vesperala

Welcome Guest ( Log In | Register )

2 Pages V   1 2 >  
Reply to this topicStart new topic
> poeme in proza, :)

raul
post May 16 2009, 11:58 AM
Post #1


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Noaptea trecuta, un om de sesazaci de ani era la fereastra; ochii cii intristati radica catre bolta cereasca, in care plutea stelele brilante ca florile cele albe de nufar asupra luciului unei ape line; uneori tantea vederile sale pe pamant, unde nime nu era ca el intr-atat lipsit de bucurie si de rapaos, caci nu era departat de mormant, catra carile coborase sesazaci de trepte. Din timpul cel frumos al tineretilor sale nu i-au fost alta ramas decat zmintele si mustrarile de cuget. Sanatatea lui era struncinata, sufletul era desart si obosit, inima sa amarata de parerile de rau, si a sale batranete era pline de dureri. Atunce zilele tineretilor sale s-au infatosat inaintea sa si-i aducea aminte acel minut sfintit cand parintele sau il pusese la raspintenea acelor doua drumuri, din care unul duce la o tara linistita si ferice, acoperita de manoase sacerisuri, luminata de un soare ce este purure sanin si rasunator de o dulce armonie, cand celalant drum duce la lacasul intunericului, la o viziune din care nu se mai poate iesi, plina de serpi si de venin.
Aleu, serpii sa acata de inima sa, buzile sale se spurca de venin, incat el au inteles in ce loc sa afla. Atunci au inaltat ochii sai catre ceri si cu spaima necuvantata au strigat:"O, tineretilor, inturnati-va!O, parintele meu, du-ma inca o data la intrarea vietii, pentru ca sa pot alege in alt feli!".Dar nici tineretile sale, nici parintele sau nu era! El au vazut o stea cazatoare trecand cu repegiune pe ceri, leganandu-sa si stangandu-sa."Iata asa sant si eu.",zis-au, si spinuri ascutite de pocainta i-au strabatut mai mult inima.
Atunce s-au adus aminte de toti oamenii ce sant de a lui varsta, atat de acii pe care au cunoscut de aproape cat si de acii ce nu-i cunostea, carii petrecusa tineretile cu dansul, carii acum, raspanditi pe fata pamantului, sa purta ca buni parinti, ca prieteni adevarului, a virtutii, si carii in liniste, fara a varsa lacrimi, petrecea aceasta intai noapte a anului.Sunetul clopotelor, ce serbeaza pe acest intai pas a timpului, din inaltimea turnului bisericii au rasunat la urechea sa ca un cantic evlavios. Acest sunet i-au adus aminte de parintii sai, de urarile care ii facea pentru el in aceasta zi sfintita, de invataturile care ii innoia si care sfatuiri nenorocitul lor fiu niciodineoare nu au fost urmat si de care niciodata nu s-au folosit. Impovarat de durere si de rusine, el nu mai poate privi catra acest ceri sub carile traia parintele sau, incat au tantit pe pamant obosita lui vedere. Lacrimile au rourat din ochii sai, ele au cazut pe omat, de care se acoperea pamantul; au suspinat si, nevazand nimic care ar putea sa-l mangaie, "ah,inturnati-va, tineretilor", au mai strigat, "inturnati-va!". Si tineretile sale s-au inturnat, caci toate aceste era numai un vis carele i-au fost tulburat acea intai noapte al anului. El era inca tanar, numai greselile sale erau adevarate. Atunce au multumit lui Dumnezeu ca tineretile sale nu i-au fost trecut si ca au putut parasi calea necuviintei, spre a urma acea a virtutii, pentru a intra iar in tara cea lina, coperita de manoase secerisuri.
Inturnati-va cu dansul, cetitorilor mei, si voi cati ca el v-ati ratacit. Acest infricosat vis sa fie de pe acuma giudetul vostru, daca odineoara, impovarati de durere, veti fi nevoiti a striga "inturnati-va, frumoaselor tinerete!" ca tineretile cele dorite nu se vor mai inturna.

(Gheorghe Asachi - "Noaptea anului nou" , 1839)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 16 2009, 08:53 PM
Post #2


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Lacramile sunt amfibii care traiesc in pamantul nacazurilor; in grozavele cai ale durerilor, in pustia mustrarii cugetului, in fierbintele nisip al pocaintei, in marea bucuriei, in lacul conducerii si in raul partinirii. Lacrimile sunt facatoarele de bine lipitori, care in inflacararea inimii noastre rasfira. Lacrimile sunt margele scumpe care se nasc in ochii omului, hotarate a-l infrumuseta cu ordenul omenirei. Lacrimile sunt radacina putearnicului arbor al vietii, fara hrisov nobilitate, ca si fiii celor putearnici la nasterea sa. Lacrimile sunt legatuinta intre virtute si prihana. Lacrimile sunt mijlocitoriul intre realele patimi, si scutitoriul caderei omenesti.

Precum intre toate fiintele, asa si intre amfibiile lacrami se arata pincipul cel bun si cel rau. Lacramile in ochii celor rai, lingusitori si turbati sunt margele intunecoase, margaritari falci, cristal ruginit. Lacramile in ochii acelor cu dureri impresorati sunt cele mai putearnice, lacramile in ochii compatimasilor - cele mai primejdioase; lacramile in ochii partenitorilor - cele mai rapitoare; lacramile bucuriei sunt mai multamitoare, iar a grijei sunt mai arzatoare. Nimic nu infrumuseteaza omul mai mult decat o lacrama cuviincioasa in ochii lui cei uzi. O lacrama in oglinda sufletului muierii este chizasia fiintei ei. O lacrama in ochiul barbatului este totdeauna paratorul lui; barbatul poate arata ochii sai uzi, insa nu lacramosi. Precum tot lucrul bun se face si rau, asa si lacrama nu s-au putut scuti de infruntarea amagirei.

(Pavel Vasici-Ungureanu - "Lacramile", 1839)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 17 2009, 12:13 AM
Post #3


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



-Unde te duci ,copila, la un ceas asa tarziu! Miezul noptii a sunat demult, soptea unei fecioare ingerul cel bun.
-Grabeste, ii zicea ingerul cel rau; el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.
Copila, la auzul acestor doua voci, se oprea cate o clipa nehotarata.
Ingerul cel bun ii striga: opreste; miezul noptii a sunat de mult.
Ingerul cel rau: grabeste, el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.
Cel bun ii arata primejdia de a se duce la intalnirea ce-si detese cu palidul strein.
Cel rau i-l arata asteptand-o cu neastampar, i-l infatisa mai frumos ca totdauna: ochii lui visatori, parul lui ondulat, statura lui inalta treceau si retreceau pe dinaintea vederii sale.
Si copila nu mai statu la indoiala.

*

Nu trecu multa vreme si o corabie cu toate panzele pe catarte se departa repede de Ischia.
O copila plangea in tacere pe o stanca din marginea marei.
Copila care plangea era fecioara care nu ascultase de vocea ingerului cel bun.
Corabia care se departa ducea la sanul ei pe frumosul strein.
Copila a privit mult corabia, si, in urma, noaptea s-a coborat si a invelit corabia, copila si soarta ei, iar soarta ei nu a mai iesit niciodata din noapte.

*

Insa de atuncea, oricine trece la lumina lunei sau la intunericul norilor pe poteca ce urmase acea nenorocita aude niste soapte tainice:
-Unde te duci, suspina vantul, ierburile si frunzele, miezul noptii a sunat de mult!
-Grabeste, murmura in departare valurile marei; el te asteapta de aseara sub leasa inflorita a leandrelor!

