a însoţit până la stadionul unde aveau să se desfăşoare întrecerile sportive. Probele de atletism se desfăşurau la marginea stadionului. Groapa de sărituri era în spatele unei porţi de fotbal.

La momentul când a început proba mea am văzut-o pe doamna Minica între spectatori. Nu prea eram eu specialist la sărituri, dar nu voiam să mă fac de ruşine, în final am ocupat un nesperat loc trei. Trenul nostru pleca după amiază însă puteam opta pentru cel de seară care pleca la ora 22. Doamna Minica nu m-a lăsat să merg la tren şi m-a invitat la casa dumneaei din oraş. I-am spus delegatului că voi veni cu trenul de seară. Ajunşi la domiciliul dumneaei, aveam să o întâlnesc pe mama Minicăi. Aceasta m-a primit ca pe o persoană de a casei. Am aşteptat terminarea mâncărurilor specifice zonei, dar parcă şi ceva în plus. Casa dumnealor nu era nici deosebită, dar avea ceva plăcut specific locuinţelor ardelene. Era plasată în cartierul ţigănesc Lumea Nouă aproape de o crescătorie piscicolă. Avea garduri de scândură cât ţinea grădina lor, iar camerele modeste, dar deosebit de curate şi bine aranjate. După servirea mesei doamna Minica m-a invitat la film şi astfel puteam să mai stăm de vorbă. În sala de cinema am stat chiar pe ultimul rând, unde dorise doamna Minica. Eu eram ca un fel de marioneta fiind manevrat de această fiinţă, despre care nu ştiam mai nimic. După film ne-am plimbat prin oraş numai ca să pierdem vremea. Totuşi ne-am întors acasă devreme pentru ca eu să ajung la trenul de seară.

 

 

http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE

 

 

4 ÎNTOARCEREA

 

