vesperala

Welcome Guest ( Log In | Register )

 
Reply to this topicStart new topic
> Horror-isme :), Lăsați orice speranță voi ce intrați...

danco
post Jan 13 2010, 09:52 PM
Post #1


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 4,322
Joined: 2-March 08
From: arad
Member No.: 115



Orice asemănare între aceste povești și persoane sau întâmplări reale, sunt pur întâmplătoare.

Întunericul rece al nopții nopții

Soarele roșiatic aprins pare că s-a agățat deasupra coroanelor copacilor. Razele sale orbitoare se oglindeau în suprafața calmă și vlăguită a lacului, de unde, reflectate, pătrundea ca niște săgeți de foc în ochii celor ce doreau să admire apusul. Adierea vântului ridica fuioare de praf ce se învolburau deasupra firelor de iarbă grase și moi, trecând deasupra lor în valuri-valuri până se pierdeau printe copacii ce străjuiau aidoma unui gard viu întreaga întindere a lacului blând. Tufe rare de flori de câmp, ale căror culori vii, galbene, albastre, albe, împrăștiau un iz de parfum celui ce le admira vecinătatea chiar și trecător.
O pâclă, ca o ceață fină, fierbinte, se lăsa cu fiecare clipă în care soarele își trecea trupul spre cealaltă parte de lume, spre a lăsa naturii binecuvântata răcoarea și odihnă nopții. Deja o parte din razele sale se strecurau jucăușe printre ramurile încărcate de frunze ale celor mai semeți copaci, străbătându-le și împrăștiind în jur ultimele puncte ale trecătoarei călduroase zile.
Necunoscute păsări țipau strident, jucându-se, asemeni copiilor zglobii ce scapă din amorțeala monotonă a unei după-amieze fierbinți, zbătându-se, agitându-
se și foșnind printre frunzele mari și sănătoase ale crengilor cărnoase. Chiar și această joacă, te făcea să-ți dai seama de frumusețea și minunăția naturii care te îmbia, asemeni unei gazde primitoare, să-i descoperi tainele ispititoare.
Lunga zi de septembrie adormea. Încet, încet, răcoarea serii pune stăpânire pe întreg ținutul. Malul, scăldat de valurile aproape insesizabile ce încrețeau oglinda lacului, părea că se topește undeva sub cuptorul orbitor al globului solar ce , din anumite poziții, pare că se stinge-n lac. Cufundată sub prima perdea a nopții, păduricea adormea și ea, doar lacul dă impresia că fierbe încetișor. Întreaga suprafață i se mișca și ondula, făcând să eșuese pe mal bucăți mari din mătasea broaștei. Din când în când, câte o pasăre rătăcită se mai aventura plină de vitejie deasupra lacului, coborând până aproape de apă, ca apoi, dintr-o zvâcnire, să se ridice sus, spre cerul fără nori, țipând strident.
Aceasta era atmosfera și imaginea când Mihnea, Radu și Ramona se opriră scoțându-și rucsacurile și lăsându-le să le cadă la picioare.

-Măi să fie. Ce fain e apusul. În oraș îl vedem în fiecare zi și trecem peste el ca și cum nici nu ar exista, iar aici, întreaga imagine se schimbă și ne oferă o asemenea super imagine, nu-i așa? face Radu inspirând și expirând adânc aerul răcoros ca și cum ar fi la porție și vrea să profite cât mai poate de pe urma lui.
-Ehei, băiete, asta-i viața modernă. Ce ar fi dacă toți din oraș s-ar aduna seara să admire apusul...
-Daa, printre blocuri nu, zâmbește Ramona. Ce apus să vezi în oraș când uneori e mai mult fum și smog. Dar cel puțin ne-a mai rămas natura asta. Să profităm de ea și poate așa învățăm s-o prețuim mai mult.
-Uite unde stătea ecologia,face Radu mișto de ea strâmbându-se. Eu zic să lăsăm deoparte filozofia asta și să ne vedem de treabă. Acuși se-ntunecă și n-am adunat nici măcar lemne de foc, de montat cortul ce să mai zic.
-Eu nu mă duc după lemne, să fie clar, e fermă Ramona pironindu-și brațele în șolduri ca un stăpân în fața slugilor. Prefer să ajut la cort, dar nu mă aventurez aiurea pe aici.
-Da cine a zis să mergi tu? îi dă replica Mihnea, ușor ironic, azvârlind după ea cu o creanguță uscată pe care o culege de pe jos. Merg eu, oricum prefer să adun vreascuri decât să mă enervez cu montatul cortului
-Vorba multă sărăcia omului! decretează Radu răsturnând gălăgios bețele metalice din sacul de cort. Vino-ncoa’ ecologist-o și ajută-mă . Ai vrut la cort, atunci hai!
Ramona îi întoarce o strâmbătură pe care el n-o vede căznindu-se cu cealaltă parte a cortului ce nu vroia să iasă din sac.
Mihnea o i-a încetișor spre copacii ce par mai apropiați. Merge încet, agale, culcând la fiecare pas, iarba moale. Se întoarce zâmbind când îi aude pe cei doi comentându-și ceva unul altuia ceva, dar nu reușește să prindă decât o frântură din vocea pițigăiată a Ramonei ce se plânge de o „corvoadă”. Radu gesticula așa aplecat cum era asupra cortului ce zăcea desfăcut și întins la pământ. Păreau ca doi cocoși gata de luptă.
Cerul albastru, senin, se întunecă parcă văzând cu ochii iar într-un colț luna își făcu apariția în toată splendoarea ei. Niciun nor nu tulbură această măiastră apariție ce promitea o noapte plină de lumină. Vântul părea inexistent, doar frunzele copacilor îl dădeau de gol când prindeau a foșnii și oglinda lacului care se încrețea, creând mici valuri înspumate.
Soarele dispăruse dincolo de orizont când Mihnea se întoarce cu brațele încărcate de crengi și vreascuri, pe care le varsă la doi metri de intrarea cortului.
-Na’! Am adus cât am putut.
-Era și cazul dacă vreți să mâncați ceva, se agită Ramona mișcându-se repede de colo-colo cu câte ceva în mână. Dacă tot le-aia dus, atunci fă bine și aprinde focul până pregătesc eu aici.
-Poți să ști că-l fac și așa am o foame de lup. Aerul ăsta tare e de vină, iar noi, creaturi de oraș, cum nu suntem obișnuiți... Apropo, își aduce Mihnea aminte în timp ce rupe crengile mai groase cu genunchiul, i-a ghiciți peste ce am dat acolo?
-Peste ce? e curios Radu scoțându-i pentru o clipă capul din cort.
-Ghici!
-Hai mă...
-O barcă. Una din aia mișto, din lemn sau din ce naiba se fac bărcile astea. Are și motor pe ea.
-Poate e a cuiva de aici, de prin satele astea din împrejurimi, judecă Ramona logic. Îți dai seama că nu își tot cară barca după el până acasă. O lasă aici pe undeva, oricum locul ăsta nu e prea umblat și la urma urmei cine să-i fure barca?
-După cum am văzut eu, mai degrabă pare că-i părăsită. Pare că a fost abandonată aici, aruncată ca la groapa de gunoi.
-Aruncată cu motorul pe ea? face ea sceptică. Să fim serioși. Chiar și defect motorul ăla face bani.
-Poți să ști, poți să ști...! vine vocea lui Radu din cort. Barca aia sigur îi a cuiva de prin zonă.
-Eu v-am zis că...dacă tot avem undițele, poate o împrumutăm mâine câteva ore să facem un pescuit pe lac.
-Nu merge mă. De ne vede careva, intrăm la violare de...barcă.
-Ce mă? Izbucnește Ramona în râs lăsând o clipă preparatul mesei. Întrăm în violare de barcă? N-a c-am auzit-o și pe asta! Hahahahaha... se scutură ea ușor fără să-și poată domoli râsul.
-Nu mă, Radule! E părăsită barca aia, îți spun eu. E plină cu mizerii. Mare lucru dacă nu e și spartă. Dar dacă nu e, o punem mâine pe apă?
-Mai taci cu barca asta și aprinde focul ăsta odată, îl dojenește Ramona aruncând spre el cu o bucățică de pâine.
Focul prinse a pâlpâi vesel, apoi se înteți împrăștiind o căldură plăcută în jur. Mâncaseră cu poftă. Ramona își descheie un nasture de la pantaloni, gest observat de Radu care, la rândul lui se uită zâmbind ispititor spre Mihnea care dă doar din cap pricepând aluzia.
-Uff... Am mâncat cât o scrofiță. Bine mi-ar prinde un triferment, se plânge ea.
Mihnea, care își aprinde o țigară și trage adânc, lăsând apoi fumul albăstrui să se destrame ca un fuior dus de vânt spre înaltul cerului, pune mâna pe umărul ei ca și cum are ceva important de spus și nu vrea să-și uite vorba.
-Uită de așa ceva pe aici. Tu, adeptă a spiritului liber să te gândești acum la triferment? Nu-ți face cinste.
-Mai scutește-mă de sfaturile aste mămoase, îi trage ea o lovitură usoară peste fluierul piciorului.
-I-a uitați ce lună plină, se bagă-n vorbă Radu schimbând subiectul. I-a uitați ce bine se vede. Să ști că pe vremea asta merge peștele. Hai, băgăm undițele în baltă? Vedem lejer și fără foc.
Figura lui Mihnea se lumină și un zâmbet i se lățește pe față.
-Mi-a venit o idee, zice el cu glas scăzut. Dacă tot vă e frică că ne vede cineva ziua cu barca pe baltă, hai să mergem acum. Ce ziceți?
Ramona sare nervoasă în picioare rățoindu-se spre el.
-Ai căpiat sau ce?! Ce prostii îți trec prin minte? Cum să mergem cu barca aia. Nu putem lua așa, tam nesam barca cuiva. Asta e hoție, după câte cunosc eu. Și nici măcar nu ști dacă e spartă sau nu. Te rog păstrează-ți ideile geniale pentru altă dată. Am venit aici să ne distrăm, nu să ne căutăm probleme cu lumânarea.
-Stai tu... Am zis doar așa. E vorba de o aventură aici, nu de altceva, și nu am obligat pe nimeni. Întrebam doar. Ce mare brânză. La urma urmei dacă barca aia e ok, o plimbare aproape de mal nu poate fi decât o aventură. Nu de asta am venit aici?! Și nu e nevoie să vi dacă nu-ți place. Merg doar cu Radu.
Ea se întoarce brusc spre acesta fixându-l cu o privire inchizitorie.
Radu ridică din umeri.
-Sincer, dacă nu e spartă, mai că m-aș duce pe aici pe lângă mal, la un pescuit.
-Sunteți nebuni de legat, dă ea a lehamite din mână. Dar, faceți ce vreți! mormăie și se retrage în cort trăgând fermoarul după ea.
-Ce i-am zis? Ce s-a supărat așa, doar nu am făcut decât să întreb și să facem o aventură ceva. De ce s-a supărat așa?
Radu dă din mână în semn de „ las-o așa”.
Mihnea se ridică și după ce face câțiva pași prin-prejur se întoarce.
-Mă duc să văd dacă e spartă. Dacă nu e, vii la o partidă de pescuit aici lângă mal? Oricum, din barcă putem lansa mai departe.
-Dacă e ok, vin, dar doar pe aici pe lângă mal.
-Da mă, da.
-Ok. Du-te și vezi cum e. Unde e? E departe?
-Nu mă, imediat acolo între copaci. E plină de frunze și alte prosti din astea. E părăsită îți spun eu. Poate că nu merge motorul, dar dacă nu e spartă ne distrăm puțin cu ea? zâmbește el pornit pe idee și vezi, se apleacă el la urechea lui Radu, vorbește tu cu..., poate reușești s-o îmbunezi. Nu am vrut să o supăr, îți dai seama, nu?
-Da mă, las’ că vorbesc eu cu ea.
-Ok. Hai că mă duc să văd, tu pregătește-te oricum că și dacă-i spartă barca, mergem și dăm de aici, de pe mal.
-Normal...
Ramona, îmbufnată, se face că citește. Stă ghemuită într-un colț și abia de ridică ochii când Radu intră în cort.. Nu spune nimic, nici măcar când Radu o fixează cu niște ochi mari și cu un zâmbet larg pe buze. Într-un târziu nu mai rezistă ispitei și zâmbind la rândul ei ridică din umeri cu un iz de supărare.
-Ce ai? Ce te uiți așa? De ce îmi zâmbești așa?
-Ramonica mea. Măi fetiță măi, clatină el din cap în timp ce-i vorbește așa galeș. Hai să lăsăm baltă supărările astea. La urma urmei am venit să ne distrăm aici, să facem prostioare, doar nu suntem pionieri în tabăra din aia, comunistă. Ce mare brânză dacă facem o plimbare cu barca aia? Nu o furăm, nu o distrugem, doar ne distrăm puțin și asta dacă nu e spartă. Dăm și noi la pește aici lângă mal, îți dai seama că nu ne aventurăm aiurea.
-Ști ce m-a supărat? Faptul în care a vorbit. Lui nu-i pasă decât de el.
-Las’ că nu-i chiar așa... Uite, chiar el mi-a spus să vin să vorbesc cu tine, că n-a vrut să te supere...nu că n-aș fi venit și eu, de la mine putere...
-Taacii, nu minții că-ți crește nasu’ râde ea mai liniștită. Unde-i ăsta acum?
-Cine, Mihnea? S-a dus să vadă dacă îi spartă barca aia. Dacă nu e, atunci ieșim aici, la doi pași de mal și dăm după pește. Putem arunca mai departe din barcă decât de pe mal și ști că asta contează la pescuit, mai ales pe un lac.
-Daa, sigur, cât mă pricep eu...
-Serios acum. Dacă nu-i spartă, vii cu noi?
-Pe lac?
-Da.
-Nu știu... Nu îmi prea surâde să mă plimb noapte pe lac. Mai bine rămân aici și întrețin focul. Dar nu mergeți departe, întinde ea un deget acuzator spre pieptul lui.
-Am promis, ridică el două degete solemn.
-Ok. Atunci aveți girul meu, dar te rog să ai tu grijă și pentru el, ști că el e mai...duce ea palma la tâmplă mișcându-și degetele într-un gest binecunoscut.

