vesperala

Welcome Guest ( Log In | Register )

 
Reply to this topicStart new topic
> Povestiri și povestiri, Povești și eseuri

danco
post Sep 9 2008, 03:04 PM
Post #1


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 4,322
Joined: 2-March 08
From: arad
Member No.: 115



Orice asemănare între aceste povești și persoane sau întâmplări reale, sunt pur întâmplătoare.


"... Cosmin rămase un timp pironit locului urmărindu-l cu privirea pe Porumb cum se depărtează, apoi, după ce-și aprinse o țigară ascunzând-o în căușul palmei, porni încet spre gospodăria Anei. Se tinea pe lângă tufele înalte sălbatice încâlcite ce creșteau din abundență, încercând să-și tină ascunsă prezența.
Se-tunecă de-a binelea până își găsi un loc bun de unde să poată supraveghea casa. Mai mult simțea, decât vedea casa acoperită de mantia nopții. Luna se ivise printr-o spărtură a norilor, dar fu o apariție scurtă, norii cenușii o acoperiseră mânați de vantul puternic ce începu să bată scuturând frunzișul într-un fel sinistru.
Nu fără teamă, se ghemuii ferindu-și fața de crengile ce-l loveau peste față. Încearcă să-și privească ceasul folosindu-se de jarul tigării, dar vântul îl împrăștie în mii de licurici, așa că o lasă baltă. Se consolă la gândul că oricum nu-l ajuta cu nimic să stie cât e ora.
Un fior de frig îi străbate corpul făcându-l să tremure ca scuturat de un soc electric și picături mici pe ploaie îi atinseră obrazul. Își strânge mai bine jacheta pe langă corp încheind-o până sub bărbie. Picăturile se întețiră.
- Mda, asta-mi mai lipsea..., își plânge singur soarta.
Micile animale sălbatice își începură viața de noapte sub ritmicitatea ploii ce cădea-n jur, fâsâind prin iarba înaltă, deasă.
Brusc un bec se aprinse deasupra ușii din pridvor. Cosmin tresări, dar nimic nu se mai întâmplă. Zâmbii, cel puțin acum nu se mai simțea singur.
După mai bine de-o oră de sedere în poziția ghemuit, îi amorți picioarea furnicându-l dureros, iar ploaia îi străpunse jacheta subțire.
- Ei la naiba... nu-i mai de stat aici, își mormăie în barbă.
Se ridică încet, cu grijă, scrutând întunericul nopții. După o cercetare rapidă descoperi că singurul adăpost cât de cât bun ar fi șura din casa părăsită de vis-a-vis. Își luă inima-n dinți și porni încet întracolo. O luă încet atent la gropi și la frunzisul încâlcit ce-i prindeau gleznele ca o mână cu douăzeci de degete. Ar fi prea stupid să-l vadă cineva acum...n-ar avea nicio scuză pregătită...
Bâjbâia prin întuneric călcând în băltoace noroioase și în alte porcări din drum, dar nu era acum timp de reproșuri. Nu dorea decât să ajungă sub acoperișul șurii. Trecu printr-o gaură mare din gardul putrezit și pătrunse în curte. Beznă ! Pipăia cu piciorul înaintea fiecărui pas. Transpira...iar ploaia nu reusea să-l răcorească.
Zdrongg... !! lovi involuntar o găleată răsturnând-o. Cu greu își stăpâni o înjurătură grosolană. Dibui cu greu intrarea în șură...ceva i se agață de umărul drept...smuncește mână... Pââârrr !...o ruptură de toată frumusețea spintecă jachetase deasupra umărului.
-Fiți-ar mama naibii !...scîșnește printre dinți.
De ciudă grăbi pasul indiferent la vre-un obstacol și dă peste o ușă, de fapt rămase doar tocul ușii pe care îl pipăi atent. Tot pe pipăite o luă la stânga pe lângă peretele de cirpici. Puțea ca d*cu'...un miros greu, de fân putrezit și hoit.
Icnii greu când lovi cu tibia în ceva mare și tare...
- Auchh, luav-ar naiba de gunoaiele' d*cu'...
Zdroongg, zbaanngg...!!! Răsturnă și lovi într-un talmeș balmeș de lucruri ce-i erau invizibile. Asudat, se lipi cu spatele de perete lovindu-se ușor la ceafă. Rămase așa câteva secunde, apoi nervos își aprinse bricheta. Răsuflă ușurat. În fața era o sobă ruginită, iar pe jos împrăștiate, un ligheal găurit de rugină, un borcan, niște cutii goale de tablă și lemne și așchii de toate mărimile.
Profitând de firava sursă de lumină, descoperi scările de lemn ce duceau în pod. Atent, pune piciorul pe prima treaptă lăsându-i ușor toată greutatea. Scârțâia groaznic, dar rezista. Urcă repede fără să mai privească în urmă. În pod mirosea la fel de greu, dar cel puțin exista o gaură mare, unde fusese pe vremuri o ușă mică pătrățoas. Se lasă în patru labe și simte sub degete rămășițele străvechi a ceea ce fusese cândva o recoltă. Se târă așa câțiva metri, dar când vru să se ridice se pocni zdravăn în creștet într-o bârnă de lemn, iar cascheta i se rostogoli pe undeva fără să o mai vadă. Mestecă câteva înjurături înfundate și se târă până în dreptul spărturi din zid. Respiră greu, izbăvitor. Față de întunericul din pod, noaptea părea ceva mai luminoasă.
Cosmin se ridică un pic gârbovit de înălțimea mică a podului asezandu-se apoi cat mai comod sprijinindu-si spatele de tocul ușii rupte...
- Aiiii ...!!! sare în sus ca un arc cand țepii unei furci părăsite i se înfipseră în partea dorsală. Își pipăi partea vătămată blagoslovind ceva de toți sfinții... Aruncă în curte furca bletemată, apoi cu chiu cu vai reușește să se aseze și să-și reia punctul de observare. Fixa becul cu privirea atras de lumină precum erau atrași fluturii nopții.
Trecu un timp nedefinit într-o liniște necurmată decât de ritmicitatea ploii mocănești.
Brusc becul s-a stins.
-No la naiba...mârâie el.
Dar nu se Întâmplă nimic. Liniște adâncă. Cosmin observă că, dintr-un anumit unghi, tigla de pe casă strălucea sub ploaie... În aceste clipe mintea lui o luase razna. Ploaia, noaptea..ei, de-ar fi avut o fată acum, ce moment romantic mai iesea...zâmbea el visând cu ochii deschiși. O clipă îi trecu prin minte să-l cheme pe plutonier..dar renunță la fel de repede, e o prostie, doar n-o să-l deranjeze aiurea în toiul nopții, doar așa pentru că îi e urât.
Timpul trecea. Fiecare minut se scurgea greu...Doar ploaia nu contenea, chiar dacă în depărtare norii păreau că se sparg, creând o frumoasă imagine în două nuanțe de albastru...
O bufnitură puternică îi atrase atenția făcându-l să tresară speriat. Era clar că venea de undeva din ograda Anei. Încremeni cu privirea fixată spre curtea ei. Nici nu mai respira. Își incoardă atenția,dar nu mai desluși nici cel mai mic zgomot. Respiră din nou, inspirând cu nesaț aerul rece...totuși...își încruntă sprâncenele întorcându-și urechea spre a prinde mai bine orice zgomot.
Un lemn trosni în apropiere scurt și grav. Cosmin își întoarce capul spre dreapta. Se auzi din curtea lui. Un tremur aproape imperceptibil miscă șura... După câteva secunde tremurul se amplifică..cateva secunde apoi din nou...și din nou...Cu fiercare clipă se intensifica. Aplecat pe jumătate afara, Cosmin încearcă să vadă sau să audă ceva. Nu vede nimic. Se retrage înăuntru spijinindu-se cu palma de podea...unde boabele de grau putred îi vibrau sub palmă. Trepidația ușoară se transformă într-un tremur serios. Cosmin se ridică sprijinindu-se într-un genunchi. În sură, pământul tremura iar lemnul pocnea și se sfărâma ca un baț de chibrit.
Ca să-și facă curaj, pipăie tocul armei desprinzand ușor capsa tocului și scoase pistolul Carpați. În cealaltă mână strângea stația de emisie recepție Îi era teamă..mai mult îi era frică, dar sovăia...
O izbitură groaznică. Șura păru că se sfarmă când, într-un nor de praf, pământ și paie, soba veche ruginită de jos trecu prin peretele aterizând într-o băltoacă din curte împroșcând noroi și groaza.
- Stai !! Cine-i acolo ! strigă el din toți rănunchi armând arma printr-un reflex nestăpânit.
Drept răspuns veni trosnetul și pocnetul treptelor care se sfărâmau sub greutatea a ceea ce urca spre el.
- Staiii !! Cine-i !!! Stai că trag!! urlă el îndreptând arma spre scara ce dădea în pod.
Podul explodă sub forța cu care a fost izbit. Bârnele rupte și smulse din perete se prăbuseau într-un nor de praf,aschii și boabe de grâu.. un zgomot de iad, o ploaie de sfărâmături îl izbise în față obligându-l involuntar să-și ferească ochii. Răgnetul infiorător de fiară venită din iad acoperi noaptea. Cosmin se scăpă involuntar în pantaloni. O fracțiune de secundă, prin acoperișul sfărâmat văzu aceea coamă păroasă uriașă ca de cal, cu botul prelung care se profila în lumina de-o secundă a lunii cu aburi și bale curgându-i printre colții albi lucioși... Îndreaptă arma spre acel ceva și deschise focul. Trase trei focuri când un curent de aer impuțit ce duhnea îngrozitor îl azvârlindu-l prin aer în peretele opus. Simți o durere ascuțită în mână dreaptă..o durere care se amplifica în fiecare secundă...dar ridică mâna să traga din nou...și trage dar nu se întâmplă nimic... încearcă să caute a debloca pistolul, dar doar mâna stângă îl ascultă... Ceva ca o bucată de lemn îl izbește violent în față și în piept.
- Fiii blestemat !!! îi strigă el turbat sub impulsul curajului pe care ți-l dă frica și ridică lemnul ce-l lovise să-l arunce înapoi în creatura iadului ce-i intuneca fața. Era brațul lui...sfâșiat, smuls, rupt, din care picura sânge... își pipăie umărul cu mâna stângă..aschii de os..ceva lipicios..ceva mult lipicios...o durere intensă de leșin îi străbate trupul... Trebuie să rezist, trebuie să rezist, trebuie să...dar gândul i se opri brusc când, cu un suierat scurt si violent capul îi zbură de pe umeri oprindu-se în noroiul din curte. Trupul îi căzu inert grămadă, ca un sac..."

Din cartea "Pădurea fără cruce"


User's Signature

Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv (Arthur von Shendel)
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

danco
post Sep 14 2008, 01:28 PM
Post #2


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 4,322
Joined: 2-March 08
From: arad
Member No.: 115



...