Gara mică din Alba Iulia nu era departe de locuinţa Minicăi, dar am plecat de acasă cu ceva timp mai devreme. Cât am stat acasă la Minica nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mama acesteia ne-a lăsat singuri într-o cameră unde am continuat discuţiile noastre banale. Dar doamna Minica a îndrăznit să mă sărute de mai multe ori cu un fel de sete, iar eu eram în cea mai dificilă situaţie. Desigur că o doream ca femeie însă ceva mă făcea să nu întind mâna spre fructul dorit. Nu ştiu ce a discutat cu mama dumneaei, nici scopul pentru care venise la Alba Iulia, cert a fost că se întorcea cu acelaşi tren cu care mă întorceam şi eu. Scenariul s-a repetat. Adică bilet la clasa întâi şi singuri pe bancă. Vagoanele Mocăniţei nu erau compartimentate şi oricine intra în vagon vedea totul. Minica s-a plasat lângă uşa, iarăşi faţă în faţă cu jucăria ei, căci mă consideram o jucărie în mâinile ei fiind un inocent în ceea ce priveşte femeile, căci abia depăşisem pragul celor 18 ani. Doamna Minica s-a apropiat mai mult de mine şi nu mi-a lăsat libertatea de mişcare astfel că am simţit căldura corpului şi un miros care mă îmbăta pur şi simplu. Mi-a spus foarte ferm că mă dorea cu un fel de ardoare. Simţeam şi eu o dorinţă pe care nu ştiam ce va însemna în viitor, având în vedere diferenţa de ani. Am ajuns în Zlatna aproape de ora unu noaptea. Am întârziat intenţionat până ce au coborât toţi călătorii şi am acceptat să o conduc pe doamna Minica acasă dar pe un alt traseu. Am ajuns repede acasă unde doamna Minica a aprins repede focul pentru a încălzi camera ştiută de la impact. Am vrut să mă întorc la internat însă nu am fost lăsat. M-a întrebat ce doresc să mănânc sau să beau. Nu am vrut nimic să beau pentru simplul motiv, că nu voiam să mă întorc mirosind a alcool. În scurt timp scenariul anterior avea să se repete. Doamna Minica nu m-a lăsat să răsuflu cucerindu-mă cum numai ea ştia. Fără să ne dăm seama am adormit şi ne-am trezit la ora 5 dimineaţa când am sărit din pat şi am zbughit-o spre internatul şcolii. Am avut iarăşi noroc nefiindu-mi semnalată lipsa. Al doilea noroc era că în acea săptămână avea ore la sediul şcolii. Săptămâna de cursuri era în plină desfăşurare. Într-o zi dirigintele m-a chemat acasă la dumnealui să-l ajut la curăţenia de primăvară prin curte şi grădină. Mai fusesem şi cu alte ocazii. În timp ce trebăluiam de zor în mica grădina a dirigintelui a ieşit din casă Minica! Am rămas foarte surprins! A venit direct la mine şi m-a salutat cu noul,,servus” şi a început să-mi povestească despre serviciul ei de la poştă unde era casiera oficiului poştal şi ce mai are de lucru pe acasă întrebându-mă când o mai pot ajuta în grădină. Între timp apare dirigintele cu soţia dumnealui şi îmi spune că Minica era de fapt nepoata lor, căci soţia dirigintelui cu mama Minicăi erau surori. Am rămas fără cuvinte pentru moment. Cei trei m-au lăsat să-mi continui activitatea şi când eram aproape gata dirigintele a apărut. Mi-a povestit mai multe amănunte din viaţa Minicăi şi a familiei sale. M-a invitat să iau o gustărică cu obişnuita slănină şi ceapă, dar şi cu brânză de oi. Ştiam de la colegii de clasă că dumnealui provenea dintr-o familie din satul Căpud, situat pe malul Mureşului vis a vis de Teiuş, celebrul nod de cale ferată din Ardeal. Am refuzat să beau din ţuica oferită ca şi din vinul roşu, asta fiindcă nu voiam să-mi fac greutăţi la şcoală. S-a ajuns la discuţia despre Minica. Dirigintele mi-a dat alte amănunte despre situaţia nepoatei sale. Care era intenţia şi unde voia să ajungă nu realizam deocamdată. La plecare mi-a dat 10 lei mult prea mult pentru aproximativ o oră de muncă. De fapt dumnealui în fiecare duminică ne premia pe cei buni la învăţătură cu un film şi cum mă număram printre ei, primeam şi eu acel premiu pe care alţi diriginţi nu-l dădeau. Dirigintele avea şi el un băiat şi o fată care erau elevi de liceu pe atunci. Astfel că mai aflasem unele informaţii despre Minica. Cum aveam să procedez în viitor nu ştiam!

 

http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

 

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

ARMONII_MAJORE_2010.jpg

 

Mesajul poetului Mihai LEONTE pentru anul 2011

 

Dragii mei prieteni şi cunoştinţe din spaţiul virtual, iată că am reuşit să ajungem la poarta Noului An 2011. Îl vom întâmpina ca şi pe anul 2010 cu noi speranţe în sufletele noastre, cu gândul că vom realiza mai mult în viitor. Avem acelaşi optimism care ne-a adus prin anii trecuţi până la pragul lui 2011.

În plan personal mi-am îndeplinit opţiunea tipăririi unui nou volum personal, ARMONII MAJORE 2010, sprijinit fiind de familie, autorităţile locale din Moldova Nouă, alţi prieteni şi sponsori. Ajungerea la vârsta de 70 şaptezeci de ani poate fi numită un apogeu?

Poate că da, poate că nu!

Am fost inclus în volume antologice precum UNIVERSUL BUCURIEI şi SPERANŢELE VIEŢII 2010. Aduc şi pe această cale mulţumiri distinsului coleg Marin BUNGET alias Justiţiarul, pentru includerea mea în volumul; SĂ NU UITAŢI DE MINE. Nu vreau să uit nici includerea unor creaţii ale mele în volumul ÎNSEMNE, patronat de site-ul CLEOPATRA a distinsei Andrada Luisa MATEI care mi-a trimis un volum GRATUIT.

Am scris despre unii colegi virtuali, dar şi colegii NET - işti au scris despre mine. Ca drept mulţumire pentru cei care au comentat scrierile mele le-am pregătit un modest caiet cu acele comentarii. Va fi dat publicităţii după 1 ianuarie 2011, iar cei cărora voi avea posibilitatea le voi trimite un caiet tipărit.