Bâjbâind prin întuneric și încurcându-și picioarele prin lianele și tufele sălbatice, Mihnea se strecoară până lângă barcă. Mirosea urât, ceva între hoit și mătasea broaștei. I se făcu pielea găină gândindu-se că cine știe ce animal mort zace undeva prin fundul bărcii, acoperit cu frunze. Înghițându-și spaima, începu să pipăie carena bărcii. Oricât își plimbă mâna, nu reușește să descopere nicio spărtură, dar asta nu-l liniști deloc. Toată barca era plină de frunze, crengi și alte resturi și cine știe ce se ascunde sub toate acestea. Pune mâna pe o creangă căzută și dă laoparte toate aceste mizerii și resturi. Spre uimirea lui, nicio gaură nu părea să sfâșie carena și niciun hoit nu zace înăuntru.
Undeva, foarte aproape o pasăre de noapte țipă scurt și stridend țâșnind dintr-e frunze. Mihnea tresară, dar se întâmplase atât de repede încât nici nu a avut timp să se sperie. Totuși înjură cu năduf, pe înfundate.
Studiază, atât cât îl lasă lumina albăstruie, ca de camuflaj a lunii, felul în care barca era trasă la mal și își dă seama că nu trebuie un mare efort ca s-o pună înapoi pe apă. Mai ales că motorul era ridicat să nu atingă jos și legat cu o sârmă. Toate aceste nu îl făcea decât să îi deschidă apetitul pentru o aventură ca și începută.
Întorcându-se înapoi, fluieră o melodie inventată de el. De la o poștă se vede că-i vesel și bine dispus. Radu, se uită la Ramona și zâmbind îi face semn din cap spre Mihnea, ceva în genul : „ uită-te la el ce vesel e”.
-Am pipăit-o mai ceva ca pe o domnisoară, dar, spre deosebire de acesta din urmă, barcuța nu are nicio gaură.
-Ce măgar ești! răspunde Ramona pe loc.
-Hai mă c-am glumit. Da’ serios acum, n-are nicio gaură, nicio spărtură și am căutat și pe dinafară și pe dinăuntru și în plus, va fi ușor s-o lăsăm la apă, doar o împingem nițel și e la apă. Veniți?
-Eu nu. Mergeți voi. Prefer să rămân aici să am grijă de astea și de foc.
-Vii Radule?
- Da mă, se ridică el dintr-un salt.
-Să nu vă aventurați aiurea pe lac, da?
-Da mami, zâmbește Mihnea blând.
-Nu mă, vorbesc serios! Nu mergeți aiurea și nu mă lăsați singură aici.
-Stai liniștită, o liniștește Radu. O punem la apă și venim aici în față la cort. Venim pe lângă mal, nici nu ne putem depărta că nu știm dacă chiar e ok sau nu. Dacă i-a apă, s-a dus aventura noastră.
Amândoi se depărtară în fugă, râzând. Ramona îi urmărește cu privirea, dar cu toată lumina lunii siluetele lor se pierd în liziera păduricii. Oftând, se întoarce și se ghemuiește lângă foc strângându-și genunchi până sub bărbie și cuprinzându-i cu mâinile.
Pășind cu grijă, cu Mihnea în față și Radu după el, se apropie de locul cu pricina. Alunecau într-una căci iarba devenise udă și alunecoasă, iar tufele sălbatice parcă îi prindeau de glezne la fiecare pas.
-Uite-o! zice Mihnea triumfător ca și cum ar fi arătat lumii cine știe ce descoperire de-a sa. Uite jucăria noastră.
Radu îl ocolește și se dă mai aproape. Se uită lung la barcă albă și dă mirat din cap.
-Asta-i șalupă în toată regula. Am crezut că zice de o barcă din asta de pescari, dar asta-i...asta-i super.
-Vezi?! Și nu ai vrut să mă crezi.
-Da mă, te cred acum. Păi, hai să vedem dacă plutește.
-Trebuie s-o împingem. Uite că malul e ușor în pantă către apă, deci ar trebui să alunece ușor în apă.
Radu din proră și Mihnea din lateral se puseră să împingă. Picioarele le alunecau în vegetația udă și opintelile lor nu dădeau niciun rezultat. Abia dacă o mișcaseră puțin.
Răsuflând greu, Radu se îndreaptă de spate și-și șterge fruntea cu mâneca.
-Așa nu facem nimic. Parcă e de piatră. Trebuie să băgăm ceva sub ea, ca un fel de pârghie ceva.
-De unde să iau o pârghie acum?
-O creangă ceva să folosim...
Fără să mai zică nimic, Mihnea se agață, câțiva pași mai încolo, de o creangă destul de groasă și se lasă cu toată greutatea trăgând de ea. Icnește și înjură, efortul lui scutura ușor întreg copacul în care frunzele prinse a mișca ușor.
-Ajută-mă! Nu vezi că nu pot!se plânge el.
Radu se agață și el de creangă trăgând din toată putere, dar, ca și cum și-ar bate joc de ei, creanga se încovoie până la pământ ca apoi, la cel mai mic semn de slăbiciune a celor doi, să revină înapoi ca un arc.
-Parcă-i de cauciuc, fir-ar a naibi să fie! se simte Radu frustrat. Tragem ca proștii degeaba. Așa nu facem nimic.
-N-ai un cuțit ceva, nu?
-N-am... De unde.
-S-o ia naiba. Hai să mai împingem. Tre’ să reușim cumva.
Lăsară creanga ce mișca ca și cum și-ar râde de ei și reveniră lângă barcă. Își uniră forțele și împinseră iar.
-1...2...3...șiii! Hăăăăiiii...!!!! Taree...Forțăăă..!!!!
-Hăiiiii!!!!
-Hai c-o i-a... Tare acum! Haiii!!
Încet, încet, barca se urni din locul în care parcă se lipise în timp, iar acum prinzând sub carenă iarba udă, prinse a luneca ușor.
Pupa atinse apa care se încreții ușor. Un zâmbet izvorăște pe fața lui Mihnea.
-Ține mă de ea să nu o scăpăm! zice el agâțând bine bordajul din prora cu ambele mâini. Asta ar mai lipsi, s-o scăpăm pe apă, râde el.
-Stai, s-o lăsăm așa un pic să vedem dacă i-a apă.
-Nu cred că-i spartă. Găseam de era.
-Să nu aibă ceva găuri mic din alea ce nu se simt... Ști tu. Ca și Titanicul...
-Titanicul, zâmbește iar Mihnea. Ce asemănare ai găsit și tu...hihihi...
Ușor, barca prinse a se roti de pupa. Plutea de câteva minute bune, dar nimic nu părea să fie în neregulă. Cu atenție, Mihnea se strecoară înăuntru, dar chiar în clipa asta Radu strigă.
-Stai mă! Cum ne urcăm fără să avem nicio vâslă?! Cum d*cu cârmim pe apă?!
-Ei băgami-aș.... Am uitat complet. Stai...revine el înapoi pe mal trăgând și mai mult barca pe mal. Hai să căutăm naibi ceva cu ce să vâslim.
-Ce altceva putem folosi decât o ceva creangă sau ceva.
-Aha, ceva din aia cum au gondolieri ăia în Veneția, o bâtă din aia lungă și rezistentă.
-Tot la creanga aia ajungem iar?!
-Ba bine că nu. Hai s-o dovedim! Ce drac’, e mai tare ca noi?!
De data asta se puseră și trăgeau, răsuceau, smuceau de ea și după minute bune, după ce firicele de sudoare prinse a le brăzda fruntea, creanga verde, crudă, cedă rupându-se cu un pocnet sec.
-Asta-i. Hai!
-Păi ne ajunge una? se miră Radu.
-Păi ce, gondolieri ăia au mai multe? Nu tot una au și ei? Stăm în spate și conducem așa.
-Mă, dacă apa e mai adâncă și nu atingi fundul cu creanga, am făcut fix un rahat.
Fața lui Mihnea se crispă nemulțumit de o așa ipostază. Măsoară creanga din ochi cântărind-o în palmă. Hai mă că asta are doi metri jumate’. Nu poate fi mai adâncă apa aici la mal. Oricum rămânem pe lângă mal, că nu este curent care să ne tragă spre mijloc.
-Păi, știu și eu? Avem de ales?
-Păi nu.
-Atunci hai. Cred că Ramo ne blastămă de mama focului deja, rânjește el.
Aruncară înăuntru ustensilele de pescuit, apoi urcară repede, unul după celălalt, ca nu cumva, din inerție, barca să pornească după ce urcă primul. Cu creanga pe post și de cârmă și de vâslă, prinseră a se mișca ușor pe lângă mal. Radu, spre siguranța sa, mai pipăi odată tot fundul bărcii ca nu cumva să pătrundă apă pe undeva, dar nu descoperi nimic, așa că se liniștii de-abinelea. Încet încet, barca se desprinse și luneca lin. Creanga reușea să țină loc de cârmă și frână, Mihnea folosind-o ca pe un pivot agățând-o de tufele și ierburile de pe mal.
Ramona se ridică amorțită când vede năluca care se apropie pe lângă mal. Nu-și poate abține un zâmbet sincer.
-Bine măi! Ați reușit până la urmă!le strigă ea.
-Ramo, vezi, nu avem vreo sfoară sau ceva pe-acolo, să ancorăm drăcia asta de mal?! îi strigă Mihnea.
Răscolind printre toate cele împrăștiate, Ramona reuși să de-a de un capăt de sfoară folosit ca cort, dar care nu era mai lung de doi metri.
-Doar asta este! ridică ea firul ca și cum ei l-ar fi văzut.
-Ce ai acolo?
-O sfoară de la cort.
-Cât îi de lungă?
-Vreo doi metrii!
-E cam scurt, zice Radu, dar îl putem lega de creangă și așa câștigăm doi metrii.
-Ramo, ai grijă, strigă iar Mihnea. Îți întind creanga asta, încearcă să legi firul de capăt, dar să-l strângi bine și să vezi, poate găsești să-l ageți de ceva ca să ne oprească și pe noi, altfel dăm tura lacului, izbucnește el în râs.
Luna plină arunca asupra lacului liniștit o lumină albastră vie și curată. Oglinda apei se vede limpede și lină, până departe. Nu adie nicio pala de vânt, apa părând o folie enormă de staniol.
Zâmbetul rămas întipărit pe fața Ramonei nu se stinse nici în clipa când, undeva în spatele bărcii, mai către mijlocul lacului, apa se umflă, se ridică ca un balon imens ce răsare din străfundurile întunecate. Totul pare ireal și ciudat. Ochii ei rămân pironiți spre ceea cea pare că iese și nu se mai termină, și totul într-o liniște deplină. Rămâne cu gura căscată incapabilă să scoată vre-un sunet. Ceea ce răsări din apă, rămase o clipă apoi se scufundă la fel de repede cum apăruse și tot fără un zgomot.
Nici Radu nici Mihnea nu văzură nimic, totul desfăsurându-se în spatele lor, doar că brațul lui Mihnea obosește tot ținând creanga întinsă spre Ramona care nu reacționează în nicun fel.
-Ce faci măi fato?! Hai prinde vârful că altfel ne duce apa!
Mecanic, ca din reflex, ea agață vârful crengii și înfășoară sfoara dintr-o mișcare reușind să oprească barca.
-Ați văzut acolo în spate? Ce-a fost aia?!zice ea repede arătând cu brațul spre apă.
Amândoi se întorc dar nu se vedea decât întinderea lacului.
-Ce să vedem? întreabă Radu mirat.
-Ce naiba a fost acolo?! reia ea serioasă.
-Îți bați joc de noi, ai...? Vrei să te răzbuni acum? îi zice Radu atintând spre ea, în glumă, pumnul încleștat.
Un val măricel, urmat de altul, și altul scutură și ridică barca apropiind-o ușurel de mal. Amândoi se prinseră de bordaj luați prin surprindere.
-Ce naiba a fost asta? se sperie Radu.
-Ce să fie?! Valuri!mormăie Mihnea.
-Valuri, repetă el mecanic continuând să privească la oglinda liniștită a apei. De unde valuri, că nu bate vântul?
Mihnea îl privește cu reproș.
-Tu chiar cazi la gluma ei? îi spune el încet ca nu cumva Ramona să-l audă. Nu vezi că încearcă să ne sperie. Și-a și găsit cu cine.
-Ați văzut mă?! Ați văzut ce a fost acolo? Ce a fost? Așa pește mare să fie aici?spune ea făcând câțiva pași înapoi.
-Ce vrei măi păcălici?! Crezi că ține să ne sperii acum? Haha...Nu ți-ai găsit bine mușterii!
Ramona se strâmbă din nas și nu-i vine să creadă că nu e luată în seamă.
-Ce zici măi Mihneo?! Crezi că am chef de glume? A ieșit ceva acolo în spate, din apă, ceva mare, așa ca un spate de pește dar mare cât barca asta. A ieșit și a intrat înapoi. N-ai văzut ce valuri a făcut?! Nu fi prost, doar nu crezi că am chef de bancuri acum!
-Ce a ieșit?! se impacientează Radu care nu era deloc un admirator al peștilor mari. Mereu avea o teamă ciudată de peștii mari. O frică aproape patologică.
-Nu vă mint mă! A ieșit ceva acolo, ceva mare de tot. A ieșit așa, ca o spinare de pește, da’ uriaș și a coborât înapoi.
Mihnea se lasă lângă Radu apropiindu-și gura de urechea acestuia.
-Asta-și bate joc de noi. Ascultă ce-ți spun. Nu îi place că am prins-o cu minciuna și acum plusează.
Radu nu zice nimic, doar că se mai uită odată peste umăr la intinderea de apă liniștită a lacului.
-Și zici că a fost ceva imens? reia Mihnea pe un ton ironic. Stai să vezi că acuși îl prindem dacă a fost un pește.
-Nu fi prost mă! Să ști că nu am chef de glume proaste. Mai bine veniți înapoi.
-Unde înapoi? Păi aici și suntem, nu. Dintr-un salt suntem pe mal, dar stai să prindem peștele ăsta imens pe care l-ai văzut.
-Ești un bou, Mihneo!
-Mulțumesc de compliment...hihihi... Să ști că orice vei zice, nu mă pot supăra, căci sunt în toane bune, așa că...
-Atunci...descurcați-vă! se dă ea bătută retrăgându-se înapoi aruncând câteva vreascuri pe focul ce pâlpâia vesel.
Radu nu-și mai lua ochii de la apă. Rămase așa privind cu un fel de teamă în suflet. Mihnea, liniștit își pregăti undița și-l lovi cu vârful bocancului pe Radu ce pare dus departe pe gânduri.
-Ce drac’ faci mă? La ce te uiți? Ce aștepți să vezi? Nu fi prost mă. Mai bine fă-ți undița și hai să dăm.
Radu își ridică ochii spre Mihnea, apoi se ridică fără să zică nimic. Zâmbește ca și cum s-ar fi împăcat cu el însuși și se pune de-și pregătește bățul. Minutele treceau usor și repede. Luna ajunse aproape deasupra lor și părea a fi un bec imens. Ramona se ridică, face câteva mișcări de învioarare și începu să ronțăie un biscuit, apoi își toarnă cafea, aroma împânzind aerul imediat.
-Mai avem cafea? se miră Mihnea în timp ce-i fremătau nările în vânt. Îmi pui și mie un pic. Tu vrei, Radule?
-Mda...
-Și cum să v-o trimit?e nedumerită Ramona.
-Bag-o într-o sticlă. Vezi că este acolo, lângă intrare, o sticlă de jumate’. Golește-o de mai e ceva în ea, apoi pune în ea și arunc-o aici.
-Cum s-o arunc mă?!
-Arunc-o măi în barcă. Hai c-o prindem noi, ce nu poți s-o arunci patru metri?!
-Da sigur, că numai asta fac mereu... Poate o arunc în apă?
-Aruncă numai c-o prindem noi!
Ramona umplu sticla pe jumătate, apoi ținti comic, fără experiență, își luă avânt și o azvârli. Noroc cu reflexul lui Radu ce-și feri capul la timp, doar că sticla trece dincolo de barcă și cade plescăind în apă.
-Mă omori fatoo!
-Aoleu, da știu că ști să arunci! o ceartă Mihnea. Era să spargi capul omului.
-Ți-am spus că nu știu să arunc!
-Tăceți mă, intervine Radu. Uite că a rămas la suprafață, hai că putem s-o luăm. Dă-mi un băț...îi cere lui Mihnea.
Sticla plutea parcă în ciudă la câțiva centimetri mai departe de cât puteau întinde bățul de pescuit.
-Las-o baltă și așa nu ajungi la ea, îl sfătuiește Mihnea. Dă-o-ncolo. Las’ că bem la mal.
-Ah, de era un pic mai încoace o scoateam. Măcar de-ar bate vântul puțin...
Mihnea se întoarce spre mal unde Ramona răde pe înfundate de stăruințele lor deșarte.
-Așa, râzi. Ce-ți pasă, tu ți-ai pus burta la cale, o cicălește el în glumă.
Ea îi zâmbește dând din umeri ca un copil care face o șotie. Radu nu-i bagă în seamă și mai încearcă odată să recupereze sticla cu prețiosul lichid. Întinde brațul cu bățul de pescuit atât cât poate de tare, dar nici de data asta nu ajunge la sticla care se încăpățânase să plutească câțiva centimetri mai spre larg. Icneste înfundat, se mișcă încercând să rămână totuși în echilibru în barcă iar sforțările lui par a fi încununate de succes. Reușește să atingă sticla cu inelul de metal din vârful undiței, dar... apa se învolburează, o clipă pare că începe să fiarbă, un vârtej surd, puternic prinde sticla într-un joc al ielelor. Apa pare că se ridică, sticla se îndreaptă, ca apoi, într-o fracțiune de secundă, o gură hulpavă, imensă, ce-și arătase colții albi strălucind în reflexia lunii să o înghiță și să dispară în adânc lăsând în urmă un vârtej și valuri.
Radu, cu ochii ieșiți din orbite de spaimă, se trage înapoi lăsând să-i scape bățul din mână, de parcă l-ar fi ars.
-Ce faci?! îl repede Mihnea rămas perplex, când vede bâțul care se scufundă sub ochii lui. De ce i-ai dat drumul ?! L-ai scăpat?!
Radu, incapabil să reacționeze, stă ca un tetraplegic ghemuit pe fundul bărcii. Mihnea se apleacă asupra lui, îi pune mâna pe umăr scuturându-l.
-Ce faci mă, de ce ai aruncat bățu-n baltă? L-ai scăpat? Ce naiba stai așa? îl privește nedumerit.
-Ai văzut? bâlbâie el încet.
-Ce să văd? Că ai scăpat bâțu’ în baltă? Da am văzut. Puteai să ai grijă... acum dă-l naibii și așa nu era nu știu ce de el.
Radu se încruntă și își întoarce figura întrebător spre Mihnea, dar nu zice nimic. Secunde bune se uită unul la celălalt încapabil să înțeleagă ceva. Glasul Ramonei sparge tăcerea.
-Ce faceți acolo?! Ce s-a întâmplat?
Mihnea se ridică .
-Blegu ăsta scăpat o undiță în apă. S-a dus și cafeaua și bâta. Off, că nu știu ce să mă fac cu voi.
-Sigur, cum să nu, dă ea a lehamite din mână întorcându-i spatele.
Cu un gest nesigur, Radu se ridică încercând să-ți țină echilibrul în barca nesigură ridicată de câteva valuri mici și își mai freacă obrajii cu palmele. Mihnea continuă să-l privească cu neînțeles.
-Ce bai ai? Ce s-a întâmplat cu tine? Ce naiba-i cu tine?
Radu prinse a tremura ca și cum întreaga răcoare a nopții se abătuse doar asupra lui.
-E ceva acolo în apă. Nu știu ce e dar nu e ceva normal...
-Poftim?!
-Du-mă la mal. Serios, nu mai stau aici.
-Te-ai îmbătat cu aerul ăsta? Nici n-am început să pescuim și deja... Parcă ești vorbit cu asta să mă băgați în sperieți. Sper că nu v-a trecut așa ceva prin cap?! Am venit să ne distrăm, nu să facem glume proaste.
-Du-mă la mal. Și nu fac niciun fel de glumă proastă cu tine. E ceva în apă. A fost aici lângă barcă și e ceva mare.
-Pește?
-Nu știu. d*cu’ îl știe. Tu nu l-ai vâzut ?
-Îți bați joc de mine, devine Mihnea serios.
Radu se ridică deodată de parcă ar fi stat pe arcuri și se răstește la el.
-Trage la mal, nu auzi! N-ai decât să rămâi aici, eu nu mai stau.
Vocea lui ridicată, amplificată de liniștea nopții atrage atenția Ramonei ce ridică capul speriată și nedumerită.
-Ce faceți acolo?! vrea ea să știe venind până lângă mal.
Mihnea, rănit în orgoliu lui de aventurier de acest comportament, mai ales că-și vede compromisă orice continuare a aventurii, prinde de creangă și trage barca lângă mal. Dintr-un pas, Radu sare pe pământ răsucindu-se pe călcâie.
-Hai și tu. Pescuim de aici.
-Nu merci, răspunde Mihnea sec, vizibil iritat, și imediat își face vânt împingând barca din nou pe apă.
Ramona îl prinde pe Radu de braț.
-Ce s-a întâmplat? De ce vă certați? Ce-i cu voi?!
Radu se întoarce și pornește spre cort fără să-i răspundă, dar ea se ține după el ca un scai. Trece în fața lui încercând să-i bareze drumul, dar el o dă usor la o parte și nu se oprește decât după ce intră și se asează în cort. Focul lumina împrejur, umblele jucând printre ierburile sălbatice.
-De ce nu vorbești? Ce s-a întâmplat, v-ați certat de la ceva?se așează turcește încrucișându-și picioarele sub ea.
-Nu, nu ne-am certat, lasă el capul în jos ca un copil rușinat. Am...am văzut ceva în apă.
-Ce anume?devine ea curioasă.
-Nu știu. Ai aruncat cafeaua și am încercat să o scot...
-Pentru asta v-ați certat, îl întrerupe ea.
-Nuu.., o privește el liniștitor în privința asta. Cafeaua căzut în apă, dincolo de barcă și am vrut s-o scot, dar ceva a ieșit din apă și pur și simplu a înghițit sticla. Dar nu era ceva normal, nu era ceva normal, gura aia imensă..., nu termină bine de zis că un fuior de frig îl scutură făcându-l să tremure din tot corpul.
Ramona îngenunchează în fața lui prinzându-i palmele în mâinile ei.
-Ai văzut ceea ce am văzut și eu? Așa-i că este ceva acolo? Am știu eu că n-am vedenii. Știu ce-am văzut că nu-s nebună! Ce naiba poate fi? se încruntă ea depășită de situație. Oricum, eu zic că e mai bine să-l scoatem pe Mihnea din apă.
-Nu o să vrea. E prea orgolios, parcă nu-l cunoști.
Ramona se ridică ferm, iese ca o furtună din cort și se repede cu pași mari spre mal.
-Mihnea, vino-ncoa’! Trebuie să mă asculți. Nu-i nimic de glumă. Hai aici și pescuiești de pe mal. Și eu și Radu am văzut ceva în apă.
-Nu fiți copii! vine răspunsul.
-Nu fi tu copil! Ți-am spus doar că nu e vorba de nicio glumă. Pur și șimplu e ceva acolo. Ști foarte bine că poți pescui și de aici la fel ca de acolo. Sincer, mă simt mai bine dacă vii aici.
-Mulțumesc că ai grijă de mine, dar... Fiți serioși. Ce să fie. Eu nu am văzut nimic, nu se aude nimic... Poate ați văzut un pește, doar sunt aici pești mari, asta nu e un secret pentru nimeni, dar ca să-ți fac pe plac, uite, mai dau odată și dacă nu trage nimic, ies, bine?!
-Păi ieși odată, pescuiești de aici. Nu asta îți spun ?!
-Cinci minute doar. De aici pot lansa mai departe.
-Hai măi Mihnea, nu vrea ea să se dea bătută. Ce naiba, doar suntem prieteni și nu mai suntem copii.
-Off, că ești mai rea decât o soacră!
-Hai măi Mihnea, serios acum, se tânguie ea punându-și farmecul la bătaie. Te rog să vii aici să stai și tu cu noi. În loc să ne distrăm toți, să râdem, ne tot ciondănim aici! bate ea din picior cu ciudă. Vino aici să nu pierdem chiar toată noaptea aiurea.
-Vin măi, ți-am spus că vin. Da lasă-mă să scot astea din apă și vin. Oricum nu trage nimic.
-Hai aici, măi răule, face ea zâmbind usurat. Mai bine ați mai aduce niște vreascuri, dacă tot căutați să vă plimbați, că acuși se stinge focul și...
-Și ce?
-Și cum ne mai încălzim, zice ea simțind cum o roșeață îi umple obrajii.
Mihnea se răsucește brusc spre ea zâmbind strengărește cu gura până la urechi.
-Miam miam... Ce tot spui tu acolo, măi Ramo. Atunci las’ să se stingă că am niște metode de încălzit.
-Daaa, cum să nuu... voi doi și eu....
-Eee...
-Hahahaha, banditu-le. Ai gânduri perverse.
-Hahaha, că parcă tu nu... hahahaha...
-Nebunule. Hai odată pe mal, că ești om, nu pește și locul tău e pe uscat nu pe apă.
-Hai că vin acum. Promit, hihihi...
Tot zâmbind, Ramona se întoarce în cort făcându-și loc cu genunchiul pe lângă un Radu ce rămase în prag cu gura căscată la discuția lor. Dar chiar și pe fața lui licărea urma unui zâmbet.
Vântul prinse a se înteți umflând pânza cortului asemeni unei vele. Se pornise un vânt destul de rece ce suiera culcând limbile focului până la pământ, amenințând să-l stingă. Dinspre apă, izul acela urât de iarbă putredă umplu cortul făcând-o pe Ramona să strâmbe din nas. Radu se descalță băgându-se înăuntru la adăpost de rafalele reci.
-Vine? întreabă el referitor la Mihnea.
-Da. Imediat.
-Să salvăm ce mai putem din excursia asta, care nu a început prea bine, râde el mai mult să facă haz de necaz. Dar să ști că tot sunt curios ce fel de pește e în apa asta. Cât de mare poate să fie? Trebuie să găsim mâine pe cineva de prin satele astea din jur să ne lămurească ce și cum cu monștrii ăștia.
-Poate nu-i decât un pește mare și atât, se scuză ea aranjând într-un colț un rucsac ce nu vroia să stea cum îl puse și tot se încăpățânea să cadă. E noapte și ști că în condițiile aste toate chestiile tind să aibă forme mai ciudate decât sunt în realitate. Ști și tu cum e chestia asta.
-Daa, obiectele din oglindă apropiate decât în realiate, face el remarca la scrisul ce apare uneori pe câte o oglindă retrovizoare de automobil.
-Da, cam așa ceva.
-Acum sincer, se ridică Radu încercând să fie mai convingător în explicația ce vrea să o dea. Nu te mint, dar uite, cam atât avea gura, arată el deschizând mâinile într-o încercare de a arăta cât de mult.
-Las-o baltă, măi Radule. Poate atât era întreg peștele. De unde ști tu exact cât a fost. Îți dai și tu cu presupusul acum.
-Hai măi Ramo, doar știu ce am văzut, ce naiba. Îți spun eu că era atât de mare și nici nu cred că deschise gura complet.
Ramona râde încetișor.
-Ști cum ești tu? Ca și în bancul ăla în care doi pescari discută și unul arată cu mâna, tot așa ca tine, o măsură de vreo juma’ de metru și îi spune celuilalt : „-Uite mă, atât de mare era.
-Ce, peștele? întreabă celălalt.
-Nu mă, distanța dintre ochii peștelui!”.
-Hahahaha.., doamnee măi Ramo, nu știam că ști bancuri cu pescari, hahahaha...
-De ce nu le-aș ști, doar tot bancuri sunt nu?
-Așa-i, ai dreptate... Da’ unde îi ăsta. Nu vine odată? Ai zis că vine? își amintește el de Mihnea.
-A zis că-și adună undițele și vine. Apăi nu ști tu, precis nu se grăbește. Toți pescarii sunteți la fel. Cu prietenele nu aveți pic de răbdare, dar la pescuit înpietriți cu bățul în mână ore-n șir.
-Stai că merg să-i dau o mână de ajutor, se ridică el sărind sprinten în picioare. Dacă nu stăm pe capul lui, ăsta nu vine de acolo, mai zice în timp cei trage ghetele fără să se mai ostenească să lege șireturile, apoi iese de la adăpostul cortului în răcoarea vântului nopții. Cu pași mici și atenți, încâlcindui-se mereu sireturile lungi prin hățișul sălbatic al malului, se apropie de mal și-și ridică ochii spre barcă.
O clipă stă așa, apoi își rotește buimac ochii în stânga și-n dreapta. Așa ceva nu se poate, gândește el. Unde naiba îi ăsta?gândește aproape cu voce tare.
-Ramonaa! Fi atentă că ăsta ne-a tras clapa și s-a dus de aici!
-Cee... ?! face ea, scoțându-și numai capul afară din cort.
-Ăsta, a dispărut. Nu-i nicăieri. Barca nu-i aici și nici în larg nu se vede. Să vezi că ăsta s-a dus în alt loc să pescuiască.
-Ești sigur? iese și ea neîncrezătoare în spusele lui, dar după ce aruncă o privire își dă seamam că are dreptate. Mihnea și barca nu erau nicăieri.
-Te pomeni că s-a dus să ducă barca înapoi de unde a luat-o, încearcă ea o explicație.
-Doar nu-i prost? Pentru ce s-o ducă acolo? O putea foarte bine lăsa aici, iar de vroia neapărat, uite, o duceam mâine, pe lumină.
-Păi atunci unde e? mai întreabă ea odată scrutând din nou întinderea lină a lacului.
-Habar n-am!
Luna încă strălucea puternic, dar o masă neagră mai închisă de nori își făcuseră apariția dinspre sud și se apropiau amenințător. Deși încă erau departe, imaginea lor devenea apăsătoare. Asemenea nori nu aduceau decât ploaie și furtună. Vietățile naturii se pare că înțelegeau mai bine starea vremii și deveniseră extrem de agitate.
Agitat devine și Radu care scapă o înjurătură printre dinți.
-Ce spui?nu se prinde ea.
-Mă gândesc să merg să văd acolo de unde am luat barca? mormăie el schimbând vorba. Ce zici?
-Știu și eu... Sincer nu aș vrea să pleci și tu. Dacă s-a dus acolo vine el înapoi, dar măcar putea să ne spună, se supără ea. E un măgar că se comportă așa.
-Nu ți-a spus nimic dacă duce barca sau nu? se întoarce el spre ea.
-Nu mă... A zis doar că vine imediat.
-Imediat...
Fără tragere de inimă se întorc în cort încercând din când în când să străpungă întunericul cu privirea în speranța că-l descoperă. După un timp, oboseala începuse să le joace feste făcându-i să pară că-l zăresc pe rebel, ca apoi imediat să își dea seama de greșeală. Așa trecu o oră. Norii aproape că acoperiseră luna. Cum era de așteptat, vântul se înteți transformând suprafața lacului într-o masă asemănătoare unei hârti creponate. Focul pâlpâia viu, dar părea că nu va rezista sub rafalele vântului, fără a mai pune la socoteală și ploaia ce se simtea în aerul umed.
Fără să-și mai poată stăpâni răbdarea, Ramona se ridică, iese din cort și se apropie de apă. Vântul îi juca jerseul ce și.l aruncase peste umeri făcându-l să fluture asemeni unui drapel. Se apropie încet atentă la valurile ce se spărgeau des inundând și stropind un metru iarba până la un metru de mal.
Privi spre cer. Din lună abia se mai vedea jumătate. Era clar că fără lumina lunii, șansele să-l mai zărească scădeau dramatic și mai rău, se poate ca Mihnea să se rătăcească.
-Raduu...!strigă ea privind peste umăr, încearcă să întreții focul ăla. Dacă se întunecă de tot, măcar să se poată ghida după foc, să nu se rătăcească prostu’ ăsta, la naiba!
Aude că Radu îi răspunde ceva, dar suierul vântului o împiedică înțeleagă ce anume. Se mulțumește și așa, întorcându-și ochii într-o nouă încercare de a străpunge bezna tot mai compactă.
Statura uriasă, impunătoare, răsării din neant asemeni unui munte din apă. Ramona cască ochii într-o încercare de a înțelege ceva, înghițându-și reflexul unui țipăt. Cocoasa neagră, lucioasă, o depășește în înălțime acoperind și ultimele reflexe ale lunii din apă. Totul pare ireal. Totul se deșfăsoară ca-ntrun fim mut. Chiar și valurile care i se sparg la picioare nu o pot scoate din paralizia fricii. Valurile cresc. Simte cum apa îi siroiește pe picioare. Ochii văd, mintea lucrează cu energia unui atac de panică paralizant. Cască gura să zică ceva, dar din gât nu iese niciun sunet, nicio șoaptă. Corpul mare, lunecos, acoperit cu ceva nedefinit e aici, în fața ei. Mirosul infect de iarbă putrezită îi străpunge nările până în creier. Corpul începe să-i tremure spasmotic. Își mușcă învoluntar limba într-un acces împosibil de controlat, în clipa când ochii mari, sticloși prinse a-i străluci în față, aproape, aproape de tot. Mai apucă să simtă, să înțeleagă mirosul, greu, grețos, spurcat, de hoit de putreziciune, apoi valurile păreau a o cuprinde, până la brâu, până la piept, încolăcindu-i-se în jurul trupului ei răpit, strâns, tras inevitabil spre adânc.
Un fulger traversă pe sub nori întreaga întindere de apă. O secundă de liniște. Bruuummmm...!! Un bubuit de tunet acoperă suierul vântului arțăgos repercutându-se cu un ecou sinistru dinspre păduricea înconjurătoare.