Toamna fusese seacă și uscată, apoi, către sfârșitul lui octombrie, porțile cerului s-au deschis lăsând puhoaiele să inece pământul. Pământul până mai ieri uscat, se transformă într-o pastă lipicioasă în care picioare se afundau până peste glezne. Nu dorea, toamna, să plece fără să-și fi pus amprenta asupra anotimpului ce-l stăpânea. Pădurea, prin care până nu demult vântul se juca printre frunzele ruginii întărite de vremea căderii, era acum golașă. Nu se mai vedeau decât crengile uscate ce păreau a fi degetele uscate ale unui uriaș carbonizat. Și ploua și ploua. Cerul gri-cenușiu părea că stă agățat de vârfurile copacilor și că nu mai vrea, sau nu mai poate să plece.
- Nu știu daca am ales bine momentul, zice Sergiu zâmbind usor ironic întorcându-se spre Marcu ce venea îmediat în spate.
- Asta-i vremea bună...acum mușca peștele, îi răspunde acesta din urmă respirând cu greu după efort și oprindu-se o clipă. Ai să vezi că am dreptate..., porni el din nou smulgându-și un picior din strânsoarea noroiului.
- Și cu...blestemul...ce facem ? se rușină puțin Sergiu.
- Doar nu crezi în așa ceva ?!
- Cred, nu cred, dar există.
- Eeee există, se vorbește doar, asta-i o mare diferență. Spune-mi tu, de când a dispărut fata aia, ai mai auzit să se întâmple ceva aici ? Și câți nu vin aici la pescuit.
- Ști bine că nu mai vine nimeni pe aici. Un timp a fost și interzis...
- Bine, a fost interzis că făceau ăia cercetări nu de altceva, dar, să fim sinceri, cine draq mai crede în blesteme în zilele noastre.
- Sincer, nici eu nu cred, dar..cine mai stie.
- Mai bine te-ai gândi cum facem să instalam cortu'. Va trebui să adunăm ceva crengi să punem pe jos, altfel am încurcat-o, în noroiul asta nu putem face nimic.
- Păi ști ce ?! Eu zic să întindem pasu', altfel ne apucă noaptea pe drum și atunci chiar ca am încurcat-o, râde Sergiu scuturându-și stropii de nori ce-i ajunseră pe față.
- Păi dă-i bătaie..tu și blestemele tale...mormăie Marcu încet.
Lacul din pădure părea că fierbe de la picurii de ploaie. De la atâta apă, totul era alunecos, în special iarba amestecată cu noroi de pe mal.
- Hai să strângem ceva lemne și vreascuri să avem pentru cort și să facem foc, spune Marcu agățându-și cu atenție rucsacul de crengile unui copac spre a nu-l lăsa în noroi.
- Ce foc o să mai facem cu lemnele astea ude...
- Las' că ne descurcam noi, hai numai să montam cortul, apoi ne descurcam noi.
Se înserase de-a binelea când sfârșiră să monteze cortul. Spre a fi mai siguri că nu-l va lua vântul, îl legară în plus cu niște sfori de doi copaci mai apropiați. Sforile întinse vibrau ca niste corzi.
- Totuși, dacă o să toarne mai tare, mă tem că o să se ude și înăuntru.
- Atunci mergem la casa pădurarului, cel puțin nu ne plouă.
- Vorbești aiurea... Eu nu intru în dărâmătura aia...
- Ce dărâmătură mă, că-i din cărămidă.
- Da și părăsită de 5 ani...Trebuiau s-o dărâme naibii.
- Pentru cazuri extreme e bună. e adăpost doar..
- O fi, dar nu pentru noi.
- Ști ce, hai să dăm la pește, vorbim doar să nu tăcem, zâmbește Marcu lovindu-l în glumă pe Sergiu în coaste.
Întunericul se lăsă parcă deodată. Ploaia se opri preț de câteva minute ca apoi să înceapă iar.
Reușiră să facă un foc mic ce pâlpâia vesel în bătaia vântului și după o masă frugală, își aprinseră câte o tigară.
- De era lună mai mergea, mai vedeam ceva, dar așa... se joacă Marcu cu jarul țigării desenând cercuri prin aer.
- Cred că așa o să mă apuce un somn spre dimineață, zice Sergiu căscând zgomotos si cu poftă, de-i trosniră fălcile.
- Măcar de-am prinde ceva...
Ploaia se opri după miezul nopții. În schimb se înteți vântul care prinse a imprăștia norii lasând un colț de lună să-și facă o scurtă apariție.
Dintr-o dată, Sergiu sare în picioare.
- I-a uite ! arată el cu mana spre casa părăsită. Să fiu a naibii de nu s-a aprins o lumină.
Marcu aruncă o privire spre ruina întunecată.
- Începi să vezi lumini, sau acum crezi că mă poți speria..hahaha..ți-ai găsit pe cine să sperii.
- Să mor eu că am văzut o lumină, ca și cum ar fi aprins cineva ..o lanternă ceva...
- Și ce ți se pare așa ieșit din comun ? Chiar poate este cineva acolo..doar nu am închiriat pădurea pentru noi, nu ?
- Mda... chiar, poate că mai e cineva... se liniștește Sergiu așezându-se langă foc.
Uitară pe moment de întâmplare, doar Sergiu , mai arunca câte o privire fugară spre casa părăsită ce, întradevăr, rămânea cuprinsă în întuneric.
Începu să picure iar.
- Hai să mai punem pe foc, altfel se stinge...hotărăște Marcu.
Adunară așa la-ntâmplare, pe pipăite niste vreascuri și lemne, dar focul ce prinse viață le devora cu lăcomie.
- Ne trebuie ceva mai serios, un butuc ceva...
- Stai că am văzut eu ceva, undeva p-aici prin spate, își amintește Marcu rotindu-se după cort.
- Uite ! strigă Sergiu arătând cu mâna spre casa părăsită de unde licărea o lumină mică. Ce ți-am spus, uite...
O văzuse și Marcu acum și rămase uimit.
- Da mă...i-a uite... se miră el.
- Crezi că e pescar ?
- Habar n-am, poate...știu eu...
- Ce facem ? Mergem să vedem ce e ?
- Cee ?! Pentru ce să mergem ?Ce mă interesează pe mine cine e...
- Întrebam doar...
- Bine măcar că acum știm că nu suntem singuri, zâmbește Marcu.
Mai trecu o oră bună când dinspre casa părăsită se auzi un râset de copil. Padurea răsună de acel râs subțire, colorat.
- Astia-s copii ?se miră Sergiu. Numai din sat pot fi, că ăstia cunosc locurile. Te pomeni că vor să ne sperie.
- Hai măi..stiu că i-am văzut doar, când au aprins lanterna.
- Da ce părinți au, să-i lase așa în toiul nopții și pe vremea asta.
O lumină mult mai puternică lumină casa și imaginea unei fetițe îmbrăcate într-o fustiță și cu codițe împletite se văzu clar cum alerga în jurul ruinei. Râdea și se uita în urmă ca și cum se juca cu cineva.
- Da știu că se joacă ăstia. Chiar nu le e somn ? cască Sergiu.
- Da câți ori fi ?
- Cine știe,fi sigur că au venit mai mulți...
Fetița râdea și o luase la fugă pe mal spre ei. Luna se ivise iar scurt luminând suprafața lacului și malul din jur. Acum se profilau și siluetele lor mai bine. Fata se opri la vreo cinzeci de metri și le făcu cu mâna. Sergiu îi răspunse zâmbind fluturându-și mâna.
- I-a uite, au chef de joacă...
- Copii... sunt rezistenți copii ăstia...nu le e somn lor...
Fata se apropie și mai mult.
- Ce faceți aici măi ? Vouă nu vă e somn? o interpelează Marcu curios.
Fata nu îi răspunse, izbucni în râs și o zburghi la fugă înapoi spre casa părăsită, dar se opri o clipă și se întoarse spre ei și le aruncă un sal pe care îl avea în jurul gâtului, apoi o luă la fugă.
- Heiii...i-ați asta-napoi ! îi stigă Marcu după ce ridică șalul din iarba udă.
- Du-te și dă-l înapoi...
- Nu mă duc nicăieri, las că vine ea după el, și-l înfăsoară Marcu pe mână.
Orele treceau și începea să se lumineze de ziuă. Era prima zi când soarele își făcu o palidă apariție. Norii se răsfirară și ploaia încetă complet.
Dinspre pădure se apropia un grup de oameni. Erau săteni. Curioși se apropiară de cei doi.
- Bună dimineața ! spune Sergiu când aceștia se apropiară.
- Bună să vă fie, răspunseră ei.
Erau sase persoane. Patru femei si doi bărbați, dintre care unul era pădurarul.
- Merge ceva ? se interesează acesta vizând pescuitul.
- Nimic...ridică Marcu din umeri.
- De mult ați venit ?
- De aseară.
- Ați stat peste noapte ? se miră el. iar femeile din spate facură ochii mari.
- Da, suntem cu cortul...
- Băiete, vine mai aproape o femeie din grup privind cu interes spre șalul pe care acesta încă îl avea înfășurat pe mână căci îi tinea cald. De unde ai asta ?
- Ăsta... ? întinde el mâna.
- Da, șalul ăsta...
Femeia îl i-a și îl desface în bătaia vântului. Avea brodat un desen cu o două inițiale dedesubt.
- De unde ai șalul _ repetă ea întrebarea.
- De la copii ăia ce s-au jucat azinoapte la casa părăsită.
- Ce copii ? se miră pădurarul.
- Nu îi cunosc..s-au jucat, au fugit au râs...
- Câți erau ?
- Nu știu..fugeau se jucau...
- Ai văzut mai mulți ?
- Am văzut numai o fetiță..pe ceilalți nu i-am văzut..dar erau mai mulți căci doar nu se juca fata singură. Se tot alergau...
- Cum era fata ? întreabă femeia ducându-și șalul la gură într-un gest de a-și opri plânsul.
- Păi...cum am văzut-o noi..se întoarce el spre Sergiu să-i întărească spusele... era așa, mai micuță, cu o rochie..
- Avea părul prins în două cozi, își amintește Sergiu brusc.
Femeia începu să plângă. Celelalte femei prinse a boci și ele. Atunci bărbatul celălalt făcu câțiva pași spre băieți și le întinse o fotografie.
- Pe ea ați văzut-o ?
Marcu și Sergiu își întinseră gâtul sî vadă și cu toata că fata nu se apropiase prea mult de ei, o recunoscură imediat.
- Daa, ea era, e acolo în casa părăsită, cred că au adormit acum.
- Nu, zice bărbatul. Nu e nimeni acolo.
- Sigur ați văzut-o ? mai întreabă pădurarul odată.
- Da domnule, s-au jucat toată noaptea..ne-a dat șalul ăsta...
- E fata noastră, zice femeia care plângea. S-a înecat aici în lacul ăsta acum un an...
Sergiu și Marcu făcură ochii mari.
- Am venit să facem patrastas așa cum se face la noi, continuă femeia. Fata pe care a-i văzut-o, era fata mea...
- Nu se poate ...haideți să mergem la casa părăsită să vedem, nu e convins Marcu. Nu există așa ceva, doar s-au jucat toată noaptea aici.
- Da, ați văzut, o fată care alerga, și probabil lumină aprinsă în noapte, spune bărbatul.
- Da, exact...
- Nu sunteți singurii care ați văzut-o...au mai văzut-o și alții, dar...
- Dar ce? întreabă Sergiu
- Nimic.. ziceam doar așa.
- Ar fi bine să plecați acum, spune pădurarul. Va veni lume multă aici și...
- Da, sigur, oricum, vroiam să plecam.
Fără să mai aștepte, își strânseră la repezeală undițele și cortul și porniră spre drum fără să scoată un cuvânt, fără să mai privească înapoi.