Voi încheia acest mesaj cu speranţa că îmi veţi rămâne în continuare colegi şi prieteni.

Vă doresc din tot sufletul meu, multă sănătate, împliniri şi belşug în Noul An 2011.

Fiţi OPTIMIŞTI şi veţi învinge toate pragurile care le veţi întâlni.

Divinul Creator vă va însoţi în tot ce veţi întreprinde.

LA MULŢI ANI DRAGII MEI COLEGI ŞI PRIETENI ORIUNDE SUNTEŢI

Cu cea mai sinceră şi înaltă preţuire,

Mihai LEONTE, cetăţeanul Planetei Albastre, care este PĂMÂNTUL nostru.

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

În 18 mai 2011 poetul Mihai LEONTE din Moldova Noua şi-a prezentat volumul MEMORII ACCESIBILE 2011 în faţa Consiliului Local Moldova Nouă în chiar deschiderea şedinţei ordinare de consiliu din această zi.

***

post-6-1305817759_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

2011 ANUL ŞAPTEZECIŞIUNU

 

Pentru poetul Mihai LEONTE

 

A ajunge la şaptezecişiunu de ani după ce ai muncit peste treizeci ani prin minele României, consider că este o bună realizare, asta şi pentru faptul că fiind suferind, de circa 10 ani merg în două bastoane nu mă las învins de greutăţile vieţii.

Am început anul 2011 ca de obicei cu aniversarea mea din 19 ianuarie 2011 când mi-am prezentat caietul tipărit ANIVERSAREA MEA 2011 în care am inclus comentariile culese de la diverşii mei cititori şi colaboratori despre mine, creaţiile mele, volumele mele tipărite.

Am reuşit cu sprijinul Primăriei Moldova Nouă şi altor sponsori ca; Doru Costică ANDRONIC, Eugen BĂLEANU patronul SC Băleanu Servcom, dr. Ioan GUGA, Marian COCEAN şi a editurii BRUMAR Timişoara, să-mi tipăresc volumul MEMORII ACCESIBILE 2011.

Am coordonat tiparirea celui de al şaselea volum antologic AMINITIRILE VIEŢII 2011 apărut deasemeni la Editura BRUMAR Timişoara. În acest volum au fost incluşi 19 autori dintre care 6 au fost debutanţi absolut.

La Zilele oraşului Moldova Nouă din 15 august 2011 distinsul Doctor Inginer Ion CHISĂLIŢĂ, primarul oraşului Moldova Nouă, care m-a declarat ca fiind o personalitate marcantă a oraşului.

În 16 septembrie 2011 am fost invitat la Şezătoarea FLORI DE PE ŞOMUZ organizată de Primăria comunei Buneşti Suceava şi Biblioteca Buneşti. Aici am avut parte de o primire plină de multă dragoste de foarte mulţi prieteni de pe NET, dar şi de organizatorii manifestării; primarul comunei Buneşti Suceava, domnul Gheorghiţă BERARU însoţit de sufletistul bibliotecar al Biblionetului Buneşti domnul Ionel ŞTEFAN. Menţionez mai vechi cunoştinţe din satul Petia, preotul Constantin TUDOSĂ, profesoara de limba română Mihaela MURARIU, poeta Felicia LĂMĂŞANU din Mihăieştii Sucevei. M-am reîntâlnit cu octogenara poetă de la Rădăşeni Elena ANDRIEŞ, verişoara mea primară însoţită de sora sa Aneta TUDOSE naşa mea.

Au fost prezenţi si Sabina Violeta LAZĂR din Paşcani, Ovidiu DONISĂ din Suceava debutanţi în volumul antologic AMINTIRILE VIEŢII 2011. De la Iaşi au venit Rodica RODEAN preşedinta ONG-ului UNIVERUL PRIETENIEI şi poetul Nicu STANCU.

Am donat Biblionetului Buneşti Suceava mai multe volume tipărite, cât şi Bibliotecii I.G. SBIERA din Suceava şi am oferit gratuit mai multe volume diverşilor participanţi la această manifestare literară. Am fost deosebit de onorat de cuvintele alese adresate de preotul profesor dr. Florin GRIGORESCU, economista Viorica IRIMIA, cât şi a mai mulţi bibliotecari prezenţi la acest eveniment.