(Alexandru Macedonski - "Doi ingeri",1874)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 17 2009, 10:41 AM
Post #4


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliței: „Pitpalac!”
Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului.
Dar peste puțin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul și se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci și fericirea nu-și alege totdeauna clipa nimerită în care să-și verse prinosul.
Scuturându-și penele, un tril de mulțumire izvorî din gușa ciocârliei. Apoi se dezlipi de țărână și, pâlpâind din aripi, se înălță.
Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, și-ncă una.
Mai sus!
Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea și pentru soare cânta.
I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de țărâna pământului, — ea și raza, în singurătatea amețitoare a înălțimilor...
Își avântă din ce în ce cântecul; și încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănțuie glasul, i-l ține închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, ușoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Și trupul mereu o trage înapoi către pământ, și raza mereu o cheamă către înălțimi.
Într-un avânt își pune cea din urmă putere și, deodată, se simte, în sfârșit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
Și-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalță singur, tremurător și dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de țărână spre pământ.

(Emil Garleanu, "Mai sus", 1910)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 17 2009, 09:08 PM
Post #5


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Lina tacere, balsam vindecator al tulburatelor suflete!... Tu, al caria placut nectar, favorit inimilor simtitoare, desteapta tinerea de minte, ne bucura repetandu-ne multumirile ce in trecut am gustat, si aratandu-ne viitorul ca un veac aurit, ne fagaduieste intr-insul dobandirea celor mai mari fericiri!...

Toata suflarea tace! toata faptura viseaza in pace placerile ce au a le gusta maine!... Nimic nu tulbura somnul cel de pe urma al norocitului, pe care ziua il asteapta ca sa depuie in mana-i muncitoare uneltile hranii!...

Abia cand si cand cantarea cocosului sau latratul vreunui caine vine sa bata auzul nenorocitului parasit de somn...

Dulce tacere! Cine a stiut a se folosi de tine si n-a gasit inzecita multamirea, ce fiii chinurilor cu atatea osteneli o cauta in baluri, si ospete de mare cuviinta? Care, de nenorociri apasat, alergand la al tau liman, n-a aflat intr-insul azilul cel mai adevarat?... Tu versi in tinerele inimi acea dulce melanholie, ce adoarme cumplitele furii ale nenorocirii; si facand sa curga in ele un namol tamaduitor, asemenea pacinicului paraias al gradinilor, odihnesti simtirile obosite de cumplitele varietati ale soartei, intocmai ca un milos stapan ce, descurcandu-si calul cazut de osteneala si de arsura zilii, ii desface toate chingile, il bate pe spate s-il sloboade in racoarea inserarii a paste troscotul cel racoros al campiilor...

O, cat este de placuta intristarea ce tu aduci!... Omul, departat de tot zgomotul lumii, intr-armat cu fagaduielile nadejdii, zboara pe aripile idolului sau la scumpu-i object; isi inchipuieste pozitiile in care s-ar fi afland, repeteaza vorbele ce i-a zis, raspunsurile ce a luat, face o placuta critica slabului inteles ce scoate din ele, numara cautarile ce a castigat de la ea, oftarile ei, vorbele ce se repeta in delirul cel dulce, le da o colora dupa voia lui, isi face o idee de ceea ce gandeste acum; si incantat in farmecul placerii, inganat de un somn intrerumpt, asteapta un vis care vine si-l arunca in bratele ei.

(Cezar Bolliac - "Ceasul al treilea dupa miezul noptii")


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 18 2009, 01:37 PM
Post #6


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Era odata un gradinar.

Si gradinarul era tanar cum niciun un gradinar n-a fost vreodata mai tanar, si gradinarul era frumos cum niciun un gradinar n-a fost vreodata mai frumos.

Si gradina era frumoasa cum nimeni n-ar fi visat-o mai frumoasa.

Si gradinarul isi ingrijea gradina cu-atata dragoste cum niciun gradinar nu si-a-ngrijit gradina cu mai multa dragoste.

Si fiecare floare el o semanase si fiecare floare crescuse sub mangaierile lui. si toate florile il cunosteau pe gradinar si gradinarul le cunostea pe toate.

Si fiecare arbor el il sadise si fiecare arbor crescuse sub mangaierile privirilor lui.Si toti arborii il cunosteau pe gradinar si gradinarul ii cunostea pe toti.

Si seri de-a randul luceafarul, rasarind, il gasea visator pe-aceeasi banca si dimineti de-a randul luceafarul apunand, il lasa visator pe-aceeasi banca.

Si toate fericirile si toate nefericirile acestei lumi el nu le cunostea si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

Si-ntr-o gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Da, Doamne,s-adie vantul ca tulpina florilor sa creasca si mai mladioasa;da, Doamne, s-adie vantul ca ramurile arborilor sa fie si mai mladioase.Da, Doamne ,sa picure ploaia ca florile sa fie sarutate de margaritare; da, Doamne,sa picure ploaia ca ramurile arborilor sa fie ramuri de margaritare".

Si Dumnezeu l-a ascultat si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp ,fericirea fiind aceeasi, era nefericit.

Si intr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Da,Doamne, sa bata vantul ca florile, mangaiate de racoare, sa para si mai frumoase;da, Doamne, sa bata vantul ca ramurile arborilor sa fie si mai frumoase.Da,Doamne, sa ploua ca florile sa-nfloreasca fara durere;da, Doamne, sa sa ploua ca arborii sa creasca fara durere".

Si Dumnezezeu l-a ascultat si-ntreaga gradina radea de fericire.Si toate pasarile chemate de fericire au cantat asa de frumos cum niciodata, in nicio gradina, n-au cantat pasarile asa de frumos.

Si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

Si-ntr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu: "Da, Doamne, sa bata vantul si mai tare, sa ploua si mai tare, ca florile sa-nfloreasca intr-o clipa, sa-nfloreasca si mai frumoase.Da, Doamne, sa bata vantul si mai tare, ca arborii sa rodeasca si sa creasca si mai puternici."

Si Dumnezeu l-a ascultat si florile au rodit intr-o clipa, au inflorit atat de frumoase, incat parea de aur si de argint.

Si Dumnezeu l-a ascultat si arborii au rodit, au rodit poame de aur si de argint si au crescut atat de puternici incat au atins panza cerului.

Si-ntreaga gradina plangea de-atata fericire, si toate pasarile, cele mai frumoase pasari, cu pene de aur si de argint, rapite de atata fericire, au cantat asa de frumos ca parea cantecul lor de aur si de argint.

Si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

Si-ntr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Doamne Dumnezeule, tu care ai facut intr-o clipa cerul si pamantul; tu care stapanesti oamenii si toate vietuitoarele, tu care stapanesti muntii, marile si padurile; tu care intr-o clipa poti sa nimicesti tot ce ai facut si tot ce stapanesti - fa sa bata vantul, sa bata vantul si mai tare; fa sa ploua si mai tare, caci sunt nefericit, atat de nefericit cum niciodata in lumea asta un gradinar n-a fost mai nefericit, si numai tu, Doamne Dumnezeule, poti sa ma faci fericit."

Si Dumnezeu a facut sa bata vantul si vantul s-a schimbat in furtuna si furtuna in uragan si uraganul a sfaramat intreaga gradina.

Si Dumnezeu a facut sa ploua, si ploaia s-a schimbat in torent, si torentul in potop, si potopul a tarat dupa el sfaramaturile.

Si gradinarul a imbatranit intr-o clipa ca si cum ar fi trait zece mii de ani, ca si cum ar fi trait o vesnicie.

Si gradinarul nu si-a pierdut nadejdea, si-ntr-o zi incepu sa-si inalte gradina cu aceeasi dragoste cu care ingrijise de cea dintai.

Si fiecare floare pe care o semana si fiecare floare care-nflorea si fiecare arbor pe care-l sadea si fiecare arbor care crestea ii aminteau de florile si arborii din gradina trecuta - din cea dintai gradina.

Si-ntr-o zi gradinarul - sub povara amintirei - a innebunit.