User's Signature

Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv (Arthur von Shendel)
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

danco
post Apr 16 2009, 03:22 PM
Post #3


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 4,322
Joined: 2-March 08
From: arad
Member No.: 115



Patru frați

Vara anului 1919. Orășelul părea mort. Ziua, deosebit de călduroasă se apropia de sfârșit. Vântul de seară prinse a bate ceva mai răcoros stârnind suioare de praf din drum, asemeni unor mici tornade, iar copacii de pe marginea drumului prinseră viață, foșnind. Câte o caleașcă mai trecea din când în când pe drumul pietruit, caii tropotind ritmic și monoton, amețiți și ei de căldura de peste zi.
Peste tot, la toate casele, geamurile se deschideau lăsând să pătrundă în odăile reci și întunecoase, un pic de lumină și aer proaspăt. Unde și unde, câte o fata din casă prinse a scutura un stergar ori un mic covor pe geam , nu înainte de a se uita ca nu cumva să vină vre-un conaș sau vreo cucoană și să-i trimită praful în cap. Trecuse de ora 18.
Casa lui Bubulea Costel, funcționar la poștă, era puțin dincoace de mijlocul străzii, către Piața Veche, de unde se vedea foarte bine și mai ales se audea, clopotul mare al Bisericii ce bătea la ore fixe de nici nu mai trebuia ceas în casă. Casa avea numărul 12.
Ceva mai în jos, imediat dincolo de mijlocul străzii, era casa lui Bubulea Leonid, fratele mai mare al lui Costel. Casa avea numărul 25. Acesta era funcționar la căile ferate. Toată ziua se lăuda cu dreptul lui de a merge cu trenul gratis, iar uneori, întinzând coarda prea tare, susținea că poate merge chiar și la clasa a I –a, ceea ce era o mare minciună. Singura gratuitate o avea pentru clasa a III-a. Dar așa era el. Nu se mulțumea cu condiția lui.
Ceva și mai jos, aproape către capătul străzii, acolo unde se întretăiau străzile ce duceau la gară și la moară, stătea Bubulea Aurel. Cel mai mare dintre frați. Era singurul de pe stradă care avea balcon către șosea. Păi vezi doamne, doar era patron de cârciumă și frizerie. Casa lui avea plantat un castan mare în față, ceea ce o avantaja pe coana’ Didina, soția lui, care stătea toată ziua pe balcon, la umbra castanului privind la trecători, și din când în când mai găsea pe câte cineva cu care să stea o clipă de vorbă. Era casa cu numărul 48.
Aceasta era strada pe care locuiau cei trei frați Bubulea. Dar mai aveau un frate. Bubulea George. Acesta plecase, cu mulți ani înainte, în urma unor certuri de familie. Toată lumea se puse contra lui pentru că nu vroia să-și vadă de un rost de viașă în orășel, ci vroia o condiție mai bună, oriunde, dar să aibă șansa să devină cineva în viață. Așa că plecase peste graniță și nu mai dăduse nicio veste de ani buni, de-l credeau cu toții mort și îngropat în vreo groapă comună. De atunci, părinți muriseră și doar frații mai rămaseră, fiecare la casa lui, cu familia lui și înțelegându-se unul cu altul așa cum dădea viața și Dumnezeu. Asta până într-o zi când...
Nici n-apucă Bubulea Costel să intre bine în casă, când Sabina, nevastă-sa îi și iese în cale cu o mină agitată. Costel se aseză încet, icnind și dete să-și scoată pantofii prăfuiți.
- Zi mare Costele, zi mare măi! începe ea postându-se în fața lui. Tocmai ne-a venit o scrisoare. Ghici de la cine?
Costel ridică din umeri strâmbând din gură cam nepăsător.
- De la frate-tu’ mă! De la frate-tu’!
- Da ce-i apucă de-mi trimite scrisoare când ajunge să strige și îi auzim?
- De la mortu’ mă! De la fratetu’ mortu’! A scris, îți dai seama ?!
- Mortu’ a scris?! face Costel niște ochi mari.
- Mortu’ trăiește mă. Frate-tu George, nu e mort, trăiește și încă bine. A trimis o scrisoare că vine acasă. A adunat bani destui iar acum vine să se stabilească aici. Îți dai seama mă?! Cine ar fi crezut!
- George trăiește? Vine acasă?
- Da mă... Prost mai ești de nu înțelegi..ooohhhh niciodată nu te-a dus capu’ să pricepi ceva. Na! Uite și tu! îi întinde ea scrisoare.
Costel se pune de-o citește, apoi se uită pe plic. La expeditor, ștampila era din Australia. După ce o citi, Costel rămase dus pe gânduri. Toate se cam învârteau în mintea lui. Se amesteca dorul de frate, cu supărarea lipsei oricărei comunicări ulterioare, miracolul revederii cu ocazia nesperată de a primi un...ajutor.
- Ăștialalți au primit și ei scrisoare? întreabă el fixând-o pe Sabina cu niște ochi lacomi și haini schițând un zâmbet în colțul gurii.
- De unde să știu, dar nu cred. Păi dacă primeau și ei, deja știa toată strada, nu o cunoști tu pe Didina și pe Veronica? Aoleuuu... o veste cât de mică să afle și a doua zi știe tot orașul.
- Păi dacă fratemiu’ăsta mortu, trăiește și vine...din Ustralia, sau unde-o fi asta, păi vine cu bani nu?! Crezi că, dacă ne vom ocupa de el, dacă îl ținem la noi, îl găzduim, ne comportăm cu el numai lapte și miere, crezi că ne va ajuta să scăpăm din situația asta și să ne deschidem o afacere, a noastră! Uite, eu m-am gândit să cumpărăm niște poștalioane, să ducem poșta iute ca vântul. Ies bani grei din asta măi Sabino, ascultă-mă pe mine. Tu, stai acasă și conduci birocrația, eu patron...cu mortu’, și vom avea angajați care să mâne caii și să se ocupe de căruțe! Ei, ce zici?!
- Păi vreau mă prostule, vreau, râde ea luându-l în brațe și sărutându-l pe fruntea transpirată.
- Dar... continuă el ducând degetul la gură. Nicio vorbă! Mormânt! De află careva că vine s-a dus naibii afacerea noastră. Ce?! se porni el apoi agitat, gesticulând de parcă ar goni niște muște. Nu destul m-au jecmănit ăștia doi hapsâni de frați. Ba dă-mi una, ba dă-mi alta, iar când aveam eu nevoie...de unde. Gata. Acum s-a terminat. Acum e ocazia mea și n-o mai scap.
- Așa facem, prostule! răde Sabina fluturându-și poalele. Voi fi o doamnă mă! O doamnă elegantă și elegată mă!
- Elevată, Sabino!
- Taci mă! Tuiii...ce o să moară de ciuda Didina și Veronica luda. Uite așa, așa, își vor înroși ochii de plăns de ciudă, ca și cum ar curăța ceapa toată ziulica, toată ziulica!
- Mai încet mă că te-aude toată strada și apoi mai zici ca facem ceva. Tacă-ți gura!
Sabina își trase salul peste gură, dar ochii îi râdeau și o roșeață îi curinse obrajii.
...

Veronica Bubulea, abia își sfârși somnul de amiază, când în vârful picioarelor, fata din casă veni de-i întinse o hârtie.
- Ce-i asta?
- Acușica venise, doamnă. O aduse poștașul.
- Proasto! se răstește Veronica la biata fată. Crezi că nu știu că poșta aduce scrisorile?! Dispari de aici, urât-o!
Fata dispăru mai repede decât apăru, iar Veronica deschise stângaci scrisoarea rupându-i marginile plicului. O despăturii și citi.
Un strigăt de spaimă o speriă pe fata din casă care se repede înapoi în cameră și o vede pe doamnă, cum își făcea vânt cu mâna. Era toată palidă la față.
- Cum vine conașu Leonid, să îi spui să vină degrabă la mine, dar de grabă, ca vântul să vină. Doamnee, mortu’ trăiește.
- Cine mort trăiește, doamnă? se sperie fata de cele auzite.
- Taci fă proast-o! Mortu’, cum care mort. Mortu’ lu’ stăpânu-to. Trăiește... Doamneee.
Fata își făcu fugar cruce privind-o cu ochi gravi pe cucoana ce păru că-și pierduse mințile, dar nu mai zise nimic, ieși și imediat ce veni Leonid acasă îl și trimise la doamna în cameră.
- Mă ! Mă omule! Frate’tu mortu’, trăiește! Îți dai seama?! Nu-i mort mortu’!
- Ce măăă...? Ce spui ?!
Ea se întinde, i-a scrisoarea de pe masă și i-o pune în palmă.
- Na, uite!
Leonid o citește grăbit, apoi își trece o mână prin părul rar.
- Trăiește! George trăiește! De unde a venit.... întoarce el repede plicul să citească expeditorul. Australia?! Tulai Doamnee, da asta-i la ailalt capăt de lume. Hăhăăuuu...dă el din mână încercând parcă să-și explice sie-și cât de departe vine asta.
- Vine să se stabilească aici. Vine, că a câștigat destul și va începe aici o viață nouă, de boier! completează ea cu ochii lacomi. O viață de boier! De domn adevărat! Auzi tu, de domn adevărat!
- Ce vrei să spui?
- Nu fi prost ca fratetiu ăla mic mă! îl repede ea dându-i un șpiț peste fluierul piciorului. Ce d*cu’ mă! Nu-ți mere mintea. Vine ăsta, iar noi îl vom primi aici. Îl ținem la noi până își găsește o casă demnă de el, și dacă ai puțină minte, vei face în așa fel încât să dechizi o afacere cu el. Ce?! Cât timp crezi că tot o să stăm așa, în clasa asta de mijloc? Gata, m-am săturat! Vreau să fiu o doamnă cu adevărat. Voi să merg la teatru, la operă, la circ...
- Hoo măi femeie?! Ce operă, ce teatru... de când avem noi așa ceva în amărâtul ăsta de oraș. Poate circ, asta da. Te și văd îmbrăcată ca o prințesă de Pompadur în primul rând la circ de să sară maimuța păduchioasă pe tine! Aoleooo, da ai minte femeie!
- Taci mă! Vine mortu’, ne ocupăm de el și devenim domni. Trebuie să profităm de situația asta și gata.
-Ți-am zis eu că vreau să fac altfel?! Normal că așa mă gândesc, dar daca și aștialalți au primit scrisoare din asta? Atunci? Ce facem?
- Cine să primească? Ăla mic? De unde mă! Ăla e prostu familiei mă, crezi că mortu’ nu știe asta? Sau cine? Ăla mare. păi cu ăla s-a certat cel mai tare. Tu ești singurul cu care s-a înțeles mai bine, tu l-ai iubit cel mai mult, ai uitat?!
Leontin se fâstâci încercând să-și aducă aminte cum se înțelegea cu fratesu’ asta plecat. Și nu-și amintea nici să fi vorbit prea multe nici cu Veronica. De unde o fi știut ea cum s-a înțeles el și mortu’...? Mister femeiesc.

...