Radu tresare speriat. Nu se aștepta la așa ceva și inima îi rămase o clipă-n loc. Își revine zâmbindu-și sie-și de teama ce-o simți. Privește spre cer, dar nu vede decât un întuneric ca de smoală. Copacii nu se mai văd demult, aproape că nici apa lacului nu se mai distinge, auzindu-i-se doar plescăitul valurilor pe mal.
Aruncă încă o mâna de vreascuri peste focul ce pare că dansează sub vânt ca posedat de diavol.
-Ramooo...! Unde ești fato că nu te mai văd. Ai văzut ce repede a căzut furtuna asta?! Hai înapoi înainte să te ude toată. Las’ că vine el nebunu’ dacă tot s-a pornit furtuna asta! încearcă el să străpungă cu vocea vuietul naturii dezlănțuite.
Nici aude, nici răspunsul ei, și nici nu o vede. Se ridică și merge spre mal unde înțelege că pornise ea mai-nainte. Se oprește brusc când dă de apă mult mai aproape decât se aștepta. De Ramona nici urmă. Se uită în stânga. Nimic. În dreapta. Nimic!
-Ei drăcie! strigă el, zâmbind în colțul gurii. Mă, voi sunteți vorbiți să mă păcăliți pe mine?!
Nu primește niciun răspuns. Încet, încet, teama și stupoarea pune stăpânire pe el. O strigă, la început încet, apoi din ce în ce mai tare. O strigă disperat fugind orbește prin-prejur, fără țintă. Strigă după ea încercând să acopere urletul vântului. Fiecărui strigăt de-al lui îi răspunde o rafală de fulgere ce scifuiesc nervoase cerul asemeni unui gigantic arc electric, coborând apoi pe pământ vocea lor titanică prin bubuit de tunet. Ploia se pornește năpraznică, implacabilă, siroaie. Părul ud i se lipește de frunte, apa șiroindu-i pe față asemeni unor lacrimi scăpate de sub control. Fuge bezmetic bătând aerul cu brațele. Nu vede nimic. Debusolat, se învârte pe loc. Focul se stinge sub puterea ploii cufundând locul într-un hău negru. Amețit, alunecă. Încearcă să se redreseze, mai face câțiva pași, dar iarba udă îi fuge de sub picioare. Nu mai simte decât o izbitură puternică la cap, apoi leșină.