(Al.T. Stamatiad, "Gradinarul" ,1911)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 19 2009, 10:00 AM
Post #7


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină ; cu luare-aminte învîrtește cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.

O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună ? Un zîmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zîmbească ; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmînt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfîrșita lînă ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei...

Sinistră toarce trinitatea aceasta la lumina opaițului lor și nu știu că, în casa în care stau eu, au o a patra suroră, mai sinistră, mai hidoasă și mai implacabilă decît ele. Ea nu toarce, ci dormitează toată ziua în întunerec, cu perdelele lăsate, ținînd la pieptul ei uscat și pe pleoapele ei vestejite somnul, acest frate bun al morții. Cu negru e îmbrăcată odaia ei, mirți funebri are în cerdac, făclii de ceară ard lîngă icoane și jalnice tropare îngînă în tactul mătăniilor de lemn sfînt ce le deșiră toată ziua.

Din cerdacul larg al casei însă, unde sta această a patra Parcă, Tătărașul vechi își înalță colina lui plină de grădini umbroase cu pomi roditori și cu albe căsuțe care rîd voios la soare. Flori roșii luminează ici-colo fereștile și parmaclîcurile, prietenoasele zorele îmbracă stăruitoare cîte un foișor și vara ți-e mai mare dragul să privești cum amestecul acesta de alb și de verde ia cu asalt colina, voind parcă să vadă ce se petrece după creasta care mărginește cerul. Un drum alb șerpuiește însă, se ridică pieptiș, se pierde la un cot, după un pîlc de case, și se arată din nou scriindu-și vadul alb pîna la poarta "Eternității" care-și profilează turnul bisericii, înălțîndu-și crucea aurită ce adună ultimele raze ale soarelui.

Dimineața e tihnit șleaul, rari drumeți trec și, în timpul acesta, Parca stă ascunsă și ea după geamurile cu perdelele lăsate ; dar după-amiază convoiurile se urmează urcînd spre neagra poartă de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și atunci, ca furișată dintr-un mormînt, vecina, ținîndu-și mătăniile în mînă, iese și se așază în cerdac între mirții ei. O bucurie stranie îi luminează ochii și priveliștea aceasta a morții o înviorează parcă și îi dă o noua înfățișare de tinerețe. Cu o voluptate neînchipuită, își pleacă urechea ei bătrînă și ascultă frînturile de marș funebru scăpate din alămuri ce le aduce vîntul, ca o hienă adulmecă aerul, urmează și numără avidă prapurile, face parcă în gînd socoteala pomenilor și, cu cît convoiul e mai bogat, cu atît și bucuria ei pare mai mare.

Din ce în ce mai mic, convoiul descrește, o umbră trece pe fața ei cînd dispare după case, cu nerăbdare se ridică în vîrful picioarelor ca să-l vadă reapărînd, atentă își pleacă urechea să prindă și cele din urmă frînturi de sunete și, cînd convoiul și-a șters dunga neagră de pe drum, atunci ca în urma unei biruințe se așază din nou între mirții ei și urmează, cu închipuirea poate, scenele ce trebuie să se petreacă la marginea gropii deschise peste care cad lacrimile celor ce și-au pierdut o ființă dragă.

Sunt zile însă cînd vîntul nu aduce nici o frîntură de marș funebru și atunci, la orele obișnuite cînd trec morții, ea nu-și mai poate găsi astîmpăr. Ca o furie își clatină funebrii mirți ca și cum ar vrea să deștepte moartea din ei, neliniștită se pleacă pe marginea vechiului cerdac și cercetează drumul, doar o vedea un dric cît de sărac, cu răbdare așteaptă pînă se împînzesc umbrele și, dacă viața a fost biruitoare în ziua aceea, îmbătrînită parcă cu zeci de ani, se face mică, se imaterializează și se strecoară în casă ca o umbră, așteptînd să se facă iarăși ziuă ca să poată vedea negrele convoiuri trecînd...

Iar Cloto, Lachesis și Atropos, cele trei posomorîte și triste surori, în timpul acesta, la lumina lividă a opaițului ce le luminează, torc înainte nepăsătoare, una ținînd în mîna-i veștejită furca din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină, cealaltă fusul fatal pe care vine să se învîrtească firul, iar cea de-a treia implacabila foarfecă ce va tăia într-o zi și firul hidoasei lor surori, întîrziată prin cine știe ce întîmplare pe pămînt.


(Dimitrie Anghel, "A patra Parca")

Edited by raul: May 19 2009, 10:01 AM


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 20 2009, 09:51 AM
Post #8


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Va trebui sa invatam ca e frumos cerul? Ca pe campie semanaturile isi leagana valuri de viata, cu toate florile si toate mierlele? Iata, in frunze de stejar si in maracine vanat, vara a venit, acoperind cu praf drumurile, azvarlind in frunzisuri bratari.
Daca nu stii sa atipesti la umbra unui zid de biserica, intre cruci de lemn si maces vested, ascultand subpamanteanul cosas, nu ai sa intelegi cat de firesc creste, si se desfoaie in nemarginire, tot rostul traiului nostru.Daca nu ai baut apa din urciorul care naduseste racoare, daca nu te a plimbat capita de fan ce suie spre casa trasa de boi care nu se mai vad sub namila incarcaturii si daca nu ti-ai taiat cu sfoara felia de aur a malaiului ca sa ti astemperi foamea, cum sa intelegi tara? Nu stii sa cetesti, in norul ce destrama, ploaia sau vremea buna, dupa cum se intoarce lana cerului, sau se incaiera.
Nu gazduiesti la acele palate de clestar, care sunt in toti muntii calatori prin slavi. Si, cand rosul ineaca amurgul, nu te pregatesti pentru vanturile de a doua zi.
Toate frumusetile au pornit pe campuri unde acum si zarile joaca.
Daca nu ai prin in seara licurici, crezand ca sunt stele, daca nu ai stiut cu o floare pe buze sa canti, nu stii, nu cunosti insasi viata.

(Adrian Maniu, "Inceput de vara",1935)



Edited by raul: May 20 2009, 09:52 AM


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 21 2009, 12:08 PM
Post #9


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Juan,mana mea!...
E intuneric si am vazut bratul meu luminand in intuneric. E alb, Juan, inchipuieste-ti ca e alb. Trage o curba vie, un mister ciudat in umbra. Nu e nimic aprins in odaie, si in oglinda el se vede clar luminat din el singur, ca o torta. Seamana cu bratele de statui de prin lume, in gesturile lor eterne.

Oameni nenumarati au adorat si adora inca aceste curbe de marmura si ce sunt ele decat nesimtitoare pietre in care dorinta sau amintirea s-au chinuit, turnand fiorul in degete tremuratoare, sa realizeze carnea visata sau iubita?

Si ale mele sunt vii, vii si zadarnice! E intaia oara ca-mi vad bratul, Juan, bratul alb de marmora vie, pe care nu-l iubeste nimeni.
Pana acum, legate pe osia incheieturilor, bratele mele au fost doua furci neobosite care au facut slujbe umile.Si iata ca acum in umbra, vazandul-le ca doua transparente rame sacre, o mandra ura pentru umilirile lor trecute ma cuprinde.Luate de peste cap, unde imi faceau o cununa somptuoasa, le am intins impreunate in varful degetelor prelunge, si o durere imensa pentru soarta lor obscura le a dat miscarea sublima a disperarii.