Didina aproape ațipi în șezlongul ei, când poștașul o strigă încet din stradă.
- Coană Didinaa...! Aveți o scrisoare.
- Eu ? se miră ea ridicându-se și aplecându-se peste balcon.
- E adresa dumneavoastră, uitați, Strada Cocorilor, numărul 48. Deci, dumneavoastră.
- Bine, bine... iacă cobor îndată.
De cum primi misiva, se retrase iar în șezlong și, în adierea răcoroasă a vântului prinse a o deschide. O citi si rămase cu gura căscată. Dintr-un salt fu jos și porunci băiatului din casă să fugă într-un suflet la conu Aurel și să-i zică să vină degrabă acasă că-i o poveste de viață și de moarte.
Băietul se sperie când auzi asta.
- Doamnă Didina, daca e ceva, mai bine stau eu să vă ajut, vă apăr...
- Nu, fugi și spunei...fugi de-i spune că vine mortu’ acasă.
- Ce să-i spun doamnă? se înfioară bietul băiat speriat.
- Fugi de-i spune..oh Doamnee, își pune ea mâna pe piept unde inima îi bătea nebunește,...fugi de-i spune că mortu de fratesu’ nu-i mort.
- Cine a murit?
- Taci mă d*cu’ și fugi odată! explodează ea strofocându-și părul vâlvoi.
Bietul băiat o sterse pe ușă fără să mai stea o clipă. Aurel veni într-un suflet acasă. Tot ce auzi din gura băiatului era că : „ Cineva mort vine, dar mortu’ nu e mort, dar vine la doamna...”
Zăpâcit și asudat, Aurel intră în dormitor unde se retrase Didina.
-Ce s-a întâmplat? întreabă el speriat.
- Fratetu’ mortu’, vine acasă.
- Îi repatriază cosciugu’?! Ce nemernici! Cine face asta?
-Nu mă, nu...nu vine în coșciug...vine personal.
- Ceee?! Nici măcar nu l-au pus în coșciug? Păi se descompune până aici!
- Taci mă că nu se descompune! Tacă-ți gura! Trăiește! Mortu’ trăiește!
- George trăiește?
- Da... Uite, a trimis scrisoarea asta, îi întinde ea scrisoarea.
După ce o citește, Aurel o lasă să cadă pe masă cu un aer de superioritate. Știam eu că la mine trage.
-Ce să facă? e nedumerită Didina.
-Păi cui crezi că-i scrie, dacă nu fratelui mai mare. Știe el că numai mie mi se poate adresa.
- Păi ăialalți crezi că n-au primit scrisoare?
- Nuuu... Știe el cui trebuie să se adreseze. Dacă nu fratelui mai mare și mai răsărit decât toți, atunci cui.
- Da cum o fi știut că tu stai cel mai bine?
- Eeee cum...nu știu, poate s-o auzit până acolo unde-i el, de cârciuma și frizeria mea...numai așa se poate, își ridică el bărbia în semn de superioritate. Apropo, de unde vine?
- Nu m-am uitat...
Întoarce el plicul și vede – Australia.
- Auzi, Australia...
- Unde vine asta?
- Aici...nu departe...ceva mai încolo de...cam între..pe aici...lasă mă Didino cu astea! se răștește el brusc. Bine că vine. Acum trebuie să-l primim cum se cuvine. Îți dai seama, că, până își va lua o casă conform statutului său, de domn adevărat măi, va trebui să stea la noi. Nu e nimic rău în asta, doar așa mai vorbesc cu el, și poate întră în afacere cu mine. Imediat aș deschide o băcănie...ști unde? În colț, lângă Tudose pielarul..acolo și apoi aș mai deschide o măcelărie chiar în Piața Veche. Cum ies oameni de la biserică, cum vor lua carne de la noi.
- Cum mă Aurele? Crezi că vor cumpăra ăștia când ies din biserică?
- Păi da! De ce să mai bată drumul apoi să caute când așa o cumpără de la noi și merg direct acasă și o pun în oală... într-o clipă-i gata ciorba.
-Dacă zici tu...
- Ai grijă! Nicio vorbă. Să nu afle hapsânii ăștialalți de frați că și vor tăbărâ ca ulii peste noi, numa’, numa’ să se lingusească la mortu’ să pună mâna pe bani. Ahhh..ce lacomi!
Și când zice că vine? pune el mâna iar pe scrisoare. Aoleu! Asta sosește mâine?!
- Mâine?!
- Da mă Didino. O fi avut scrisoarea întârziere.

...


User's Signature

Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv (Arthur von Shendel)
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

danco
post Apr 23 2009, 01:58 PM
Post #4


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 4,322
Joined: 2-March 08
From: arad
Member No.: 115




Lumină către cer



1917. Undeva în Moldova.
. Soarele, de un roșu aprins, prinse a se stinge în pământul zguduit de moarte.Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese aici cu ore înainte. În aceea dimineață, în transeea îngustă ce serpuia de la capătul păduricii și până la râpa din stânga ce dădea spre pârâu, se îngesuiseră două sute de suflete gata de a fi sacrificate pe altarul veșnic însetat de sânge al războiului. Două sute de suflete care gândeau, și sperau, că vor mai prinde a respira aerul și așa înecăcios puțind a sulf și a moarte.
Două sute de ochi ce își fixaseră ochii pe ruina blestemată a bisericii ce nu vroia să cadă. Pentru asta, ei, cei două sute de martiri pierduți ai sorții, ce uitaseră demult ce-i eroismul, se pregăteau să atace. Ruina aceea trebuia făcuta una cu pământul. De acolo de undeva, o baterie de artilerie inamică făcea prăpăd în rândurile lor. Din cauza ei, numai în aceea dimineață, patruzeci de tineri îndoliară tot atâtea familii pentru care rugăciunea devenise o amarnică glumă.
...

Terenul din față, era aproape plat. Câteva movile, asemeni cocoașelor păroase ale unor cămile îngropate, răsăreau ici și colo. Un grup de pomi, parcă rătăciți de pădurice, se înălțau sfioși la vreo cinzeci de metri de pârâul ce serpuia fără zgomot. Păreau că sunt un grup de monștri însetați, deșelați, slabi și înalți, cu brațele subțiri ce unduiau în bătaia vântului care mergeau parcă să bea apă. Aceasta era imaginea naturii. Peste ea se suprapunea imaginea războiului. Câmpul întreg era brăzdat de gardurile reci, negre și ruginite din sârmă ghimpată. Ici și colo, pe unde o cărare îngustă ocolea barajul de sârmă, soarta invita trupurile bieților nefericiți la hrană pentru mitralierele inamice ce abia așteptau să se înfrupte din carnea lor smeadă.
Caporalul Mircea Tudose, nu-și putea lua ochii de la turla blestemată a bisericii. Urcă două trepte pe scara de lemn din transee, ce ducea spre țara nimănui, mijindu-și ochii. Ceilalți camarazi, ședeau pe fundul tranșeii sprijinindu-se cu spatele de pământul ce le devenise un prieten mai apropiat decât mama. Era liniște. Artileria nu trăgea, gloanțele nu șuierau.
- Dacă avem puțin noroc, mai bine zis dacă băieții cu pușcoacele cele mari(făcea el referire la artileria din spate), deschid bine ochii, s-ar putea să nu avem prea mult de lucru. N-ar fi mai mult de douăsute cinzeci, treisute de metrii până la obiectiv, zice el scoțându-și o clipă casca și ștergându-și fruntea asudată cu mâneca aspră a uniformei.
- Eee... Ce bine ar fi, zice ca pentru sine-și Codruț Barbu, un tânăr, dar bătrân soldat de undeva de prin împrejurimile Târgoviștei. Dar din păcate, până acum, fiecare metru ne-a costat câte un camarad, mort, sau rănit.
- Taci bă din gură! E război ce naiba. Avem de îndeplinit un țel, acela de a câștiga, iar asta o vom face oricât va costa, clar?!
- Pentru mine e clar dom’ caporal. Dar aș vrea să fac parte dintre cei care își vor aduce aminte de aceste momente, oricum, doar să prind pacea întreg și sănătos.
- Roagă-te la Dumnezeu așa să fie.
- De parca asta contează... Toți s-au rugat și totuși...
De undeva din dreapta se auzeau pași și o voce care ordona. Toți își întoarseră privirea întra-colo. Pe după cotul strâmt al tranșeii își făcu apariția colonelul Petrescu Ion. Era urmat de încă câțiva ofițeri. Toți cu mantăile descheiate și lungi de atingeau pământul.
- Hai băieți! Treziți-vă din amorțeală! Hai, sculați-vă și veniți-vă-n fire! Uite acușica pornim cu sorcova spre inamic, zâmbi el blând oprindu-se și punându-și mâinile în solduri. Părea un actor de cinema în vreun rol dramatic intens. Știți ce aveți de făcut?! continuă el cuprinzând pe toți cu privirea. Acolo, în față este rămășița aia de biserică. De acolo de undeva, un observator ne ține sub observație și își anunță artileria despre fiecare mișcare a noastră. Va trebui să îi oprim! Nu va fi ușor,dar nici prea greu. Vom atăca cu tot batalionul și ne vom stabili baza acolo! Ceva nelămuriri?!
Un soldat, mic la stat, cu ochelari rotunzi și o față roșie, ridică rușinos mâna ca la școală.
- Permiteți-mi dom’ colonel...
- Ia, zii!
- De ce nu se ocupă artileria noastră de ruina aia? Câteva lovituri și nu râmăne decât o mână de praf.
- Din două motive, băiete. Primul motiv este că nu avem muniție suficientă, abia avem pentru a sprijini atacul. Secundo: pentru că s-a primit ordin de la divizie să ne mutăm cu tot calabalâcul acolo. Scurt și concis! Alte întrebări ?!
Nimeni nu mai miscă. Colonelul îl căută din priviri pe căpitanul Barbu Andrei, comandantul companiei. Când îl zări, îi făcu un semn din degete să se apropie, apoi îi zice cu voce scăzută.
- Vezi că onoarea de a porni primul îți aparține. Ai grijă, după ultimele informații, ai în față ceva unități proaspete. Nu sunt cine știe ce, dar nici floare la ureche nu va fi. Nu pierdeți vremea pe drum. Înainte cu toată forța. Voi ordona să vă acopere artileria, dar nu te baza prea mult pe asta.
- Înțeles să trăiți! salută căpitanul luând poziția de drepți.
- Atacul îl dai în juma’ de oră. Îți repet. Toată viteza înainte. Nu te interesează decât să ocupi ruinele alea, apoi voi avea grijă să rămâneți în repaos câteva zile, dar ne trebuie biserica aia, pricepi?!
- Înțeleg dom’ colonel!
- Foarte bine. Hai c-am plecat. Să văd ce pot face cu artileria aia. Ai grijă, indiferent dacă ai sau nu acoperire, tu îmi ocupi biserica aia!
- Așa voi face! răspunde el clar, apoi, după ce colonelul dispăru după cotul tranșeii mormării : sau încerc să fac.
Cele treizeci de minute trecură ca vântul. Toți soldații erau cu arma în mână fixând marginea sfărâmăcioasă a transeii. Era momentul ultimei rugăciuni. Din clipa când fluierul sună atacul, glorioasele înjurături și bleteme urmau să pătrundă în lumea lor.
Barbu aruncă o ultimă privire trupei. Toată lumea era pregătită. Apoi privi o clipă cerul unde zdrențe de nori albi pluteau leneși sub un cer senin. Și era așa liniște, gândi el înainte de a-și duce fluierul la buze. Apoi, suflă tare, din toți rănunchii.