După un timp nedefinit se trezește. Cu greu, privește printre gene. Ochii îl dor, îl înțeapă. Încet, simțurile îi revin. Simte o durere cumplită la cap și o stare de discomfort de la hainele care îi sunt toate ude. În păr, în ureche, în mâini, șimte consistența densă a noroiul și atingerea firelor de iarbă. Încearcă să se ridice, dar un junghi îi străbate o parte a capului făcându-l să cadă înapoi gemând. Cu greu își duce mâna la cap unde pipăie un cucui cât toate zilele deasupra tâmplei. Își mișcă picioarele târșindu-le prin iarba murdară. Face un efort și se ridică pe genunchi. Câteva secunde îl stăpânește o amețeală ce se stinge treptat. E lumină. Încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat, cât a zăcut inert. Recunoaște locul și vede lucrurile lor. Asta e bine. Înseamnă că nu a suferit nicio complicație la cap, nefiind amnezic. Își aduce aminte de Ramona, de Mihnea. Așa, cum stă, pe genunchi, se rotește spre lac. Apa liniștită și lină pare mai blândă ca oricând. Nici urmă de ei, nici urmă de barcă. Cu greu, se ridică, pe picioarele-i tremurânde. Acum vede pentru prima oară piatra mare, colțuroasă, vinovata de suferința lui. Cortul este în picioare, dar înăuntru nu este nimeni. Toate lucrurile lor zac împrăștiate pe jos, ude și murdare.
Brusc, i se pare că aude un clinchet de clopoțel. Își duce speriat mâna la cap. Se roagă-n gând ca asta să nu fie o halucinație post traumatică, dar clopoțelul se aude tot mai puternic și pare să vină dintr-o anumită parte. Se întoarce.
O procesiune ciudată îndreaptă spre el. În frunte e un cal, ciudat împodobit, cu clopoței prinși la grumaz și acoperit cu un fel de pătură roșie ce pare brodată cu ceva modele geometrice viu colorate. De-o parte a animalului, un ins ce pare trecut de-a doua tinerețe pășește parcă în cadență ținându-și o mână ascunsă sub coama stufoasă a bividiului. În spatele lui, o seamă de oameni, îmbrăcați în negru, femei, bărbați și copii, îl urmau pășind încet. Radu încearcă să înțeleagă rostul acestei procesiuni ciudate.
Coloana se apropie urmând un drum știut numai de ei. Făcând un efort, Radu le iese în întâmpinare.
Bătrânul ce mâna calul, își ridică ochii spre el dar nu oprește. Îl privește lung, fără să schițeze nici o emoție. Nu pare deloc interesat de prezența lui aici și nici de starea mizerabilă în care se află. Își continuă drumul mai departe pe lângă calul ce merge domol mișcându-și coada în stânga și-n dreapta. Pe rând, cei din spate își ridicau privirea spre el fixându-l cu niște fețe ca de piatră. Să fi tot fost la vreo treizeci de oameni cu totul. Întreaga coloană trecu mai departe îndreptându-se spre liziera pădurii de unde cu o zi înainte el cu Mihnea luaseră barca.
Fără să mai stea pe gânduri, Radu se i-a după ei. Are neapărat nevoie de ajutor. Nu știe unde îi sunt prietenii, nu știe ce s-a întâmplat și are nevoie de ajutor.
Ca la un semn, coloana se oprește. Bătrânul din frunte, lasă calul pe mâna unui alt ins și se întoarce oarecum surprins spre cel care îi urmărea. Se opresc unul în fața celuilalt.
-Bună dimineața, zice Radu înclinând abia perceptibil din cap.
Celălalt, nu zice nimc, doar dă mărunt din cap în semn de salut.
-Am nevoie de ajutor, începe Radu cu voce moale. Am venit ieri aici cu doi prieteni, adică cu un încă un băiat și o fată și ... nu știu, s-au pierdut cu puțin înainte de a începe furtuna. Nu dau nicium de ei și în plus m-am și accidentat. Am căzut și m-am lovit la cap... Puteți să-mi spuneți cum pot da cineva, de un agent de poliție, de un șef de post, cineva care să mă ajute să-i găsesc. Cine știe pe unde s-au rătăcit.
Bătrânul, îl fixa cu aceiași ochi mari și albaștrii fără să schițeze nici cea mai mică tresărire la spusele lui. După câteva clipe, strânge din buze, se apropie și îi cuprinde mana într-a lui.
-Băiete, spune el cu o voce incredibil de catifelată. Privește spre cer. De acum încolo, să privești întra-colo de fiecare dată când imaginea și amintirea prietenilor tăi te va copleșii. Viața nu înseamnă nimic. Doar sufletul înseamnă nemurire, iar sufletele lor sunt acum în partea bună a vieții veșnice. Trebuie să înțelegi asta.
Radu își smulge usor mâna și face un pas lateral străfulgerat de un fior rece și greu ce-i străbătu sira spinării.
-Domnule, ce vorbe sunt astea?
Bătrânul mai strânge din buze îngăduitor și blând, apoi îi întoarce spatele și pornește înapoi spre procesiunea lui ciudată și mistică.
Fără să mai stea pe gânduri, Radu, cuprins de o furie ce-i varsă în corp un val de adrenalină, pornește spre sat pe drumul pe care veniseră cu o zi înainte. Trece fără sovăială pe lângă cort bodogănind tot felul de blesteme cu adresă generală. Se strecoară prin pădurice, taie direct câmpul ieșind exact a drumul pe care veniseră. Abia acum zărește o bucată destul de mare de carton prinsă pe un par înfipt în pământ. Nu-și amintește să o fi văzut ieri când a trecut pe aici. Îi dă ocol să citească ce fel de avertizare îi scăpase.
Ochii i se împăiănjeniseră și picioarele i se îmnuiară. Întreg corpul i se făcu moale, iar mintea refuza cu încăpățânare să mai înțeleagă ceva. Se lasă jos în iarbă sprijinându-și capul în brațe. Apoi leșină.
Așa îl găsi cineva care îl transportă cu o căruță la postul sanitar. Ochii lui contiuau să vadă, dar fără să vadă nimic, iar mintea continua să judece, dar fără să judece nimic. Tot ce-și amintește, tot ce vede în fața lui nu sunt decât ultimele două rânduri de pe acea pancardă murdară și putrezită:
„Mihnea.S , 23 de ani – înecat , trup negăsit.
Ramona.T , 20 de ani – înecată, trup negăsit”.