Au trecut acum pe dinainte-mi de marmora si portelan, din paste fine si sidefuri, intr o singura clipire de ochi... Procesiunea nesfarsitelor brate sculpturale, si alte mii de brate viitoare se innoada si se deznoada inainte-mi, si nici unele nu vor nemuri perechea de ramuri atarnate, cu o curba usor bombata, de bustul meu muiat in intuneric.O mila cumplita, simtirea unui pacat fara remediu a intins arcul lor elastic. Le iubeste si sora mea Licia si vecina Flavia cea batrana, care nu e nici rea nici buna - e un gust mijit sub domul fruntii ei inguste, acoperite cu par ros ca tinicheaua ruginita.Se uita cu ochi mici si galbeni ca de pasere si cu gust de poame dulci de la cot la varfurile degetelor patate cu ros de capriciul sangelui, cantarindu-le cu vorbe gustoase - din ascutitul moale al cotului, pe al carui razam ingust se urca spre frunte bratul, de care mana ca o frunza de palm atarna din incheietura gingasa a pumnului. Se mira fara odihna de matasea alba a pielei prin care se vede, ca printr-un tulpan, sangele si mai ales drenajul minuscular la vinelor albastre.

De cate ori ma vede, dispretuindu-ma, se inclina numai bratelor mele.Ma plictiseste. Trag adesea peste ele maneca hainei. Nu stiu de ce ma supara, in loc sa ma bucure. Ma supara ca le vede ea ca si cum ar fi o greseala, si le pastrez mereu mai transparente cu cat trece timpul peste ele in umbra, atat incat uneori mi-e frica sa nu se sparga pojghita ireala a pielii si sa nu scape de sub ea raurile revarsate si cruda tesatura ce invaluiesc. Dar azi simt cum se taie o dunga intre sprancenele mele impreunate de grija. Plecand armonios pe un galb plin si sinuos, cand sa se prinda de parghia umerilor, ies din drumul prevazut de masura precisa a artei , si se rotunjesc prea bogat la radacina.Oare fata de frumosul etern, nu pacatuieste forma lor cumva?

Nu am pe nimeni, Juan, sa mi spuie ca ele sunt ale mele si cele mai frumoase, ca sunt unice si vii, cu masura lor, una - numai a mea - cu modelarea lor, una - numai a mea.Pieritoare minuni, pe care nici un amant nu le va masura in podul cald al palmelor sau in marmora eterna, ci numai vanata imbratisare a putregaiului, singura, va saruta curba lor unica.

(Hortensia Papadat-Bengescu, "Lui don Juan in eternitate, II ")


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 22 2009, 10:28 AM
Post #10


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Ce usor e sa fii fericit! Cine a nascocit durerea? Ce neintelegere cruda a lipsit omenirea de minunata desfatare fara umbra?

Simt oboseala sa caut inapoia vremurilor samburele stramosesc. al suferintelor de acum.

Ce putin lucru e mintea, ce palida e necugetarea, ce mici sunt minunile oamenilor, ce sterse eroismele, ce slabe puterile!

E deasupra mea cer neispravit, campie imprejurul meu, incat pot crede ca cuprinde tot intinsul, flori prin care calc, fara sa le stiu numele, grau taiat, holda aurie de paine culcata, si la dreapta mea, marea.

Marea, Juan!... Tu ai cunoscut-o chiar pe aceasta. De ce ii zic "neagra" ? Pentru ca a ucis toate cutezantele, a inecat toate ticalosiile si furtunile ei i-au inghitit dusmanii intotdeauna!

E cea mai frumoasa femeie din lume si cea mai mandra. E unica si eterna. Si e albastra azi... Parca m-as simti nebuna sa cred ca e vreodata altfel. Asa de albastra, parca s-a sfaramat topaz? Nu e adevarat ce spun oamenii despre cer, eu sunt sigura ca surasul ei vopseste cerul pana departe cu un suras mai palid si ca el nu e albastru decat de culoarea ei.

Pentru ce putin lucru ne-am putea lipsi de viata! Simt ca m-as ucide de necazul ca apa din pumnul meu e incolora, si cand ii dau drumul pe lama valurilor tremuratoare, cobaltul ei scanteiaza iarasi.

Tremura azi, incet si lin, ca un camp care clipeste, si arunca in mal abia o singura lama spumoasa ca un palpit de viata cadentata.

Stii tu mirosul ei de departe, ce rasuflare amara si calda!

E principiul ei generator de mare creatoare, e parfumul sexului ei ce exala.

Ma duc singura, adanc prin flori necunoscute, cu campia lumei imprejur si cu marea in dreapta, ma duc la casa de pescar care se vede acolo departe...

(Hortensia Papadat-Bengescu, "Lui don Juan in eternitate, III",1916 )


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 23 2009, 10:29 AM
Post #11


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Focul suna in caminul ars: e ca o floare pasionala al carei parfum se mistuie in explozii repezi. Atat. Incolo cei patru pereti sterpi, si masa de scris pe care zadarnic incearca sa puna ordine: cartile se amesteca, se prabusesc, inchise sau ranjite , schelete sufletesti. Se mai aflau pe deasupra o zaharnita goala, creioane, cerneala, pagini albe sau insemnate. Si printre toate o lampa de petrol cu lumina galbena ca arama, si neclintita, o lampa insensibila, muta, facuta sa asiste la mari plictiseli, la deznadejdi nocturne, stinghere si manifestate prin priviri reci si tigari peste tigari si parul nitel valvoi. Cine ar putea sa spuna nepotrivirea din aceste doua fiinte de aceeasi esenta: lampa lugubra si focul plin de patosul unui tenor de opera; lampa mizantropasi nordica uraste desigur, cu o ura concentrata si ursuza, pe tovarasul petulescent dintre caramizi. Cand intra in aceasta atmosfera de vrajba, Stapanul se interpuneo clipa intre efluviile lor nesimtite. La inceput incearca un intim fior de siguranta, asemeni jivinei intoarse la vizuina. E apropierea care-l face voios aceea de a se sti atat de frate cu lupul de pilda si departe cu gandul desert al originii sale divine. Numai amintirea ca sunt alte dobitoace care merita mai deplin comparatia cu el, omul, il readuce la melancolia lui profunda. Cainele in lat si calul inhamat, fara sa se intrebe cum si in ce fel recheama in el suferinta. El are totusi superioritatea sinuciderii, prin care poate scapa de corvoada de a face cauza comuna cu cainele si calul. Si iata-l pravalit cu fruntea la piciorul lampii si torcand firul negru al gandului.

Din toate astea, care sunt cele mai simple dintre toate, si asa de umilitor modeste si umane, ar putea iesi , isi zise, o pagina de arta. Consolarea e relativa si problematica si apoi, cand intervine obiceiul imperios al publicarii urmata de obligatia de a trage cu urechea la critici... E vorba sa afle daca s-a jeluit conform regulei stabilite.

Si unele femei care dau buzna cu o curiozitate esteta printre toate aceste hartiute ce le-ar interesa infinit mai mult daca ar fi biletele de dragoste... Pentru a sfarsi pe patul soldatesc din colt, dupa ce au semanat pe podele pantofii scobiti si rochiile inutile.

Deznadejde crancena si hapsana cand iti ofera apoi sufletul sa te consoleze. Stapanul tocmai cufunda intr-al sau ciutura intrebarilor neumplute. Si restul timpului trage de franghia asta de care nu spanzura decat clipe, clipe dupa clipe. Si figura lui isi insuseste o expresie superioara si magnanima, deasupra propriei turgescente, langa fiinta care-si cauta pretundeni jartierele.

Singur. Au ramas lampa si tezaurul spart in rosu al focului. Stapanul sufla si da drumul intunericului. Un rau sangeros il strabate, urcand din gura ranita a caminului. Acum incepe vechea citanie in jaratec. Dureaza cateva ceasuri pana cand cocosii striga afara plecarea primelor stele. Vatra e alba.

Inceputul si sfarsitul e la fel in fiecare seara.