Câteva momente, nimeni nu strigă nimeni nu urlă. Asta dură până ce o parte din ei ajunseră sus pornind în fugă prin țara nimănui. Strângeau armele în mâini ajutându-se de ele pentru echilibru în momentele când săreau sau treceau peste gardurile de sârmă ghimpată. Era bine. Dinspre inamic nicio mișcare, niciun foc tras. Dar nici artileria proprie nu-i acoperea cu foc.
Caporalul Tudose gâfâia la greu. Nu înjura, nu striga, nu urla. Era cu ochii în patru. De oriunde putea să pornească glonțul aducător de moarte. Alerga aplecat , ridicându-și din când în când casca ce-i cobora peste ochi. În jurul lui soldații înaintau cu mai puțină ardoare. Se trecu de la o fugă haotică, la o fugă ușoară. Încet se stinseră și uretele și înjurăturile lor. Dinspre inamic nicio mișcare iar impresia era de a înainta spre un loc pustiu. Strigătele și înjurăturile nu-și mai aveau locul. Toată atenția se concentră spre teren și spre calea de acces. Nici Barbu nu mai știu ce să zică. Înaintaseră vreo sută de metrii și totul era bine, prea bine. Șoldații prinse a glumi. Se ajutau reciproc când se încâlcea câte unul în sârmă, chiar râzând și glumind. Atacul se transformă într-un marș forțat, liniștit. În față, ruina bisericii se contura tot mai clar. Dinspre inamic nicio mișcare.
Doamne ajută, își murmură în barbă soldatul Costin Marius. Bruboane de sudoare îi coborau pe frunte iritându-i ochii. Uită de rana de la câlcâi provocată de rosătura bocancului. În spatele lui, camarazii ce se dispersară la începutul atacului pentru a nu fi o țintă tentantă și ușoară, acum se adunară încet, încet, glumind. Cine din dreapta chiar râse cu poftă de ceva. O clipă, Tudose se opri privind la oamenii lui. Toți erau în plin avânt. Nu părea să lipsească nimeni și atacul continua fără să se fi tras niciun foc. Își întoarce privirea spre biserică. Nu mai aveau mai mult de vreo sută cinzeci de metri, dar obstacolele de tot felul le îngreunară elanul. Fiecare era acum atent să le depășească fără să-și piardă nici măcar un nasture.
De undeva, dinspre baza ruinelor, ceva sclipi preț de o fracțiune de secundă și Barbu, atent, observă imediat. Ridică mâna să atenționeze, dar vocea nu i se mai auzi. Se porni iadul!
În bubuit de tunet, ciuperci negre de foc și fum acopereau acum țara nimănui. Pământul se cutremura făcând să vibreze stomacurile celor ce apucaseră să se trântească la pământ îmbrățisându-și prietenul din care se zâmisliseră. Vuietul obuzelor și mieunatul sfidător al gloanțelor acopereau pe ici pe colo urletele de durere și de groază ale celor ce apucaseră pe drumul cel fără de întoarcere.
Barbu se trânti orbește peste aschiile ce fuseseră puțin mai-nainte un copac lipindu-și capul de ciotul de trunchi. Din grupul de cinci soldați ce-l urmaseră și glumiseră cu puțin timp înainte, trei zăceau, corpuri mute fără viață, un altul se chircise la pământ apăsându-și cu ambele mâini burta lovită de gloanțe. Avea gura deschisă, dar nu se auzea nimic, Barbu nu înțelelegea dacă urlă sau nu în vuietul acela supraomenesc, iar al cincelea, își ținea mâna dreaptă, ce-i fusese retezată de sub cot, cu stânga, învârtindu-se haotic în cerc fără să mai știe încotro îi sunt liniile proprii, strigând zadarnic după sanitar în timp ce sângele îi siroia stropind pâmântul.
Dinspre ruina bisericii, mitralierele măturau totul. Erau stâpânele câmpului de bătălie. Nimic nu mai putea mișca fără să fie atins. Barbu și toți ceilalți care mai rămaseră în viață înțeleseră acest lucru. De undeva, parcă picat din cer, un soldat se trânti lângă căpitan înghesuindu-se amândoi sub ocrotirea ciotului de trunchi.
- Unde este artileria noastră, dom’ căpitan? urlă acesta la urechea lui Barbu.
Dar Barbu nu se mai sinchisi să-i răspundă. Schijele și gloanțele suierau izbind și trosnind. Când putu să arunce o privire, văzu că terenul era gol. Niciun soldat nu se mai vedea. Erau la mai puțin de o sută de metri de transeea inamică, dar nimic nu putea mișca.
- Trebuie să continuăm atacul! strigă Barbu către bietul soldat.
- Nu se poate dom’ căpitan...
- Dacă rămânem aici vom muri oricum. Dacă am porni înapoi, am avea dublu de mers și vom fi uciși. Avem o singură șansă. Înainte peste transeea lor!
-De ce nu așteptăm să ne ajute artileria, sau să cadă întunericul?!
- Artileria ne ajuta deja dacă putea, iar până la întuneric vom fi toți morți de rămânem aici.
Un proiectil suieră și căzu undeva la șase metri de ei împrăscându-i cu pământ și resturi de tot felul. Soldatul își lepădă arma acoperindu-și fața cu mâinile. Liniștit, Barbu îl bătu peste spate.
- Vezi, dacă rămânem pe loc suntem morți. Pregătește-te de atac!
Panicat, bietul băiat tremura din tot corpu, dar disciplina îi controla încă spiritul, așa că se mulțumi să de-a afirmativ din cap.
Barbu așteptă un moment prielnic și aruncă o privire peste ciotul de trunchi. Se vedea mișcare în multe locuri, deci băieții erau încâ teferi și se îngropau la pământ. Își dădu seama că inamicul are două mitraliere. Una la baza ruinelor bisericii, cealaltă în extrema stângă a transeei. După clipa de uluială, băieții lui prinseră să riposteze cu foc, dar, din păcate mult mai sporadic decât ar fi fost necesar.
Barbu fluieră de câteva ori scurt pentru a le atrage atenția celor ce încă erau teferi, fluturându-și mâna prin aer și arătând spre inamic. Apoi, își trase sufletul, și fluieră tare și cu forță sărind primul în picioare și, după cum își calculase , înaintă spre inamic trăgând din pistol.
- Înainteee...! urlă el sărind în picioare. Avu timp, o fracțiune de secundă să vadă stofa pantalonilor sfâșiată, dar nu simțea nicio durere. Știa că o rană nu se simte imediat din pricina adrenalinei, dar tot atat de bine se fi putut să își sfâșie pantalonii în sârma ghimpată sau în orice alt obstacol.
Mecanic, sub impulsul, datoriei, soldații săreau înainte fără să mai gândească. Câmpul părea că se scufundă, că se clatină sub un înfiorător cutremur, păreau că aleargă pe spinarea unui uriaș trezit care acum se scutura cu toate puterile. Era un haos de nedescris. Zgomotul era infernal. Totul era numai bubuit de tunet, urlete, țipete disperate și strigăte fără speranță. Nu își mai auzeau nici propria descărcare de armă. Aerul irespirabil le bloca plămânii care nu mai făceau față. Cu gurile larg deschise, căutau o să înghită cu nesaț boarea salvatoare. Mulți cădeau sfâșiați la gândul că intraseră într-un nor de gaze toxice de luptă, dar imediat realizau că nu era posibil. Dacă ar fi fost așa, nu ar mai fi fost nimeni în viață deja, iar de peste tot se auzeau cum armele răspund tirului infernal din față.
De nicăieri, caporalul Tudose apăru lângă Barbu. Se trântiră în genunchi.
- Nu mai am pe nimeni din grupă! strigă Tudose printre lacrimi nervoase. Toți au căzut! Avem nevoie de întăriri altfel nu ajunge nimeni viu acolo!
- Ești nebun?! Întăriri?! De unde?! Suntem numai noi și trebuie să punem mâna pe blestemata aia de transeea cu orice preț! Ăsta-i ordinul!
- Vom muri cu toții! Nu putem trece. Ne macină pe toți!
- Ba vom trece. Adună toți oamenii pe care îi găsești și treci cu ei în stânga, arată el spre pâlcul acela unde fusese cei câțiva copaci rătăciți. De acolo o vom lua în amonte de pârâu până cădem în spatele mitralierei din extrema lor dreaptă1 Ai înțeles?!
- Înțeles!
- Uite acolo o groapă... Aduni toți băieții ce-i mai găsești și ne întâlnim aici în zece minute!
Toți cei ce se adunaseră în groapă arătau jalnic. Aproape toți erau răniți, mai mult sau mai ușor. În această clipă de repaos, se puseră să se panseze reciproc.La unii, uniforma era numai zdrențe, unii își pierduseră casca și anumite efecte, dar aveau arma și masca de gaze. O ușoară acalmie puse stăpânire pe câmpul de luptă. Obuzele se răriseră iar mitralierele trăgeau răzleț.
- Acum poate fi șansa noastră, zice Barbu încât să fie auzit de toți. Ăștia, face el referire la inamici, cred că ne-au ras pe toți. Vor avea surpriza vieții lor...ultima lor surpriză. Vom porni câte unul. în șir indian către pârâu. Eu voi fi primul, voi mă veți urma. Tu Tudose ești ultimul. Dacă cineva dă înapoi sau nu vrea să înainteze îl împuști pe loc. Nu avem nevoie de ezitări și așa suntem mult prea puțini și avem o datorie sfântă în a ne răzbuna camarazii căzuți. Acum pentru ei luptăm, și pentru noi. Vom urca în amonte de pârâu și vom cădea în spatele lor. Principala țintă este mitraliera din transee. De aia ne vom ocupa prima. Apoi, radeți tot. Toată lumea să-și monteze baioneta. Nu luăm prizonieri!
Tudose numără patruzeci și șase de băieți. Din două sute. Și aceștia, o parte destul de rău răniți. În scurt timp, Barbu dă ordin de plecare și se avântă primul. Aleargă aplecat. Din când în când se trântește la pământ, dar se ridică imediat și ajunge la viroaga ce dădea la pârâu. Unul câte unul soldații îl urmează. Terenul fiind mai jos, reușiră să treacă neobservați. Se regrupară și porniră. Din când în când se opriră pentru o scurtă recunoaștere. Barbu îi ghida doar din mâini. Nimeni nu scotea o vorbă. Înaintau cu băgare de seamă. Pământul uscat li se fărâmița sub picioare, făcându-i să alunece, dar se ridicau sprijinindu-se cu patul armei în țărână. Înaintau de o oră bună când, brusc, Barbu se opri ducând degetul la buze. Ușor, târându-se pe burbă, ieși din râpă. Apoi se lasă repede înapoi.
- Am reușit. Suntem în spatele lor. Transeea lor se termină cam la treizeci de metri în față. Nu putem da buzna, că așa nu facem nimic. Aici vor rămâne cei răniți și ne vor acoperi. Nu vă mișcați de aici până nu luăm capătul transeei. Apoi veniți să ne ajutați să menținem locul. Să sperăm, că după ce luăm transeea, vor veni în ajutor și cei care au rămas în țara nimănui. Nu se poate să fi rămas numai atâția. Oricum, nici ăștia nu sunt mai mult de-o grupă, două, Sunteți gata? Hai băieți!
Căpitanul se avântă primul. Tăcuți ca șerpii, ceilalți îl urmară. Mâinile le înțepenise pe armă de furie și dorință de răzbunare.
...