User's Signature

Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv (Arthur von Shendel)
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

danco
post Jan 14 2010, 10:20 AM
Post #2


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 4,322
Joined: 2-March 08
From: arad
Member No.: 115



Apartamentul

-Vino! Vino...! Și ține ochii închiși. Să nu trișezi!
-Nuu...
-Hai că e aici, imediat.
Carmen zâmbește și-și simte obrajii îmbujorați. Și-a încleștat mâinile de brațul lui Ștefan și se lasă condusă ca un orb. Urcă scările încet în urma lui pășind cu grijă pe fiecare treaptă. Emoțiile o fac să-și simtă stomacul de parcă și l-ar avea în gât de aceea înspiră aer cu nesaț respirând adânc și rar. Treptele urcau într-o spirală, cu toate acestea, după primul etaj simte o stare de amețeală. Se oprește brusc lovind-se de el. Își ridică capul și încearcă să zărească ceva pe sub legătura de la ochi, dar locul e prea întunecos ca să vadă ceva. În orice caz, mirosea puternic a mucegai.
-Am ajuns, zice Ștefan.
Chiar dacă nu îl vede, Carmen simte că fața lui zâmbește.
-Pot să-mi scot asta?întreabă ea ducându-și mâna spre nodul ce-i ține șalul legat peste ochi.
-Daa...
Cu mișcări stângace își desface legătura prinzându capătul șalului între degete
-Wow...!face ea surprinsă.
-Îți place? Asta am găsit. Știu că nu-i nu știu ce, dar eu zic că e bună pentru noi.
-Oh dragule... Dar ce-i aici? Pare...pare un loc părăsit, își rotește ea privirea de jur împrejur.
-Acum..., ai văzut și tu că n-am mai găsit nicio cameră la hotel. Întradevăr, acolo aveam alte condiții, dar asta e mult mai romantică și cred că e perfectă pentru noi.
-Nu zic că e rău, dar, parcă suntem într-un vechi castel.
-Păi da. Exact așa mi-a spus și tipul ce mi-a recomandat apartamentul. Mi-a zis că locul e special tocmai prin imaginea asta.
-Nu mi-ai povestit, se întoarce ea spre el. Cum ai făcut rost de locul ăsta?
-Eram în hotel încercând să găsesc o cameră, dar nu mai era nimic liber și atunci, un tip ce era acolo pe hol, mă întreabă dacă nu vreau ieftin un apartament. I-am spus de la început că n-am bani, așa, de stat la particular, că suntem proaspăt căsătoriți, bla, bla, bla... Și tipul îmi zice că mai bine vorbesc după ce văd apartamentul, că putem veni la orice oră noaptea, că nu ne deranjează nimeni, chestii din astea. Sincer, am rămas pe gânduri. Nu prea l-am crezut la început, dar părea un tip sincer, serios, nu arăta dubios, era curat îmbrăcat, simplu... Mi s-a părut că merită să încerc, că e un tip ok. Am venit cu el aici și am văzut apartamentul. Problema cea mare e că n-are apă caldă, iar toaleta din casă e inutilizabilă, dar este una de serviciu, un etaj mai jos, în capătul holului.
-Curent are?
-Ăăăă...da, dar nu peste tot! Adică în ultima cameră nu este, ceva probleme cu cablurile...
-Și zici că dacă vreau să merg noaptea la toaletă, trebuie să cobor jos?strâmbă ea din nas privind fără mare drag de-a lungul culoarului întunecos.
-Mămică, ști foarte bine că nu te las să vii singură, zâmbește el galeș. Nu las eu dă-i fie urât iubirii mele, o îmbrățișează încolăcindu-și brațele în jurul ei precum niște tentacule.
-Și nu avem vecini? Adică nu mai stă nimeni aici în ditamai casa asta? Apropo, cât ne costă? Nu mi-ai spus?!
-Nimic. Ab-so-lut nimic. Când i-am spus tipului că nu avem decât un weekend la dispoziție, că am venit să facem doar câteva plimbări, că suntem aici să ne relaxăm, a spus că ăsta va fi cadoul lui de nuntă pentru noi.
-Poftiiim...?! Chiar așa a spus?! țopăie ea pe loc exuberantă. Deci facem și ceva economie de bani?! Super, suuper!
-Pe cuvântul meu, nici eu nu credeam că o să iasă asa bine. Știi, la început m-am temut că n-are să-ți placă, dar cred că ești mulțumită ok, nu?
Carmen râse ușor.
-Sunt foarte mulțumită, dragul meu, îl cuprinde ea acum în brațe lipindu-și obrazul de pieptul lui. Își ridică ochii spre el dând la o parte o suviță de păr ce-i juca pe tâmplă. Chiar și așa, fruntea ei abia ajungea a bărbia lui.
-Dar de unde are apartamentul ăsta? O fi stat el aici? Nu ți-a spus?
-Ba da. Cică toată casa a fost a familiei lui ,din partea mamei. Până nu demult aici a stat o bunică de-a lui care a murit.
-Aici a murit? face ea un pas înapoi scuturându-se sub un fior .
-Nuu măi ... Fi serioasă. La spital o fi murit. Casa i-a rămas lui și nu știe prea bine ce să facă cu ea. De vândut, repede nu poate, așa că i-a venit ideea de a o închiria, mai ales că în sezon nu se prea găsesc locuri la hotel.
-Deci am avut un pic de noroc. Ai fost în locul potrivit la momentul potrivit, nu?! Oare mai aduce ceva turiști, sau rămânem numai noi?
-De ce? Ți-e teamă că vom fi numai noi?
-Teamă, nu, de ce?! Întrebam doar.
-Chiar nu știu. Poate că mai aduce, dar tot atât de bine putem fi numai noi. Oricum, asta e... Hai, întrăm, să vezi cum e înăuntru?
-Tu ai văzut?
-Am aruncat o privire așa, din prag când am venit cu el aici.
-Hai să vedem atunci.