(Ion Vinea, "Soarta unuia", 1925)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 23 2009, 02:10 PM
Post #12


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Cezarina Adamescu: „Eu caut sufletul luminii…“, poem scenic pe versuri proprii

(Scena întruchipează un spațiu hiperboreean, în care cele două personaje, BĂRBATUL și FEMEIA, rememorează un timp trăit împreună, își revendică amintirile, se caută, se regăsesc, se pierd și din nou pleacă, fiecare pe alt drum, așa cum se întâmplă în viață. Femeia se află la o margine a scenei, lângă arlechin, luminată de-un spot. Se plimbă îngândurată, vorbind ca pentru sine):

MOMENT I :

FEMEIA: Astăzi vorbesc despre tine

la timpul destrămat – al uitării.

Unde sunt orele, zilele, anii

când ne scăldam într-o

inegalabilă sferă

stăpâni fiecare

pe câte un gest absolut?

Sprijiniți deopotrivă

umăr de umăr

și tâmplă de tâmplă,

orbi, orbi

și cu atât mai puțin înțelepți

cu cât dragostea noastră

se împalida,

se rarefia,

cădea pradă…

(În tot acest timp, bărbatul stă rezemat de celălalt arlechin și scoate vălătuci de fum pe care-i alungă cu mâna căuș, absent, gânditor, trist, însingurat peste măsură. El nu aude vorbele femeii dar, mișcările lui sunt conforme cu ele, ca și când i-ar urma gândurile. În felul acesta pare hipnotizat de o himeră a trecutului care-l provoacă la gesturi automate, stingheritoare, nevoite).

FEMEIA: (Se strânge în sine, în propria îmbrățișare, face câțiva pași, se scutură parcă de gând, de amintire, de povara trecutului):

Din ce în ce mai frig în odaie

deși am aprins toate rugurile

și-am îmbrăcat unul peste altul,

veșmintele de duminică….

Doar tăciunii aprinși

din căminul de-alături…

Din ce în ce mai întunecată odaia,

deși aprind toate luminile

și acopăr fisurile

prin care ar putea să se strecoare,

lacomă, noaptea…

Doar fosforul din ochii pisicii

licărește prin zid

luminându-mi răzlețele file…

Din ce în ce mai liniște-n odaie.

Doar scâncetul copilului vecin

acoperă vacarmul din mine

clinchetind în auz

ca un vis retezat…

(De undeva se aud acordurile unui pian. Cineva cântă Sonata lunii – de Ludwig van Beethoven, muzică menită să sporească starea de angoasă și tristețe, parcă implacabile. Pe momentul ei de pauză, Bărbatul rostește):

BĂRBATUL: Mi se revarsă în trup

cu lăcomie, trecutul,

plăpând panaceu de lumină.

Un timp dezgolit de priveliști

ca un tablou din care

frunzele se risipesc în guașe,

norii-n azur

și invocarea-n absență.

Toate la timpul supunerii.

toate la locul lor așteptând.

Ca-ntr-un mulaj echivoc de materie

în care nu mai sălășluie nimeni.

Amânarea perpetuă a unui fapt

încă nepetrecut

îmi alungă duhul ocrotitor al lăuntrului.

Șerpuitoare sargassele invadează uscatul,

învăluie tandru drumul de-ntors

pe care mă strecor, invizibil

împrăștiind un căuș

din cenușa încă mocnind, neliniștii.

Un câine străin se oprește uimit

să mă amușine.

FEMEIA: (continuându-i gândul):

Ne-am irosit

mult-puținul deajuns,

prea zgomotul liniștii casei.

Nu mai putem împărți deopotrivă

aerul sfânt

din fotografia de nuntă.

(culege de pe speteaza scaunului un voal îngălbenit de mireasă,

împodobit cu beteală. Îl duce la nări, absentă. De asemenea, răsfiră printre degete câteva cocarde boțite, contorsionate):

Nici beteala, nici voalul

nu mai păstrează aceleași mirosuri, costumul de mire

devine costum de pârât

iar frageda marmură

din umbră

licită vânzarea.

BĂRBATUL: (Parcă dialogând în vis cu ea):

Nici un minuscul secret

nu mai avem de ascuns:

amintirea logodnei

ne frânge în două…

FEMEIA: Refuz să dau numele meu bucuriei

de teamă că o să dispară

la fel cum am dispărut eu

din inventarul memoriei

celui care nu m-a iubit îndeajuns

rostogolindu-mă astfel

în brusa mea de neliniște

ca-a albia neprihănirii…

Un suspicios ar putea

denumi aceasta

studiu de ochi pineal…

BĂRBATUL: Când ai plecat

pe buze purtai

rugina sărat-amăruie

a unor pistrui cunoscuți.

Imprimeurile acestei materii complice

lăsau urme de tatuaj

pe obrazul uimit

și pe strigătul mut de dinaintea privirii.

Și, pentru o clipă

călătoare cristale de fum

hălăduiau prin regatul târziului.

FEMEIA: În urma ta – freatic – un RĂU DE ABSENȚĂ –

strivind sub călcâi

un alb vegetal: sideful uimirii,

târcoalele visului – terorizantă victorie!

Am perceput deîndată

ofensiva rămânerii

peste silabele numelui tău,

aprinzând focuri de artificii

pe când eu începusem deja

să-ți cânt fără veste

Cântarea Cântărilor….

BĂRBATUL: (dialogând cu imaginea ei nevăzută):

Îți amintești?

Înserarea ne adulmeca prin vitralii.

Noi oficiam ritualul tăcerii,

Amintirea se strecurase tiptil pe sub ușă.

Prezentul se estompa simțitor în oglinzi.

(Cele două personaje, înaintează ca în transă, se apropie unul de celălalt și, se întorc, spate-n spate, cu mâinile pe lângă trupuri, atingându-se, dar continuându-și fiecare firul aceleiași amintiri):

FEMEIA: Aveam trupuri fosforescente, fierbinți,

însingurarea ne istovise cu-ncetul.

BĂRBATUL: Stăteam în fotolii ca-n strane de fildeș,

neștiutori de sinele nostru uimit.

Pielea ne era tatuată în caractere chirilice.

FEMEIA: Lăsasem în voie noaptea să ne adaste

să ne întrepătrundă.

Li Mingqiang interpreta la pian

Cinci cântece din provincia Yunnan,

BĂRBATUL: Noi o vedeam într-aievea pe Fata din Fada

urmându-și tăcută iubitul.

Devenisem albi din pricina întunericului.

Stelele ne dojeneau rând pe rând

pentru pudica noastră lumină lăuntrică,

sufletele se mistuiau covârșite

de încărcături indicibile.

Un înger trecea grăbit prin încăpere…

(Pauză. Trecere muzicală. Cei doi se desprind, se depărtează,

ajung, fiecare în alt loc. Începe o melodie nouă.)

FEMEIA: (se așează pe un suport, închipuind un trunchi de copac):

Fie și pentru o clipă

așteptam iminenta orbire.

Era ca o precedere

dintr-un timp într-altul,

mai teafăr, mai alcătuit

și în răgazul acestei sălășluiri

sinele înflori sub același chip

străluminând în dogoarea

aceluiași fulger.

Mi se dăruise privilegiul tandreței.

Petrecându-mă, albă, numai orbirea.

Făgăduită clepsidrei de lut,

mă fură cu trup și cu vis

anaforul secundei.

Amurgul mi se alipește de glezne

ca o pisică străină.

Mă silabisesc în tăcere.

Nu-mi lepăd în iarbă nici una

din credincioasele piei.

Rămân să adap întunericul

cu propria umbră…

BĂRBATUL: Mă aflu supus memoriei

acestui ciudat ermitaj

dintre mine și tine

-spațiu etern de dispută –

în sinele căruia dorm încă trudite

oboseala și râvna învingătorului,

vanități inutile,

o duzină de lucruri

lepădate înainte de facere

împrejmuind ca un zid de cenușă

o idilică pace.