Colonelul Petrescu izbi cu pumnul în masa din cortul artileriștilor.
- Așa ceva nu se poate! Pur și simplu ne-am sacrificat trupele pentru că cineva de aici este incapabil! Este incredibil! Cum se poate să nu găsesc sprijin pentru atac. Nenorociții ăia toarnă plumb în capul băieților mei și eu ce fac? Mă milogesc de voi să-mi dați acoperire. O să răspundeți pentru tot! amenință el țintind un deget acuzator spre un sergent taciturn.
În acest moment, un trimis de la comandament își făcu intrarea cu un ordin scris. Se aproba deschiderea focului de acoperire.
- Acum unde să mai deschid focul?! turbă Petrescu spumegând de furie. Nenorociții ăia mi-au făcut praf trupa de atac. Abia dacă s-au întors câțiva supraviețuitori și ăștia răniți grav. Ce să mai susțin acum ?!
- Atunci, cel puțin curăță bletematul ăla de loc cu muniția pusă la dispoziție. Rade biserica aia de pe suprafața pământului, zice cel nou venit ridicând din umeri.
O clipă, Petrescu cugetă, apoi mișcă din cap. Asta voi face! și dădu ordin să se deschidă focul cu toată muniția disponibilă asupra țintei inamice.

...
Soarele, de un roșu aprins, prinse a se stinge în pământul zguduit de moarte. Nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese aici cu ore înainte.
Tudose deschise ochii. Era pe jumătate îngropat sub pământ Își simțea ochii lipicioși, îl usturau și nu vedea mai nimic. Vroi să se steargă, dar mâinile nu-l ascultau. Își dă seama că e grav rănit, iar ochii îi sunt acoperiți de sânge. Începu să simte o durere ascuțită și tot mai apăsătoare la cap. Se gândi că fiind rănit nu e bine să stea sub pământ, infecția ar fi inevitabilă. Cu mare chin reuși să-și miște capul într-o parte. O mână, retezată din umăr, cu epolet încă pe ea zăcea în fața lui. Pistolul încă era prins în mâna încleștată. Tudose închise ochii. Știa deja. Acum era liniște. O liniște prea adâncă. O liniște de moarte. Cunoștea liniștea, dar aceasta era altfel. Era liniștea deplină, liniștea păcii sufletești. Era ceva, totuși, de neînțeles. Cuceriseră transeea. Artileria inamică fusese redusă la tăcere și totuși, iadul își deschise poarta către ei, prin tunet, fum și foc.
Acum nu mai simțea nimic acum. Nu mai simțea nici durerea de la cap. Reușea să vadă soarele care mijea spre asfințit și totuși...în loc să apună, soarele răsărea... O lumină puternică, îl făcu să închidă o clipă ochii. Venea cineva...Cum? Nu se poate? Barbu...
Căpitanul îi întinse mâna fără să spună nimic. O mână dreaptă. sănătoasă. Și ce noroc, îl prinse de mână și se ridică și el. Acum își putea mișca și el mâna și nu-l mai doare capul. Și lângă ei erau atâția camarazi...și toți linitiți, cu un zâmbet abia perceptibil pe fețele lor luminate, un zâmbet de împăcare...
...

11 noiembrie 1918. Clopotele sună în Moldova și peste tot în lume. Războiul s-a sfârșit. Anii trec. Încet, încet, natura își ocupă locul primordial în ritmul vieții acoperind urmele groaznicei încleștări izvorâte din mintea omenească. Cei care au scăpat, acum tac, prea dureros ar fi să spună tot ce au văzut, tot ce au trăit... și-odată mor. Rămân amintirile, dar și acestea se vor pierde odată... Dar ei, cei ce au plecat împreună, prin raza de lumină, către cer, ei nu mor, ei nu se pierd.


User's Signature

Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv (Arthur von Shendel)
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

danco
post Apr 25 2009, 07:08 PM
Post #5


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 4,322
Joined: 2-March 08
From: arad
Member No.: 115



Incubus.

Undeva, departe, unde luna, când apune dimineața, trebuie să se strecoare printre crengile copacilor care, nestăviliți, au crescut până la cer, unde liniștea este atât de adâncă încât, uneori, când vântul de la miazănoapte, obosit, se lasă să doarmă prin poienile înverzite și moi, se aud valurile mării. Dacă cineva ar respira aerul magic al acestui loc, ar auzi, prin acele valuri, o muzică care i-ar încălzi inima și sufletul, precum focul blând ce încălzește în orele târzii din iarnă, mâinile copiilor ce intră zgribuliți și uzi în casă, cu gândul greu și fruntea încruntată la a doua zi de școală.
Undeva, prin acele locuri, există un lac. Un ochi de apă, rătăcit și pierdut, al marelui râu ce-și poartă bătrânele-i ape prin timp și spațiu, imun și orb la grozăviile lumii dezlănțuite. Lac ce nu se amestecă în treburile vieții cotidiene decât atunci când, natura sătulă de ceea ce simte, își revarsă furia asupra pământului. Este un lac ca toate lacurile. Sălbatec, înconjurat de stufăriș, unde iarba de pe mal se pierde în apa acoperită de mătasea broaștei. Nimeni nu a cutezat vreodată să-i descopere secretele-i adâncuri, doar vorba, și șoapta omenească a născut și creat legende diavolești, pline de mister. Sătul de atâta îndrăzneală din parte muritorilor de rând, lacul prinse a creea ceea ce mintea oamenilor dorea.

Pășind din afară, făcând primii pași în pragul pădurii-ntunecoase, un fior de frig îi făcu pe Valentina și pe Rareș să se scuture străbătuți de un fior de frig. Părea că noaptea s-a pogorât brusc. Lumina își croia cu greu loc prin acoperișul încâlcit al copacilor seculari, iar căldura soarelui se pierdea undeva deasupra coroanelor de piatră.
Valentina, zgribulindu-se străbătută de un fior de frig, își desfăcu jacheta de la brâu îmbrăcând-o și încheind-o până sub bărbie. Rareș se apropie de ea zâmbind și îi masă încet umerii.
- Parcă suntem într-o peșteră, zice ea.
- E rece aici, normal, doar e pădure și soarele vezi că nu pătrunde, face el ridicându-și privirea spre cerul ce abia se vedea printre coroanele copacilor, dar lângă lac este loc mai liber, este iarbă și bate soarele. O să fie bine acolo, te vei încălzi.
- Ști tu asta?
- Eee știu...așa am auzit, ce am mai fost până acum?
- Să sperăm că e așa cum spui, și se întinde ea dându-i zâmbind un pupic scurt, fugar, pe buze.
Porniră pe cărarea ce se pierdea printre copaci ca într-un labirint gigantic. Precum se afundau spre inima pădurii, așa copacii păreau mai înalți, mai groși, iar lianele sălbatice ce-i îmbrăcau îi făceau să arate aidoma unor creaturi ciudate. Tufele încâlcite ce împânzeau locul se împreunau deseori peste cărare, iar Rareș le ridica crengile subțiri cu spini și tensionate care o sileau pe Valentina să se aplece până aproape la pământ pentru a putea trece, și așa, rucsacul nu scăpa și se agăța dezechilibrând-o o fracțiune de secundă.
Liniștea era atotstăpânitoare. Din când în când, câte o pasăre mai ciripea nervoasă undeva prin înaltul coroanelor stufoase, ascunsă vederii, în rest, parcă esența păcii se pogorâse asupra naturii împietrite.
Trecură mai bine de o oră de când intraseră în pădure, când în față, printre trunchiurile stăbune ale copacilor, aidoma unui diamant prins într-un sipet în mijlocul unei întunecoase camere de muzeu, strălucii o fracține de secundă oglinda lacului în care soarele își trimitea razele-i calde.
Valentina, chicoti scurt și o luă la fugă pe lângă Rareș, râzând și săltând. Luat prin surprindere, Rareș apucă râzând o crenguță de jos aruncând-o după ea, fără să o atingă.
Lacul, incredibil de rotund, de parcă un arhitect ar fi lucrat atent la el, părea adormit și el aidoma pădurii în mijlocul căreia trona. În jurul său, un brâu înalt de iarbă, deasă și grasă, dădea locului impresia unei oaze.
Valentina își lepădă rucsacul, și prinse a se învârti cu brațele desfăcute și fața spre cer. Și se învârti până ameți și căzu pe spate în iarba moale. Rareș, se apleacă asupra ei zâmbind. Îi prinse ușor fața în mâni, și o sărută prelung și apăsat strividu-i buzele de ale sale. Liniștit se ridică apoi sprijinindu-și un genunchi de pământ și inspiră adânc aerul rece îmbătător.
- Hai! Sus domniță! Avem treabă că uite, acuși se întunecă. Și m-a luat o foame de la aerul ăsta... Ție nu ți-e foame?
- Un pic, zice ea ridicându-se în capul oaselor și privindu-l cu ochii mijiți și cu un zâmbet siret pe față.
- Ce-i ? face el bănuind ceva la mijloc.
- Mai sărută-mă odată, soptește ea încet, parcă cu teamă de a nu fi auziți de natura din jur, privindu-l dulce.
Rareș se apleacă încet spre a ea privind-o fix în ochii verzi, iar în clipa când acești ochi se închiseră concentrați asupra plăcerii iminente, el o mușcă ușor de nas sărind apoi râzând într-o parte.
- Măăăă...! face ea râzând în timp ce-și ștergea vârful nasului cu palma.
- Niciun mă, prințesă! Hai sus, la treabă, uite acuși se întunecă și n-am făcut nici cortul nici foc pentru la noapte. Eu fac cortul, tu adună niște vreascuri, și nu fă economie de energie, adună câte poți că ne trebuie și peste noapte. Hai că apoi te ajut și eu...
- Nu fă economie de energie...îl imită ea strâmbându-se la el scoțând limba.