Mulţumesc tuturor pentru sprijinul acordat sub diverse aspecte.

Pentru anul 2012 am în pregătire un nou volum personal, dar insist să realizăm şi al şaptelea volum antologic BUCURIILE VIEŢII 2012.

 

http://en.calameo.com/books/0001367698cdb700cac75

 

post-6-1325343482_thumb.jpg

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE

 

 

5 MEDITAŢII

 

În zilele care au urmat am încercat să-mi analizez situaţia mea în această relaţie. Cine eram eu? Ce voiam de fapt? Eram încă destul de tânăr şi necopt. Mai aveam de urmat doi ani de şcoală pentru a avea şi eu o meserie. Pe seama mea unii colegi făceau glume, alţii mă încurajau. Îmi persista în memorie discuţia avută cu doamna Minica în seara venirii de la Alba Iulia. Dumneaei mi-a interzis să-i mai spun doamnă ci să fim ,,servus” cum se obişnuia între prieteni. Astfel că depăşisem un prag psihologic prin care nu ne simţeam chiar în largul nostru. Vara se apropia şi trebuia să mergem în vacanţă. Acum ştiam mai multe despre Minica şi trebuia să-mi urmez şcoala în continuare. Pe la mijlocul săptămânii de cursuri am fost invitat de un coleg să merg la bibliotecă în oraş. Aici aveam să o întâlnesc pe Minica, întâmplător sau nu! Printre alte discuţii mi-a strecurat un bilet de voie permanent semnat de director, diriginte şi de un pedagog. Am rămas mai mult decât surprins! Mi-a spus că mă aşteaptă acasă după ce ies de la bibliotecă. La vremea aceea citeam Cronica de familie de Petru DUMITRIU şi astfel am mai solicitat un volum. Între timp colegul cu care venisem a plecat şi am rămas doar cu bibliotecara. Aceasta m-a întrebat dacă o cunosc pe Minica? Am spus că DA, cu un fel de convingere personală, la care bibliotecara mi-a răspuns că nu e rău! Ce a vrut să spună cu asta nu ştiam nici eu? Am urmat solicitarea de a merge acasă la Minica, însă am ocolit traseul obişnuit. M-am întâlnit cu un coleg de clasă şi i-am spus că voi întârzia cu venirea la şcoala în seara aceea. Ajuns la destinaţia Minica, aceasta mă aştepta. Am crezut iniţial că îmi va da ceva de lucru. Dar nu acesta era scopul convocării mele. Am fost invitat direct în casă şi cum eram singuri m-a îmbrăţişat şi sărutat cum ştia ea. Eram cucerit de acest fel de comportament şi nu ştiam ce aveam de făcut. Dar asta nu era treaba mea. Ce trebuia făcut ştia Minica. Stăteam aşa cu mâinile lipite de corpul parcă mai minuscul decât în realitate al Minicăi, iar ea mă strângea la pieptul ei cald, încât eu mi se părea că se contopeşte cu mine.