FEMEIA: Nu suntem decât niște

ființe dezlocuite…

( Muzica încetează. Pauză. Mișcare largă, circulară. Cei doi se îndreaptă din nou unul spre celălalt, stau față în față, se ating, își lipesc trupurile într-un dans fără sunete. Se învârtesc așa, o vreme, apoi, mâinile lor cad, inutile):

BĂRBATUL: Pâlpâie jarul pe rugul de frig.

Cu trupuri fierbinți aprindem petarde

în dispersa lumină.

Ne asumăm anevoie aerul de legătură;

mâinile noastre magnetice dansează-n zigzag

pe grumazul stelar al nopții fluide.

FEMEIA: Captiv în fiorul privirilor mele

ca-ntr-un aquarium

un peștișor de hiacint,

așa te cuprind, răsucindu-te,

în abisul de liniște.

Prindem lumina de capete

și ne-o petrecem prin inelare

până ne mustră locașul pustiu,

orgoliosul refuz al logodnei de spirit.

BĂRBATUL: Același dar, ca și nașterea –

o singură dată se dăruie…

FEMEIA: Niciodată n-am scris în memorie

atâtea scrisori de iubire

ca-n toamna aceea când mă aflam

sprijinită de fluviul nomad,

în rostogolire.

Niciodată n-am destrămat amintirea mai lesne

ca-n clipa de impetuoasă lumină

când înspăimântată de frig

am cuprins cu o mie de brațe

gleznele focului sacru…

Niciodată n-am plămădit în memorie

vreo altă relicvă

să-mi demonstreze că TOTUȘI EXIST,

oglindindu-mă limpede

chiar și în ochii

celui ce azi mă trădează…

(Bărbatul își aprinde, eventual, din nou o țigară. Gesticulează cu țigara aprinsă, închipuind gesturi de fum, ca și spațiul de înstrăinare pe care-l împarte cu femeia iubită):

BĂRBATUL: Închipuirile mele dansând

alborada, cadril, rigaudon

într-o dulce triadă;

ochii mei mustră covorul orange,

mustră plafonul, fotoliul comod și vitrinele

din care-mi surâd

îngeri destui – niciodată.

FEMEIA (continuându-i gândul):

Dovadă că suntem acasă – pereții aceștia aerieni

sprijiniți de-ntrebări răsucite,

semne întoarse de interogație,

spațiul subit de înstrăinare,

de abandon absolut,

câtă vreme?

Persuasivă – magia tăcerii izbind-se blând

de adorația mea pentru tine.

Neprihănirea pe care nu o putem împărți deopotrivă,

subit sprijiniți de lumina aprinzându-se singură

și ca o premeditată trădare,

fuga, izgonirea din spațiul acesta precar

pe când cuvintele tale se-ntorc

pe un poem sfâșiat

revendicând inefabilul….

BĂRBATUL: Mă-ncearcă extazul răsfrângerii

în steaua cu numele unic.

Frigul îmi bate din palme – în sânge.

Pâlpâi orbit de propria rază,

mă detașez de miresmele clipocind – ale serii,

urc treptele până la vid

și mă arunc în mirajul acesta posibil.

Descătușate,

celulele trupului meu fosforescent,

reclădesc universul.

FEMEIA: Orele mor încet

deposedate de orice tentații.

Gândurile nu sunt altceva

decât pietre în rostogolire.

Aripi nemărginite ating în cădere

porțile lacrimei.

Incendiară – nemărginirea cuvântului.

Lumina încremenește

pe icoana iubirii dintâi.

BĂRBATUL: Peste scheletul întâmplării aceleia

se brodeau ciucuri trandafirii de secunde.

Calciul părăsea mădularele vechiului an.

În numele vârstei,

singurătatea stătea de pază

ca un câine, la ușă.

Eu îmi strecuram respirația

într-o clepsidră.

Numai lupii cei tineri

în liziera de paltini

își arătau în răstimpuri,

unul altuia, colții…

FEMEIA: Mă spulber de vis, dimineața.

printre zgomote vraiște

smulgându-mă somnului,

în preliniștea apei dintâi mă scufund.

Alcătuirile mele

în oglindă se năruie.

Degeaba mă fac

zi cu zi mai frumoasă

mă regăsesc în tine cu greu

și mă dărui de-a-ntregul,

ție, preliniște,

îngenunchindu-mi puterea…

BĂRBATJUL: Ochi mult prea puțini ni se dăduseră

nici măcar mâini destule

s-ascundem la sân

dimineața aceea subțire

pe care nu mă îndur nicicum

s-o asemui cu alta.

Culcușul în care

ne-mprumutam unul altuia

aerul

când nu îndrăzneam să-ncropim un sărut

de teama răsfrângerii.

Un astru cu dinți presimțiți

iscălindu-ne frunțile

ca o apă a-nceputului

premonițiind un surâs necesar

reflexul incert

viitorului zbucium de valuri…

FEMEIA: (se strânge în sine)

Pe aer mâinile-mi îngheață.

umblu desculță prin tandrul văzduh,

încotro?

Lacom de vid – trupul

desperecheat de păcate.

Risc posibilitatea ecoului

într-un cer cu pereții de brumă.

Mi-a devorat ochii – aerul.

Covârșită de vis

pe urme de lebede mute colind.

Se cuvine răbdare și veghe;

nu găsesc nicăieri

prielnic teren de cădere.

Poate mi-ar fi trebuit

alt aluat pentru aripi.

BĂRBATUL: Stele –

stropi de lumină

în peșteri.

Pe unde-ar fi trebuit

să cobor

urc toboganul.

Cad în văzduh

ca-n tristețe.

FEMEIA: Valorific tăcerea

în câteva nuanțe posibile.

Aștern apoi nesilabe

în locul descântecului

spăl ochii și mâinile clipei

cu sângele meu genuin,

mă clatin,

alunec pe râs

și-i pierd înțelesul,

revin vertical,

înving,

și sunt învinsă continuu…

BĂRBATUL: Vreme de-o ținere minte

ne-am tot așteptat

aniversând fiecare pentru sine

o nuntă posibilă;

dăruiam gesturi oricui

era dispus să primească.

Viața – scai după noi

macerând sentimente.

Gesturile noastre –

posibile mori de cuvânt -

temeiul râvnit pentru rotire.

Acum?

Inventez un surâs

în stare a desfereca

toate ieșirile…

(Fundal sonor. Acorduri brahms-iene. Cei doi fac se plimbă prin scenă, fiecare cu gândurile lui, în direcții diferite. Din când în când se opresc, țintuiți de propriile gânduri).

FEMEIA: Îți spuneam deseori:

Sunt cineva de aproape;

dimineața mă nasc pentru tine

stea vorbitoare.

Mă vezi aparent

risipindu-mă

cu toate speranțele mele

nacele de păpădie.

Sunt aici

fruct patetic și crud

la doi pași de aducere aminte

și refuz recunoașterea

tot mai mult năpădită

de tandrul nisip

ca un cuibar de clepsidră…

BĂRBATUL: Până și aerul e împresurat

de mirosul de neprihănire.

Tăcerea, deliberat ne îndură.

Tragem pe rând la galera cuvântului

Fideli cu tot dinadinsul

acestui tulbure mir.

Oricărui vuiet de gânduri

stavilă-i pui.

Sideful de stridie

îți camuflează surâsul,

bumerangul Poem

împotriva iubirii te apără…

FEMEIA: Câte un semn

dovadă

CĂ PENTRU TINE EXIST

deși atâtea lumini

îți invadează pupila;

tulburi morile de cuvânt

cu un evantai de tandre capricii

pe care nici acum

nu mă încumet a le numi

FERICIRE

LA PRIMA VEDERE…

BĂRBATUL: Particip la faptul mirării:

cu palmele goale tatonând înserarea.