Încet, soarele roșiatic, cobora peste pădure. Părea că va apune undeva chiar în mijlocul copacilor, ca apoi, în zori, să răsară, făcând roua să strălucească precum niște perle mici împrăștiate deasupra frunzelor și a ierbii. Usor, oglinda lacului prinse a se încreții sub adierea răcoroasă a vântului, iar frunzele foșneau trezindu-se la viață.
Rareș ridicase cortul și un foc micuț și vesel juca în fața lor. Valentina se cuibări leneșă în brațele lui, mișcându-și umerii până găsi poziția ideală la pieptul lui. Rareș o încolăci cu brațele împreunându-le cu ale ei.
Se-ntunecase de-a binelea, iar acum, singura lumină venea de la focul peste care Rareș arunca, din când în când, câte mână de vreascuri. Valentina tremura la fiecare fafală de vânt.
- Vrei să intrăm ? o întreabă el.
- Nu. Mai stăm puțin...
- Văd că tremuri.
- Las' că mă lipesc de tine, zice ea cu o voce subțire, de copil răsfățat.
De undeva din adâncul pădurii, o bufniță își făcea auzit glasul, răspânzindit de un ecou sinistru. Valentina tresări.
- Ce e? o întreabă Rareș sărutându-i părul în creștet.
- Auzi cum face?
- Bufnița aia?
- Aha...
- E și ea un animal...
- Auzi, dar ce se spune despre locul ăsta? Umbla vorba că e ceva cu locul ăsta, cu lacul...
- Prostii. Se zicea din bătrâni, că locul ăsta e blestemat, că-i bântuit că nu știu cine a murit aici...ceva de genul ăsta, de fapt, dacă îmi aduc bine aminte, povestea era ceva legat de spiritul lacului..așa ceva...
- Da, parcă lac se zicea, da
- De lac...de locul ăsta în sine...cine știe. În fine, erau niște zvonuri.
- Păi nu a fost închis un timp?
- A fost, dar nu pentru prostiile alea, ci pentru că s-au înecat niște copii aici, de pe undeva din satele astea din jur. Se zice că-i adânc tare lacul ăsta.
- Chiar așa. Ce mic pare la suprafață și ce adânc e, nu?
- Te pui cu natura...
Trecuse de miezul nopții. Vântul încetă să mai bată, iar luna își făcu maiestuos apariția luminând totul în jur.
Valentina prinse curaj.
- Hai la culcare. Simt că mi se închid ochii, zice ea răsucindu-și capul spre Rares și pupându-l pe obraz.
- Hai! face el ridicându-se greoi din iarba udă și alunecoasă întinzându-și oasele. Mă duc să aranjez înăuntru. Vezi, aruncă vreascurile alea ce au mai rămas, poate mai ține ceva focul ăsta...
Zicând asta, se întoarce și intră în cort. Valentina se lăsă pe vine adunâd, mai mult pe pipăite, vreascurile dimprejur aruncându-le în focul ce prinse a pâlpâi mai cu viață. Dintr-o dată, un pleoscăit destul de puternic se aude și stropi reci de apă o stropesc pe față și pe mâini. Ea țipă scurt trăgându-se un pas înapoi, apoi se răstește la Rareș.
- Nu mai arunca așa! Tot m-ai stropit! Ce ai aruncat?
Rareș iese de-a bușilea privind-o mirat.
- Ce zici? De ce ai țipat?
- Păi tot m-ai stropit. Ce ai aruncat?!
- Ce am făcut? Ce să arunc? N-ai văzut că sunt înăuntru? N-am aruncat nimic. Tu ai țipat.
- Păi am țipat că tot m-ai stropit.
- Cu ce să te stropesc măi fato. Nu îți spun acum că n-am aruncat nimic.
- Hai măi... Acum ți-ai găsit să mă sperii. Las-o baltă, se supără ea puțin.
Rareș o privi nedumerit și ridică din umeri. Întră după ea în cort, nu înainte de a mai pune o mâna de vreascuri pe foc.
Trecu câtva timp, și nu reușiră să adoarmă. Se tot foiau fără să-și găsească locul. Rareș o cuprinse în brațe, dar Valentina nu avea stare. Se ridică pe genunchi și-și netezi părul pe spate.
- Ce ai? o întreabă el încet și blând mângâindu-i palma în mâna lui.
- Nu știu... M-ai speriat și acum nu-mi mai place aici.
- Tu nu înțelegi că nu am dat cu nimic în apă.
- Păi ce a fost atunci? Ce, sunt pești aici? Că dacă sunt, atunci era unul mare.
- Poate că a fost pește. Nimeni nu vine aici la pescuit, așa că au putut să crească în pace.
- Nu știu de ce, dar abia aștept să plecăm acasă.
- Ai să vezi că mâine dimineață, pe lumină, are să-ți placă iar aici. Acum te simți așa pentru că e întuneric, e liniștea asta...
- Hai să mai punem pe foc, zice ea dintr-o dată. Mai bine stăm afară decât aici așa.
- Dacă vrei...
Luna stăpânea cerul aruncând o lumină albăstruie în atmosferă. Vântul prinse a bate iar, dar ușor, abia mișcând vârful ierbii, iar o cucuvea își făcu auzită prezența agitându-se și zburând zgomotos pe undeva prin apropiere. Suprafața lacului părea de piatră, nemișcată, doar vârfurile stufului se unduiau alene, iar câteva broaște începură a orăcăi.
Un trosnet sec, de creangă ruptă se auzi tare pocnind dinspre pădure. Tresăriră amândoi involuntar și rămaseră fără să respire preț de câteva secunde. Valentina se lipi de el.
- Stai liniștită, îi zice el. Doar îi pădure...
- Daa, cum să nu...
Ca să îi dea curaj, Rareș voi să mai arunce un vreasc pe foc, dar nu mai găsi niciunul în iarba înaltă, iar focul se stingea încet.
- Stai un pic, zice el ridicându-se în picioare. Dacă tot stăm aici, atunci trebuie să mai punem pe foc, altfel înghețăm.
- Și ai de când să mă lași aici? își ridică ea spre el fața mirată.
- Păi să stai lângă foc, și așa ți-e frig.
- Vin cu tine, se ridică ea imediat scuturându-și turul pantalonului de pământ.
- Hai să luăm de acolo că...
Vorba îi fu întreruptă de un trosnet mult mai puternic și repetat, ca și cum ceva, mare, ar fi trecut în fugă prin liziera pădurii.
Încremeniră amândoi. Valentina mai avu un rest putere să se lipească de pieptul lui. În liniștea ce se lăsă, îi auzea respirația sacadată, dar atenția îi fuse atrasă de un nor care acoperea încet luna, întunericul devenind opac.
- Hai lângă foc, spune ea încet.
Rareș nu-i răspunse, fiind prea preocupat să străpungă cu privirea spre locul aproximativ de unde se auzi zgomotul, dar o cuprinse ușor pe după umeri retrăgându-se spre focul mic ce pâlpâia luminând pe o rază de jumătate de metru în jur.
- Ce crezi că a fost? mai întreabă ea încet.
- Habar n-am... E posibil să fi fost ceva animal. Adevărul e că suntem atât de obișnuiți cu orașul, încât am ajuns să ne speriem de orice zgomot, poate normal și natural, din natura asta. Poate să fi fost vreun bețiv de prin satele astea din-prejur. Hai aici lângă foc, te mai încălzește puțin, văd că tremuri. Sper că nu te-ai speriat prea tare?
- Normal că m-am speriat... Trebuie că s-a auzit de undeva din partea asta, arată ea cu mâna în spate și în stânga. Parcă a călcat cineva pe crengi.
- Hai că ne-am speriat una bună. Asta e.
- Da, aventură am vrut, aventură avem.
Rareș surâse cu amărăciune, apoi se aplecă și o sărută scurt.
De undeva din pădure se auzi o pasăre ciripind și agitându-se undeva prin coroanele copacilor. Aceasta și faptul că luna se ivi iar de după nor, acoperind locul cu lumina ei albăstruie, ca de camuflaj, le readuse inima la loc. Nimic nu părea anormal înspre pădure. Liniștea se înstăpâni și doar vântul ce prinse a adia iar, mișca liniștit frunzele copacilor.
- Ști ceva? Ne-am speriat ca proștii, zice el zâmbind larg, încurajator. Hai să mai punem ceva vreascuri pe foc că altfel se stinge.
- Nu vreau să mai mergem iar, protestează Valentina trăgându-l de mână.
- Nu mai mergem nicăieri. Caută p-aici prin iarbă. E bun orice vreasc, doar să ținem focu' aprins.
Zicând asta, se lăsară amândoi pe vine bâjbâind cu palmele prin iarba înaltă și udă după vreascuri rătăcite. Mirosul de iarbă proaspătă și de pădure parcă se simțea mai pătrunzător ca oricând. Se liniștiră de tot. Era clar, că doar faptul că nu erau obișnuiți cu viața sălbatecă a naturii le dăduse starea de teamă.
Valentina începu să fredoneze încetișor un cântec numai de ea știut. Rareș zâmbi auzind-o... Reușiră să strângă un braț de crenguțe și alte vreascuri. Le puseră peste jar și imediat focul prinse a pâlpâi vesel. Se așezară lângă sursa de căldură, îmbrățișați, șoptindu-și vorbe de amor, punctate cu câte un sărut pe buze. Valentina căscă fără de-i trosniră fălcile și zâmbi cu gura până la urechi.
- Ți-e somnic, așa-i? o mușcă el ușor de ureche.
- Un pic...
- Ți se lipesc ochii. Hai să te culci puțin.
- Singuricăăă...?
- Aici stau. Am grijă de foc, cât mai am ce pune pe el, apoi vin și eu.
- Nu mă duc fără tine.
- Nu fi încăpățânată...
- Nu mă duc fără fără tine și gata, se agață ea de el încrucisându-și mâinile după gâtul lui.
- Atunci ști ce? Mai căutăm câteva vreascuri și lemne, punem totul pe foc și ne băgăm la somn. Ce zici, e bine așa?
- S-a făcut! face ea prinzându-l de bărbie și scuturându-l în glumă.
Se apucară să caute vreascuri iar prin iarbă, îndepărtându-se încet încet spre pădure. Le trecuse orice teamă. Căutau, când aplecați, când pe vine, crengi și alte bucăți de lemn. Adunau toate lemnele ce le găseau pe pipăite, fie uscate, fie verzi. Vântul se stârnise. Bătea acum un tare rece dinspre lac. Trestia se îndoia și foșnea, iar valuri mici se rostogoleau peste mal. Pădurea foșnea și ea. Nori negri, ca niște pete se aglomerau pe cer ascunzând iar luna. Din foc, scântei mărunte se împrăștiau tot mai mult duse de vânt, câteva fiind ajungând până în apropierea cortului. Rareș vede și le stinge călcând peste ele, dar așa, pericolul nu era înlăturat.
- Vali, cred că trebuie să știngem focul. Dacă ajunge jar pe cort i-a naibii foc. Vântu' ăsta nenorocit.
Ea se ridică de spate îndreptându-și spatele și urechea spre el.
- Ce ai zis?
- Vântul ăsta împrăștie jar și-l duce spre cort! strigă el. Nu mai aduna nimic, trebuie să stingem focul. Doamne ferește să se aprindă cortul sau pădurea. Asta ne-ar mai trebui.
Valentina strânge totuși în brațe mănunchiul de vreascuri și le aruncă apoi lângă cort.
- Hai că sting focu', zice Rareș aruncând apă dintr-o sticlă peste flacără.
Goli sticla, dar focul continua, să pâlpâie mărunt.
- Mai aduci niște apă, o roagă el pe Valentina ce tocmai ieși din cort după ce-și puse încă o bluză pe ea.
- De unde, că nu mai avem?!
- Stai că mai aveam parcă o sticlă la mine, zice el târându-se în cort și răscolind prin rucsac. La naiba, și puteam să jur că mai aveam o sticlă de jumătate la mine! Vezi dacă nu poți să iei din lac, să umpli sticla aia... strigă el să acopere vuietul vântului.
Ea ridică sticla agitând-o în glumă spre el, și se apropie de lac. Era ușor să i-a apă. Malul acoperit de iarbă era solid. Se apleacă și începu să umple sticla. Un miros groaznic, greu și totodată grețos, a hoit, venea dinspre apa ce părea acoperită de o pâclă ușoară. Strâmbând din nas, rezistă să umple sticla și se ridică.
Ar fi vrut să țipe, dar vocea n-o mai asculta. Scăpă sticla din mâna, care se rostogoli apoi în apă. Cu ochii măriți de groază, și paralizată de frică, rămase așa, nici nu mai respira. În fața ei, creatura hidoasă, părea un copac imens, răsărit din ceața nopții. Trupul, părea acoperit cu păr des, negru, brațele-i lungi semănau ca două rădăcini, iar ochii, mari, roșiatici, înfiți în craniul osos, cu bot lung, ca de lup, de unde, printre colții albi, ascuțiți, însiruiți ca lama unui ferăstrău, curgea ceva ce aducea a balele unul cal înspumat. Acei ochi imenși, înfiorători ascuni sub sprâncenele păroase, o fixau acum pe ea. Un horcăit înfundat se auzi când creatura își miscă capul lăsând pentru o clipă ca luna să-i lumineze înspăimântătorul profil de lup gigantic. Valentina leșină.
...
Deschise ochi tresărind din tot corpul și zvâcni instinctiv.
- Vali... Vali, mă auzi, aude ea vocea blândă și liniștită a lui Mihnea. Doamne ce m-ai speriat. Ce ai pățit? Abia te-am găsit...erai căzută jos lângă apă și...
Adunându-și puterile, se ridică în capul oaselor și vede, în lumina unui foc mare, că lângă Mihnea mai era cineva.
- Dânsul e pădurar aici în pădure. Mai ști când ne-am speriat de trosnetul acela din pădure? Dânsu' era...și tot dânsu' m-a ajutat să te găsesc. M-a auzit cum te strigam și ... Dar ce ai pățit? Erai căzută leșinată.
- Ce a fost aia? bâlbâie ea
- Ce anume?
- Ceea ce a ieșit din apă.
- N-a fost nimic... ce anume să fie...n-am văzut nimic... Te-am strigat și n-ai răspuns, apoi te-am căutat până a venit domnu' pădurar cu lanterna și așa te-a găsit. Ți-a fost rău?! Vom pleca de cum se luminează și direct la medic.
- Ce a fost aia ce-a ieșit din apă? repetă ea .
- N-a fost nimic. Ți s-a părut. Poate că...ai visat...
- Cum să visez?! se agită ea ridicându-se încă amețită. Am văzut ceva ce ieșise din apa asta...
Pădurarul se aproprie de ea și în raza de lumină a lanternei se prezintă:
- Gheorghe... apoi continuă. Domnișoară, nu a fost nimic în apă. Eu sunt pădurar aici de mulți ani și în acest lac, în afară de broaște nu există nimic. Probabil că vi s-a părut... Eu am venit când am auzit pe prietenul dumneavoastră cum vă strigă și vă caută. Îmi făceam rondul...
Valentina se întoarce spre Mihnea și se lipește de el luându-l în brațe.
- Vreau să plecăm de aici.
- Plecăm imediat ce se luminează...
- Nu trebuie să vă fie frică domnișoară. Nu există niciun animal care să vă poată face rău. În pădure, se întoarce el cu fața spre întunericul fad, sunt ceva animale, dar nu din acelea care să vă facă rău. Dealtfel nici nu se apropie ele de lac, doar, așa, uneori vara când este secetă, altfel...
- Bine, dar eu vreau să plecăm, rămâne ea hotărâtă.
- Oricum plecăm dimineață, se amestecă și Mihnea. Numai noaptea asta ne-am hotărât să rămânem.
Pădurarul suspină prelung, apoi își scutură mâinile de cracul pantalonului cu un clar aer de drum.
- Eu plec acum. Trebuie să-mi continui rondul.
- Nu ne lăsați nouă lanterna, aproape se roagă Valentina de el.
- Oh, dar nu pot. Cum să continui fără lanternă, numai asta o am. Voi ați venit peste noapte fără lanternă?
- Ne-am gândit că facem foc...se disculpă Mihnea.
- Hai că am plecat...
- Vă mulțumesc pentru ajutor! nu uită Mihnea.
- Stați liniștiți, nu este nimic aici care să vă facă rău.
În timp ce pădurarul se pierdea în negura nopții, Mihnea o strângea mai tare în brațe pe Valentina. Îi lipi capul de pieptul lui mângâind-o ușor.
- Vezi, nu are de să-ți fie teamă...
- Știu ce am văzut, rămâne ea consecventă. A fost ceva acolo.