Ștefan învârti ușor cheia în broasca ruginită și ușa de lemn se deschise cu un pocnet sec, scârțâind ușor. Pășiră încet într-un mic hol ce dădea într-o cameră întunecoasă din pricina perdelelor trase ce acopereau geamurile. Și aerul era greu, stătut, dovadă că nimeni nu aerisise de mult timp.
-Las’ ușa deschisă, zice Carmen mai mult pentru ea.
Ștefan nu-i răspunde. În primul rând se duce lângă geam și încearcă să tragă de perdele, dar face un pas în lateral strâmbând din nas când un nor de praf se ridică ca un val de fum. Carmen descoperă întrerupătorul și aprinde lumina. Camera era mare și înaltă, cu două geamuri mari pe peretele ce dă spre curte, în mijlocul camerei e o masă mare din lemn masiv, înconjurată de patru scaune cu spătar înalt, o canapea zăcea lipită de perete din stânga, acoperită cu o folie de plastic împotriva prafului, iar pe celălalt perete, sub un tablou ce înfățisa portretul unei tinere pe jumătate dezbrăcate ce stătea întinsă pe un pat, se găsea un dulap scund cu două uși. În celălalt colț al camerei era o altă ușă. Ștefan o deschide și se trezește într-o altă cameră mai mică. Și aici e întuneric și miroase la fel a mucegai și a stătut, doar că aici pare a fi bucătăria.
În ochii lui Carmen licări un zâmbet când descoperi aici o sobă deasupra căreia trona un ceaun vechi. Întodeauna îi plăcuseră genul acesta de antichități, cum le numea ea. Ștefan deschide geamul. Curentul stârnit ridică o clipă perdelele. Aici aveau o chiuvetă cu un singur robinet, o masă mai mică cu două scaune fără spătar, un dulap înalt și îngust, iar lângă dulap o ușă la fel de îngustă care dă în cămară pe ai cărei pereți de cărămidă zăceau prinse mai multe oale de diferite mărimi, capacele lor metalice și câteva tigăi. Carmen aprinde becul ce atârna din tavan. Remarcă că dacă nu ar fi fost chestiile astea pe pereți, camera ar semăna leit cu o celulă medievală. Strâmbă din nas și închide ușa la loc. Descoperi apoi, că pe jos, în anumite locuri, în special lângă ușa dintre camere, parchetul scârțâia. Se oprește-n loc și se mișcă de pe un picior pe altul amplificând enervantul sunet.
-Ce faci?o întreabă el privind-o peste umăr.
Ea zâmbește, dar nu răspunde. Apucă ceaunul greu și-l ridică cu greutate. Se uită-n el și i se pare curat.
-Ar trebui să mergem să facem niște cumpărături și dacă am avea niște vreascuri, am putea aprinde focul în sobă, că uite, ceaun avem. Putem face mâncare aici, nu?
-Da, cred că da... Dar hai mai întâi să terminăm inspecția.
Din bucătărie dădură peste un alt hol, mai lung, iar în capăt se zărea umbra unei uși. Oricât pipăiseră pereții din acest hol, nu descoperiră niciun întrerupător.
-Ști ce cred că e acolo? zice Ștefan într-un sfârșit. Camera aia fără curent. Mi-a spus că acolo nu avem oricum ce căuta, aia nu intră în închiriere.
-Deci acolo nu avem voie să mergem și n-o să știm ce e acolo? se miră Carmen oarecum dezamăgită dar și curioasă.
-Cred că nu. Dealtfel nici nu avem ce să căutăm acolo.
-Ciudat, completează ea.
-Dacă vrei să mergem să facem cumpărături, hai acum. Numai bine până ne întoarcem se aerisește și despachetăm după, se uită el la bagajele pe care le lăsaseră lângă intrare.
-Lăsăm geamurile deschise?se miră ea.
-Păi...să se aerisească.
-Și dacă intră cineva?
-Eeee... Cine să intre așa, ziua în amiaza mare, mai ales într-o casă din asta. Eu zic că nu-i nicio problemă.
-Ok! Dacă spui tu!