Pe scara acestei lumini ostenite

mă privesc: nud în searbădă glorie,

roua îmi fură aproapele ochiului

îl neînduplecă

prefigurând o adăugire de lacrimă.

Sunete oarbe se zvârcolesc în timpane

pe când mai aprind o țigară

sorb orizontul cu ochiul mijit,

fac zarvă să cred că SUNTEM ÎN DOI,

vorbesc singur,

apoi, deposedat de tăcere,

aștept o sută de ani,

ciocănitul în ușă…

FEMEIA: Feeric,

trena zăpezii

caier

incendiat de sublim

univers asumat

dis de cu primăvară.

Fiecare fulg migrator

sângerând corola clepsidrei.

Tandrețe-n averse,

mari inundații nostalgice

dincotro?

Selene

rănește cu secera

pruncii nenăscuți

ai făgăduinței…

BĂRBATUL: Până la plete intram

în tânărul grâu

până la ochiul deochiului

muți în promisiuni

fericirea

cu lumânarea pândind-o.

Îndelung amânată visare,

cu rouă nuntite,

doar diminețile desculțe?

În locul târziului

s-ar cuveni (des)cifrate

câteva ploi

și-o nălucă de înger…

FEMEIA: După atâtea nesupuse fugi

iată și acest loial colocviu

presimțit ca răsuflare de aripi.

Privește-ți ochii-nfrunziți

în care seara picuri

câțiva stropi de colir…

Ia uite!…Semnul acesta

abia perceptibil,

recunoaște că ieri nu-l aveai!…

Pe-aici a săpat roua tranșee,

urmele sunt evidente.

Din cele trei păsări împăiate,

una îți e complice,

pe cine crezi tu că minți?

BĂRBATUL: Zgribuliți

aidoma unor păsări

pe ramuri.

Nici o privire – aceeași –

nici o posibilă asemuire.

Păunii încetaseră de mult să mai țipe,

îngerii se plimbau prin scuaruri

în straie de ger.

Vezuviul mocnea

sub povara aceleiași flori,

zero era egal împărțit

la copiii orfani

numai tu,

numai tu,

refugiindu-te

în oarba ta inclemență

te dezlogodeai de iubire

încetul cu încetul…

FEMEIA: Înveșmântat în capricii

iei lecții de comic răsfăț

din tânguirile lui Lautreamont.

O presimțire a candorii

sau poate numai închipuirea

dansând în conduri fermecați

la balul brândușelor.

Ceva aproape religios,

mai degrabă profan,

pipăibil numai în stare latentă.

Eu –

aruncându-ți provocator

petarde prin zid

grațioase flori de ciulin

pentru ierbarul tău

plin de galbene blitz-uri….

BĂRBATUL: Leapădă-ți repede ochii-n oglinzi

și te scutură

de toate-ale trupului vârste.

Stropește-ți cu azimă nurii.

Răsădește-ți un crin în aproapele gurii.

Hainele – numaidecât să le vinzi

și te îmbracă-n cicoare

într-un strai verde pur

de pământească răcoare.

Împarte-te foamei până la saț;

cheamă îngerul

să-ți potrivească elitrele…

FEMEIA: Goală pe alba podea de lumină

să te scufunzi într-o baie de muzică

până la confruntarea cu sine;

leoarcă de sunete

să nu-ți mai suporți epiderma,

s-o lepezi o dată cu lesa,

inelul,

sarcasmele,

-accesorii odinioară utile.

Nici un mărunt vicleșug

să nu-ți dea târcoale.

Între extremele relativ-absolut

cu-același surâs să rămâi

într-o LOGODNĂ

PURURI SPIRITUALĂ…

BĂRBATUL: Zidită de vie

într-una din acele

tristeți vegetale

cu ochi schimbători ca agatul.

În liniștea migratoare

orice instanță lăuntrică

își temperează pulsațiile.

Târziu, la răspântia a două silabe

ca un mugur imponderabil

va izbucni prin zidurile ostile

otrava de malachit

A SINGURĂTĂȚII…

FEMEIA: Invazii de mici nostalgii

revolute,

agresiuni reciproce.

Duhul unor cuvinte

cu o anumită percuție…

Tu cărui anume

zeu i te supui

atotputernice Scrib

al cuvintelor meșteșugite

din uger de lut nesătul,

și întrebările cui

le primești bucuros

să-ți devină blajine cuțite?

Peste cascade fugite de miercuri și joi

mirosul amiezii de anul trecut…

Torente de mângâieri

-a mângâiere –

săruturi – a sărut –

intarsii cu vise-n durerile facerii,

resturi vinovate din carnea cuvintelor…

BĂRBATUL: Sprijiniți-vă de o stea

a cărei murire

e simplă alegere…

Restul – concluzie de tras

oiștea singurătății…

(Lumina scade, muzica se stinge. Cei doi, rămân nemișcați, în același loc de la început. Se sus, se prelinge prin raza spotului, o ploaie de confetti,

în timp ce

CORTINA CADE UȘOR…


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 24 2009, 08:43 PM
Post #13


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Au smuls zarile bujorul luminii cu radacini de flacari, lasand cerul gol.
Adanc s-au insangerat zarile in ghimpii soarelui apus.
Ce freamat mut tresare in vazduhul care se va intuneca?
Privesc visand si vad: nalucile trandafirilor se strecoara din pamantul umed si, covarsind vazduhul, cu vestejitele lor inflacarari, razbat deznadajduite, voind sa se infaptuiasca, sa-nfloreasca iarna.
Biete naluci! Mi-e mila de truda voastra zadarnica.
Va-ntind, larg bratele mele. Veniti cu toatele, veniti cu vazduhul intreg, sa va scald in inima mea, sa va-mbujoreze vlaga sangelui meu tanar; ca zburand iara, inflorite, sa va rostogoliti pe pamant, acoperindu-l, ca un hohot de ras impurpurat al sangelui meu, invingator al toamnei.
...Dar noaptea se inalta neagra, zvarlind nepasatoare in inima mea, ca-ntr-un mormant abia deschis, nalucile trandafirilor, vestejite pentru totdeauna.


(Ionel Teodoreanu, "Amurgul trandafirilor", 1919)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 25 2009, 11:00 AM
Post #14


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Valurile verzi vin in ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseala...
Ochii imi sunt inchisi.. s-au afundat tot mai adanc spre creier, ca sa poata privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea trebuie sa-i fii tot mai departe.
Si sunt departe.
Valurile curg, zbor de pasari verzi. Trupul imi e afundat in nisipul aprins, in infinit aprins e adancit soarele.
Cu mana imi apas din ce in ce mai tare ochii, cercuri aurii sa se desprinda, in noaptea ce vreau sa-mi fac.
Cercuri aurii se desprind si zboara, ca flori ce s-ar naste si s-ar flutura, randuri-randuri, in vazduh. Cercuri aurii se desprind si alearga, si nu se pot ajunge, fiindca plutesc pe aceeasi apa, in alte timpuri.
Valurile vin, cadenta in solduri de soparla.
Valurile se lipesc de zagazuri cand se arunca si de pe ele se sorb cand pleaca. Au frigul sarmelor de cobza, cand zuruiesc sub punti si cand suspina in trestii.
Valurile. Departe tipa un erete, tipatul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, cand trec prin albii netede, au galgait limpede, cand bat tarmuri scobite.
Tremura frigul sarmelor.
O cobza e ca o floare franta de greutatea ei, si e aproape femeia care, desi nu te iubeste, te lasa sa o porti in brate, sa o saruti, sa te sarute, ca sa poti suferi.
O floare franta.
Sunt unele atat de grele in frumusetea lor, incat tulpina e impovarata de durere, inainte ca rodul sa le fi patat cu iubire.
Ce floare e apa?
In cotituri lenese ii ghicesti umarul, in valtori rotunde banuiesti sanii, in unduirea valului ii simti infiorarea pantecului ei flamand care cere incapatanat si ragusit: om.
Si in nisipul fierbinte ii simti mirosul de iarba arsa si de peste mort, dar n-o intelegi.
Valurile trec.
Ochii, pe care i-am apasat prea mult ca sa ma uit departe, dor.