User's Signature

Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv (Arthur von Shendel)
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

BigDefender
post Dec 7 2015, 05:35 PM
Post #6


de la mine mai mult, de la altii mai putin
Group Icon
******

Group: SuperModerator
Posts: 9,951
Joined: 31-December 07
From: Buzau-Romania
Member No.: 18



Danko a scos doua carti!
Attached File  Fotografie0124.jpg ( 525.4K ) Number of downloads: 6

Attached File  Fotografie0125.jpg ( 614.35K ) Number of downloads: 5


User's Signature

Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!

Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

BigDefender
post Dec 8 2015, 03:40 PM
Post #7


de la mine mai mult, de la altii mai putin
Group Icon
******

Group: SuperModerator
Posts: 9,951
Joined: 31-December 07
From: Buzau-Romania
Member No.: 18



Niciun comentariu??? emo-secret.gif


User's Signature

Pace celor ce vin, bucurie celor ce raman, binecuvantare celor ce pleaca!

Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

Narcisa
post Dec 8 2015, 07:41 PM
Post #8


StarGazer
Group Icon
******

Group: EveningStar
Posts: 24,190
Joined: 30-December 07
Member No.: 9



Ohooo, bravo , interesante titluri! In sfarsit, danco a spart gheata si a publicat! cheer.gif La cat mai multe iti dorim, danco emo-flowers.gif ! Dar de ce ne-ai parasit si-a doua oara sad.gif ?


User's Signature

Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

Narcisa
post Jan 27 2017, 08:32 AM
Post #9


StarGazer
Group Icon
******

Group: EveningStar
Posts: 24,190
Joined: 30-December 07
Member No.: 9



Gabriela Debehogne- Rubens
Amintiri

Diminețile aveau ritualul lenevitului, Ăźntorsului de pe burtă pe spinare și invers, răscrăcănării picioarelor și scărpinatului Ăźn cap. Aveau savoarea libertății și a capriciilor satisfăcute. Slăvite de cucurigi și guițături , răsfățate de răsăritul soarelui jucĂąnd de-a tupilișu printr-un ochi de geam, Ăźmboldite de oareșce nevoi . ‘’Să nu stai muică cu beșica plină că faci boală de rărunchi , iote lăsă mamaie olica-n prispă de ț-o veni la noapte de pipi ’’ Doar cĂąteva dimineți răcoroase, trase de părul Ăźncă Ăźnstelat, ieșeau buimace din ordinea dezordonării cĂąnd plecam cu mamaie la piață la oraș să vindem legume; Ăźn rest, trai neneacă pe ele. N-am știut niciodată cum ĂźÈ™i incepea mamaie zilele, care-i era rĂąnduiala. CĂąnd catadicseam să ies din pat, să-mi tĂąrșesc papucii din hodaie pĂąnă-n prispă și să ies Ăźn capu scării, o și auzeam ’’ te sculași mămăița, gata ? Haida-n bucătarie să mănĂąnci oÈ›Ăąricuță, viu și io acușica că măi termenai din treburi, potolii hoarele, pusăi demĂąncarea 
 sau astept să vie și tătăiță di la combinat, să papi cu iel ? Nu mi-e foame mamaie, nu mănĂąnc, mă măi dălnui un pic intĂąi si cĂąnd vine tataie văd io.
Tataie lucra Ăźn schimburi, unu doi și trei. Căra saci cu ciment, așa Ăźnțelesesem, făcuse ĂźntĂąi razboiul, o luase pe mamaie de nevastă și se făcuse muncitor la combinatul chimic, peste drum de gara unde-și punea bagajele vacanța mea de vară. Pe urmă au avut ei doi copii, pe tăticul și pe nenea. Nu ca mine. SĂąngură la parinț, muică, crecă sĂąngură la parinț ăi să rămĂąi. Ce să zĂąc, nu ie bine da fac și iei cum pot, nu mă bag io in casa lor’’
Nu intotdeauna eram sculată cĂąnd venea tataie din schimbu trei. Dar cĂąnd eram
 apărea ĂźntĂąi o pălărie cafenie Ăźnfiptă pe o frunte naltă, mergĂąnd fără grabă pe lĂąngă gardul din ciment. Trecea apoi de poarta a mare din lemn coșcovit și se oprea, cafenie, catifelată și politicoasă cĂąnd saluta vreun sătean. Pe lĂąngă ea, o mĂąnă albă, mare, osoasă, făcea un salt arcuit peste poarta a mică, apuca zdravăn drugul și-l elibera din capcana lui de drug care ne pazea de hoți sau de vecine nepoftite.
Tataie deschidea Ăźntotdeauna larg poarta, ca și cum n-ar fi avut destul loc sa treacă. Era slab de mai Ăźncăpeau trei pe lĂąngă el, dar așa Ăźi plăcea lui, să o deschidă larg
sau poate că mĂąinile lui lungi erau prea obosite de sacii cu ciment si de-aia-mpingeau poarta așa, fără să se mai Ăźndoiască de la coate. Tataie al meu mai avea un pic de păr. Il ținea mai lung Ăźn frunte, Ăźl rĂąnduia spre ceafă cu podul palmelor,de mai multe ori, Ăźl cumințea Ăźn lipsa pălăriei. Nu l-am văzut niciodată iesind din curte cu capul neacoperit. Nici pe el nici pe mamaie. El cu aceeasi pălărie cafenie iar ea cu aceeași propoadă sau basma neagră, după anotimp. Dezgolirea capului pentru ei Ăźnsemna intimitate.
Uneori o vedeam pe mamaie despletindu-și cozile adunate Ăźn vĂąrful capului ; două, plăpĂąnde si sure. Ascunsă după cais, asezată pe scaunel,fără oglindă, Ăźl răsfira cu un piepten mic din fier, și-l ungea cu gaz dintr-o sticlă maronie
 și mirosea urùùùt, parcă era iute. RămĂąnea părul la urmă uns, Ăźncrețit și strălucitor. Seara Ăźl spăla cu leșie apoi nu-l mai desfăcea o săptămană. Cred.
Mie n-a vrut niciodata să mi-l facă la fel ‘’ e pentru fomeile ale bătrane muică, așa am moștenit noi și nu ne mai dezbărăm, că pe noi nu ne-a lasat Dumnezău cu vopsăluri și cu capu gol fa fetiță , eheeee, nu ierea atĂąta păcătuială ca acuma. Nu-nțălegi tu că iești prea mică, fata lu mamaie, ce zĂąc io, alte timpuri acuma, toate să dau cu zgaidele-n sus’’
Tataie era Ăźnalt, firav și mai avea un pic de păr . Nu mi-l amintesc alb ; alb de tot nici la mamaie n-am apucat să-l vad. Viata
.
S-a Ăźntamplat Ăźntr-o vară, să fi avut șapte opt ani, abia Ăźnvățasem să citesc și să scriu, mămica mă dusese la scoală prea mică, zicea tovarăsa, cea mai mică din clasa, șase ani și două luni, slabăăă
 cocostarc.
Tataie intrase după schimbul lui trei, dormise și pĂąnă să mă scol eu, el se și odihnise. Uda cu stropitoarea Ăźn grădină. Mamaie , ca de obicei ‘’ du-te mamaie la bucatarie să mănĂąnci ceva, că te-ai culcat dor cu neste prune- burtă, du-te că viu și io acusica’’
In bucătărie, o sobă văruită primăvara și toamna, un pat de lemn, două scaune vechi și schioape, o masă cu musama galbenă –nflorită, asezată sub pervazul ferestrei umbrită de mușcate.
Pe pervaz, printre tot felul de lucruri și lucrusoare, un pahar plin ochi cu apă. Iar Ăźn pahar 
 din pahar rĂąnjeau la mine niște dinți
 dinți de-adevăratelea, mulți, o grămadă, ăi de sus incălecați peste ăi de jos, rĂąnjeau și-și bateau joc de mine.
Mamaieeeee
.. mamaieeeeeeeeeee , mămăicăăă, oalea repede vino că niste dinți la bucătărie se holbară la mine să mă mănĂąnce ! Tataieeee 
. Tătăițăăă 



User's Signature

Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

Reply to this topicStart new topic
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

 



RSS Lo-Fi Version Time is now: 20th July 2018 - 06:36 AM
Arta si savoare www.iconcert.ro
 Vesperala Forum