După lungi poveşti destul de banale, dar din care fiecare se alegea cu câte ceva, am adormit într-un târziu. Printre altele mi-am povestit situaţia mea ingrată în raport cu ea. Minica mi-a propus chiar să mă mut la ea şi să nu mai stau la internat. Nu am fost de acord. Nu s-a supărat. Am rugat-o să analizeze mult mai bine situaţia noastră fiind mult mai matură. Minica nu avea copii iar soţul ei murise de câţiva ani buni şi acum era liberă să aleagă ce voia să facă în viitor. Prin natura funcţiei pe care o avea la poştă stătea destul de bine, în plus avea şi ceva bază materială destul de bună în comparaţie cu alte persoane. Perspectiva unei relaţii cu astfel de persoană ar fi încântat pe oricine. În mintea mea vedeam lucrurile cu totul altfel şi nu-mi plăcea să dau înapoi de la ce îmi plănuiam eu. Timpul era în faţa mea şi nu voiam să mă grăbesc. Din discuţii i-am spus şi Minicăi planurile mele, la care ea nu avea pentru moment un răspuns. Nu ştiu dacă pentru vârsta mea gândeam corect? La Ploieşti şi Valea Călugărească refuzasem multe alte oferte care îmi puteau aduce avantaje. Un exemplu ar fi acela când un maistru de la Rafinăria Vega a vrut să mă înfieze şi l-am refuzat fără să mai întreb pe alţii. Acum mă aflam cam în aceeaşi situaţie. Părinţii mei nu-mi trimiteau bani la profesională şi trebuia să mă descurc singur cum puteam. Asta nu mă descuraja absolut deloc ceea ce mă făcea să par în ochii dirigintelui, profesorilor şi a colegilor un luptător. Timpul avea să decidă, însă mai aveam mult de mers. Dacă aş fi solicitat ajutor, Minica mi-ar fi dat orice, dar nu voiam nimic de la ea. Asta o punea pe gânduri şi credea că o voi părăsi. Nu putea să accepte ideea că ne puteam despărţi acum după ce eram împreună chiar şi într-o relaţie precară. După această noapte parcă ceva ne apropiase mai mult totuşi, căci la despărţire am îndrăznit să o sărut eu primul, lucru ce a făcut-o nespus de fericită. Pentru moment aveam să lăsam timpul să decidă pentru noi, pentru că noi singuri nu puteam să mergem spre un ţel sau altul.

 

http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

 

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE

 

 

6 FINAL DE AN ŞCOLAR

 

Terminam în curând anul doi de profesională. O parte din examene le dădusem şi nu aveam probleme cu învăţătura. Urma ca în luna iulie să facem o lună de practică la sectoarele miniere după care plecam în vacanţa de vară până în 15 septembrie. Pe clasă ocupam locul întâi. La 1 iulie începeam luna de practică la minele din Almaşul Mare. Aici era foarte strict cu intrarea în mină fiindcă civilii lucrau cot la cot cu deţinuţii şi trebuia să avem o legitimaţie specială care nu avea să ajungă în timpul practicii noastre. Pe mine şi pe alţi colegi ne-a luat să lucrăm la magazia minei unde depindeam de un maistru şi de magaziner. Sâmbăta ne întorceam la sediul şcolii din Zlatna pentru a ne schimba, căci la mină nu aveam condiţiile necesare. În această perioadă Minica era destul de supărată pe faptul că nu ne mai întâlneam peste săptămâna. Sâmbătă cum am apărut la şcoală, cineva mi-a adus un bilet cu invitaţia la cină. Nu ştiam ce să fac, dar dirigintele fiind profesor de serviciu m-a trimis la domiciliul cu pricina. Nu am aşteptat