Vremea era nespus de călduroasă pentru acest sfârșit de septembrie. Cerul se menținuse mai mult senin deși uneori norii cenușii, grei, par că se vor abate cu urgie asupra pământului, acompaniați de un vânt sălbatec ce ridică praful, frunzele și ierburile uscate aidoma unei mici tornade.
Trecuse de ora șapte seara când se întoarseră cu cele cumpărate. Carmen smulge folia de pe pat și se trântește fără fasoane rămânând așa fără să miște. Se vedea cum respiră doar după spatele care i se ridica și cobora ritmic.
-Vezi, acum știu ce ne lipsește cu adevărat, zice ea cu vocea estompată de pătura groasă în care își vârâse nasul.
-Ce?
-O baie. Un duș.
-Mda... Acum, trei zile n-om muri. Ne spălăm și noi cum putem.
-Mă i-a cu frig, se plânge ea ridicându-se greu.
-Și normal. Ai venit încălzită și aici e răcoare. Casa asta ține frig dar nici afară nu-i mai așa cald.
-Vrei să încercăm să facem focu’ în sobă?îi vine ei ideea.
-Vrei să faci ceva de mâncare?
-Știu și eu...
-Sau vrei mai mult să vezi dacă merge soba?
-Și una și alta. Ai văzut ce fain îi ceaunul ăsta, îl pipăie ea ca pe nu știu ce lucru de preț. Oare nu-l vinde?
-Nu știu. Dacă vrei o să-l întrebăm.
-Mi-ar place să-l am, de ce să mint, se uită ea la obiect ca la un lucru de mare preț.
-N-avem nici o crenguță aici, dar merg să adun din curte, oricum trebuie să merg la baie.
-Mergi acum?
-Păi...
-Aaa, ok. Numai bine despachetez.
Ștefan ieși fluierând pe casa scărilor, ecoul amplificând melodia ce-o fredona. Carmen trânti pe pat cele două rucsacuri răsturnându-le și golindu-le de toate lucrurile ce le căraseră după ei.
Începu să le aranjeze. Abia sfârși cu hainele că și începe să aranjeze în bucătărie cele cumpărate plus ceea ce aduseră cu ei. Câteva minute mai târziu îl aude pe Ștefan cum fluieră din curte. Aruncă o privire pe geam și-l vede cum aduna ceva de pe lângă tulpina groasă și scorojită a unui copac înalt și bătrân. Zâmbește și deschide gura să-l strige...
Bruummm...!! Bumm...!!
Tresare speriată. Ceva căzuse undeva cu atâta forță încât parchetul îi trepidă sub picioare. Îi trebui câteva clipe până să înțeleagă de unde se auzise. Din camera încuiată, cea fără curent. Un fior de frig îi străbătu sira spinării făcând-o să se scuture ca pătrunsă de un șoc electric. Se îndreaptă cu pași mici și temători spre ușa ce dă spre hol și spre camera aia. Nu are curaj să se apropie și se uită de departe, dintr-o parte. Ușa neagră a camerei se vede nemișcată pe fundalul întunecos. O liniște de moarte a pus stăpânire pe loc. După ce o mai scutură un fior ca de frig, închide încet înapoi ușa bucătăriei. Fuge la geam, dar Ștefan nu mai e în curte. Vede doar vântul ce parcă se joacă ridicând de la pământ frunzele ruginii și praful adunat cu anii din tencuiala căzută de pe clădire. Spre liniștea ei, lasă totul deoparte și iese pe casa scărilor unde îl vede pe Ștefan că urcă mai mult gâfâind decât fluierând, dar cu brațele pline de crengi, frunze și alte vreascuri.
-Gata masa? strigă el de la un etaj mai jos, zărind-o.
-Cum să fie gata dacă abia acum aduci lemne alea!
Ștefan râde. Duce brațul de vreascuri și-l varsă în bucătărie lângă sobă, îndreptându-se apoi greoi de spate. Ve de fața ei ce parcă forțează un zâmbet. I se pare ciudat.
-Ce ai? o întreabă el, stergându-și cu brațul bruboanele de sudoare ce-i lunecau pe frunte, netezindu-și apoi spre spate cu degetele firele de păr ce-i coborâseră până peste ochi.
-Am auzit ceva, face ea nesigură.
-Ce anume? devine el curios.
-Ca și cum ar fi căzut ceva greu la pământ. Nu știu ce a fost, dar a tremurat podeaua sub mine.
-Ce-a căzut? Unde?
-Nu știu...dar mie mi s-a părut că de acolo vine, arată ea cu mâna spre camera încuiată.
Ștefan se uită la ea chiorâș zâmbind în colțul gurii.
-Mă! Tu vrei să mă faci cu tot dinandinsul să deschid ușa aia, nu-i așa?!
-Ce zici?! Nu măi, nuu! Ți-am spus că de acolo s-a auzit, acum ce să fac. A bubuit ceva, de două ori, ca și cum ar fi căzut ceva jos așa, din două mișcări. M-am uitat dar nu s-a mai auzit nimic.
Ștefan se întoarce pe călcâie, deschide ușa și se uită se uită. Trec câteva secunde, apoi ridică din umeri.
-Se pare că nu-i nimic. Cine știe, poate că întradevăr o fi căzut ceva. Habar n-avem ce e acolo. Poate că o fi picat ceva. Dumnezeu știe.
-Dragul meu, eu m-am speriat, dacă vrei să știi.
-Offf, măi Carmenuța, o cuprinde el în brațe. La urma urme-i nu-i decât o casă veche. Îți dai seama că se mai poate să pice câte ceva. Acum...
-Mda, cât de ușor e să zici... Dar să fi fost aici să auzii.
-Nu zic nu, probabil m-aș fi speriat și eu, dar asta e, ce să facem acum. Trecem peste. Hai mai bine să mâncăm ceva că altfel ce vei auzi vor fi mațele mele cum chiorăie de foame.
Carmen răsuflă adânc și nu mai comentează nimic.
Noaptea se lăsa ca un lințoliu, încet și greu peste întreaga natură. Pe cerul senin apăruseră zdrențe de nori negri ce păreau a se unii cu fiecare minut formând o perdea opacă. Luna, ce răsării aruncându-și lumina albăstruie, începu să se recunoască învinsă de acești nori amenințători. Aerul se răci, iar vântul se înteții.
Ștefan se ridică de la masă ținându-se cu mâinile de burtă și închise geamul. Carmen, după ce abandonă tacâmurile în farmurie, își aprinde tacticos o țigară.
-Bine că acum îți aprinzi, după ce am închis geamul, o dojenește el părintește.
-Las’ că nu mori, se ridică ea greoi târșiindu-și leneșă picioarele.
-Te-a moleșit masa asta, nu?râde el de ea.
-Cam așa ceva. Acum m-aș băga în pat și gata!
-Păi cine te oprește?
-Și cine strânge? Strângi tu?!
-Strângem mâine amândoi.
-Las’... Lasă că strâng eu după ce fumez. Nu lăsăm pe mâine, ști că nu-mi place, mai zice ea sprijinându-și coatele pe pervazul geamului deschis suflând fumul albăstrui afară unde fu împrăștiat pe loc de vânt.
Aproape că înghiți al doilea fum când vede, pentru o fracțiune de secundă, prin geamul întunecat ce dădea tot spre curte, al camerei încuiate, o siluetă albicioasă.
Se îneacă și tușește tare oprindu-i-se respirația. Ștefan din doi pași e lângă ea și după ce o lovește ușor după ceafă o face să-și revină. O ajută să se ridice lângă geam ca să respire câteva guri de aer proaspăt.
Ochii ei roșii și înlăcrimați începeau să-și revină.
-Vezi ce pățești dacă fumezi, o ceartă el.
-Am văzut ceva în camera aia, se agață ea de gulerul lui cu amândouă mâinile. Sincer îți spun, de aceea m-am înecat. A fost cineva în dreptul geamului. Când m-am uitat acolo s-a ferit brusc, dar tot l-am văzut!
-Un bărbat?!
-Nu știu...! Pe cuvânt, îți spun, doar nu mă joc acum! Era îmbrăcat cu ceva ce părea un halat descheiat sau așa ceva, în orice caz, deschis la culoare. Nu te mint l-am văzut. Parcă stă și mă urmărește pe oriunde merg. Mai întâi când ai coborât tu cu bubuiala aia și acum aici!
Fără să stea să se gândească prea mult, Ștefan, cuprins d eun val de adrenalină și furie, deschide nervos ușa ce dă spre holul întunecat, îl străbate cu pași repezi și apăsați, apoi bate cu pumnul în ușa camerei încuiate.
Bum..! Bum..! Bum..!
-Băi, care ești acolo! Te-ai pus să te joci cu noi, bă! I-a ieși tu afară să stăm de vorbă, să vorbim așa, ca între bărbați! Bum...! Bum..! ,mai dă el cu pumnul în ușă apăsând totodată pe clanța, dar ușa rămase închisă, iar dinăuntru nu răzbăte niciun zgomot. Ascultă, bă amărâtule!continuă el pornit. Dacă mai te joci de-a sperietoare cu noi, trec și prin ușa asta și prin tine! M-ai auzit, laș nenorocit!își varsă el năduful și încheind cu un picior bine plasat în mijlocul ușii ce se scutură din încheieturi.F___ți mama ta de nenorocit!!
Carmen îl apucă de mână trăgându-l până înapoi în bucătărie.
-Oprește-te! Acum indiferent cine-o fi sper c-a înțeles mesajul!
Ștefan mai trage câteva înjurături amenințând cu pumnul încleștat ușa ce abia se mai vede din întunecimea holului.
Câteva minute bune se lăsară amândoi pe pat incapabili să-și spună ceva. Se uitau unul la altul și într-un sfârșit Ștefan zâmbii.
-Ce m-a luat valul, zice el...hihihi... Oare cu cine m-am certat. Poate nu-i nimeni acolo...hahahaha...
Carmen râde și ea, dar nu cu așa încredere.
-Eu îți spun că am văzut pe cineva. Acum, că se joacă cineva, sau sunt niște aurolaci din ăstia ce-și petrec noapte p-aici, asta nu știu. Oricum, peste noapte vreau să punem un scaun la ușă la bucătărie, așa, ca să fiu eu liniștită.
-Ei că asta le-ar mai trebui, să încerce să vină aici. păi nu-i fac praf! Dacă întradevăr e un idiot din ăsta, păi mai întâi îl fac praf și apoi îl dau pe mâna poliției.
-Îmi trebuie la baie, schimbă ea subiectul. Vii cu mine?
-Normal! se ridică el.
-Ști ce, eu pun scaunul la ușă acum, zice ea fixându-l în așa fel încât ușa care se deschidea spre interior să nu poată fi deschisă decât forțat.
Încuiară ușa și ieșiră. Pe casa scărilor era lumină, așa că nu întâmpinară greutăți să ajungă la baia de rezervă. Nici aici nu era decât apă rece, dar asta nu mai conta atât de mult. Pe drum, Ștefan glumi iar legat de lupta asta a lui cu „morile de vânt”. Își râde singur de el, dar recunoaște că și-a ieșit din fire.
-Când cineva se leagă de tine, va avea de-a face cu mine, o copleșește el cu atenția ce i-o acordă.
Ea îl bate pe spate râzând.
-Așa bărbat mi-am dorit întodeauna. Unul care să mă apere!
-Asta și ai, întărește el umflându-și pieptul ca un cocoș înaintea luptei.
Se întoarseră cu dispoziția schimbată în bine. Totul trecuse și se pare că acordaseră prea mare atenție ceva ce nu există. El se trântește pe pat care scârțâi jalnic sub greutatea lui.
-Hai aici, tu, comoară a mea, face el către ea semn din deget să vină lângă el făcându-i și complice din ochi.
Ea își scoate pantofii aruncându-i cât colo prin cameră.
-Stai o secundă, îi răspunde ea veselă scoțându-i limba. O gură de apă să beau și... dar se întrerupse brusc rămânănd ca o stană de piatră în pragul bucătăriei.
-Ștefan. Hai aici, zice ea sec, pe un ton serios.
-Ce mai e? se ridică el ca împins de un arc
Vine lângă ea și pe moment nu înțelele nimic. Bucătăria era așa cum o lăsaseră.
-Ce e? întreabă nedumerit.
Ea dă din cap arătând ceva în față.
-Ce e?
-Scaunul.
Un scaun era lângă masă, celălalt răsturnat în mijlocul bucătăriei.
-Scaunul...?repetă el mecanic
-Când am ieșit l-am fixat bine lângă ușă. Cum a a juns aici? ridică ea privirea rece spre el.
Ștefan împinge cu piciorul scaunul din drum și cu o mână sigură deschide ușa ce dă spre camera încuiată. Totul era așa cum lăsaseră. În afară de scaun, totul era normal.
-Sigur ai pus scaunul la ușă? o întreabă el să fie sigur.
-Da!
Încet, se apropie de ușa camerei și apasă brusc pe clanță. Ușa se zgâlțâie doar rămânând nemișcată, încuiată.
-E încuiată, îi spune el întorcându-se lângă ea.
-Am văzut, dar cineva a mișcat scaunul. L-am pus bine. Ca să-l miște de aici trebuia să forțeze ușa, să se audă zgomot..
Ștefan se apleacă asupra scaunului privindu-l atent și pipăindu-i picioarele fragile de lemn, dar nu se vedea nicio urmă de violență. Dă din cap în sens negativ, ca să înțeleagă și ea că nu a găsit nimic.
-Ce naiba se întâmplă aici? mormăie ea.
-Fi liniștită. Indiferent cine ne face asta, vom afla noi.
-De asta mă și tem, răspunde ea surprinzându-l. Zici că bătrâna aia, bunica lu’ ăsta, a proprietarului ăsta, a murit la spital?
-Da, așa mi-a spus, minte el. Era internată de ceva timp... Stai puțin! Doar nu vrei să spui că... Nuu, nu există așa ceva... nu exista așa ceva, dă el din cap rânjind ironic.
-Cum îți explici atunci?
-Nu știu... Chestia cu bufnitura e explicabilă. Că ai văzut ceva la geam,e explicabil, dar și îndoielnic.
-Deci tot nu crezi ce am văzut?! sare ea cu gura rățoindu-se la el.
-Te rog, lasă-mă să continui ce am de spus, apoi zici tu, da?!
Ea gesticulează nervoasă întorcându-i o clipă spatele.
-Deci, cum am spus, ceea ce ai văzut la geam e explicabil, dar la fel de bine te puteai înșela.
-Și cum o explici?! își întinde ea nervoasă bărbia spre el.
-Simplu. Cineva își râde de noi. Cineva o fi dincolo, dar nouă ni s-a spus că nu putem intra, dar e posibil ca dincolo să fie cineva care râde de noi, sau își bate joc de noi. Simplu, nu!
-Și asta cu scaunul?!
-Asta nu o pot explica încă, dar sunt sigur că și asta are o explicație logică.
-Vrei să spui că nu am pus eu scaunul? Crezi că-s nebună?!
-N-am spus asta! Nu te cred nebună, dar nu cred nici prostia asta cu spirite sau...fantome, ori cum le vrei zice! Bazaconii care prind...
-Prind ce?
-Prind minților limitate, șoptește el fără să vrea.
-Așaa..! Exact cum am bănuit! Mă faci nebună și proastă.
Zicând asta ea îi întoarce spatele trântindu-se în cealaltă cameră pe un scaun și rămase acolo cu genunchi ridicați până sub bărbie. El vine rușinat după ea vorbindu-i blând.
-Carmen... Ști bine că n-am vrut să te jignesc... Acum înțelege și tu, ce vroiai să spun? Cum să existe fantome din astea. Ști bine că doar bătrănii noștri mai credeau în așa ceva. Noi suntem, sau ne pretindem a fi, oameni cu școală, nu mai credem în prostiile astea.
-Te rog să taci! Îi zice ea scurt. Ai vorbit destul.
Ștefan ridică din mâini în semn de neputință și se lasă să cadă cât îi de lung pe pat. Astfel iniștea pune stăpânire peste tot apartamentul.
Că trecuse o jumătate de oră, sau o oră, nici unul nu știa, doar că Ștefan se ridică mânat de un gând bine pus la punct.
-Am să deschid blestemata aia de ușă!
Carmen se trezește ca dintr-un vis.
-Ce vrei să faci?
Dar Ștefan deja își cântărește în palmă un clește briceag ce-l purta mereu când pleca în excursii.
-Nu fă o prostie Ștefane. Nu e casa noastră.
-Voi deschide ușa aia.
-Nu fă prostia asta. Dacă e întradevăr cineva dincolo?
-O voi deschide încet, fără să o forțez prea tare. Dacă ei își permit să se joace cu noi, atunci să ne jucăm și noi cu ei.
-Și dacă nu-i nimeni dincolo?
-Dacă nu-i, cu atât mai bine. Măcar știm că nu avem de ce să ne mai temem, mișcă el brațele cleștelui evident în ceea ce vrea să facă.
-Ok. Hai, zâmbește ea cu accent sadic. Hai să lămurim problema.
Încet, fără să facă gălăgie și fără să mai aprindă lumina în bucătărie, se strecoară pășind rar și fără zgomot. Își lipesc ușor urechea de ușa camerei misterioase, dar liniștea era atât de adâncă, de reală, încât părea palpabilă. Cu degetele întinse, Ștefan pipăie broasca de la ușă. Se uită pe gaura cheii, dar își dă seama că e blocată cu ceva. Cu infinite precauții apasă pe mânerul clanței. Milimetru cu milimetru. Brusc pare că începe să scârțâie, așa că îi dă drumul la fel de ușor. Desface partea cu surubelniță de la briceagul polivalent și desface suruburile. Spre uimirea lui, partea cea mai grea, desfacerea suruburilor se pare că merge cel mai ușor. Trei din patru șuruburi îi cad în palmă și le bagă frumos în buzunar, să nu le piardă.
Carmen repiră tot mai precipitat cu fiecare clipă care îi duce mai aproape de deschiderea ușii. În schimb el transpiră. Un fir de sudoare îi coboară de pe frunte pe nas gâdilându-l îngrozitor. Se scarpină cu năduf aproape julindu-și pielea.
Carmen se lipește de el strângându-i antebrațul în mâinile ei.
-Dă-mi drumul, își smulge el mâna încet. Am cam terminat,îi șoptește la ureche.
-Gata? Întreabă ea tremurând fără să-și poată stăpâni emoțiile. Putem intra?
-Trebuie să-i trag una, dar destul de ușor și se va deschide.
-Și dacă e cineva...?
-Dumnezeu cu mila. Asta e. Ei au început. Dă-te un pic înapoi, o împinge el cu mâna să-și poată lua avânt.
Din scurt, cu forță, se izbește cu umărul de ușă în dreptul broaștei și ușa se deschide brusc. În primul rând un miros greu, de mucegai, aer închis și hoit îi izbi în nas încă înainte să pășească înăuntru. El tuși și cu piciorul împinge ușa larg către perete. Carmen își duce instinctiv mâna la nas.
-E cineva?! întreabă el cu voce tare.
În cameră era o dezordine de nedescris. Pe un pat de lângă peretele opus trona un morman de haine aruncate talmeș-balmeș unele peste altele. Pe jos alte haine, hârtii și resturi străvechi de mâncare. Un dulap gol, zăcea cu ușile deschise. Într-un colț, o mică măsuță era și ea încărcată cu ceva nedefinit, părea a fi totuși resturi alimentare. Carmen scoate un țipăt scurt când observă o sfoară ruptă , din care ieseau fire, atârnând de lustra din tavan. În toată camera puțea îngrozitor. Mai exista o ușă, întredeschisă, care pare să fie sursa principală a putorii. Imediat își dădură seama că acolo trebuie să fie toaleta nefuncțională. Altă ușă care să facă legătura din această cameră și altă ieșire nu mai era Totul seamăna a depozit. Exact la asta se gândi și Ștefan.
-Să ieșim naibii de aici, zice el. Camera asta-i un depozit. Ăsta a adunat aici tot ce nu a putut încă arunca. Să ieșim naibii de aici!
Carmen ține de ușă până ce reuși el să refacă cât de cât încuietoarea. Puse suruburile înapoi doar pe jumătate și scutură ușa. Vede că ține și o lasă așa, apoi trecură în bucătărie închizând ușa dinspre hol. Carmen se repezi la geam și începu să respire adând, cu nesaț aerul rece și curat.
-Bleahh... Doamne ce puțea!
-Cred că folosește camera pe post de depozit sau ce. De asta nu închiriază tot apartamentul.
-Ce d*cu atârna acolo de tavan? Ai văzut?
-Da... Cred că e de la lustră, ceva cablu... Acum ești mulțumită?! Ai văzut că nu e nimic deosebit acolo. Totul nu-i decât un afurisit depozit.
-Am văzut. Totuși...
-Totuși ce?
-Eu ce am văzut atunci?se scarpină ea în creștetul capului ca și cineva care se gândește la rezolvarea unei probleme. Căci știu că am văzut ceva.
-Nu începe iar. Te rog. Ai văzut acum că nu e nimic acolo, o atenționează el cu un deget amenințător îndreptat spre ea.
-Am văzut...am văzut...
Reușiseră să lămurească oarecum problema. Un timp se mai fâțâiră prin cameră, apoi oboseala își spuse cuvântul . Carmen, își mai aprinse o țigară în timp ce Ștefan se strecoară cu mare desfătare sub cearceaf. Se făcuse frig de-a binelea afară, așa că, tremurând, Carmen își aruncă țigara pe jumătate fumată și se retrage, nu înainte de a fixa cu coada ochiului geamul camerei depozit. Privirea i fixă oarecum irezistibil pe geam, cu toate că simțea încă o teamă profundă, dar acum nu vede nimic în afară de un geam murdar. Zâmbește. Se bucură că avuse curaj să se uite acolo unde înainte văzuse ceva inexplicabil. Poate așa s-a ridicat valul fricii. Închide geamul și se strecoară, ca un șarpe, în pat lângă Ștefan, lipindu-se adânc la pieptul lui. Oricum lăsaseră lumina aprinsă.