(Adrian Maniu, "Apa" ,1912)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 26 2009, 09:12 AM
Post #15


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



L-au intrebat pe rege: ce sa-i dea.
-Dati-mi imparatia celuilalt rege.
L-au intrebat pe savant:
-Dati-mi rostul vietii si cheia mortii.
Pe poet:
-Toate ciocarliile lumei si toate florile.
Pe erou:
-Cununa de dafin dupa invingere.
Si l-au intreabt pe artist:
-Dati-mi zambetul copilului care vede pe mama-sa...
Iar cand l-au intrebat pe mosneag acesta raspunse trist:
-Nu-mi dati nimic.

(Emil Isac, "Orbul" ,1923)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 27 2009, 10:07 AM
Post #16


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



A trait pentru ploaie. Cunostea culorile, cantul si fiorul ploii. Statea la panda, urmarind venirea norilor si ura stralucirea soarelui. Colectiona in borcane, ca pe niste mostre de apa, orele ploii. O considera sfanta, miraculoasa, produs al cerului, o astepta. In visele catifelate, seceta ocupa locurile unde amintirea lasa urma de dragoste. Uneori, nostalgica, ii placea sa si contopeasca tanguirea cu ploaia; iar in zorii care vesteau vara se amagea crezand ca roua este doar timiditatea ploii.

(Rafael Perez Estrada)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 28 2009, 08:53 AM
Post #17


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Si plajele pot fi fiice ale revelatiei, ne incredinteaza o ciudata legenda copta din secolul al treilea, in ea ni se spune ca ingerii, induiosati de dorul de mare al unei tinere penitente din deset, au adunat nori de toate marimile si culorile, adusi din tari indepartate. O data atins scopul si o data topiti norii, de parca ar fi fost niste particule de mercur cautandu-si identitatea, i-au pus sa ploua atatea luni de zile, ca mai intai s-a format o baltoaca, pe urma un lac, si in cele din urma o legenda mitica, cu inecatii si leviatanii sai. Intr-o zi de vara, se afirma in cronica, nestatornica anahoreta a pierit in apele ei, iar marea a secat incet, incet.

(Rafael Perez Estrada)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 29 2009, 09:48 AM
Post #18


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Ceea ce era pustiu era ca ea ma chema cu brate obosite si o chemam, de asemenea , pe celalalt mal, pe maluri despartite de ape mari... si vrerea noastra era un vaiet peste valurile grele si pustii - un ecou al ultimilor oameni sub nouri de plumb ingalbenit.
Departarile profilau o civilizatie ca o silueta daramata, pamantul astepta un nou transformism si eram ultimii oameni peste aceste valuri...
Oh, ea fu surprinsa de bratele unui monstru si dusa grabit in peisajul indepartat, in umbra padurilor reci... si aceasta femeie se scalda in apa limpede, in noaptea calda cand am venit sa uit in umbra salciilor adormite o veche indiferenta de aici.
Am mai vazut-o intr-o aurora sanatoasa, cand sufeream de nervi, la portile din fundul gradinii ce da spre garla...
Apa somnoroasa sau poate si un pescar mai departe, poate si o pasare si miscari de culori, tacere...
Daca ea cutreierase lumea si in ochii ei era o noapte surprinzatoare si daca-mi spunea ca ma stie de mult eu priveam gradina napadita de plante, si in aceasta zi libera mancam caise si mere, udandu-ma de roua.
Am mai gasit-o intr-o noapte cu ploaie, in odaita unei dugheni, in fundul unei curti, tampita, in fata unui pahar cu bere, intre peretii cu tablouri strambe, privindu-ma cu aceeasi ochi de noapte.
Sedeam si noaptea trecea; in alte odai se auzeai betivi; lampa ne innegrea porii, nu mai eram eu, nu mai era ea, si am uitat aurora si noaptea, si apele mari ne plouau in targul cu garle si podete, si noaptea, noaptea ne ducea in noapte...

(George Bacovia, "Valuri" ,1921)


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 30 2009, 09:51 AM
Post #19


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Ceasul in cuc, pomul in frunza, lumea in cap. Sa nu tresari, iubita mea, cand vei gasi oglinda adapostita sub pleoape. Crusta, fireste, e asa cum e si transele ei negre acopera luminile imaginarului. Dar, peste noi, delfinul amoros, isi lasa mai departe dara stravezie. Sa nu tresari cand o vei regasi ascunsa printre scoici. Noi am rostit cuvantul pe care indragostitii, la ora nepazita, abia daca mai indraznesc sa-l banuiasca, rosindu-se la adierea lui.

(Gellu Naum, "Ora nepazita")


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

raul
post May 31 2009, 11:01 AM
Post #20


StarGazer
Group Icon
******

Group: Stars
Posts: 3,952
Joined: 13-August 08
Member No.: 305



Batran fag, am venit la tine. Traiesti de mult, si ai uitat sa vorbesti cu mine ieri noapte. Acum am venit la tine, ca sa-ti vorbesc: mosneagule, dojeneste paserile, caci prea multa larma fac. Spune-i izvorului sa taca, sa nu se certe mereu cu frunzele, si daca poti, ameninta cu bratele tale uriase orasul...

Fagule, fagule, orasul care il vezi in departare te uraste.. Mereu se gandeste sa trimeata securi impotriva ta. Caci lemnul tau ii trebuieste pentru spanzuratori si sicriu. Fagule batran, cuminte si frumos, tu tata al padurii, pe care te-a sadit furtuna, fagule cuminte si frumos, am venit asta-noapte sa-mi vorbesti. Spune, unde-i Dumnezeu? Tu-l cunosti, caci in tine este seva vesniciei, in tine este cresterea si puterea, in tine sta vremea si radacinile tale sunt mortii cu soaptele lor.

Fagule batran, de ce nu-mi raspunzi? Doar si eu sunt din neamul tau: cresc si eu ca tine tacut, iubesc, cant, patimesc. Nu ma cunosti? Sunt cel ce culeg flori si zambetul copiilor il inchid in cutia inimei mele, sunt jurator pe stele si pe vise, fagule batran, nu ma cunosti? Am venit la tine sa vorbesit cu mine. Linisteste-ma. Spune-mi povestile tale: tu stii multe.

Si ramurile tale incep sa tremure, un fior dulce te-a cuprins pe tine si-l simt si eu, ne uneste durerea si iubirea, sufletul tau mosneag cheama sufletul meu, viata ta si viata mea s-au recunoscut. Pe ochii mei saruta noaptea vis dulce. Am adormit in poala ta. Si tu pazesti somnul meu. Dojenesti vantul ca sa nu-mi turbure odihna, florilor le poruncesti ca sa-mi reverse miresme, stai ca un tata bun si veghezi la capataiul meu.

Si dimineata ma trezesc imbratisand ramurile tale.

Fagule, fagule, de voi mai veni la tine, fi-vei cum ai fost asta-noapte?

...Si cand am mai venit odata, zaceai invins. Securile te-au mistuit.

Orasul blestemat! Orasul...

(Emil Isac, "Singur in codru")


User's Signature


"Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;"
Go to the top of the page
PM
+ Quote Post

2 Pages V   1 2 >
Reply to this topicStart new topic
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

 



RSS Lo-Fi Version Time is now: 23rd July 2018 - 03:10 PM
Arta si savoare www.iconcert.ro
 Vesperala Forum