altă propunere şi am plecat. Era în plină vară şi soarele era încă sus. Minica mă aştepta cu nerăbdare şi văzându-mă a fost foarte bucuroasă. Nu apucasem să mă spăl şi să mă schimb, dar un schimb de cămăşi curate mă aştepta. Noi ne predam rufele murdare elevului de serviciu pe clasă pentru spălare, iar sâmbăta le preluam curate şi călcate. Nu puteam să refuz oferta căci eram destul de nespălat. Surpriza mea avea să fie când am sesizat că tot ce mi se oferise era nou-nouţ! Deci refuzul meu nu ar fi fost justificat. Ne-am petrecut seara ascultând emisiunea de la un difuzor care era instalat în orice locuinţă din acea vreme. Discuţiile noastre însă aveau să se axeze pe tema vacanţei mele care se apropia. Minica îmi găsise ceva de lucru în Zlatna, ca salahor după nişte zidari unde aveam să câştig bani destul de buni. Mai aveam o săptămână de practică şi trebuia să mă hotărăsc ce voi face. Acasă dacă mergeam nu mă alegeam cu nimic, asta fiindcă ai mei lucrau acum la colectiv, iar eu nu prea aveam de lucru decât doar să lucrez şi eu la colectivă. Mai aveam varianta să mă angajez la exploatarea minieră pentru perioada vacanţei cum se angajau unii colegi localnici. La terminarea practicii am acceptat oferta zidarului care mi-a promis 40 lei pe zi, mâncare asigurată de cei unde lucram, inconvenabil era că trebuia să lucrezi cam zi/lumină. Astfel că i-am solicitat zidarului mai mult, căci el câştiga mult mai mult. Am lăsat să discute preţul pe Minica şi pe dirigintele meu. Astfel mi s-a oferit până la urmă 80 lei/zi. Era o sumă nesperat de bună, dar şi munca era să fie pe măsură. Aveam liber duminica şi sărbătorile religioase. De dormit puteam să dorm la şcoala profesională sau la zidarul meu care îmi oferea găzduire dacă nu aveam unde sta. Dar cum lucram în locaţii mai îndepărtate se întâmpla să dormim chiar acolo unde lucram. În decursul lunii august am lucrat cam 20 zile şi am reuşit să strâng peste 3000(treimii) lei, bani care mi se păreau o adevărată avere. Mi-am cumpărat costum, pantofi şi alte mărunţişuri strict necesare. Restul sumei l-am pus la CEC pentru zile mai grele. La începutul lui septembrie am plecat şi eu în vacanţă să-mi văd familia din satul natal. Minica m-a rugat să nu plec, însă aveam biletele de tren CFR şi în caz că nu le consumam se zicea că le plătim! Am convenit să revin în cel mai scurt timp, pentru a putea să ne bucurăm câteva zile de o libertate deplină. Acasă nu am găsit nici ceea ce mă aşteptam, adică odihna de care aveam nevoie. Tata a vrut să mă bage într-o echipă a colectivei la treieratul grâului. Mama vitregă voia să tencuiesc o cameră cu pământ. Când am văzut care este situaţia nu am aşteptat prea mult şi am plecat retur spre Zlatna. Norocul meu că nu-mi luasem cu mine bagaj prea mare şi am putut să invoc ceva ca să merg la Fălticeni şi dus am fost. Când după numai câteva zile Minica a auzit că m-am întors era în culmea fericirii. Voia să mă ştie aici în oraş lângă ea! Totuşi nu am stat degeaba, maistrul nostru instructor Szylagy, tocmai lucra la casă şi mi-am reluat munca de salahor până la începerea şcolii. Viaţa îşi urma cursul fără alte evenimente. Dacă alta lume era fericită sau nu, două fiinţe îşi trăiau fericirea pământească fără menajamente.