Amândoi tresăriră în aceiași clipă. Apa care curge trasă la baie se aude foarte clar preț de câteva secunde bune. Așa cum sunt întinși se uită unul la altul.
-O mai fi adus ăsta niște turiști, face el ridicând din umeri.
-Ștefane..!
-Ce-i?
-Baia de jos nu se aude aici!
-Ce vorbești?! În clădirea asta și pe așa o liniște... Fi sigură că de jos s-a auzit. Măcar acum poți fi liniștită că nu mai suntem singuri în clădire.
O undă de îndoială străfulgeră totuși prin sufletul lui. Acum își dă seama că s-ar putea ca nu de jos să se fi auzit. O lucidă și scurtă gândire îl face să se cutremure, dar nu-i spune ei. De ce să o înfricoșeze mai mult decât e cazul, nu destul e speriat el acum. Își aduce aminte că jos, după ce fusese la baie, el aruncase apa cu o găleată pusă acolo exact în acest scop căci sistemul normal de tras apa era defect. Care să fie șansele ca cineva să fi reparat toaleta acum în toiul nopții.. Se uită la ceas. Era ora unu și douăzeci de minute.
-Cât e ora? întreabă și Carmen ridicându-se în capul oaselor.
-E unu și douăzeci... Culcă-te la loc. Vedem dimineață cine sunt cei ce s-au mutat aici, o minte el frumos.
La început ușor, apoi tot mai tare, se aud niște bocănituri, ca și cum cineva bate ceva în zid, în perete. Loviturile curg monoton și ritmic, apoi se opresc brusc.
Ștefan se dă jos din pat cu alura unui om ce se trezește dimineața să meargă la muncă. Rămâne o clipă pe marginea patului apoi își îmbracă pantalonii și își i-a bluza.
-Unde mergi?îl întreabă ea.
-Să-mi fac o cafea.
-Acum?
-Da’ ce are?
Minte. Nu are nevoie de cafea, dar nu-i venise altă idee.
-Păi îți fac eu!se oferă ea.
-Stai numai liniștită, o forțează el să rămână în pat. Rămâi aici, nu plec decât dincolo.
Trecând dincolo, Ștefan se repede la geam. Îl deschide și se uită spre camera misterioasă, dar nu vede nimic. Întuneric și liniște. Își duce mâinile la față în încercarea de a alunga acest coșmar, de a șterge imaginea ce o simte în minte.
Afară, vântul sufla cu putere suierând sinistru, mai ale prins în în capcana de caramidă a curții. Face câțiva pași spre ușa ce dă pe holul întunecat, dar nu are putere să deschidă ușa. Consideră că e mai bine s-o lase așa. Las’ că vine dimineața și va rezolva el problema, gândește punându-și mecanic un pahar de apă. De dincolo o aude pe Carmen cum se foiește în pat. Își prinde fruntea în mână, deși nu-l doare capul, dar așa nu mai merge. De continuă cu frica asta, își va pierde mințiile La urma urmei nu e decât o casă veche, deci e normal să pocnească din toate încheieturile și să se audă tot felul de sunete. E o casă goala, ce naiba. Orice zgomot , chiar din vecini poate fi amplificat între aceste spații mari libere. Dă pe gât fără poftă paharul de apă și se reîntorce în pat cu sufletul ușor. Se așează lângă ea întinzându-se cât e de lung. Carmen se joacă mângâindu-i bărbia țepoasă, apoi îl privește blând zâmbind oarecum forțat.
-Vreau să plecăm de aici. E întradevăr o casă mare, nu plătim nimic, dar nu-mi place locul. Poate dacă mai erau și alții în casa asta, mai zic, dar așa, și cu toate ciudățenile astea... Vreau să merge la un hotel motel ce-o fi, oriunde găsim loc, măcar astea două zile să le stăm liniștiți.
-Hai să-ți spun, se răsucește el spre ea cuprinzând-o cu brațul peste mijloc. De fapt nu este nimic aici. Gândește-te că dacă cineva, vre-un vecin, din casa alăturată ar bate la el în casă, aici s-ar auzi la fel, căci e mult spațiu gol, înțelegi?! E ecoul... Acum ai văzut și tu că nici în camera aia nu e nimic. Suntem oameni maturi, doar nu ne speriem de așa ceva, unde mai pui că stăm tot timpul cu lumina aprinsă.
-Atunci cum îți explici?
-Crezi că-mi mai bat capul cu asta? Nuu, nu mă mai interesează. Mi-e greu să dau o explicație logică și exactă, așa că mai bine nu-mi mai bat capul și gata.
-Bună gândire ai. Eu sincer cam îmi fac griji. N-am venit aici să vânez fantome, ci ca să mă simt bine, doar că ... În fine, s-o lăsăm moartă. Ai făcut cafea?
-Nu. N-am mai avut chef. E prea frig acolo.
-Fac eu. Acum că mi-a trecut somnul chiar am chef de o cafea caldă, sare ea peste el și îmbrăcându-și la repezeală, înfrigurată hainele ce zăceau azvârlite pe jos.
Ștefan îi urmărește pașii unduitori fluierând admirativ după ea, apoi râzând își trage pătura peste cap să nu-i vadă reacția.
Focul ardea încetișor sub ibricul în care apa începuse să se încrețească mărunt. Carmen își strânse mâinile la piept să se mai încălzească. Se învârte prin bucătărie și încearcă cu disperare să nu se uite pe geam, cu toate că o atrage ca un magnet. Cedează ispitei și aruncă o scurtă privire pe furiș. Nu vede decât întunecimea nopții. Se întoarce cu spatele gândind la cele spuse de Ștefan. E oare poșibil ca ea, om normal și cu mintea întreagă să cedeze în fața unei asemenea idei absurde. Își zâmbește. Se uită iar pe geam. Îi vine să strige sus și tare că nu-i e frică... Cafeaua se umflă în ibric și cât p-aci să de-a pe-afară. O i-a de pe foc învârtind cu o lingură. Aburii calzi și plăcut mirositori împânzesc aerul în ambele camere.
-Miam , miam, ce bine miroase, strigă Ștefan din vârful patului.
-Vrei?!
-Păi, normal! La cum miroase...
-Stai că-ți pun să se răcească puțin, zice ea turnându-i într-o cană apoi deschide larg geamul punând cana pe pervaz în bătaia vântului rece. În două minute se răcește și-i aduc.
-Chiar te rog!
Ochii ei se plimbă prin curtea măturată de rafalelel vântului. Își imaginează că ar fi chiar frumos aici dacă cineva ar avea grijă și ar amenaja locul. Clădirea nu-i chiar urâtă, doar că nu e întreținută. Privirea i se urcă de-a lungul pereților scorojiți. Toate încăperile sunt cufundate într-un întuneric greu și tăcut. Învârte ușor în cana lui Ștefan. Inevitabil privirea îi alunecă spre camera învecinată.
Ochii i se măresc de groază, buzele i se contractă iar inima încetează o clipă să-i mai bată, șocul smugându-i un spasm, cana cu cafeaua aburândă răsturnându-se peste geam, căzu în curte. Din spatele geamului, o arătare o privea direct, cu fața semadă lipită de geam. Părul cărunt împrăștiat îi cădea peste umeri, fața osoază, alb-cenușie, cadaverică, cu ochii mari înfundați în orbite o fixau demonic. O pelerină albă îi acoperea umerii arătării căreia nu i se vede decât jumătate din trunchi.
Țipătul ei prelung îl face pe Ștefan să sară din pat. Țâșnește spre bucătărie alunecând pe podea și julindu-și genunchiul. O vede pe Carmen cum stă cu mâna întinsă spre geamul vecin, tremurând din toate încheieturile și incapabilă să spună ceva. Era albă ca varul. Reflexul lui îl face să-i tragă o palmă pentru a o scoate din acest șoc. Ea reacționează și cade grămadă la picioarele lui. Lăsând-o jos pentru o clipă, se repede să vadă, doar că nimic nu este acolo. Camera e învăluită în întuneric și liniște. O ridică cu greu apucând-o de subsuoară și o duce pe pat. Era plânge încetișor, are ochii tulburi plini de lacrimi. Tremură încă scuturată de frisoane. El îi prinde fața în palme forțând-o să se uite în ochii lui.
-Ce s-a întâmplat?întreabă încet. Îmi poți spune ce ai văzut? Eu n-am mai văzut nimic.
Carmen dă din cap că nu, iar Ștefan nu înțelege.
-Ce, nu? N-ai văzut nimic acolo?
Ea dă din cap că da.
-Deci ai văzut ceva dincolo? În camera acolo?
Ea dă din cap afirmativ cu lacrimile siroindu-i încet pe ambii obraji.
-Ce a fost, eu n-am mai văzut nimic?!
-Ci...ci...cineva...bâlbâie ea. Se..se uita la mine.
-Ai văzut pe cineva acolo, la geam care se uita la tine? Ce era, bărbat, femeie...
După ce le zice „femeie” ea dă din cap mai tare.
-Femeie...?!
-Bătrână, șoptește ea trăgându-și sufletul și respirând adând. O bătrână, lângă geam, se uita la mine. Părea ca una moartă.
-Moartă se uita la tine? Adică arăta ca o moartă?!
Ea dă din cap că da.
-Uite cum facem. Liniștește-te acum, mâine la prima oră plecăm de aici, bine? Eu n-am mai văzut nimic, dar te cred. Am să urmăresc, poate mi se arată și mie. Orice ar fi, nu ai de ce să te temi, sunt cu tine și nu poate să-ți facă nimic. Aici nu are putere.
Nici nu apucă el să-și ducă vorba la sfârșit când o izbitură puternică se aude în ușa din camera depozit. Lovitura se repetă la fel de puternic, cu violență.
Ștefan sare în picioare și apucă un picior de lemn rupt cine știe de unde, ce zăcea lângă ușa de la intrare.
-Vă arăt eu vouă cum să vă bateți joc, își mârâie înfuriat la culme.
Deschide cu brutalitate ușa ce dă spre hol... Scaunul din bucătărie îl lovește cu putere sub genunchi aproape răsturnându-l. Prostit se uită la scaunul ce fusese o clipă înainte în mijlocul bucătăriei. Nu mai înțelege nimic! Geamul deschis se trântește brusc, cu violență, rupându-se, iar sticla sfărâmată căde ploaie asupra lui și-l rănește ușor pe obraz și nas. Se târăște de-a bușilea către perete la adăpostul ușii, dat ușa, ca posedată îl prinde într-o serie de lovituri cel rănesc la tâmplă și aproape să-i frângă grațul cu care încearcă să se apere. Se ridică ca împins de un resort. Carmen, care nu înțelege nimic, se uită la el incapabilă să înțeleagă.
Ștefan se repede și o cuprinde de umeri. Ea îi șterge cu palma câteva firicele de sânge ce-i siroiau din obraz și nas.
-Plecăm acum! Îmbracă-te!

Noaptea rece îi învăluia făcându-i să tremure, dar avea darul de a-i ține treji. Trăgeau după ei bagajele împachetate la nimereală într-o grabă ce friza nebunia. Abia își luaseră cele câteva haine ușoare pe ei. Strada pustie era bătută de rafale de vânt, iar picuri mici le cădeau în creștet , apoi pe brațe, pe față... Începuse să plouă mărunt. Un taxi opri lângă ei, șoferul măsurându-i atent și circumspect.
-Ne puteți duce la cel mai apropiat motel sau motel? îl întreabă Ștefan cu o voce stinsă.
-Urcați... le răspunde acesta după câteva secunde.
În spate, Carmen se ghemui în brațele lui tremurând. Ochii ei, roșii, i se închid obosiți și grei. Ștefan privește înainte prin parbrizul stropit de picături. Ștergătoarele îl prind ca într-un joc stupid, urmărindu-le mișcarea ciclică și acel scârțâit specific al cauciucului uzat.
-Știu un motel ieftin, vă pot duce acolo...
-Bine, răspunde Ștefan încet.
-Nu știu cine sunteți, de unde veniți, dar mai bine că nu v-a venit ideea să înoptați în casa aia mare părăsită, de acolo de pe dreapta. Aia se zice că-i bântuită. Acolo s-a spânzurat o bătrână, cu mult timp înainte. Casa rămase acum fiului sau nepotului ei, așa ceva, doar că ăla a fost găsit mort seara trecută... Despre casă se spun numai prostii din astea. Acum, sincer eu nu cred că-s adevărate, vorbe bune să sperie copii, sau să atragă amatorii de senzații tari.
Soferul nu se mai oprea. Turuia încontinuu vorbe pe care ei nu le auzeau. Carmen ațipise. Ștefan își întoarce capul. Privește cum mașina se depărtează de casă. Undeva, la etaj o lumină pâlpâi preț de o fracțiune de secunde, apoi se stinse cufundând totul în negura nopții.

Sfârsit


User's Signature

Singura prietenie de preț este cea care s-a născut fără motiv (Arthur von Shendel)
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

Reply to this topicStart new topic
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

 



RSS Lo-Fi Version Time is now: 19th July 2018 - 12:09 AM
Arta si savoare www.iconcert.ro
 Vesperala Forum