http://confluente.ro/Manuscris--Povestiri/...1347006355.html

 

http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Ciclul; Casa de sub Măgulice…autor Mihai LEONTE

 

 

7 SERI DE TOAMNĂ

 

Serile pe care le petreceam cu Minica erau o adevărată delectare pentru amândoi. Cu toate că printre colegi fumam, când ajungeam aici nu fumam niciodată. De obicei lăsam ţigările la şcoală în dulapul din vestiar. Minica a sesizat lucrul acesta şi mă aprecia pentru asta. Ascultam secvenţe din viaţa ei, despre copilărie şi şcoală. Părinţii Minicăi aveau casa în Alba Iulia, cea pe care o văzusem şi eu. Şcoala a urmat-o la oraş făcând până la Şcoala Normală. Nu s-a măritat de tânără şi vremea de război a prins-o nemăritată. Tatăl ei fusese ceferist şi cum a început războiul a fost mobilizat pe loc şi mai apoi trimis în diverse misiuni cu trenuri de război sau chiar civile. Într-o misiune din aceasta prin anul 1943 şi-a pierdut viaţa, fiind împuşcat de nu se ştie cine. După începerea luptelor pe frontul de est au locuit în Alba Iulia, dar la începutul anului 1944 au fost evacuaţi din oraş. S-au refugiat în munţi. Au găsit găzduire undeva într-un sătuc de lângă Zlatna, la Dealul Roatei. Aici avea să-l cunoască pe soţul său chiar la familia care îi găzduise. Soţul său cu toate că avea anii să meargă în armată, a stat ascuns până după terminarea războiului, fiind considerat partizan şi simpatizant cu comuniştii. Se pare că asta i-a adus unele beneficii după război! Familia soţului nu era una săracă fiindcă avea o casă în Zlatna şi mai multe proprietăţi prin munţi. Mama Minicăi dacă a văzut că tinerii se plac a căutat pe foştii şefi ai soţului său şi le-a solicitat să-i angajeze ginerele. Astfel că prin toamna lui 1945 familia s-a mutat la Alba Iulia. Lucrând la CFR soţul Minicăi, Todor a solicitat să facă serviciul pe linia Mocăniţei, Alba Iulia – Zlatna ca şi conductor de tren. Dar în decembrie 1957 a murit de un atac de cord, datorită bolii de plămâni de care suferea. Toată lumea a rămas surprinsă când au auzit de moartea fulgerătoare a lui Todor. Era la serviciu şi a plecat spre magazia de mărfuri a gării când a căzut din picioare ca secerat. Avea 39 ani fiind născut în 1918. Astfel că Minica devenea văduvă la numai 37 ani. Nu avuseseră copii şi astfel ea a rămas în casa de aici de sub Măgulice. Minica vizitase de multe ori şi satul Căpud, satul natal al mamei sale şi spunea că era o bună înotătoare, căci altfel nu te puteai scălda în râul Mureş. De fapt corpul ei de mică sirenă o clasa printre bunii înotători. Minica avea o voce caldă şi plăcută auzului, încât eu o ascultam ca pe un fel de melodie. Nu o întrerupeam din povestit, lăsându-i libertatea de a spune tot ce vrea ea. Nu puneam întrebări, căci consideram că nu aveam voie să o interoghez în nici un fel, ce avea ea să-mi spună îmi spunea. Când începea să povestească îi plăcea să stea lângă mine şi mă privea mereu în ochi. Nu gesticula în nici un fel şi avea o cursivitate în vorbire care mă fascina. Aş fi ascultat-o ore întregi, dar se oprea din povestire şi mă întreba; dar tu ce ai mai făcut? Uneori rămâneam surprins, căci mie nu-mi trecea prin minte ce aş putea să-i povestesc despre mine. Ce puteam să-i spun? Că am păscut vitele tatei în satul meu natal? Că am fost băiat la sifonăria din Fălticeni? Când începeam să-i povestesc despre copilăria mea, rămânea tristă şi mă oprea nu ştiu de ce? Astfel că ne mulţumeam cu poveştile Minicăi. Avea în mine un fel de încredere pe care nu mi-o puteam explica! Banii casei erau puşi să pot umbla la ei, cheile casei de asemenea îmi erau puse la dispoziţie. Nu am îndrăznit să iau un bănuţ de unde-i punea ea, nici să vin acasă fără ca ea să fie acolo. Nu am îndrăznit nici să-i solicit bani pentru nimic. Aflase că citesc ziarul Sportul popular, cum îi zicea pe atunci şi m-am trezit că primesc la şcoală ziarul de la poştaş; mă abonase la acel ziar. Din discuţii aflase că adun timbre şi-mi aducea serii de timbre noi pe care atunci nu ştiam câtă valoare au şi le foloseam la corespondenţă. Toate astea luate împreună mă făceau să o respect mai mult şi să fiu mereu aproape de Minica. Mult mai târziu după ani şi ani analizându-mi acel comportament al meu, mi-am dat seama cât de mult am iubit-o eu pe Minica. Acum însă totul se desfăşura parcă după nişte reguli dinainte ştiute. Dacă ne întâlneam pe stradă ne salutam şi dacă Minica avea timp mai stăteam de vorba, însă întotdeauna primeam invitaţia de o vizita la casa de sub Măgulice. Asta era ca un fel de premiu pentru mine. Acolo ne simţeam rupţi de restul lumii şi aveam spaţiul nostru în care nimeni nu ne conturba vreodată.

 

http://en.calameo.com/books/0001367692aade14afcf9

 

http://confluente.ro/Manuscris--Povestiri/...1347091418.html

 

 

Share this post


Link to post
Share on other sites

Join the conversation

You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.

Guest
Reply to this topic...

×   Pasted as rich text.   Paste as plain text instead

  Only 75 emoji are allowed.

×   Your link has been automatically embedded.   Display as a link instead

×   Your previous content has been restored.   Clear editor

×   You cannot paste images directly. Upload or insert images from URL.

Loading...

×
×
  • Create New...